6. Libertatea personală

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Libertatea de expresie

Există, cu siguranță, multe probleme ale libertății personale care nu pot fi incluse în categoria „servituții involuntare”. Libertatea expresiei și cea a presei sunt de mult prețuite de cei care se limitează la a fi „liberali civili” – „civil” însemnând că libertatea economică și drepturile de proprietate privată sunt lăsate în afara ecuației. Dar am văzut deja că „libertatea expresiei” nu poate fi susținută ca un absolut, ci doar în cadrul drepturilor generale de proprietate ale individului (cu accentul pe includerea aici a dreptului de proprietate asupra propriei persoane). Astfel, cel care strigă „foc” într-o sală plină nu are dreptul de a face acest lucru, pentru că încalcă drepturile contractuale de proprietate ale proprietarului sălii și ale celor care au plătit bilet pentru spectacol.

În afara cazurilor de încălcare a proprietății, însă, libertatea de exprimare va fi neapărat susținută în cel mai înalt grad de către orice liberal. Libertatea de a spune, tipări și vinde orice afirmație devine un drept absolut, oricare ar fi domeniul acoperit de discurs sau de exprimare. Aici, liberalii civili au avut o prestație în general bună, iar, în domeniul judiciar, răposatul judecător Hugo Black a fost într-adevăr remarcabil în ferirea libertății de exprimare de restricțiile statului, pe baza Amendamentului I al Constituției.

Sunt însă domenii în care până și cei mai ardenți liberali civili au fost, din păcate, vagi. Ce putem spune, de exemplu, despre „instigarea la violență”, când cel care vorbește este considerat vinovat de ilegalitatea de a agita un grup, care apoi se revoltă și comite diverse acțiuni și ilegalități contra persoanei și proprietății? Din perspectiva noastră, „instigarea” poate fi considerată o ilegalitate doar dacă îi negăm fiecărui om libertatea de voință și de alegere; doar dacă presupunem că, atunci când A le spune lui B și C: „Voi doi mergeți acum și revoltați-vă!”, ar însemna cumva că B și C sunt condiționați în mod necesar să se execute și să comită acțiunea greșită. Dar liberalul, care crede în libertatea voinței, trebuie să insiste că, dacă A instigă la revoltă – oricât de imoral și nepotrivit ar putea fi – acest lucru ține strict de domeniul exprimării și nu ar trebui penalizat legal. Bineînțeles, dacă A mai și participă la revoltă, atunci devine el însuși un făptuitor și este la fel de penalizabil. Mai mult, dacă A este șeful unui grup mafiot și, ca parte a ilegalității, le ordonă subalternilor: „Tu și cu el mergeți și jefuiți cutare bancă”, atunci bineînțeles că A, potrivit definiției legale a complicității, devine participant sau chiar lider al grupului mafiot.

Dacă instigarea nu ar trebui să fie niciodată ilegală, atunci nu ar trebui să fie nici „conspirația în vederea instigării”, pentru că, spre deosebire de nefericita direcție a legislației referitoare la conspirație, „conspirația” (i.e., căderea de acord) pentru a face ceva nu ar trebui să fie niciodată mai ilegală decât actul în sine. (Cum poate, de fapt, să fie definită „conspirația”, decât ca o înțelegere între doi sau mai mulți oameni de a face ceva care ție, celui care definește, nu-ți place?)[1]

O altă zonă dificilă este dreptul insultei și calomniei. S-a considerat în general legitim să fie restricționată libertatea de expresie, dacă ceea ce se spune are efectul de a știrbi, fie în mod fals, fie cu rea voință, reputația unei alte persoane. Legislația privind insulta și calomnia argumentează, pe scurt, că reputația este subiectul unui „drept de proprietate”. Însă, „reputația” cuiva nu este și nu poate fi „deținută” de el, din moment ce este doar o funcție a sentimentelor și atitudinilor subiective ale altor persoane. Și cum nimeni nu poate să fie cu adevărat „proprietarul” minții și atitudinii altuia, aceasta înseamnă nimeni nu poate să fie literalmente proprietarul „reputației” sale. Reputația unei persoane fluctuează tot timpul, în funcție de atitudinile și opiniile restului populației. Așadar, declarațiile care atacă pe cineva nu pot fi o încălcare a dreptului său de proprietate și, deci, nu ar trebui să fie restrânse sau pedepsite prin lege.

Bineînțeles că este imoral să faci acuzații false despre o altă persoană, dar, încă o dată, ceea ce este moral, și ceea ce este legal sunt, pentru liberal, două categorii foarte diferite.

Mai mult, pragmatic vorbind, dacă nu ar exista legi privind insulta și calomnia, oamenii ar fi mult mai puțin dispuși, decât sunt în prezent, să dea crezare acuzațiilor fără a se documenta. În prezent, dacă o persoană este acuzată de o eroare sau o răutate, reacția generală este de a da crezare acuzației, pentru că, dacă ar fi falsă, „de ce nu acționează în justiție pentru calomnie?”. Legislația calomniei, bineînțeles, introduce astfel o discriminare contra celor săraci, pentru că o persoană cu resurse financiare puține nu este la fel de capabilă ca una cu mijloace multe să ducă un proces costisitor de calomnie. Mai mult, cei bogați pot acum să folosească legislația calomniei ca pe o armă contra celor mai săraci, restrângând declarații și acuzații perfect legitime cu amenințarea trimiterii în judecată a inamicilor mai săraci pentru calomnie. În mod paradoxal, așadar, o persoană cu resurse limitate este mai expusă la calomnie – și la restrângerea libertății sale de exprimare – în actualul sistem, decât ar fi într-o lume fără nici o lege contra insultei și calomniei.

Din fericire, legile contra calomniei au fost treptat slăbite în ultimii ani, astfel că acum se pot aduce critici viguroase și tranșante oficialităților și persoanelor publice, fără temerea unui proces sau unei penalități legale costisitoare.

O altă acțiune care ar trebui eliberată complet de restricții este boicotul. Prin boicot, una sau mai multe persoane își folosesc libertatea de exprimare pentru a convinge pe alții, din diverse motive – importante sau triviale – să nu mai cumpere produsele cuiva anume.

Dacă, de exemplu, câteva persoane se organizează pentru a cere consumatorilor – din orice motiv – să nu mai cumpere berea XYZ, aceasta este, iarăși, simplă instigare și, mai mult, instigare pentru un fapt perfect legitim – necumpărarea berii. O boicotare de succes poate fi un lucru nefericit pentru producătorii berii XYZ, dar acest lucru, din nou, se află strict în domeniul libertății de expresie și al drepturilor proprietății private. Producătorii berii XYZ se supun libertății de alegere a consumatorilor, iar consumatorii au dreptul să asculte și să fie convinși de oricine doresc ei. Dar legislația noastră privitoare la sindicate a restrâns dreptul sindicatelor să organizeze boicoturi ale firmelor. De asemenea, legislația bancară interzice răspândirea de zvonuri despre insolvența unei bănci – un caz evident de extindere a privilegiilor speciale ale statului pentru bănci, prin interzicerea libertății de expresie pentru cei care se opun folosirii băncilor.

O chestiune deosebit de spinoasă este cea a pichetării și a demonstrațiilor. Libertatea de expresie implică, bineînțeles, libertatea de asociere – libertatea persoanelor de a se întâlni și de a se exprima împreună. Dar situația devine mai complexă atunci când se face uz de străzi. Este clar că pichetarea este ilegitimă atunci când este folosită – așa cum se întâmplă adesea – pentru a bloca accesul într-o clădire sau fabrică privată, sau când pichetele amenință cu violența pe cei care trec de linia de pichetare. Este, de asemenea, clar că acțiunile de ocupare pașnică sunt o încălcare ilegitimă a proprietății private. Dar nici „pichetarea pașnică” nu este evident legitimă, pentru că este parte a unei probleme mai mari: cine decide cum să fie folosite străzile? Problema izvorăște din faptul că străzile sunt în mod aproape universal deținute de stat (la nivel local). Dar statul, nefiind un proprietar privat, este lipsit de orice criteriu în alocarea utilizării străzilor sale, astfel că orice decizie pe care o face este arbitrară.

