Traducere de Tudor Gherasim Smirna
Oamenii tind să își facă obiceiuri și rutine pe care nu le mai chestionează, mai ales în sectorul guvernamental. Pe piață, în societate în general, ne așteptăm și ne adaptăm rapid la schimbări, la minunățiile și îmbunătățirile fără sfârșit ale civilizației noastre. Noi produse, noi stiluri de viață, noi idei sunt adesea adoptate cu nesaț. Însă în sectorul guvernamental urmăm orbește pe cărările bătătorite de secole, mulțumiți să credem că orice a fost în trecut trebuie să fie corect. În particular, statul, în Statele Unite și în alte părți, ne-a furnizat de secole și, aparent, din timpuri imemoriale, anumite servicii esențiale și necesare, servicii despre care aproape oricine acceptă că sunt importante: apărarea (incluzând armata, poliția, justiția și legea), stingerea incendiilor, străzile și șoselele, apa, canalizarea și preluarea deșeurilor, poșta etc. Statul a ajuns să fie atât de tare confundat cu furnizarea acestor servicii, în conștiința publică, încât un atac la adresa finanțării statului le apare multor oameni ca un atac la adresa serviciilor însele. Astfel, dacă cineva susține că statul nu ar trebui să ofere servicii judecătorești și că activitatea antreprenorială privată ar putea oferi pe piață astfel de servicii într-un mod mai eficient și mai moral, lumea ar tinde să creadă că este vorba despre o negare a importanței tribunalelor însele.
Liberalul care vrea să înlocuiască statul cu inițiativele private în sectoarele amintite mai sus este, așadar, tratat în aceeași manieră în care ar fi dacă statul, din varii motive, ar fi furnizat pantofi din timpuri imemoriale. Dacă statul și doar statul ar fi avut monopolul producției și distribuției de încălțăminte, cum l-ar considera majoritatea publicului pe liberalul care ar veni acum să susțină că statul trebuie să iasă din sectorul încălțămintei și să-l deschidă inițiativei private? Fără îndoială, ar fi tratat după cum urmează: oamenii ar urla, „Cum poți face așa ceva? Ești împotriva lumii, a celor săraci, a purtătorilor de pantofi! Și cine crezi că va furniza pantofi oamenilor, dacă statul ar părăsi acest sector? Spune! Fii constructiv! E ușor să ai o atitudine negativă și isteață contra statului; dar, spune, cine va mai face pantofi? Care persoane? Câte magazine de încălțăminte vor mai exista în fiecare oraș și sat? Cum se vor finanța firmele de încălțăminte? Ce materiale vor folosi? Ce fel de calapoade? Care vor fi politicile de preț pentru pantofi? Nu ar fi nevoie de o reglementare a industriei încălțămintei pentru a ne asigura de calitatea produselor? Și, cine îi va încălța pe sărmani? Dacă un sărac nu va avea bani de pantofi?”
Aceste întrebări, ridicole cum par și cum chiar sunt atunci când se pun în legătură cu încălțămintea, sunt la fel de absurde când sunt adresate liberalilor care susțin o piață liberă pentru stingerea incendiilor, pentru serviciile de protecție, poștale, sau pentru orice altă activitate a statului. Ideea este că susținătorii pieței libere pentru orice nu pot oferi un plan „concret” al unei astfel de piețe, în avans. Esența și frumusețea pieței libere vine tocmai din aceea că firmele și afacerile individuale, concurând pe piață, orchestrează o ofertă în continuă schimbare, eficientă și progresivă, de bunuri și servicii: produse și piețe care se îmbunătățesc continuu, tehnologie care avansează, costuri care scad și cereri ale consumatorilor care sunt satisfăcute cât se poate de repede și de eficient. Economistul liberal poate încerca să ofere câteva direcții în care piețele s-ar putea dezvolta, dacă nu ar mai fi împiedicate sau restricționate; dar nu poate face prea mult în afară de indicarea drumului către libertate, de apelul la împingerea statului din calea energiilor productive și inventive ale publicului, așa cum se manifestă în activitatea voluntară de piață. Nimeni nu poate anticipa numărul firmelor, dimensiunea fiecărei firme, politicile de preț etc., ale fiecărei viitoare piețe a oricărui bun sau serviciu. Știm – din teoria economică și din înțelegerea istorică – doar că o astfel de piață și-ar face treaba infinit mai bine decât monopolul forțat al statului birocratic.
