Vrem spitale, nu catedrale?

Mihai Tănăsuică · 24 august 2018

„Biserica a contribuit cu doi lei la fiecare 10 lei investiţi în noua Catedrală” – titlul unui articol apărut zilele trecute în presă, menit mai curând să încurce decât să clarifice şi folosit în mod vădit pentru a confirma prejudecăţile multor români (mizând probabil că nu vor trece mai departe la lecturarea textului) cu privire la cler, şi anume: Biserica este principalul spoliator (sau spoliatorul nelegitim?), nu statul. În text, aflăm că, de fapt, 80% din cheltuieli au fost suportate prin finanţare de la bugetele central şi locale, cât şi din donaţiile (private) ale credincioşilor. Acum, deşi suntem de acord că Biserica nu ar trebui să primească finanţare sub nici o formă de la stat, sunt totuşi interesante presupoziţiile subiacente din articol şi, credem noi, din mintea multor oameni din România, cu precădere a celor ce fac parte din categoria „tinerilor frumoşi şi liberi”.

Prima presupoziţie implicită este aceea de a pune semnul egal între donaţii şi finanţare de la stat (probabil de aici absenţa efortului autorului de a defalca pe surse cei 80%). Statul nu dispune de resurse pe care le produce el însuşi, ci este nevoit să le ia de undeva, folosind mijloace coercitive. În schimb, donaţiile constituie acţiuni voluntare ale oamenilor, care se hotărăsc să se abţină de la consum pentru a aloca o parte din venituri către anumite cauze în care cred. Aşadar, nici din punct de vedere moral şi nici din punct de vedere economic, nu există asemănări între cele două – taxele sunt o abatere de la preferinţele consumatorilor, donaţiile sunt conforme cu ierarhia preferinţelor acestora (putem spune că reprezintă o formă elevată de consum).

Cea de a doua implicaţie a articolului, strâns legată de prima, este că, atunci când vorbim de resurse alocate Bisericii, atât contribuţiile benevole ale oamenilor, cât şi cele coercitive ale statului, sunt în egală măsură cauzatoare de înapoiere economică. Se aduce mereu în discuţie ideea că resursele respective (inclusiv cele private) puteau fi foarte bine folosite pentru spitale, şcoli, infrastructură rutieră etc., iar domenii precum religia trebuie să rămână undeva în afara sferei publice. Fără a complica prea mult discuţia, putem ridica cel puţin două obiecţii. Prima ar fi aceea că, chiar de pe poziţii libertariene radicale, este neclar cât de bine poate rezista o societate liberă fără o busolă etico-morală, un liant cultural, care să menţină un soi de omogenitate la nivelul populaţiei. Credem că sunt grăitoare multele pagini dedicate de teoreticieni libertarieni problemelor de natură etică şi de aceea credem că nu ne putem lesne lipsi de a pune în discuţie importanţa Bisericii în acest sens. A doua obiecţie ar fi aceea că progresul economic (înţeles ca o acumulare constantă, tot mai mare, de capital) nu este un scop în sine. Ne putem imagina că unele comunităţi pot prefera o prosperitate materială mai redusă (cel puţin pe termen scurt) în favoarea atingerii unor scopuri spirituale. Prin urmare, vocile care-i acuză pe enoriaşii devotaţi că irosesc resurse preţioase pe structuri megalomanice şi supersitiţii scapă din vedere tocmai acest aspect.

Trecând dincolo de articolul amintit mai sus, care a fost doar pretextul deschiderii discuţiei, credem că mai merită făcuţi câţiva paşi în analizarea sentimentului general al unei părţi consistente din populaţia tânără a României cu privire la Biserică şi implicaţiile acestei instituţii pentru prosperitatea economică, cu menţiunea că există totuşi indignarea legitimă faţă de faptul că Biserica primeşte bani de la stat. Credem că sunt relevante trei puncte:

1. „Vrem Spitale, nu catedrale!” – este sloganul faimos al primelor proteste din piaţa Victoriei. Acesta implică existenţa unei relaţii cauzale între construcţia de biserici şi absenţa spitalelor (sau, cel puţin, a spitalelor de stat care să ofere servicii decente). Argumentul este însă un non-sequitur. Este o formă aproximativă a fixed pie fallacy, în ideea că alocarea resurselor este un joc cu sumă nulă, ce presupune câştiguri pentru unii şi pierderi pentru alţii. Teoria economică ne învaţă că lucrurile nu stau aşa decât dacă împărţeala să face prin stat, dar atunci nu mai vorbim de mijloace economice de alocare a resurselor, ci de mijloace politice. În orice caz, bisericile nu implică lipsa spitalelor sau viceversa. Le putem aveam pe ambele.

Eroarea există însă şi în raport cu datele empirice. În ultimii ani bugetul sănătăţii a crescut constant, fără să putem însă observa o îmbunătăţire semnificativă a calităţii serviciilor (cu amendamentul că măsurători obiective nu prea sunt posibile). Totodată, sectorul medical a avut creşteri salariale importante. Din nou – greu de spus, în absenţa pieţei libere, dacă un medic câştigă mult sau puţin. Singurul salariu „corect” ar fi salariul pieţei. În absenţa acesteia, orice salariu este, într-o oarecare măsură, arbitrar.

