Vrem spitale, nu catedrale?

Mihai Tănăsuică · 24 august 2018

„Biserica a contribuit cu doi lei la fiecare 10 lei investiți în noua Catedrală” – titlul unui articol apărut zilele trecute în presă, menit mai curând să încurce decât să clarifice și folosit în mod vădit pentru a confirma prejudecățile multor români (mizând probabil că nu vor trece mai departe la lecturarea textului) cu privire la cler, și anume: Biserica este principalul spoliator (sau spoliatorul nelegitim?), nu statul. În text, aflăm că, de fapt, 80% din cheltuieli au fost suportate prin finanțare de la bugetele central și locale, cât și din donațiile (private) ale credincioșilor. Acum, deși suntem de acord că Biserica nu ar trebui să primească finanțare sub nici o formă de la stat, sunt totuși interesante presupozițiile subiacente din articol și, credem noi, din mintea multor oameni din România, cu precădere a celor ce fac parte din categoria „tinerilor frumoși și liberi”.

Prima presupoziție implicită este aceea de a pune semnul egal între donații și finanțare de la stat (probabil de aici absența efortului autorului de a defalca pe surse cei 80%). Statul nu dispune de resurse pe care le produce el însuși, ci este nevoit să le ia de undeva, folosind mijloace coercitive. În schimb, donațiile constituie acțiuni voluntare ale oamenilor, care se hotărăsc să se abțină de la consum pentru a aloca o parte din venituri către anumite cauze în care cred. Așadar, nici din punct de vedere moral și nici din punct de vedere economic, nu există asemănări între cele două – taxele sunt o abatere de la preferințele consumatorilor, donațiile sunt conforme cu ierarhia preferințelor acestora (putem spune că reprezintă o formă elevată de consum).

Cea de a doua implicație a articolului, strâns legată de prima, este că, atunci când vorbim de resurse alocate Bisericii, atât contribuțiile benevole ale oamenilor, cât și cele coercitive ale statului, sunt în egală măsură cauzatoare de înapoiere economică. Se aduce mereu în discuție ideea că resursele respective (inclusiv cele private) puteau fi foarte bine folosite pentru spitale, școli, infrastructură rutieră etc., iar domenii precum religia trebuie să rămână undeva în afara sferei publice. Fără a complica prea mult discuția, putem ridica cel puțin două obiecții. Prima ar fi aceea că, chiar de pe poziții libertariene radicale, este neclar cât de bine poate rezista o societate liberă fără o busolă etico-morală, un liant cultural, care să mențină un soi de omogenitate la nivelul populației. Credem că sunt grăitoare multele pagini dedicate de teoreticieni libertarieni problemelor de natură etică și de aceea credem că nu ne putem lesne lipsi de a pune în discuție importanța Bisericii în acest sens. A doua obiecție ar fi aceea că progresul economic (înțeles ca o acumulare constantă, tot mai mare, de capital) nu este un scop în sine. Ne putem imagina că unele comunități pot prefera o prosperitate materială mai redusă (cel puțin pe termen scurt) în favoarea atingerii unor scopuri spirituale. Prin urmare, vocile care-i acuză pe enoriașii devotați că irosesc resurse prețioase pe structuri megalomanice și supersitiții scapă din vedere tocmai acest aspect.

Trecând dincolo de articolul amintit mai sus, care a fost doar pretextul deschiderii discuției, credem că mai merită făcuți câțiva pași în analizarea sentimentului general al unei părți consistente din populația tânără a României cu privire la Biserică și implicațiile acestei instituții pentru prosperitatea economică, cu mențiunea că există totuși indignarea legitimă față de faptul că Biserica primește bani de la stat. Credem că sunt relevante trei puncte:

1. „Vrem Spitale, nu catedrale!” – este sloganul faimos al primelor proteste din piața Victoriei. Acesta implică existența unei relații cauzale între construcția de biserici și absența spitalelor (sau, cel puțin, a spitalelor de stat care să ofere servicii decente). Argumentul este însă un non-sequitur. Este o formă aproximativă a fixed pie fallacy, în ideea că alocarea resurselor este un joc cu sumă nulă, ce presupune câștiguri pentru unii și pierderi pentru alții. Teoria economică ne învață că lucrurile nu stau așa decât dacă împărțeala să face prin stat, dar atunci nu mai vorbim de mijloace economice de alocare a resurselor, ci de mijloace politice. În orice caz, bisericile nu implică lipsa spitalelor sau viceversa. Le putem aveam pe ambele.

Eroarea există însă și în raport cu datele empirice. În ultimii ani bugetul sănătății a crescut constant, fără să putem însă observa o îmbunătățire semnificativă a calității serviciilor (cu amendamentul că măsurători obiective nu prea sunt posibile). Totodată, sectorul medical a avut creșteri salariale importante. Din nou – greu de spus, în absența pieței libere, dacă un medic câștigă mult sau puțin. Singurul salariu „corect” ar fi salariul pieței. În absența acesteia, orice salariu este, într-o oarecare măsură, arbitrar.