Să presupunem, de exemplu, că Prietenii Wisteriei doresc să demonstreze și să facă o paradă în favoarea Wisteriei, pe o stradă publică. Poliția interzice demonstrația, susținând că va bloca străzile și va perturba traficul. Liberalii civili vor protesta imediat și vor susține că „dreptul la liberă exprimare” al demonstranților pentru Wisteria este restrâns în mod injust. Dar poliția poate avea și ea un punct de vedere perfect legitim: drumurile ar putea fi blocate, iar responsabilitatea statului este să asigure fluiditatea traficului. Care să fie decizia, deci? Oricum ar face statul, un grup anume de plătitori de taxe va fi prejudiciat prin acea decizie. Dacă statul decide să permită demonstrația, automobiliștii și pietonii vor fi prejudiciați; dacă nu o permite, Prietenii Wisteriei vor avea de pierdut. În ambele cazuri, însuși faptul că statul e decidentul generează un conflict inevitabil în privința cui, dintre plătitorii de taxe, va folosi și cui nu va folosi resursa guvernamentală.

Numai faptul universal al proprietății și controlului de stat asupra străzilor face ca această problemă să fie de nerezolvat și ascunde adevărata soluție. Ideea este că oricine deține o resursă va decide cum va fi folosită acea resursă. Proprietarul unei tiparnițe va decide ce se va tipări cu acea tiparniță. Iar proprietarul străzii va decide cum să fie alocată folosirea ei. Pe scurt, dacă străzile ar fi în proprietate privată și Prietenii Wisteriei ar cere să folosească Fifth Avenue pentru a demonstra, proprietarul Fifth Avenue va fi cel care decide dacă să închirieze strada pentru demonstrație sau să o mențină liberă pentru trafic. Într-o lume pur liberală, unde toate străzile sunt în proprietate privată, diverșii proprietari de străzi vor decide, în orice moment, dacă să închirieze strada pentru demonstrații, cui să o închirieze și la ce preț. Ar fi atunci evident că problema nu este deloc una de „libertate de exprimare” sau de „liberă asociere”, ci de proprietate privată: dreptul unui grup de a se oferi să închirieze o stradă, și a proprietarului străzii de a accepta sau nu acea ofertă.

Libertatea radioului și televiziunii

Există un domeniu important al vieții americane unde nu avem și nici nu putem avea libertatea efectivă de exprimare sau a presei. Acesta este întregul câmp al radioului și televiziunii. În această zonă, prin foarte importanta Lege Radio din 1927, statul federal a naționalizat undele. În fapt, statul federal a luat asupra sa titlul de proprietar al tuturor canalelor de radio și televiziune. Apoi și-a permis să confere licențe, după bunul său plac, diverselor stații private. Pe de o parte, stațiile, primind licențele gratis, nu trebuie să plătească pentru utilizarea undelor rare, așa cum ar face-o pe piața liberă. Astfel că aceste stații primesc o imensă subvenție, pe care sunt dornice să o mențină. Dar, pe de altă parte, statul federal, ca licențiator al undelor, își afirmă dreptul și puterea de a reglementa stațiile, minuțios și în continuu. Deasupra capului fiecărei stații atârnă amenințarea de a nu i se reînnoi, sau chiar de a i se suspenda licența. În consecință, ideea libertății de exprimare în domeniul radioului și televiziunii nu este mai mult decât o glumă. Fiecare stație este grav restricționată și forțată să își proiecteze programele după dictatele Comisiei Federale a Comunicațiilor. Așa că fiecare stație trebuie să aibă un program „echilibrat”, să publice un anumit număr de anunțuri de „interes public”, să ofere timpi egali fiecărui candidat politic pentru o funcție anume și fiecărei opinii politice, să cenzureze versurile „controversate” ale melodiilor pe care le emit etc. Timp de mulți ani, nici unei stații nu i-a fost permis să emită nici o opinie editorială; acum, fiecare opinie trebuie să fie echilibrată de replici editoriale „responsabile”.

Pentru motivul că fiecare post trebuie să se uite întotdeauna peste umăr la CFC, libertatea de exprimare în eter este o farsă. Să ne mirăm că opinia televizată, atunci când se referă la subiecte controversate, tinde să fie servilă față de „Regim”?

Publicul a acceptat această situație doar pentru că a existat încă de la începutul radiodifuziunii pe scară largă. Dar ce am spune, de exemplu, dacă toate ziarele ar fi licențiate, iar licențele ar trebui reînnoite de o Comisie Federală a Presei, ziarele pierzându-le dacă ar îndrăzni să exprime o opinie editorială „incorectă”, sau dacă nu ar da prioritatea cerută anunțurilor de interes public? Nu ar fi aceasta o distrugere intolerabilă, ca să nu mai spunem neconstituțională, a dreptului la presă liberă? Sau, cum ar fi dacă toate editurile ar trebui să fie licențiate, iar licențele nu s-ar înnoi dacă listele de cărți publicate nu ar fi pe placul Comisiei Federale a Cărții? Și totuși, ceea ce am considera cu toții că este intolerabil și totalitar în cazul presei și editurilor este acceptat automat într-un mediu care este acum cel mai popular vehicul pentru exprimare și educație: radioul și televiziunea. Totuși, principiile sunt exact aceleași în ambele cazuri.

Vedem aici, de asemenea, unul dintre principalele defecte ale ideii de „socialism democratic”, i.e., ideea că statul ar trebui să fie proprietarul tuturor resurselor și mijloacelor de producție, păstrând însă și respectând libertatea de expresie și a presei pentru toți cetățenii. O constituție abstractă care garantează „libertatea presei” este lipsită de sens într-o societate socialistă. Ideea este că acolo unde statul deține toată hârtia de ziar sau de carte, tiparnițele etc., statul – în calitate de proprietar – trebuie să decidă cum să aloce hârtia și ce să fie tipărit pe ea. Tot așa cum, în calitate de proprietar de străzi, trebuie să ia o decizie asupra utilizării străzii, un stat socialist trebuie să decidă cum să aloce hârtia și alte resurse din sfera exprimării și presei: săli de conferință, utilaje, camioane etc. Orice stat poate să-și declare devotamentul pentru libertatea presei și totuși să aloce toată hârtia susținătorilor și apărătorilor săi. Presa liberă este iarăși o glumă; mai mult, de ce ar trebui ca statul socialist să aloce o cantitate considerabilă de resurse rare antisocialiștilor? Problema autenticei libertăți a presei devine atunci de nesoluționat.

Soluția pentru radio și televiziune? Simplu: aceste mijloace să fie tratate exact cum sunt tratate presa și editurile. Atât pentru liberal, cât și pentru adeptul Constituției americane statul ar trebui să se retragă complet din orice rol și să nu intervină în nici un mijloc de exprimare. Pe scurt, statul federal ar trebui să privatizeze undele și să ofere sau să vândă canalele individuale proprietarilor privați. Atunci când stațiile vor fi cu adevărat proprietare pe canalele lor, vor fi cu adevărat libere și independente; vor fi capabile să emită orice programe doresc să producă sau simt că ar vrea să audă ascultătorii; și vor putea să se exprime oricum doresc, fără teamă de represaliile statului. Vor putea de asemenea să vândă sau să închirieze undele oricui doresc și, astfel, utilizatorii canalelor nu vor mai fi subvenționați artificial.

