Libertatea de expresie şi scandalul plăcuţelor

Mihai Tănăsuică · 04 august 2018

Evenimentul recent, în care o persoană a găsit o metodă neortodoxă de a protesta prin utilizarea unor plăcuţe de înmatriculare personalizate cu un mesaj ofensator la adresa partidului de guvernământ, a împărţit, în general, opinia publică în două tabere. Pe de o parte sunt cei care consideră că orice metodă de exprimare, oricât de indecentă, este acceptabilă întrucât este vorba de un protest (non-agresiv), de exprimarea unei frustrări, a unor doleanţe. A doua poziţia este aceea că, indiferent de justeţea cauzei, gestul persoanei respective a fost unul extrem, vulgar şi inacceptabil. Prin umare se naşte imediat întrebarea: ce anume este dreptul la liberă exprimare? Ce limite are? Are vreuna?

Îm opinia mea, ambele tabere greşesc în poziţiile pe care le adoptă. Amandouă se află în eroarea de a considera libera exprimare un drept de sine stătător. Însă, cum exprimarea este o acţiune, care, ca orice altă acţiune umană, presupune utilizarea de mijloace (resurse) rare, se pune întrebarea cum este legitim să fie alocate aceste resurse şi de către cine? Tomai aici apare problema domeniului public, care, ca orice resursă deţinută în comun, este caracterizat de non-excludere şi non-rivalitate. Aceasta înseamnă că orice încercare de a exclude pe cineva de la utilizarea resursei îi afectează, implicit, şi pe ceilalţi utilizatori. În plus, ştim bine că resursele deţinute în comun sunt condamnate adesea la tragedia comunelor – dacă fiecare se foloseşte de ele cum pofteşte, costurile sunt suportate solidar de către întreaga comunitate, necorelat cu beneficiile extrase. Cu alte cuvinte, revenind la libertatea de expresie, oricine este liber, în principiu, să înjure, să afişeze semne ofensatoare pe domeniul public, rămânând ca restul să manifeste toleranţă, adică să suporte costurile. Atenţie, nu vorbim de costuri pecuniare (deşi acestea nu sunt excluse), ci, mai degrabă, de costuri psihologice sau de natură non-monetară.

Celor care se opun unor astfel de manifestări, şi care cer respectarea unor standarde morale minimale în exprimarea publică, nu le rămâne decât să pledeze pentru reglementarea spaţiului public într-o manieră uniformă, one size fits all, prin care să obţină decenţă şi civilitate cu forţa. În cazul acesta avem o dilemă inversă – cei care doresc să adreseze insulte guvernanţilor se află sub „tirania” moraliştilor. Observăm, deci, că situaţia de „care pe care” dintre cele două tabere nu se poate rezolva decât politic prin dobândirea puterii de către una din părţi, care să o silească pe cealaltă să se conformeze. Un deznodămând vădit nesatisfăcător, cel puţin privit prin lentila libertariană.

Problema fundamnetală, aşa cum am amintit, este că libertatea de expresie este clamată a fi un drept. Ori, Rothbard argumentează convigător în Etica libertăţii că nu putem vorbi despre drepturi ale omlui care să fie divorţate de dreptul de proprietate.

There is no extra ‘right to free speech’ or free press beyond the property rights that a person may have in any given case.

Aşadar, este un nonsens să discutăm despre cine ce are dreptul să spună până nu contextualizăm: pe proprietatea cui să o facă? Cu resursele cui? Este de domeniul evidenţei că o persoană nu are dreptul să intre în casa alteia şi să se exprime liber adresându-i injurii. Cu toate astea, ne scapă din vedere acest aspect aproape axiomatic atunci când discutăm despre spaţiul public.

Aşa stând lucrurile, orice încercare de a limita sau, din contră, de a liberaliza până la extrem formele de exprimare de pe domeniul public, se va confrunta mereu cu acuze, pe bună dreptate, că este arbitrară şi tributară diverselor interese politice. Acest lucru nu este însă o consecinţă a încălcării reale a vreunui „drept de exprimare” (cel puţin nu a priori), ci eşecul clarificării drepturilor de proprietate care să poată lămuri, la rându-i, ce este permis şi ce nu. Sfera morală şi cea etico-juridică nu sunt una şi acelaşi lucru. Singurul mijloc legitim de a impune cerinţe morale acţiunii indivizilor este exercitarea dreptului de proprietate.

Trecând dincolo de problema libertăţii de expresie, reacţia autorităţilor, în special a Poliţiei, merită comentată şi ea.