Cum vor plăti cei săraci pentru apărare, protecție contra incendiilor, servicii poștale etc., se poate răspunde simplu printr-o altă întrebare: cum plătesc săracii acum pentru orice obțin pe piață? Diferența este că știm că piața liberă și privată va oferi aceste bunuri și servicii mult mai ieftin, cu mai multă abundență și la o calitate mult mai mare decât o face statul monopolist în prezent. Toți membrii societății vor beneficia, și în mod special săracii. Mai știm și că povara fiscală uriașă pentru a finanța aceste activități ar fi ridicată de pe umerii fiecărui membru al societății, inclusiv de pe umerii săracilor.
Am văzut mai sus că problemele presante ale societății noastre, universal recunoscute, sunt toate legate de activitățile statului. Am văzut, de asemenea, că enormele conflicte sociale generate de sistemul de educație publică ar dispărea cu totul dacă fiecare grup de părinți ar putea să finanțeze și susțină ce tip de educație ar prefera pentru copiii săi. Ineficiențele grave și conflictele intense sunt toate inerente activității statului. Dacă statul, de exemplu, oferă servicii monopoliste (în educație sau furnizarea de apă), atunci orice decizie luată de stat este impusă cu forța unei minorități nefericite – fie că este vorba despre o chestiune legată de politicile educaționale pentru școli (cu integrare sau cu segregare, progresive sau tradiționale, religioase sau seculare etc.), sau chiar despre tipul de apă care să fie furnizată (cu fluor sau fără fluor). Ar trebui să fie clar că, dacă fiecare grup de consumatori își poate cumpăra bunurile și serviciile pe care le cere, astfel de dispute crâncene nu apar. Nu există lupte între consumatori, de exemplu, pe tema felului de ziar care trebuie tipărit, bisericilor care trebuie ridicate, cărților care trebuie publicate, melodiilor difuzate, sau automobilelor fabricate. Orice este produs pe piață reflectă diversitatea, precum și tăria cererii consumatorilor.
Pe piața liberă, pe scurt, consumatorul este rege, și orice afacere care vrea să obțină profit și să evite pierderile încearcă din răsputeri să servească consumatorii, cât se poate de eficient și cu cel mai mic cost cu putință. În activitățile statului, prin contrast, totul se schimbă. O separare gravă și fatală între serviciu și plată, între furnizarea unui serviciu și plata pentru primirea lui, este inerentă oricărei activități a statului. Agenția birocratică a statului nu își obține veniturile așa cum o face o firmă privată, prin servirea eficientă a consumatorului sau prin vânzări de produse către consumatori, care depășesc costurile sale de operare. Nu, agenția de stat își obține venitul din mulgerea greu încercaților plătitori de taxe. Activitățile sale devin, din acest motiv, ineficiente, iar costurile explodează, pentru că agențiile statului nu trebuie să își facă griji în privința pierderilor sau falimentului; ele pot să-și acopere pierderile prin extrageri suplimentare din pușculița publicului. Mai mult, consumatorul, în loc să fie curtat și încântat pentru favorurile sale, devine o simplă sursă de iritare pentru stat, cineva care „irosește” resursele rare ale statului. În operațiunile statului, consumatorul este tratat ca un intrus nepoftit, o întrerupere a modului liniștit în care birocratul se bucură de veniturile sale asigurate.
Astfel, dacă cererea consumatorilor crește pentru bunurile sau serviciile oricărei afaceri private, acea firmă este încântată; atrage și poftește noii clienți și își extinde activitatea rapid pentru a satisface noile comenzi. Statul, în schimb, reacționează de regulă în astfel de cazuri prin descurajarea acră sau chiar obligarea consumatorilor să „cumpere” mai puțin, și permite să apară penurii, pe fondul deteriorării calității serviciilor oferite. Astfel, utilizarea mai intensă a străzilor din orașe de către consumatori este întâmpinată cu ambuteiaje din ce în ce mai mari și continue reproșuri sau amenințări la adresa celor care își conduc propriile mașini. Administrația orașului New York, de exemplu, amenință în continuu cu interzicerea utilizării mașinilor private în Manhattan, unde ambuteiajele sunt cele mai grave. Bineînțeles că doar statul s-ar putea gândi vreodată să bruscheze consumatorii astfel; doar statul a avut neobrăzarea de a „soluționa” blocajul traficului prin forțarea mașinilor private (sau a camioanelor sau taxiurilor sau al orice altceva) să părăsească străzile. Potrivit acestui principiu, soluția „ideală” pentru congestionarea traficului este, evident, interzicerea tuturor vehiculelor.