Mai mult, în cazul în care canalele devin libere, deținute în proprietate privată și independente, marile rețele nu vor mai putea să pună presiune pe CFC pentru scoaterea în afara legii a concurenței efective a televiziunii cu plată. Televiziunea cu plată a suferit un eșec numai pentru că a fost scoasă în afara legii de CFC. „Televiziunea gratuită” bineînțeles că nu este cu adevărat „liberă”; programele sunt plătite de cei care fac publicitate, iar consumatorii acoperă costurile de publicitate în prețul produselor pe care le cumpără. Ne putem întreba care o fi diferența pentru consumator, dacă plătește indirect costurile de publicitate sau, direct, pentru fiecare program pe care îl achiziționează. Diferența este că nu avem aceiași consumatori pentru aceleași produse. Cel care își face publicitate, de exemplu, este interesat întotdeauna să (a) obțină cea mai amplă piață de vizionare posibilă și (b) să ajungă anume la acei telespectatori care sunt cei mai receptivi la mesajul său. De aceea, programele vor fi făcute pentru cel mai mic numitor comun al audienței și în special pentru acei telespectatori care sunt cel mai receptivi la mesajul său; adică acei spectatori care nu citesc ziare sau reviste, pentru ca mesajul să nu dubleze anunțurile pe care le vede acolo. În consecință, programele televiziunii gratuite tind să fie lipsite de imaginație, terne și uniforme. Televiziunea cu plată ar face ca fiecare program să își caute propria piață și ar duce la dezvoltarea multor piețe specializate pentru audiențe specializate – tot așa cum în domeniile revistelor și publicării de carte s-au dezvoltat piețe specializate foarte profitabile. Calitatea programelor ar fi mai mare și ofertele mult mai diverse. De fapt, amenințarea concurenței potențiale a televiziunii plătite trebuie să fie mare, din moment ce rețelele fac lobby de ani de zile pentru a le ține restricționate. Însă, cu siguranță, într-o piață cu adevărat liberă, ambele forme de televiziune, cât și cea prin cablu și alte forme pe care nu ni le putem imagina acum ar putea și chiar ar intra pe piață.

O formă comună a argumentului adus împotriva proprietății private a canalelor TV este că aceste canale sunt „rare” și trebuie deci să fie deținute și parcelate de către stat. Pentru economist, acesta este un argument prostesc; toate resursele sunt rare, de fapt orice ajunge să aibă un preț pe piață îl are pentru că este caracterizat de raritate. Trebuie să plătim o anumită cantitate de bani pentru o franzelă, pentru pantofi, pentru rochii pentru că sunt rare. Dacă nu ar fi rare, ci supraabundente precum aerul, ar fi gratuite și nimeni nu ar trebui să-și facă probleme pentru producția și alocarea lor. În domeniul presei, hârtia de ziar este rară, hârtia obișnuită este rară, utilajele pentru tipărit sunt rare și mașinile sunt rare etc. Cu cât sunt mai rare, cu atât va fi prețul lor mai mare și viceversa. Mai mult, vorbind pragmatic iarăși, sunt mult mai multe canale de televiziune disponibile decât sunt acum în uz. Decizia inițială a CFC de a obliga stațiile de televiziune să folosească banda VHF în loc de UHF a creat o raritate mult mai mare a canalelor decât era necesară.

O altă obiecție comună adusă ideii de proprietate privată a mijloacelor de difuziune este că stațiile private ar interfera una cu emisiile celorlalte, și această interferență răspândită ar face practic imposibil ca vreun program să fie auzit sau văzut. Însă acesta este un argument la fel de absurd pentru naționalizarea undelor ca și acela că toate mașinile – sau pământul – trebuie naționalizate pentru că oamenii ar putea trece cu mașina peste terenurile altora. Problema, în ambele cazuri, este ca tribunalele să demarcheze titlurile de proprietate destul de grijuliu încât orice încălcare a proprietății altei persoane să fie clară și pedepsibilă. În cazul titlurilor asupra terenurilor, acest proces este destul de clar. Dar ideea este că tribunalele pot aplica un proces similar de clarificare a drepturilor de proprietate în alte domenii – fie că sunt undele, apa, sau bazinele petrolifere. În cazul undelor, sarcina este fixarea unității tehnologice – i.e., locul de transmisie, distanța undei, lărgimea tehnologică a unui canal clar – și alocarea drepturilor de proprietate asupra acestei unități tehnologice particulare. Dacă stația radio WXYZ, de exemplu, primește dreptul de a emite pe 1500 de kilohertzi, plus sau minus o anumită lățime de kilohertzi, pe o rază de 200 de mile împrejurul Detroitului, atunci orice stație care emite ulterior un program pe această frecvență ar putea fi dată în judecată pentru interferarea cu drepturile de proprietate ale celei dintâi. Dacă tribunalele își îndeplinesc sarcina de a demarca și apăra drepturile de proprietate, atunci nu avem mai multe motive să ne temem de continua invazie a drepturilor în acest domeniu decât în oricare altul.

Majoritatea crede că tocmai acesta este motivul pentru naționalizarea undelor; că, înainte de Legea Radio din 1927, stațiile interferau unele cu altele și rezulta un haos, iar statul a fost până la urmă nevoit să intervină pentru a impune ordinea și a da în sfârșit o fezabilitate industriei radio. Dar aceasta este o legendă istorică, nu adevărul. Autentica istorie este exact pe dos. Când începea să apară interferența pe un canal, partea vătămată dădea agresorul în judecată, iar tribunalele începeau să facă ordine din haos, aplicând cu succes teoria proprietății din dreptul cutumiar – similar în multe moduri teoriei liberale – în acest domeniu tehnologic nou. Pe scurt, tribunalele începeau să recunoască drepturile de proprietate asupra undelor utilizatorilor care le „apropriau” (homesteading). Abia după ce statul federal a observat posibilitatea aceste noi extinderi a proprietății private s-a grăbit să naționalizeze undele, folosind presupusul haos drept scuză.

Pentru a descrie situația mai bine, radioul a fost folosit, în primii ani ai secolului XX, aproape exclusiv de către vase pentru a comunica – între ele sau cu țărmul. Departamentul Naval era interesat să reglementeze radioul pentru a asigura siguranța pe mări, iar reglementarea federală inițială, o lege din 1912, susținea doar că orice stație radio trebuie să aibă o licență emisă de Secretarul Comerțului. Legea nu includea puteri de reglementare sau posibilitatea deciziei de refuzare a reînnoirii licenței, iar când a început radiodifuziunea publică, la începutul anilor 1920, Secretarul Comerțului Herbert Hoover a încercat să reglementeze stațiile. Deciziile tribunalelor din 1923 și 1926, însă, au respins puterea statului de a reglementa licențele, de a nu le reînnoi, sau chiar de a decide pe ce lungimi de undă ar trebui să emită stațiile.[2] În același timp, tribunalele lucrau asupra conceptului drepturilor de „apropriere” a proprietății private asupra undelor, de observat în cazul Tribune Co. v. Oak Leaves Broadcasting Station (Circuit Court, Cook County, Illinois, 1926). În acest caz, tribunalul a susținut că operatorul unei stații existente are un drept de proprietate, obținut prin uzul anterior, suficient pentru a impune altei stații să nu folosească o frecvență radio în orice mod care ar cauza interferența cu semnalul primei stații.[3] Astfel, ordinea era obținută din haos prin alocarea drepturilor de proprietate. Însă tocmai pe această evoluție s-a grăbit statul s-o stopeze.

Decizia Zenith din 1926, care nega puterea statului de a reglementa sau nu reînnoi licențele și care forța Departamentul Comerțului să emită licențe pentru orice stație care cerea, a produs un mare boom al industriei radiodifuziunii. Peste 200 de noi stații au fost create în cele nouă luni care au urmat deciziei. În consecință, Congresul a votat rapid o măsură de stopare, în iulie 1926, pentru a împiedica drepturile de proprietate asupra frecvențelor radio, și a hotărât că toate licențele trebuie să fie limitate la 90 de zile. În februarie 1927, Congresul a votat legea prin care a instituit Comisia Federală a Radioului, care a naționalizat undele și a dat puteri similare cu cele ale prezentei CFC. Faptul că scopul politicienilor informați nu a fost de a elimina haosul ci de a elimina proprietatea privată asupra undelor ca soluție a haosului este demonstrat de istoricul H.P. Warner. Warner afirmă că „legislatorii și cei care erau în general însărcinați cu administrarea comunicațiilor au exprimat temeri grave … că reglementarea guvernamentală efectivă ar putea fi împiedicată permanent prin obținerea de drepturi de proprietate asupra licențelor sau a mijloacelor de acces, și că astfel se puteau institui pentru totdeauna francize în valoare de milioane de dolari”.[4] Rezultatul net, însă, a fost tot instituirea unor francize la fel de valoroase, dar într-un mod monopolist, prin larghețea Comisiei Federale a Radioului și a ulterioarei CFC, și nu prin apropriere concurențială.