Este interesant cum Poliţia Română ne invită să nu mai apelăm la ea în caz de nevoie. Foarte probabil că mulţi nu ar mai face-o dacă nu ar fi constrânşi şi dacă ar exista alternative. În contextul în care vorbim de un monopol de stat, această invitaţie nu poate fi luată decât ca o ameninţare golănească adresată unei clientele captive.

Da, există servicii de securitate private, dar ele operează cu un hadicap sever faţă de instituţia de forţă a statului, nemaipunând la socoteală că aceste firme private nu pot avea aceleaşi atribuţii întrucât asta ar echivala cu demantelarea de facto a statului. În mod neaşteptat însă, chiar şi cu limitări serioase, furnizorii privaţi pot fi şi au fost mai eficienţi decât poliţia, cel puţin în ce priveşte protecţia. Probabil că ne amintim cu toţii de incidentul violent petrecut acum câţiva ani într-un mall din Bucureşti, care a fost orpit de agenţi de pază privaţi, deşi nu sunt înarmaţi şi nici nu au dreptul să aresteze oameni care afişează sloganuri incorecte politic.

Reacţia poliţiei indică totuşi un lucru extrem de important despre cum funcţionează statul în genere şi sectoarele monopolizate de stat. Empiric, putem constata că acele domenii care sunt cel mai puternic reglementate, în care statul este cel mai intervenţionist sau pe care chiar le administrează în mod direct, se confruntă cu cele mai mari neajunsuri, ba chiar sunt surse de crize sistemice, dacă este să ne referim la sistemul bancar. Sănătatea, educaţia, infrastructura, imigraţia, sunt deja exemple binecunoscute. Desigur asta nu înseamnă că doctorii, poliţiştii, profesorii sunt, în bloc, răi şi corupţi (deşi unii pot fi). Înseamnă doar că buba este una a sistemului, din nou, de proprietate şi stimulente; nu ţine de calitatea oamenilor care îl compun (deşi, evident, că şi acest factor joacă nu rol care nu este de neglijat). În atari condiţii, este iluzoriu să credem că o instituţie a statului se poate izola sau poate fi independentă de sfera politică şi că poate acţiona imparţial. Acest scenariu este imposibl de închipuit. Puterile statului sunt independete una de cealalta doar în aparenţă, doar pe hârtie. Să nu confundăm ceea ce se doreşte a fi cu ce este în realitate!

Cauza principală pentru care poliţia este aservită puterii politice (şi nu vorbesc de toţi poliţiştii; mulţi pot fi oameni ireproşabili profesional şi chiar deranjaţi de starea de fapt) este că ea nu este supusă testului pieţei. Scopul economic al poliţiei nu este să obţină profitul la piaţă prin servirea cât mai bună a consumatorilor (adică a noastră ca cetăţeni) şi prin satisfacerea nevoilor concrete ale acesotra. Principala preocupare a instituţiilor de stat şi subordonate statului este să bifeze, aşa cum punctează Ludwig von Mises, nişte criterii birocratice, care pot avea, dar de cele mai multe ori nu au, o legătură cu nevoile contribuabilului. Ţelul final, natural, al oricărei organizaţii birocratice este propria sa expansiune. Problema se pune în termeni de „ce trebuie să facem noi, care păstorim această instituţie, astfel încât să dobândim noi atribuţii, să ne crească bugetul, să primim salarii mai mari, condiţii de muncă mai avantajoase etc.? În consecinţă, poliţia şi restul instituţiilor de stat şi subordonate statului, vor servi, ad-hoc, diverse interese venite pe linie ierarhică, care întâmplător şi pasager, se pot suprapune cu nevoile noastre. Problema este sursa şi metoda de finanţare – taxe, extrase coercitiv, alocate pe criterii politice/birocratice – care dau naştere stimulentelor perverse.

Toată povestea este un exemplu de manual despre cum o ofensă, cât de trivială ar fi, adusă unei demnităţi publice atrage după sine retalierea cu toată forţa opresivă a statului. Aşa cum remarca Rothbard, este grăitor să observăm gradul de mobilizare de forţă utilizată după comiterea unei infracţiuni împortiva statului, comparativ cu reacţia adesea plăpândă şi dezinteresată atunci când statul este chemat să rezolve dispute sau crime împotriva persoanei private. Poprirea conturilor pentru 5 lei de către organul fiscal este un exemplu perfect, în timp ce furturi de la persoane private sunt adesea lăsate nerezolvate.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)