Dar acest tip de atitudine la adresa consumatorului nu se limitează la traficul rutier. New Yorkul, de exemplu, a suferit periodic de „lipsa” apei. Aici avem o situație în care, timp de mulți ani, primăria a avut monopolul forțat asupra furnizării apei către cetățeni. Nereușind să furnizeze suficientă apă și nereușind să pună apei un preț care să echilibreze piața, să egalizeze oferta cu cererea (lucru pe care piața liberă îl face automat), răspunsul primăriei pentru întreruperile apei a fost întotdeauna să dea vina nu pe ea însăși, ci pe consumatori, a căror păcat a fost acela de a folosi „prea multă” apă. Administrația orașului nu putea decât să reacționeze prin interzicerea irigării spațiilor verzi, restricționarea consumului de apă și cerința ca oamenii să bea mai puțină apă. Astfel, statul și-a transferat nereușita către țapul ispășitor, consumatorul, care este amenințat și brutalizat în loc să fie servit bine și eficient.
La fel a răspuns statul și problemelor din ce în ce mai grave ale criminalității din New York. În loc să ofere protecție polițienească eficientă, reacția primăriei a fost forțarea cetățenilor nevinovați să ocolească zonele de risc. Astfel, după ce a ajuns Central Park din Manhattan, pe timpul nopții, un centru recunoscut pentru jafuri și alte crime, „soluția” primăriei pentru această problemă a fost să interzică utilizarea parcului în acele ore. Pe scurt, dacă un cetățean nevinovat vrea să stea în Central Park noaptea, el este cel arestat pentru nesocotirea interdicției; bineînțeles că este mai ușor să fie arestat el decât să fie eliminată activitatea infracțională din parc.
Pe scurt, dacă deviza statornicită a inițiativei private este că „clientul are întotdeauna dreptate”, maxima implicită a activității statului este că clientul este întotdeauna vinovat.
Bineînțeles, birocrații politici au un răspuns standard la plângerile care se adună despre serviciile proaste și ineficiente: „Plătitorii de taxe trebuie să ne dea mai mulți bani!” Nu este de ajuns că „sectorul public” și corolarul său fiscal au crescut mult mai rapid în acest secol decât venitul național. Nu este de ajuns că scăpările și durerile de cap ale activității statului s-au multiplicat odată cu povara crescândă a bugetului de stat. Noi ar trebui să turnăm chiar și mai mulți bani în sacul fără fund al statului!
Contraargumentul potrivit pentru solicitarea politică a unor sume mai mari din taxare este această întrebare: „Cum se face că inițiativa privată nu are astfel de probleme?” Cum se face că producătorii de aparatură muzicală și firmele de fotocopiatoare, sau de calculatoare, sau de orice altceva nu întâmpină probleme în găsirea capitalului pentru a-și crește producția? Ei de ce nu emit manifeste care să denunțe publicul investitor pentru că nu le oferă mai mulți bani pentru a satisface nevoile consumatorilor? Răspunsul este că acești consumatori plătesc pentru aparatura muzicală sau pentru copiatoare sau pentru calculatoare și că investitorii, în consecință, știu că pot face bani investind în acele afaceri. Pe piața privată, firmelor care servesc cu succes publicul le este ușor să obțină capital pentru expansiune; firmele ineficiente, perdante nu îl obțin, și până la urmă sunt nevoite să dea faliment. Dar, statul nu are un mecanism de profit și pierdere, care să atragă investiții în activitățile eficiente și să le penalizeze pe cele ineficiente sau depășite, eliminându-le. Nu există profituri sau pierderi în activitățile statului care să inducă expansiunea sau contracția activităților. La stat, deci, nimeni nu „investește” cu adevărat și nimeni nu se poate asigura că activitățile de succes se vor extinde, iar cele lipsite de succes vor dispărea. În schimb, statul trebuie să-și obțină „capitalul” luându-l efectiv cu japca prin mecanismul coercitiv al taxării.