Dintre numeroasele încălcări directe ale libertății de exprimare făcute prin puterea de licențiere a CFR sau CFC, două cazuri vor fi de ajuns aici. Unul a avut loc în 1931, când CFR a refuzat reînnoirea licenței pentru un domn Baker, care avea o stație radio în Iowa. Refuzând reînnoirea, Comisia susținea:

Această Comisie nu are părtășie cu Asociația Medicală și cu alte părți pe care Dl. Baker nu le place. Presupusele lor păcate pot fi câteodată de importanță publică, de adus în atenția publicului într-o manieră corectă. Dar această înregistrare arată că Dl. Baker nu face aceasta într-un mod luminat. Arată că dumnealui își lansează încontinuu și dezordonat în eter un hobby personal, ideile sale despre vindecarea cancerului și simpatiile sau antipatiile pentru anumite persoane sau lucruri. Cu certitudine, împovărarea publicului cu toate acestea nu denotă o utilizare corectă a unei licențe de radiodifuziune. Multe din afirmațiile sale sunt vulgare, dacă nu chiar indecente. În mod sigur, nu sunt înălțătoare sau amuzante.[5]

Ne putem oare imagina ce scandal ar fi dacă statul federal ar elimina cu motive similare un ziar sau o editură?

O faptă recentă a CFC a fost amenințarea cu refuzul de reînnoire a licenței stației de radio KTRG din Honolulu, o stație recunoscută din Hawaii. KTRG a difuzat programe liberale câteva ore pe zi, timp de aproape doi ani. Spre sfârșitul anului 1970, CFC a decis să deschidă un proces lung de audieri în vederea refuzului reînnoirii licenței, iar amenințarea unei opțiuni atât de costisitoare a forțat proprietarii să închidă stația de tot.[6]

Pornografia

Pentru liberal, disputele dintre conservatori și socialiști asupra legilor de interzicere a pornografiei sunt iritant de irelevante. Poziția conservatoare tinde să susțină că pornografia este josnică și imorală și ar trebui, așadar, să fie scoasă în afara legii. Liberalii tind să replice că activitatea sexuală este bună și sănătoasă și că pornografia ar avea numai efecte bune, și că imaginile violente – la televiziune, în filme, sau în cărțile de benzi desenate – ar trebui să fie scoase în afara legii. Niciuna dintre părți nu atacă problema crucială: consecințele bune, rele sau neutre ale pornografiei, chiar dacă or fi reprezentând o problemă interesantă în sine, sunt complet irelevante pentru opțiunea de a o scoate sau nu în afara legii. Liberalul susține că nu este treaba legii – a utilizării violenței punitive – să impună nimănui o concepție despre moralitate. Nu este treaba legii – chiar dacă ar fi posibil în practică, ceea ce este, bineînțeles, foarte improbabil – să facă pe nimeni bun, reverențios, moral, curat sau virtuos. Aceste lucruri le decide fiecare persoană pentru ea însăși. Singura sarcină a violenței legale este să apere oamenii contra utilizării violenței, să-i apere de invadarea violentă a persoanei și proprietății. Însă, dacă statul are insolența de a interzice pornografia, devine el însuși un autentic nelegiuit – pentru că încalcă drepturile de proprietate ale persoanelor de a produce, vinde, cumpăra sau poseda materiale pornografice.

Nu dăm legi pentru a-i face pe oameni virtuoși; nu dăm legi pentru a-i forța pe oameni să fie buni vecini, sau să nu țipe la șoferul de autobuz; nu dăm legi pentru a-i forța pe oameni să fie onești în dragoste. Nu dăm legi pentru a-i forța să ia o cantitate X de vitamine pe zi. De asemenea, nu este treaba statului, nici a altei agenții legale, să dea legi împotriva producției voluntare sau vânzării de pornografie. Dacă pornografie este bună, rea sau neutră, nu e treaba autorităților legale.

Același lucru este valabil pentru gogorița socialistă a „pornografiei violenței”. Nu ar trebui să fie grija statului dacă urmărirea violențelor la televizor duce sau nu la comiterea de ilegalități în realitate. Interzicerea filmelor violente pentru motivul că ar putea face cândva pe cineva să comită o ilegalitate este o negare a liberei voințe a omului și o negare completă, bineînțeles, a dreptului acelor care nu vor comite ilegalități de a vedea filmul. În plus, nu este mai justificabil – de fapt, este mai puțin justificabil – să fie interzise filmele violente din acest motiv, decât ar fi, așa cum am observat, să fie încarcerați toți bărbații adolescenți negri pentru că au o tendință mai mare decât restul populației să comită ilegalități.

Ar trebui să fie clar, de asemenea, că prohibirea pornografiei este o încălcare a dreptului de proprietate, de a produce, vinde, cumpăra și deține. Conservatorii care cer interzicerea pornografiei nu par să-și dea seama că încalcă prin asta însuși conceptul de drepturi de proprietate pe care susțin că îl apără. Este, se asemenea, o încălcare a libertății presei, care, după cum am văzut, este de fapt un caz particular al dreptului general al proprietății private.

Câteodată, pare că nobilul ideal al multor conservatori, ca și al multor socialiști, este să pună oamenii în cuști și să-i dreseze după cum cred conservatorii sau socialiștii că este moral. Ar fi, bineînțeles, cuști cu stil diferit, dar tot cuști. Conservatorii ar prohibi activitatea sexuală ilicită, drogurile, jocurile de noroc și impietățile, și să oblige pe toată lumea să se comporte conform versiunii lor de comportament moral și religios. Socialiștii ar interzice filmele violente, reclamele inestetice, fotbalul american, discriminarea rasială și, la extremă, ar pune pe toată lumea într-o „cutie Skinner” care să fie gestionată de un dictator socialist presupus benevolent. Dar efectul ar fi același: reducerea tuturor la un nivel subuman și lipsirea de cea mai prețioasă parte a caracterului uman – libertatea de a alege.

Este, bineînțeles, ironic că prin forțarea oamenilor să fie „morali” – i.e., să acționeze moral – gardienii conservatori sau socialiști i-ar lipsi de fapt pe oameni de însăși posibilitatea de a fi morali. Conceptul de „moralitate” este lipsit de sens dacă fapta morală nu este aleasă liber. Să presupunem, de exemplu, că cineva este un musulman habotnic și foarte dornic ca oameni cât mai mulți să se închine la Mecca de trei ori pe zi; să presupunem că pentru el aceasta este fapta morală cea mai înaltă. Dar dacă folosește coerciția pentru a-i forța pe toți să se închine la Mecca, îi lipsește pe toți de ocazia de a fi morali – de a alege liber să se închine la Mecca. Coerciția îl lipsește pe om de libertatea de a alege și, deci, de posibilitatea de a alege moral.

Liberalul, spre deosebire a atâți conservatori și socialiști, nu vrea să pună omul într-o cușcă. Ceea ce își dorește pentru fiecare este libertatea, libertatea de a acționa moral sau imoral, așa cum decide fiecare.

Legile privind activitatea sexuală

În ultimii ani, socialiștii au început să ajungă, din fericire, la concluzia că „orice fapt între doi (sau mai mulți) adulți care-și dau consimțământul” ar trebui să fie legal. Din nefericire, socialiștii nu au lărgit încă acest criteriu de la nivelul activității sexuale la comerț și schimburi, pentru că dacă ar face-o vreodată ar fi pe punctul de a deveni liberali 100%. Liberalul este interesat tocmai de legalizarea tuturor interrelațiilor între „adulți care-și dau consimțământul”. Socialiștii au început de asemenea să ceară abolirea „delictelor fără victime”, care ar fi un lucru splendid, dacă „victimele” ar fi definite cu mai multă precizie, ca victime ale violenței agresive.

