Libertatea de expresie și scandalul plăcuțelor

Mihai Tănăsuică · 04 august 2018

Evenimentul recent, în care o persoană a găsit o metodă neortodoxă de a protesta prin utilizarea unor plăcuțe de înmatriculare personalizate cu un mesaj ofensator la adresa partidului de guvernământ, a împărțit, în general, opinia publică în două tabere. Pe de o parte sunt cei care consideră că orice metodă de exprimare, oricât de indecentă, este acceptabilă întrucât este vorba de un protest (non-agresiv), de exprimarea unei frustrări, a unor doleanțe. A doua poziția este aceea că, indiferent de justețea cauzei, gestul persoanei respective a fost unul extrem, vulgar și inacceptabil. Prin umare se naște imediat întrebarea: ce anume este dreptul la liberă exprimare? Ce limite are? Are vreuna?

Îm opinia mea, ambele tabere greșesc în pozițiile pe care le adoptă. Amandouă se află în eroarea de a considera libera exprimare un drept de sine stătător. Însă, cum exprimarea este o acțiune, care, ca orice altă acțiune umană, presupune utilizarea de mijloace (resurse) rare, se pune întrebarea cum este legitim să fie alocate aceste resurse și de către cine? Tomai aici apare problema domeniului public, care, ca orice resursă deținută în comun, este caracterizat de non-excludere și non-rivalitate. Aceasta înseamnă că orice încercare de a exclude pe cineva de la utilizarea resursei îi afectează, implicit, și pe ceilalți utilizatori. În plus, știm bine că resursele deținute în comun sunt condamnate adesea la tragedia comunelor – dacă fiecare se folosește de ele cum poftește, costurile sunt suportate solidar de către întreaga comunitate, necorelat cu beneficiile extrase. Cu alte cuvinte, revenind la libertatea de expresie, oricine este liber, în principiu, să înjure, să afișeze semne ofensatoare pe domeniul public, rămânând ca restul să manifeste toleranță, adică să suporte costurile. Atenție, nu vorbim de costuri pecuniare (deși acestea nu sunt excluse), ci, mai degrabă, de costuri psihologice sau de natură non-monetară.

Celor care se opun unor astfel de manifestări, și care cer respectarea unor standarde morale minimale în exprimarea publică, nu le rămâne decât să pledeze pentru reglementarea spațiului public într-o manieră uniformă, one size fits all, prin care să obțină decență și civilitate cu forța. În cazul acesta avem o dilemă inversă – cei care doresc să adreseze insulte guvernanților se află sub „tirania” moraliștilor. Observăm, deci, că situația de „care pe care” dintre cele două tabere nu se poate rezolva decât politic prin dobândirea puterii de către una din părți, care să o silească pe cealaltă să se conformeze. Un deznodămând vădit nesatisfăcător, cel puțin privit prin lentila libertariană.

Problema fundamnetală, așa cum am amintit, este că libertatea de expresie este clamată a fi un drept. Ori, Rothbard argumentează convigător în Etica libertății că nu putem vorbi despre drepturi ale omlui care să fie divorțate de dreptul de proprietate.

There is no extra ‘right to free speech’ or free press beyond the property rights that a person may have in any given case.

Așadar, este un nonsens să discutăm despre cine ce are dreptul să spună până nu contextualizăm: pe proprietatea cui să o facă? Cu resursele cui? Este de domeniul evidenței că o persoană nu are dreptul să intre în casa alteia și să se exprime liber adresându-i injurii. Cu toate astea, ne scapă din vedere acest aspect aproape axiomatic atunci când discutăm despre spațiul public.

Așa stând lucrurile, orice încercare de a limita sau, din contră, de a liberaliza până la extrem formele de exprimare de pe domeniul public, se va confrunta mereu cu acuze, pe bună dreptate, că este arbitrară și tributară diverselor interese politice. Acest lucru nu este însă o consecință a încălcării reale a vreunui „drept de exprimare” (cel puțin nu a priori), ci eșecul clarificării drepturilor de proprietate care să poată lămuri, la rându-i, ce este permis și ce nu. Sfera morală și cea etico-juridică nu sunt una și același lucru. Singurul mijloc legitim de a impune cerințe morale acțiunii indivizilor este exercitarea dreptului de proprietate.