Mulți oameni, inclusiv oficialii guvernamentali, cred că aceste probleme ar putea fi rezolvate cu condiția ca „statul să fie condus ca o afacere”. Atunci, statul instituie un monopol cu aparențe de firmă, condus de stat, care se presupune că va rezolva treburile ca în cea mai competitivă corporație. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul Biroului Poștal – care a fost redenumit „Serviciul Poștal” al SUA – și în cazul distrusei și decrepitei Autorități de Tranzit a New Yorkului.[1] „Corporațiile” sunt sfătuite să pună capăt deficitelor cronice și le este permis să emită obligațiuni. Este adevărat că utilizatorii direcți ar prelua astfel o parte din povară de pe umerii plătitorilor de taxe, care includ atât utilizatori cât și neutilizatori. Dar, există vicii fatale inerente oricărei activități a statului care nu pot fi evitate prin acest artificiu al pseudo-competitivității. În primul rând, serviciile de stat sunt întotdeauna un monopol sau un semi-monopol. Adesea, ca în cazul Serviciului Poștal sau al Autorității de Tranzit, este un monopol forțat – toată sau aproape toată concurența privată este scoasă în afara legii. Monopolul înseamnă că serviciul oferit de stat va fi mult mai costisitor, va avea prețuri mai mari și o calitate mai proastă decât ar fi cazul pe piața liberă. Inițiativa privată obține profit prin scăderea costurilor pe cât posibil. Statul, care nu poate da faliment sau avea pierderi, nu are nevoie să-și scadă costurile; fiind protejat față de concurență și de pierderi, nu are decât să își restricționeze serviciile sau să crească prețurile. Un al doilea viciu fatal este că, oricât ar încerca, o corporație de stat nu va putea niciodată să fie administrată ca o afacere, deoarece capitalul său va continua să fie rechiziționat de la plătitorii de taxe. Aceasta nu se poate evita; faptul că firma de stat poate emite obligațiuni pe piață se sprijină în ultimă instanță pe puterea ultimă de impozitare pentru răscumpărarea acelor obligațiuni.
În fine, există încă o problemă critică inerentă oricărei operări de către stat a unei afaceri. Unul din motivele pentru care firmele private sunt modele de eficiență este acela că piața liberă stabilește prețuri care le permit să calculeze, să-și dea seama care le sunt costurile și, deci, ce să facă pentru a obține profit și a evita pierderile. Prin acest sistem de prețuri, ca și prin motivația de a crește profiturile și evita pierderile, se alocă judicios bunurile și serviciile pe piață, în toate ramurile și zonele complexe ale producției, care alcătuiesc industria modernă a economiei „capitaliste”. Calculul economic este cel care face posibilă această minunăție; în schimb, planificarea centrală, caracteristică socialismului, este lipsită de o formare corectă a prețurilor și, de aceea, nu poate calcula costurile și prețurile. Aceasta este principala cauză din care planificarea centrală socialistă s-a tot dovedit a fi un eșec, pe măsură ce țările comuniste au devenit industrializate. Țările Est-Europene au migrat rapid dinspre planificarea socialistă înspre o economie de piață liberă, tocmai din cauză că planificarea centrală nu poate determina prețurile și costurile cu nici un grad de acuratețe.
Deci, dacă planificarea centrală aruncă economia într-un sumbru haos calculațional, cu alocări și activități de producție iraționale, avansul activităților de stat introduce inexorabil în economie insule din ce în ce mai mari de asemenea haos și face calculul costurilor și alocarea rațională a resurselor productive din ce în ce mai dificile. Pe măsură ce activitățile statului se extind și economia de piață se ofilește, haosul calculațional devine din ce în ce mai disruptiv și economia din ce în ce mai disfuncțională.
Programul liberal ultim poate fi rezumat într-o frază: abolirea sectorului public, convertirea tuturor activităților și serviciilor furnizate de stat în activități furnizate voluntar de către economia inițiativei private. Să ne îndreptăm acum atenția de la considerațiile generale asupra statului pus în contrast cu activitatea privată, înspre unele din principalele zone ale activității statului și modul în care pot fi servite pe piața liberă.
[1] Pentru o critică a Biroului Poștal și a Serviciului Poștal, vezi John Haldi, Postal Monopoly (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974).