Pentru că activitatea sexuală este un aspect cât se poate de privat al vieții, este cu totul intolerabil ca statul să îndrăznească să reglementeze și legisleze comportamentul sexual, însă, bineînțeles că tocmai aceasta a fost una din predilecțiile statului. Faptele violente, precum violul, sigur că trebuie să fie clasificate ca delicte, la fel ca orice altă violență asupra persoanei.

Este destul de bizar că, în timp ce activitățile sexuale voluntare au fost adesea scoase în afara legii și condamnate de către stat, violatorii au fost tratați mult mai blând de către autorități decât cei acuzați de alte forme de violență corporală. În multe cazuri, de fapt, victima violului a fost practic tratată de către agențiile de impunere a legii ca parte vinovată – o atitudine care nu este aproape niciodată luată față de victimele altor delicte. Avem în mod clar de-a face cu un inadmisibil dublu etalon sexual. Consiliul Național al Uniunii Americane a Libertăților Civile a declarat în martie 1977:

Victimele atacului sexual nu ar trebui tratate diferit față de victimele altor delicte. Victimele atacului sexual sunt adesea tratate cu scepticism și sunt abuzate de personalul serviciilor medicale și de cel de impunere a legii. Acest tratament pornește de la neîncredere oficială și insensibilitate, și merge până la verificarea dură și crudă a stilului de viață și motivațiilor victimei. Această lipsă de responsabilitate a instituțiilor menite să asiste și să protejeze victimele nu poate decât să intensifice trauma suferită de experiența inițială a victimei.

Dubla măsură impusă de stat poate fi remediată prin scoaterea violului din categoria specială de tratament legal și judiciar în care se află și includerea sub incidența legilor generale privitoare la atacul corporal. Oricare ar fi standardele utilizate pentru instrucțiunile judecătorilor către jurați, sau pentru admiterea de probe, ar trebui să fie aplicate la fel în toate aceste cazuri.

Dacă munca și persoanele în general ar trebui să fie libere, atunci ar trebui să existe și libertatea de prostituție. Prostituția este vânzarea voluntară a unui serviciu, iar statul nu are nici un drept de a interzice sau restricționa această vânzare. Ar trebui să observăm că multe dintre aspecte sumbre ale acestui negoț de pe trotuar au apărut din cauza interzicerii bordelurilor. Bordelurile erau case de prostituție administrate de matroane dornice să cultive bunăvoința clienților pe termen lung și obișnuiau să concureze pentru a oferi servicii de calitate și pentru a-și consolida „marca”. Interzicerea bordelurilor a forțat prostituția să se devină o „piață neagră”, un zbor de noapte cu toate pericolele și declinul general al calității pe care le aduce întotdeauna acest fapt. Recent, în New York a apărut o tendință a poliției de a zdrobi prostituția, sub pretextul că acest negoț nu mai este „fără victime”, din moment ce multe prostituate comit delicte asupra clienților. Dar scoaterea în afara legii a unor ocupații care atrag delicte justifică la fel de mult prohibiția, pe motiv că multe bătăi au loc în baruri. Răspunsul nu este interzicerea activității voluntare și legale, ci grija poliției ca adevăratele ilegalități să nu fie comise. Ar trebui să fie clar că pledarea pentru libertatea prostituției nu este, pentru liberal, totuna cu pledarea pentru prostituție în sine. Pe scurt, dacă un stat foarte puritan ar interzice cosmeticele, liberalul ar cere legalizarea cosmeticelor fără a sugera în vreun fel că este în favoarea – sau că se opune – utilizării în sine a cosmeticelor. Dimpotrivă, în funcție de etica și estetica personală, ar putea foarte bine să facă agitație împotriva utilizării cosmeticelor, după ce sunt legalizate; încercarea sa este întotdeauna să convingă, nu să oblige.

Dacă activitatea sexuală a trebui să fi liberă, atunci și „controlul nașterilor” ar trebui să fie liber. Din păcate, este un lucru caracteristic pentru societatea noastră că, abia a fost legalizat controlul nașterilor și lumea – în acest caz socialiștii – a început să facă agitație pentru introducerea obligativității controlului nașterilor. Este, bineînțeles, adevărat că dacă vecinul meu are un copil, acest lucru mă poate afecta în bine sau în rău. Însă, aproape orice lucru pe care îl face cineva afectează pe una sau mai multe persoane. Pentru liberal, aceasta nu poate fi o justificare pentru utilizarea forței, care poate fi folosită numai pentru combaterea sau restrângerea forței înseși. Nu există un drept mai personal, libertate mai prețioasă, decât aceea a oricărei femei de a avea sau nu un copil, și este extrem de totalitarist pentru stat să aibă insolența de a-i nega acest drept. Mai mult, dacă o familie are mai mulți copii decât poate crește în condiții confortabile, familia însăși va suferi această povară; astfel, avem rezultatul aproape universal că dorința de a menține un prețios salt al nivelului de trai va induce o reducere voluntară a nașterilor, decisă chiar de familie.

Acest lucru ne duce către chestiunea mai complexă a avortului. Pentru liberal, pledoaria „catolică” împotriva avortului, chiar dacă va fi respinsă în final, nu poate să nu fie luată în considerație. Esența acestei pledoarii – care de fapt nu este deloc „catolică” într-un sens teologic – este că avortul distruge o viață umană și este, deci, omucidere, care nu poate fi scuzată. Mai mult, dacă avortul este într-adevăr crimă, atunci catolicul – sau orice altă persoană care împărtășește această opinie – nu poate pur și simplu să ridice din umeri și să spună că opiniile „catolice” nu ar trebui să fie impuse noncatolicilor. Omuciderea nu este o expresie a preferinței religioase; nici o sectă nu poate și nu trebuie, în numele „libertății religioase”, să scape nepedepsită pentru comiterea crimei pledând că așa îi cere religia. Întrebarea vitală devine atunci: ar trebui avortul să fie considerat crimă?

Cele mai multe discuții asupra subiectului se împotmolesc în detalii minuțioase despre momentul anume când începe viața umană, sau dacă se poate considera că fetusul este în viață etc. Toate acestea sunt irelevante pentru problema legalității (iarăși, nu neapărat a moralității) avortului. Catolicul care se opune avortului, de exemplu, declară că tot ceea ce își dorește pentru fetus este să aibă drepturile oricărei ființe umane – i.e., dreptul de a nu fi ucis. Dar aici sunt mai multe implicații, și acesta este aspectul crucial. Dacă fetusul are aceleași drepturi ca oamenii, să ne întrebăm: Ce om are dreptul să stea, nepoftit, ca un parazit nedorit, în corpul altei ființe umane? Aici este miezul problemei: dreptul absolut al oricărei persoane, și deci a oricărei femei, de a fi stăpână pe trupul său. În cazul unui avort, mama face ca o entitate nedorită să fie expulzată din corpul său: dacă fetusul moare, acest lucru nu afectează faptul că nici o ființă nu are dreptul să trăiască, nepoftită, ca un parazit în sau pe corpul unei persoane.

Răspunsul obișnuit că mama fie a dorit inițial, fie a fost cel puțin responsabilă pentru plasarea fetusului în corpul ei este, iarăși, irelevant. Chiar și în cel mai tare caz, când mama și-a dorit inițial copilul, mama, ca proprietar asupra corpului său, are dreptul de a se răzgândi și de a-l scoate afară.