2. „Să fie taxată Biserica!” – asemănarea cu zicala „să moară şi capra vecinului” este izbitoare. Din nou, cei care pledează pentru o astfel de măsură se află pe o poziţie incoerentă şi contradictorie. Doar principala problemă, din punctul lor de vedere, este că Biserca primeşte resurse din taxe şi impozite. Cu alte cuvinte, ei sunt nemulţumiţi de modul de alocare a resurselor extrase coercitiv de stat. În acelaşi timp însă, ei susţin creşterea cuantumului resurselor care sunt alocate de stat, uitând că societatea este, întotdeauna, împărţită între plătitori net de taxe şi consumatori net de taxe. Prin urmare, nu este exclus ca la noua alocare, după taxarea Bisericii, aceasta să primească mai multe subvenţii decât cuantumul cu care este taxată. În plus, propunem şi obiecţia că „zero taxe” este starea ideală către care ar trebui să ne îndreptăm cu toate eforturile. Nu invers.

În final, trebuie să amintim şi complicaţia că şi cei care vor ca banii să fie direcţionaţi către biserici şi nu către spitale sunt păgubiţi în egală măsură. De ce unii contează, alţii ba, nu e clar.

3. „Dacă tot are Biserica bani, apoi să-i dea, domne, la săraci!” – demonstreză încă odată incoerenţa celor care emit astfel de critici. După ce se distanţează complet de o instituţie pe care o consideră retrogradă, nocivă şi cauzatoare de sărăcie materială şi spirituală, vor să intre în bucătăria ei internă şi să-i facă ordine în casă. Mai mult, se ignoră cel puţin două aspecte importante. Unul – că aruncatul cu bani către o problemă nu rezolvă acea problemă. Este măcar plauzibil că sărăcia necesită o rezolvare ceva mai complexă decât simpla realocare a resurselor. Da, caritatea are locul ei într-o societate, însă la fel de importantă, dacă nu mai importantă, este crearea (sau permiterea) oportunităţilor care să le ofere săracilor şansa să se scoată pe ei înşişi din această stare – să devină membri productivi ai societăţii. Toată caritatea este în zadar dacă beneficiarii ei sunt prinşi într-un cadru hiper-reglementat, cu poveri de tot felul – fiscale, legi draconice în muncă, salarii minime şi alte asemenea.

De fapt, problema sărăciei nu are, îndrăznim să spunem, absolut nimic de a face cu Biserica, iar aceasta nu poate face foarte multe câtă vreme şi ea trebuie să se supună aceleiaşi scheme legislative obtuze. Asta mă duce cu gândul la o întâlnire de acum o lună cu un preot din Bucureşti, care păstoreşte şi un azil de bătrâni. Acest preot se plângea de faptul că autorităţie îi pun mai mult beţe în rote decât să-i înlesnească în vreun fel activitatea de binefacere. El spunea că, în urma unor controale, au fost obligaţi să cazeze fiecare persoană în cameră separată şi aproape că au fost siliţi să transforme bucătăria şi sala de mese într-o bucătărie mai mare, conformă cu cutare standard pentru numărul de ocupanţi din azil. Este evident pentru oricine că asta ridică costurile de operare, posibil, până la tristul deznodământ al închiderii unor astfel de iniţiative sau al reducerii drastice a mărimii acestora. Cam pe aici se învârte logica birocratică şi a legiuitorilor. Nici vorbă de consideraţii de bun-simţ că poate este preferabil un ajutor cât de mic, şi nu desfiinţarea lui completă pentru că nu repesctă o puzderie de standarde arbitrare, făcute de oameni care n-au dat în viaţa lor o cană cu apă unui nevoiaş.

Pentru a concluziona, ne vom întoarce la titlul prezentului articol – vrem spitale, nu catedrale? Răspunsul onest este că nu ştim! Nu ştim pentru că, în absenţa unei pieţe libere, pe care oamenii să-şi exprime opţiunea explicit, prin plata preţului la piaţă, pentru spitale sau catedrale (sau pentru ambele), tot ce putem spune este că orbecăim în beznă şi că resursele sunt alocate arbitrar prin mijloace politice, nicidecum economice. Ştim că o parte a populaţiei îşi doreşte spitale, că altă parte a populaţiei îşi doreşte catedrale şi încă o a treia categorie (poate majoritară) ar vrea să le aibă pe amandouă. Toate astea rămân la nivel declarativ până la proba preferinţelor demonstrate prin suportarea costurilor pe piaţă. Pericolul este însă riscul antagonizării gratuite a două facţiuni din populaţie – tradiţionalişti vs. progresivişti, oameni care încă ţin la valori religioase şi culturale vs. cei care s-au emancipat (sau cred că s-au emancipat) de ele. Se crează o falsă dialectică ce distrage atenţia de la sursa aparentului conflict – alocarea resurselor prin mijloace politice de către stat. Soluţia – privatizarea sectorului medical şi eliminarea tuturor formelor de finanţare de la stat către instituţii private (inclusiv Biserica).


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)