Trecând dincolo de problema libertății de expresie, reacția autorităților, în special a Poliției, merită comentată și ea.

Este interesant cum Poliția Română ne invită să nu mai apelăm la ea în caz de nevoie. Foarte probabil că mulți nu ar mai face-o dacă nu ar fi constrânși și dacă ar exista alternative. În contextul în care vorbim de un monopol de stat, această invitație nu poate fi luată decât ca o amenințare golănească adresată unei clientele captive.

Da, există servicii de securitate private, dar ele operează cu un hadicap sever față de instituția de forță a statului, nemaipunând la socoteală că aceste firme private nu pot avea aceleași atribuții întrucât asta ar echivala cu demantelarea de facto a statului. În mod neașteptat însă, chiar și cu limitări serioase, furnizorii privați pot fi și au fost mai eficienți decât poliția, cel puțin în ce privește protecția. Probabil că ne amintim cu toții de incidentul violent petrecut acum câțiva ani într-un mall din București, care a fost orpit de agenți de pază privați, deși nu sunt înarmați și nici nu au dreptul să aresteze oameni care afișează sloganuri incorecte politic.

Reacția poliției indică totuși un lucru extrem de important despre cum funcționează statul în genere și sectoarele monopolizate de stat. Empiric, putem constata că acele domenii care sunt cel mai puternic reglementate, în care statul este cel mai intervenționist sau pe care chiar le administrează în mod direct, se confruntă cu cele mai mari neajunsuri, ba chiar sunt surse de crize sistemice, dacă este să ne referim la sistemul bancar. Sănătatea, educația, infrastructura, imigrația, sunt deja exemple binecunoscute. Desigur asta nu înseamnă că doctorii, polițiștii, profesorii sunt, în bloc, răi și corupți (deși unii pot fi). Înseamnă doar că buba este una a sistemului, din nou, de proprietate și stimulente; nu ține de calitatea oamenilor care îl compun (deși, evident, că și acest factor joacă nu rol care nu este de neglijat). În atari condiții, este iluzoriu să credem că o instituție a statului se poate izola sau poate fi independentă de sfera politică și că poate acționa imparțial. Acest scenariu este imposibl de închipuit. Puterile statului sunt independete una de cealalta doar în aparență, doar pe hârtie. Să nu confundăm ceea ce se dorește a fi cu ce este în realitate!

Cauza principală pentru care poliția este aservită puterii politice (și nu vorbesc de toți polițiștii; mulți pot fi oameni ireproșabili profesional și chiar deranjați de starea de fapt) este că ea nu este supusă testului pieței. Scopul economic al poliției nu este să obțină profitul la piață prin servirea cât mai bună a consumatorilor (adică a noastră ca cetățeni) și prin satisfacerea nevoilor concrete ale acesotra. Principala preocupare a instituțiilor de stat și subordonate statului este să bifeze, așa cum punctează Ludwig von Mises, niște criterii birocratice, care pot avea, dar de cele mai multe ori nu au, o legătură cu nevoile contribuabilului. Țelul final, natural, al oricărei organizații birocratice este propria sa expansiune. Problema se pune în termeni de „ce trebuie să facem noi, care păstorim această instituție, astfel încât să dobândim noi atribuții, să ne crească bugetul, să primim salarii mai mari, condiții de muncă mai avantajoase etc.? În consecință, poliția și restul instituțiilor de stat și subordonate statului, vor servi, ad-hoc, diverse interese venite pe linie ierarhică, care întâmplător și pasager, se pot suprapune cu nevoile noastre. Problema este sursa și metoda de finanțare – taxe, extrase coercitiv, alocate pe criterii politice/birocratice – care dau naștere stimulentelor perverse.

Toată povestea este un exemplu de manual despre cum o ofensă, cât de trivială ar fi, adusă unei demnități publice atrage după sine retalierea cu toată forța opresivă a statului. Așa cum remarca Rothbard, este grăitor să observăm gradul de mobilizare de forță utilizată după comiterea unei infracțiuni împortiva statului, comparativ cu reacția adesea plăpândă și dezinteresată atunci când statul este chemat să rezolve dispute sau crime împotriva persoanei private. Poprirea conturilor pentru 5 lei de către organul fiscal este un exemplu perfect, în timp ce furturi de la persoane private sunt adesea lăsate nerezolvate.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)