Dacă statul nu ar trebui să interzică activitatea sexuală voluntară, nu ar trebui nici să facă discriminări în favoarea sau împotriva vreunuia dintre sexe. Decretele de „acțiune afirmativă” sunt o metodă clară de discriminare față de bărbați sau alte grupuri, în privința angajării, admiterii, sau în orice domeniu vizat de acest sistem de cote implicite. Însă, aceste legi din domeniul muncii care sunt „protective” cu femeile, pretind în mod insidios că sunt în favoarea femeilor, când de fapt ele discriminează contra femeilor, interzicându-le să lucreze la anumite ore și în anumite ocupații. Femeilor le este interzis prin lege să-și exercite libertatea individuală de a alege dacă să intre sau nu în aceste ocupații sau să lucreze la aceste ore presupus oneroase. Astfel, statul le scoate pe femei din concurența liberă cu bărbații în aceste domenii.

Una peste alta, platforma din 1978 a Partidului Libertarian este tranșantă și la obiect în lămurirea poziției liberale față de discriminările guvernamentale legate de sex sau de altele: „Nici un drept individual nu ar trebui să fie negat sau restricționat de legile Statelor Unite sau de orice stat sau localitate, pe baza sexului, rasei, culorii, credinței, vârstei, naționalității, originii sau preferinței sexuale”.

Interceptarea comunicațiilor

Interceptarea comunicațiilor este o încălcare vrednică de dispreț a intimității și dreptului de proprietate, și ar trebui, bineînțeles, să fie interzisă ca o acțiune invazivă. Nimeni, sau prea puțini, ar tolera interceptarea privată. Controversa apare în cazul celor care susțin că poliția ar trebui să poată intercepta convorbirile persoanelor pe care le suspectează de ilegalități. Cum altfel ar putea delincvenții să fie prinși?

În primul rând, dintr-o perspectivă pragmatică, ascultarea este foarte rar eficientă în genul de infracțiuni „punctuale” precum jefuirea băncilor. Interceptarea este folosită în general în cazurile în care „afacerea” este organizată pe o bază regulată și continuă – precum traficul de narcotice sau jocurile de noroc – fiind astfel vulnerabilă la spionaj și „implantări”. În al doilea rând, rămânem la părerea că este în sine ilegală invadarea proprietății cuiva care nu este condamnat, încă, pentru o infracțiune. Se prea poate ca, de exemplu, dacă statul pune la lucru o forță de spionaj de 10 milioane de oameni, pentru a supraveghea și asculta convorbirile întregii populații, suma totală a ilegalităților să fi redusă – ca și în cazul în care toți rezidenții ghettourilor sau bărbații adolescenți ar fi rapid încarcerați. Dar ce-ar fi acest lucru în comparație cu ilegalitatea masivă care ar fi astfel comisă, legal și cu nerușinare, de stat însuși?

Am putea face o singură concesie argumentului poliției, dar ne îndoim că poliția ar fi prea fericită cu această concesie. Este corect să fie încălcată proprietatea unui hoț, de exemplu, care a încălcat el însuși într-o măsură mult mai mare proprietatea altora. Să presupunem că poliția a decis că John Jones este un hoț de bijuterii. Îi interceptează convorbirile și folosesc dovezile pentru a-l condamna pe Jones. Am putea spune că această interceptare este legitimă și nu ar trebui pedepsită: însă, cu condiția ca, dacă Jones se dovedește a fi nevinovat, poliția și judecătorii care au emis mandat de interceptare să fie acum judecați ei înșiși drept infractori și să fie trimiși la închisoare pentru infracțiunea de interceptare ilegală. Această reformă ar avea două consecințe fericite: nici un polițist sau judecător nu ar participa la interceptări decât dacă ar fi foarte sigur că victima este într-adevăr un infractor, iar polițiștii și judecătorii s-ar alătura în sfârșit tuturor celorlalți în mod egal, ca subiecți de drept penal. Cu siguranță, egalitatea libertății cere ca legea să fie aplicată tuturor; de aceea, orice încălcare a proprietății unui nevinovat, de către oricine, ar trebui interzisă prin lege, indiferent cine este făptașul. Polițistul care a ghicit greșit și a agresat prin asta un nevinovat ar trebui, deci, să fie considerat la fel de vinovat ca un interceptor „privat”.

Jocurile de noroc

Puține legi sunt mai absurde și mai nedrepte decât cele contra jocurilor de noroc. În primul rând, legea, în sensul ei cel mai larg, este evident de neimpus. Dacă ar fi ilegal de fiecare dată când Jim și Jack fac un pariu tacit asupra unui joc de fotbal, sau asupra unor alegeri, sau pe orice altceva, un imens gestapo de multe milioane de agenți ar fi necesar pentru impunerea unei asemenea legi, spionarea tuturor și eliminarea oricărui pariu. O altă mare forță de super spioni ar fi apoi necesară pentru a-i spiona pe spioni, pentru a se asigura că nu au fost mituiți. Conservatorii obișnuiesc să răspundă acestui tip de argumente – folosite contra legilor care interzic practicile sexuale, pornografia, drogurile etc. – că interzicerea crimei nu poate nici ea să fie pusă perfect în practică, dar că acesta nu este un motiv pentru abolirea acelei legi. Acest argument, însă, ignoră un lucru crucial: marea masă a publicului, făcând o distincție liberală instinctivă, urăște și condamnă omuciderea, și nu o practică; astfel că interzicerea ei devine posibil de pus în practică. Dar marea masă a publicului nu este așa convinsă de ilegalitatea jocurilor de noroc, continuând astfel să le practice, iar legea devine imposibil de impus – cum se și cuvine, de altfel.

Pentru că legile împotriva pariurilor tacite sunt în mod evident imposibil de impus, autoritățile decid să se concentreze pe anumite forme de pariu, cu vizibilitate mare, și își limitează activitatea asupra lor: ruleta, pariurile sportive, pariurile pe „numere” – pe scurt, asupra acelor zone unde parierea este o activitate destul de regulată. Dar, atunci, avem un tip bizar și cu totul inacceptabil de judecată etică: ruleta, pariurile hipice etc. sunt cumva moral condamnabile și trebuie zdrobite de forța concentrată a poliției, pe când pariurile tacite sunt moral legitime și nu trebuie deranjate.

În statul New York, s-a dezvoltat de-a lungul anilor o formă particulară de imbecilitate: până recent, toate formele de pariuri hipice erau ilegale, cu excepția celor făcute chiar la hipodrom. E greu de imaginat de ce pariurile făcute la hipodromul Aqueduct sau Belmont ar fi perfect morale și legitime, pe când pariurile pentru aceeași cursă făcute la agentul tău prietenos din cartier ar trebui să fie un păcat și să atragă pedeapsa cruntă a legii. Dacă nu ținem cont, desigur, că rostul legii ar fi să îi forțeze pe pariori să umple cuferele hipodromului. Recent, a apărut o nouă chichiță. Orașul New York a intrat el însuși în afacerile cu pariuri hipice, iar pariurile făcute la agențiile deținute de autoritatea locală sunt în regulă și permise, pe când parierea la agenți privați concurenți este păcătoasă și ilegală. În mod cert, rostul sistemului este să confere mai întâi un privilegiu special hipodromului și apoi rețelei publice de agenții. Multe state încep, de asemenea, să-și finanțeze cheltuielile din ce în ce mai mari cu ajutorul loteriilor, care își capătă astfel aura de moralitate și respectabilitate.

Un argument comun pentru interzicerea pariurilor este că, dacă sărmanului muncitor îi este permis să parieze, își va consuma cu nesăbuință salariul săptămânal și astfel își va sărăci familia. Pe lângă faptul că își poate oricum cheltui salariul cu pariuri prietenești, acest argument paternalist și dictatorial este și ciudat, pentru că demonstrează prea multe: dacă trebuie să interzicem parierea pe motiv că masele ar putea să-și cheltuie prea mult din avuție, de ce nu ar trebui să interzicem acum și multe alte articole de consum ale maselor? Până la urmă, dacă omul muncii este hotărât să-și prăpădească salariul, are multe ocazii să o facă: poate să cheltuie nechibzuit pe un televizor, pe un sistem hi-fi, pe băutură, pe echipament de baseball și pe multe alte chestii. Logica după care i se interzice unui om să parieze pentru binele familiei sale duce direct în acea cușcă totalitaristă, cușca în care Tătucul Stat îi spune omului exact ce să facă, pe ce să-și cheltuiască banii, câte vitamine să ia și îl forțează să asculte dictatele statului.