2. „Să fie taxată Biserica!” – asemănarea cu zicala „să moară și capra vecinului” este izbitoare. Din nou, cei care pledează pentru o astfel de măsură se află pe o poziție incoerentă și contradictorie. Doar principala problemă, din punctul lor de vedere, este că Biserca primește resurse din taxe și impozite. Cu alte cuvinte, ei sunt nemulțumiți de modul de alocare a resurselor extrase coercitiv de stat. În același timp însă, ei susțin creșterea cuantumului resurselor care sunt alocate de stat, uitând că societatea este, întotdeauna, împărțită între plătitori net de taxe și consumatori net de taxe. Prin urmare, nu este exclus ca la noua alocare, după taxarea Bisericii, aceasta să primească mai multe subvenții decât cuantumul cu care este taxată. În plus, propunem și obiecția că „zero taxe” este starea ideală către care ar trebui să ne îndreptăm cu toate eforturile. Nu invers.

În final, trebuie să amintim și complicația că și cei care vor ca banii să fie direcționați către biserici și nu către spitale sunt păgubiți în egală măsură. De ce unii contează, alții ba, nu e clar.

3. „Dacă tot are Biserica bani, apoi să-i dea, domne, la săraci!” – demonstreză încă odată incoerența celor care emit astfel de critici. După ce se distanțează complet de o instituție pe care o consideră retrogradă, nocivă și cauzatoare de sărăcie materială și spirituală, vor să intre în bucătăria ei internă și să-i facă ordine în casă. Mai mult, se ignoră cel puțin două aspecte importante. Unul – că aruncatul cu bani către o problemă nu rezolvă acea problemă. Este măcar plauzibil că sărăcia necesită o rezolvare ceva mai complexă decât simpla realocare a resurselor. Da, caritatea are locul ei într-o societate, însă la fel de importantă, dacă nu mai importantă, este crearea (sau permiterea) oportunităților care să le ofere săracilor șansa să se scoată pe ei înșiși din această stare – să devină membri productivi ai societății. Toată caritatea este în zadar dacă beneficiarii ei sunt prinși într-un cadru hiper-reglementat, cu poveri de tot felul – fiscale, legi draconice în muncă, salarii minime și alte asemenea.

De fapt, problema sărăciei nu are, îndrăznim să spunem, absolut nimic de a face cu Biserica, iar aceasta nu poate face foarte multe câtă vreme și ea trebuie să se supună aceleiași scheme legislative obtuze. Asta mă duce cu gândul la o întâlnire de acum o lună cu un preot din București, care păstorește și un azil de bătrâni. Acest preot se plângea de faptul că autorităție îi pun mai mult bețe în rote decât să-i înlesnească în vreun fel activitatea de binefacere. El spunea că, în urma unor controale, au fost obligați să cazeze fiecare persoană în cameră separată și aproape că au fost siliți să transforme bucătăria și sala de mese într-o bucătărie mai mare, conformă cu cutare standard pentru numărul de ocupanți din azil. Este evident pentru oricine că asta ridică costurile de operare, posibil, până la tristul deznodământ al închiderii unor astfel de inițiative sau al reducerii drastice a mărimii acestora. Cam pe aici se învârte logica birocratică și a legiuitorilor. Nici vorbă de considerații de bun-simț că poate este preferabil un ajutor cât de mic, și nu desființarea lui completă pentru că nu repesctă o puzderie de standarde arbitrare, făcute de oameni care n-au dat în viața lor o cană cu apă unui nevoiaș.

Pentru a concluziona, ne vom întoarce la titlul prezentului articol – vrem spitale, nu catedrale? Răspunsul onest este că nu știm! Nu știm pentru că, în absența unei piețe libere, pe care oamenii să-și exprime opțiunea explicit, prin plata prețului la piață, pentru spitale sau catedrale (sau pentru ambele), tot ce putem spune este că orbecăim în beznă și că resursele sunt alocate arbitrar prin mijloace politice, nicidecum economice. Știm că o parte a populației își dorește spitale, că altă parte a populației își dorește catedrale și încă o a treia categorie (poate majoritară) ar vrea să le aibă pe amandouă. Toate astea rămân la nivel declarativ până la proba preferințelor demonstrate prin suportarea costurilor pe piață. Pericolul este însă riscul antagonizării gratuite a două facțiuni din populație – tradiționaliști vs. progresiviști, oameni care încă țin la valori religioase și culturale vs. cei care s-au emancipat (sau cred că s-au emancipat) de ele. Se crează o falsă dialectică ce distrage atenția de la sursa aparentului conflict – alocarea resurselor prin mijloace politice de către stat. Soluția – privatizarea sectorului medical și eliminarea tuturor formelor de finanțare de la stat către instituții private (inclusiv Biserica).


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)