Gânduri despre referendum

Mihai Tănăsuică · 27 septembrie 2018

Câteva gânduri despre motivele pentru care voi merge la referendum și voi vota DA:

1. Cred că aceasta este poziția liberală/libertariană corectă. S-a insistat foarte mult pe ideea că modificarea constituției ar echivala cu o restrângere a drepturilor unei minorități. Discuția despre care anume drepturi sunt restrânse este destul de confuză și pendulează între variante naive, patetice, de tipul „li se îngrădește dreptul de a iubi” până la exprimări mai serioase – li se interzice „dreptul la căsătorie” (deci căsătoria e un drept ca atare – nu merită discutată pentru că este o pretenție la fel de tâmpă precum „dreptul la sănătate” sau „dreptul la educație”) și dreptul de a contracta liber. Pe aceasta din urmă o găsesc ca fiind cea mai demnă de luat în seamă. Cred că există cel puțin două obiecții pentru argumentul că limitarea căsătoriei la parteneri de sex opus limitează dreptul contractual:

Prima: nu este foarte clar că actul căsătoriei reprezintă un contract. Dacă este un contract, care este mai precis obiectul contractului? Căsătoria este, după părerea mea, mai degrabă un angajament, o promisiune. Te angajezi față de o altă persoană că vei face (sau vei încerca) să faci anumite lucruri, însă nu are loc efectiv o tranzacție. Viitoarea soție îmi poate promite că mă va iubi până la adânci bătrâneți și că-mi va fi aproape la bine și la rău, însă acestea nu constituie un contract cu caracter executoriu. Nu mă pot duce peste 10 ani să o trag la răspundere că mă iubește mai puțin sau nu așa cum credeam eu, decât (eventual) moral. Sentimentele, fidelitatea, devotamentul, nu pot face obiectul unui contract explicit pentru că nu sunt cuantificabile. Ele sunt un imperativ moral, nu unul etico-juridic. Care pot fi criteriile după care judecăm fidelitate? Sau pentru devotament? E evident absurd să pretinzi că închei un contract referitor la ceva ce nu poți defini nici măcar aproape de ce am numi un mod rezonabil, cât de cât precis.

A doua: putem spune că instituția căsătoriei a fost redusă (și subliniez cuvândul redusă) la un soi de contract de către stat. Și cu toate că unele aspecte a ceea ce numim căsătorie sunt reductibile la o formă contractuală, ele nu o epuizează. În plus, forma contractuală la care a redus statul căsătoria nu este una strict bilaterală, în care două părți se pun de acord asupra ceva în mod voluntar și angajează strict proprietatea lor privată în contractul respectiv. Căsătoria reglementată de stat este, dacă păstrăm analogia, un contract cu 3 părți – partenerii, care constituie părțile voluntare și statul. Complicația derivă din faptul că termenii contractuali sunt stabiliți și impuși prin forța coericitivă a statului. Evident că partenerii au libertatea de a accepta sau refuza condițiile propuse de stat, dar ne punem întrebarea dacă, de exemplu, este cu adevărat un drept (sau o libertate) ca un cuplu să primească 1500 de lei pentru faptul că este căsătorit de către instituțiile statului? Ca orice relație cu statul, căsătoria astefel definită, implică atât constrângeri cât și beneficii. Faptul că două persoane acceptă voluntar unele constrângeri este mai puțin problematic, dar faptul că acceptă unele beneficii (oricât de mici - să reținem că ele mereu pot și, dacă experiența ne învață ceva, vor fi extinse), care, oferite fiind de stat, implică în mod necesar o ingerință asupra proprietății altora (fie și numai prin taxare), ridică proteste juste.

Trebuie să reținem că și căsătoria hetero, așa cum este ea reglementată în prezent, reprezintă un abuz. Căsătoria nu are ce căuta în apanjul statului.

2. S-a bătut multă monedă pe ideea de egalitate de tratament. Dacă unora li se permite, de ce nu li se permite și celorlalți? Găsesc interesant faptul că, cel mai probail, cu excepțiile de rigoare, cei care susțin un argument de acest timp sunt aceiași care vociferează ca toată societatea este taxată, mai puțin Biserica. Dacă admitem că statul este o instituție de forță nelegitimă, că taxarea reprezintă extragerea coercitivă de resurse, adică o încălcare a proprietății private, a te plânge că o persoană sau un grup de persoane se eschivează de la această agresiune, echivaleaza cu văicăreala lui Gigel că Ionel a luat doar 3 palme de la golanii de la colț, în timp ce el a luat 7.

Similar, dacă ce am spus la punctul 1 este corect și extinderea căsătoriei reglementate de stat este o extindere a intervenției agresive, atunci faptul că nu există egalitate de tratament nu poate decât să ne bucure. Pentru moment, relațiile non-hetero sunt nereglementate, ceea ce este compatibil cu o poziție libertariană.