Narcoticele și alte medicamente

Pledoaria pentru interzicerea oricărui produs sau activitate constă practic în același argument dublu care am văzut că e folosit pentru justificarea internării forțate a bolnavilor mintal: va face rău persoanei implicate, sau va face pe acea persoană să comită ilegalități contra altora. Este ciudat că oroarea generală – și justificată – față de droguri a făcut marea masă a publicului să susțină cu un entuziasm irațional scoaterea lor în afara legii. Argumentele contra interzicerii substanțelor narcotice și halucinogene sunt mult mai slabe decât cele contra Prohibiției, un experiment pe care epoca sumbră a anilor 1920 sperăm că l-a discreditat pentru totdeauna. Narcoticele sunt evident mai dăunătoare decât alcoolul, dar și acesta poate fi nociv, iar interzicerea unui lucru pe motiv că poate fi nociv pentru cel care îl consumă duce pe cale logică direct la carcera noastră totalitaristă, în care oamenilor le este interzis să mănânce bomboane și sunt forțați să mănânce iaurt „pentru binele lor”. Dar în cazul argumentului mult mai impunător al răului cauzat altora, alcoolul este mult mai probabil să ducă la ilegalități, accidente auto etc., decât narcoticele, care îl fac pe utilizator să fie neobișnuit de pașnic și pasiv. Există, bineînțeles, o conexiune foarte puternică între dependență și delincvență, dar ea este opusul oricărui argument pentru prohibire. Ilegalitățile sunt comise de dependenți care ajung să fure din cauza prețului mare al drogurilor, cauzat la rândul lui de interzicerea însăși. Dacă narcoticele ar fi legale, oferta ar crește foarte mult, costurile mari ale piețelor negre și ale plăților pentru poliție ar dispărea, iar prețul ar fi destul de mic pentru a elimina mare parte din infracțiunile cauzate de dependență.

Acesta nu este, bineînțeles, un argument pentru interzicerea alcoolului; din nou, interzicerea unui lucru care ar putea să ducă la infracțiuni este o încălcare ilegitimă și invazivă a drepturilor persoanei și proprietății, un atac ce ar justifica, iarăși, încarcerarea imediată a tuturor bărbaților de vârsta adolescenței. Doar comiterea fățișă a unei infracțiuni ar trebui să fie ilegală, iar modul a combate ilegalitățile comise sub influența alcoolului este prin vigilența mai mare față de ilegalități însele, nu prohibirea alcoolului. Iar aceasta ar duce la efectul și mai benefic al reducerii ilegalităților care nu sunt comise sub influența alcoolului.

Paternalismul din acest domeniu nu vine doar dinspre dreapta; este bizar că socialiștii, în timp ce favorizează legalizarea marijuanei și în unele cazuri a heroinei, par să dorească interzicerea tutunului, pe motiv că fumatul tutunului cauzează adesea cancer. Socialiștii au reușit deja să folosească puterea federală de control asupra televiziunii pentru a interzice reclamele la țigări în acel mediu – și prin aceasta să dea o puternică lovitură înseși libertății de exprimare pe care se presupune că o iubesc ei atât de mult.

Din nou: fiecare om are libertatea de a alege. N-ai decât să faci câtă propagandă vrei împotriva țigărilor, dar lasă individului libertatea de a-și trăi propria viață. Altfel, am putea foarte bine să interzicem tot felul de agenți potențiali carcinogeni – inclusiv pantofii strâmți, dinții falși prost fixați, expunerea excesivă la soare, ca și consumul excesiv de înghețată, ouă și unt, care ar putea duce la boli de inimă. Și, dacă astfel de interdicții se dovedesc imposibil de impus, logica este iarăși de a pune oamenii în cuști pentru a primi expunere solară optimă, dietă corectă, pantofi potriviți și așa mai departe.

Corupția poliției

În toamna anului 1971, Comisia Knapp a atras atenția publicului asupra problemei corupției răspândite a poliției din orașul New York. Dincolo caracterul spectaculos al cazurilor individuale există un pericol de care însăși Comisia Knapp era perfect conștientă. În aproape fiecare caz de corupție, polițiștii erau implicați în afaceri ce funcționau normal și care, prin decret al autorităților, fuseseră declarate ilegale. Și totuși, un număr imens de oameni, prin solicitarea acestor bunuri și servicii, au demonstrat că nu sunt de acord ca aceste activități să fie puse în aceeași categorie cu crima, furtul sau tâlhăria. Într-adevăr, în aproape nici unul dintre cazuri, „cumpărarea” poliției nu a presupus aceste fapte atroce. În aproape toate cazurile, poliția s-a făcut că nu vede niște tranzacții voluntare, legitime.

Dreptul consuetudinar face o distincție vitală între o ilegalitate care este un malum in se și una care este doar un malum prohibitum. Un malum in se este un lucru pe care populația îl percepe instinctiv ca pe o nelegiuire condamnabilă, care ar trebui să fie pedepsită. Aceasta coincide în mare cu definiția liberală a infracțiunii ca invazie a persoanei și proprietății: atacul, furtul și crima. Alte infracțiuni sunt infracțiuni pentru că așa a decretat statul: în această zonă, mult mai tolerată, apare corupția poliției.

Pe scurt, corupția poliției apare în acele zone în care antreprenorii oferă servicii voluntare consumatorilor, dar unde statul a decretat că aceste servicii sunt ilegale: narcoticele, prostituția și jocurile de noroc. De exemplu, când jocurile de noroc sunt interzise, legea pune în mâinile polițiștilor care se ocupă de acest sector puterea să vândă privilegiul de organizare a jocurilor. Pe scurt, este ca și cum poliția ar fi împuternicită să emită licențe speciale pentru aceste activități și apoi ar începe să vândă aceste licențe neoficiale, dar vitale, la prețul suportat de trafic. Un polițist a depus mărturie că, dacă legea ar fi impusă fără rest, nici un șantier din New York nu ar mai putea funcționa, atât de complicată este plasa de reglementări triviale și imposibile în care statul a prins activitatea de construcții. Pe scurt, fie conștient, fie nu, statul procedează astfel: în primul rând scoate în afara legii o anume activitate – droguri, jocuri de noroc, construcțiile, sau altceva – apoi forța guvernamentală de poliție vinde antreprenorilor care doresc să între în acel sector privilegiul de a-și începe și continua afacerile.

În cel mai bun caz, rezultatul acestor acțiuni este impunerea unui cost crescut și a unei producții restricționate a acelei activități, față de ce s-ar fi întâmplat pe o piață liberă. Dar efectele sunt și mai dăunătoare de atât. Adesea, polițiștii nu vând doar permisiunea de a funcționa, ci, efectiv, un privilegiu monopolist. În acest caz, cineva care oferă de jocuri de noroc nu îl mituiește pe polițist doar pentru a-și vedea de afacere, ci și pentru a-și bloca orice concurent care ar putea dori să intre în domeniu. Consumatorii sunt, așadar, procopsiți cu niște monopoliști privilegiați și li se refuză dreptul de a se bucura de avantajele concurenței. Nu este deci de mirare că, atunci când în sfârșit s-a abolit Prohibiția, la începutul anilor 1930, principalii opozanți ai abolirii erau, alături de grupurile fundamentaliste și prohibiționiste, contrabandiștii organizați, care s-au bucurat de privilegii monopoliste speciale, în urma aranjamentelor speciale cu poliția și cu alte agenții de impunere ale statului.

Așadar, calea de eliminare a corupției poliției este simplă, dar eficace: să abolim legile împotriva afacerilor voluntare și împotriva tuturor „crimelor fără victime”. Nu numai că s-ar elimina corupția, dar un număr mare de polițiști ar fi eliberați pentru a activa împotriva infractorilor reali, cei care agresează asupra persoanei și proprietății. Aceasta, în fond, ar trebui să fie în primul rând funcția poliției.