3. Susținătorii taberei opuse, pro-căsătorie same-sex, au și un număr de revendicări valide. Printre ele s-ar număra: probleme legate de vizita partenerului bolnav în spital (și, mai complicat, luarea de decizii cu privire la soarta acestuia în cazuri de boală gravă), drepturi de moștenire, posibilitatea de a lua credite în comun etc. Trebuie spus din capul loculuui că dacă acestea sunt motivele pentru care se dorește legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, atunci comunitatea LGBT nu trebuie decât să pledeze pentru rezolvarea acestor probleme punctual. Să ceară respectarea strictă a contractelor, de exemplu, nu căsătoria. Faptul că spitalele de stat nu permit anumite aranjamente este o consecință a faptului că sunt de stat, nu a faptului că nu avem căsătorii gay. Acest lucru ar putea foarte ușor să fie soluționat pe o piață liberă a serviciilor medicale pe care, cel mai probail, vor apărea spitale gata să satisfacă nevoile respective. Faptul că băncile oferă anumite facilități cuplurilor căsătorite (hetero în cazul nostru) poate fi, fie o consecință legislativă și atunci trebuie pledat pentru liberalizarea sistemului bancar, fie o consecință a exercitării dreptului de proprietate al băncilor, caz în care a cere intervenția statului înseamnă a cere agresiune împotriva băncilor și a nega dreptul acestora de proprietate. În niciun caz o intervenție nu o corectează pe alta. Idem pentru restul doleanțelor de acest tip.

4. Deși este un argument inductiv, nu putem fi orbi la experiențe similare cu legalizarea căsătoriei între persoane de același sex în alte state. Peste tot mișcarea LGBT a fost vădit anti-liberală, nu pro-libertate. Câtă vreme statul controlează atât de multe aspecte ale vieții noastre precum educație, sănătate, sistem monetar-bancar, cenzurarea mediilor de comunicare prin CNA și alte organisme precum consiliul împotriva discriminării, este foarte probabil (deși nu cert) că ceea ce urmează va fi o campanie continuă de îndoctrinare și persecuție a celor care doresc să se distanțeze din motive morale de astfel de manifestări. Prudentă cred că este menținerea status-quo-ului, care este preferabil virării cu totul în gard, cum se întâmplă pe alte meleaguri. Între timp, nimeni nu împiedică pe nimeni să se iubească cu cine dorește. Progresiviștii-victime-de-profesie, care urlă că sunt persecutați și că ne întoarcem în evul mediu, exagerează fără motiv. Nu cere nimeni interzicerea comportamentelor LGBT, ci se cere să nu se extindă instituția căsătoriei așa cum a fost ea regelementată de stat. Ceea ce vor liberalii este eliminarea completă a intervenției statului în sfera relațiilor de căsătorie.

Dacă școlile spre exemplu ar fi fost private, caz în care părinții ar fi avut cel mai important cuvânt de spus în ceea ce privește educația copiilor lor, aș fi fost mult mai liniștit. Fiind conștient însă că ceea ce urmeazăva fi obligativitatea participării elevilor la sesiuni de îndoctrinare începând cu clasele primare, în care să li se explice fluiditatea genului și ore compulsive de educație sexuală, fără posibilitatea de a protesta față de aceste lucruri, această perspectivă mă înspăimântă. Probabil că progresiviștii emancipați, anti-oră de religie, ar putea să empatizeze cu mine măcar pe punctul acesta – nu te oblig să-i „speli creierul” cu cele sfinte copilului tău, nu mă obliga nici tu să-i spăl creierul copilului meu cu LGBTQ. Pentru asta însă avem nevoie de sistem de învățământ privat, în care fiecare să decidă ce e bine pentru el.

Pentru a concluziona. Nu susțin și nu-mi inspiră încredere mișcarea LGBT. Nu pentru că sunt homofob. Nu sunt! Ci pentru că, sub pretextul că vor egalitate de tratament, că vor libertate, că nu îi interesează neapărat căsătoria, dar că asta le-ar rezolva problemele, această mișcare promovează de fapt o ideologie anti-liberală, anti-conservatoare și vrea să o facă, cum s-ar spune, pe banii noștri, ai tuturor.

Dacă amblele părți ar fi sincere, atât CpF cât și LGBT&co ar pleda pentru limitarea statului, scoaterea lui din problema căsătoriei și respectarea drepturilor de proprietate. Ei nu asta cer. Prin urmare, votul la referendum nu este decât o metodă prudențială, imperfectă, cu multe neajunsuri, de a limita ingerința statului și de evita deschiderea unei porți largi către multe noi intervenții. Este, de fapt, un vot pentru menținerea stării actuale cu speranța că problemele comunității LGBT vor putea fi rezolvate pe viitor, punctual și rezonabil. Toate acestea cu amendamentul că soluția ultimă este divorțul de instrumentul etatic.

Diluarea, răstălmăcirea, batjocura față de căsătorie, familie, tradiție, nu poate aduce nimic bun. Unica soluție justă este scoaterea tuturor de sub tutela statului și permiterea societății să decidă ce este considerat căsătorie și ce nu. Decizia statului ca toate formele de parteneriat să fie considerate căsătorie este, păstrând proporțiile, ca decizia statului de a considera mijloacele fiduciare drept bani. Pe o piață liberă este clar că cele două nu ar fi evaluate în mod similar.

Regretabil este că discuția a fost dusă, din nou, în derizoriu. Progresiviștii practică sportul favorit – înjuratul Bisericii. Ceilalți îi dau înainte cu argumente care mai de care mai puerile. De un alt lucru m-am convins însă în urma dezbaterilor pe tema referendumului – românii au o idee fixă cu spitalele. Orice se întâmplă în univers este o conspirație împotriva construirii de spitale.

·

Comentarii

  1. Sunt dezamagit sa vad ca un scriitor pe Mises Romania este mai preocupat cu pozitii social conservatoare decat cu cele liberale. Este foarte usor sa zicem ca da, ar fi bine ca intr-o lume ideala ca statul sa nu-si bage nasul in casatorie, dar nu traim in lumea aceea ideala, si nu este corect ca intre timp sa luam dreptul cuplurilor de acelasi sex sa se casatoreasca.

    Idea ca este o extindere a influentei guvernului peste casatorie este falsa. Daca statul lasa sau nu 2-5% din populatie sa se casatorasca nu o sa transforme statul intr-o entitate mai puternica. In schimb, prin a da dreptul statului sa decida arbitrar ce grupuri se pot casatori – asta in schimb creste puterea statului. Pune-te in situata in care nu ti-ar da statul voie sa te casatoresti cu persoana pe care o iubesti. Crezi ca ai zice „Da, e nasol, dar cel putin Mises Romania mi-a zis ca asa limitam puterea statului.”? Nu, probabil ca zice „La naiba cu statul, si la naiba cu toti astia ca nu ma lasa sa ma casatoresc!”

    Ca libertarieni noi ar trebui sa fim inamici eterni ai limitarilor arbitrarii ale libertatilor noastre. Nu sa fim liberali din punct de vedere economic si dupaia pe plan social sa fim conservatori si sa interzicem anumite libertati personale pentru ca asa ne convine.

    Acest gen de pozitie printre libertarieni este de ce este greu sa-mi conving prieteni LGBT, desi sunt si eu LGBT, ca libertarianismul nu este o ideologie bigota. Asta este motivul de ce gruparile LGBT ajung sa fie inghitite de comunisti si socialisti si alte miscari anti-libertate. Pentru ca noi libertarieni, ne doare absolut in cur de ei, si dupaia intrebam de ce se duc la opozitie.

    An · 28 septembrie 2018, 02:33 · #

  2. Sunt de acord atat cu articolul cat si comentariul lui An. Da, nu ar trebui ca statul sa trateze preferential cetatenii. Si, da, statul nu ar trebui sa se bage in casatorie, printre multe altele, daca nu chiar toate. Problema e cum ajungem de unde suntem, acolo unde ar trebui.

    Nu stiu care varianta e mai buna, cea pe termen lung, prezentata in articol, care militeaza pentru scoaterea statului din casatorie sau cea pe termen scurt care militeaza pentru tratamentul „drept/egal” al tuturor cetatenilor. Vorba aia teoria ca teoria, dar practica ne omoara.

    Sunt misto conceptele de egalitate in fata legii si de prezumtie de nevinovatie. E greu sa-i spui unui om care gandeste cat de cat ca e ok ca unii sa fie tratati inegal si sa ii consideri din start periculosi/incapabili/vinovati.

    Pacat ca orice asimilabil casatoriei presupune, din cauza combaterii discriminarii la nivel de UE, si adoptia de copii (din cate am inteles). Societatea romaneasca nu „mi se pare” ;) capabila sa accepte adoptia de copii de catre parteneri ghei. In mod normal, doar dupa ce devine acceptabila „casatoria” se trece usurel mai departe.

    Un lucru mi se pare sigur: pana in acest moment marxistii au reusit din plin sa divizeze societatea in doua. Indiferent ce iese la referendum, slabiciunile care s-au ivit acum pot fi si vor fi exploatate de cei interesati. E trist ca majoritatile celor doua tabere, legitim interesate de un deznodamant bun al situatiei, se lasa manipulate, luptanduse intre ele in loc sa colaboreze.

    Zbucium · 5 octombrie 2018, 00:42 · #

  3. Un articol extraordinar de bun!! Felicitari!

    Adam W · 15 ianuarie 2019, 03:29 · #

  4. @ An, cred ca faceti o grava confuzie intre politicile liberale si politicile socialist/progresiste! Sau prin „pozitii liberale” v-ati referit la „Liberalii” de peste Ocean? Asa se explica confuzia generata!! Nu-i nimic, se mai intampla..sper totusi sa nu va faceti o obisnuinta din asta!

    Adam W · 15 ianuarie 2019, 03:32 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)