Ar trebui să înțelegem, deci, că problema corupției poliției, ca și chestiunea mai largă a corupției poliției în general, ar trebui pusă în într-un context mai amplu. E de reținut că, date fiind nefericitele și nedreptele legi care interzic, reglementează și taxează anumite activități, corupția este foarte benefică pentru societate. Într-un număr de țări, în absența corupției care neutralizează prohibițiile, taxele și impunerile statului, practic nici un comerț și nici o industrie nu ar supraviețui. Soluția, așadar, nu este acuzarea corupției și întețirea eforturilor de a o eradica, ci abolirea politicilor și legilor mutilante ale statului, care fac să fie necesară corupția.

Legile privind armele

Pentru cele mai multe activități din acest capitol, socialiștii tind să fie în favoarea libertății comerțului și afacerilor, pe când conservatorii năzuiesc la impunerea riguroasă a legii și pedepsirea la maximum a celor care o încalcă. Și totuși, în chip misterios, pentru legile privind armele pozițiile tind să se inverseze. De fiecare dată când se folosește o armă într-o infracțiune violentă, socialiștii se agită și mai mult pentru restricționare severă, dacă nu chiar prohibirea deținerii private a armelor, pe când conservatorii se opun unor asemenea restricții în numele libertății individuale.

Dacă fiecare individ are dreptul să fie stăpân pe persoana și proprietatea sa, așa cum cred liberalii, atunci rezultă că are dreptul să folosească violența pentru a se apăra împotriva violenței agresorilor. Dar, din vreun motiv straniu, socialiștii au încercat sistematic să lase persoanele inocente fără mijloacele de a se apăra împotriva agresiunii. În ciuda faptului că cel de-al doilea Amendament al Constituției garantează că „dreptul oamenilor de a deține și purta arme nu va fi încălcat”, statul a erodat sistematic acest drept. Astfel, în statul New York, ca în aproape toate celelalte state, Legea Sullivan interzice portul unei „arme ascunse” fără o licență emisă de autorități. Nu numai că portul de armă a fost sever restricționat prin acest edict neconstituțional, dar statul a extins această interdicție asupra aproape oricărui obiect care ar putea servi drept armă – chiar și asupra acelora care ar putea servi doar în scop defensiv. În consecință, victimele potențiale au fost lipsite de posibilitatea de purta cuțite, recipiente cu gaz lacrimogen, sau chiar ace de pălărie, iar cei care au folosit astfel de mijloace pentru a se apăra de atacuri au fost ei înșiși acuzați de autorități. În orașe, această interdicție invazivă a armelor ascunse a luat efectiv victimelor orice mijloc de apărare. (Este adevărat că nu există nici o interdicție oficială a portului de arme la vedere, dar o persoană din New York care a testat legea, acum câțiva ani, mergând de stradă cu o pușcă, a fost imediat arestată pentru „deranjarea liniștii publice”). Mai mult, victimele sunt atât de încorsetate de prevederile contra folosirii forței „exagerate” în apărare, încât infractorul primește automat un avantaj încorporat în sistemul legal existent.

Ar trebui să fie clar că nici un obiect fizic nu este în sine agresiv; orice obiect, fie o armă, fie un cuțit, fie un par, poate poate fi folosit pentru agresiune, pentru apărare, sau pentru multe alte scopuri care nu sunt nelegiuite. Nu are mai mult sens interzicerea sau restricționarea cumpărării sau deținerii de arme, decât are interzicerea posesiunii de cuțite, bâte, ace de pălărie, sau pietre. Dar, cum ar trebui să fie interzise toate aceste obiecte, iar dacă sunt interzise, cum ar trebui să fie impusă interdicția? În loc să urmărească pe cei care poartă sau dețin diferite obiecte, așadar, legea ar trebui să se ocupe de combaterea și arestarea adevăraților infractori.

În plus, mai există o considerație care ne întărește concluzia. Dacă armele sunt restricționate sau interzise, nu avem de ce să ne așteptăm ca infractorii hotărâți să țină cont de lege. Nelegiuiții vor putea oricând să cumpere și să poarte arme; doar victimele lor nevinovate vor fi cele care vor suferi din cauza socialismului grijuliu care impune legi împotriva armelor, de foc sau altfel. Ca și în cazul drogurilor, jocurilor de noroc și pornografiei, armele și orice alte obiecte care ar putea servi pentru autoapărare ar trebui să fie legale.

Într-un articol remarcabil împotriva controlului armelor de mână (tipul pe care socialiștii vor cel mai mult să-l interzică), profesorul de drept de la Universitatea St. Louis, Don B. Kates, Jr., îi critică pe socialiștii lui pentru că nu aplică pentru arme aceeași logică pe care o folosesc în cazul legilor marijuanei. Astfel, observă că există în America peste 50 de milioane de proprietari de pistoale și că, dând crezare sondajelor de opinie și experienței istorice, între două treimi și 80% dintre Americani nu ar da ascultare unei interdicții a pistoalelor. Rezultatul inevitabil, ca și în cazul legilor privind activitatea sexuală și marijuana, ar fi pedepsele dure și o impunere, totuși, selectivă – încurajând disprețul pentru lege și pentru agențiile de impunere a legii. Iar legea ar fi impusă selectiv acelor persoane pe care autoritățile nu le plac: „Impunerea devine din ce în ce mai arbitrară, sfârșind prin folosirea legilor împotriva celor pe care poliția nu ii place. Nu e deloc nevoie să ne reamintim odioasele tactici de percheziție și confiscare pe care agenții poliției și statului le-au folosit adesea pentru a-i prinde pe cei care încalcă aceste legi”. Kates adaugă că „dacă aceste argumente sună cunoscut, asta se datorează probabil similitudinii cu argumentele socialiste standard aduse împotriva legilor ierbii”.[7]

Kates aruncă apoi o lumină pătrunzătoare în acest ungher ciudat:

Interdicția armelor este ideea socialiștilor albi ai clasei de mijloc, care nu țin cont de situația săracilor și minorităților din zone unde poliția a renunțat să mai controleze criminalitatea. Acest tip de socialiști nu era deranjat nici de legile marijuanei în anii cincizeci, când arestările aveau loc doar în ghettouri. Fiind în siguranță, în suburbii bine păzite de poliție și în apartamente protejate de servicii de securitate privată (a căror dezarmare nu o propune nimeni), socialistul ignorant batjocorește posesia armelor ca pe un „anacronism al Vestului sălbatic.”[8]

Kates observă și valoarea demonstrată empiric a autoapărării cu arme; în Chicago, de exemplu, civilii înarmați au omorât justificat în ultimii cinci ani de trei ori mai mulți criminali violenți decât poliția. Și, dintr-o cercetare asupra câtorva sute de confruntări violente cu criminalii, Kates a aflat că civilii înarmați au mai mult succes decât poliția: civilii care s-au apărat au capturat, rănit, ucis sau alungat infractorii în 75% dintre confruntări, pe când poliția a avut o rată de succes de doar 61%. Este adevărat că victimele care rezistă tâlhăriei sunt mai expuse vătămării decât cele care sunt pasive. Dar Kates subliniază nuanțele neglijate: (1) rezistența fără armă a fost de două ori mai periculoasă pentru victimă decât rezistența armată și (2) alegerea tipului de rezistență aparține victimei – circumstanțelor și valorilor sale:

Evitarea vătămării ar fi opțiunea certă pentru un alb, socialist și cu cont confortabil în bancă. Va fi, cu siguranță, mai puțin importantă pentru muncitorul sau asistatul de rând, care este jefuit de mijloacele cu care își întreține familia pentru o lună – sau pentru un negustor negru care nu poate obține asigurare contra jafurilor și care va fi efectiv adus la faliment din câteva jafuri.

Iar un studiu național asupra proprietarilor de arme, făcut de organizația Decision Making Information, a stabilit că principalele subgrupuri care dețin o armă doar pentru autoapărare includ negrii, grupurile cu veniturile cele mai mici și bătrânii. „Aceștia sunt oamenii”, avertizează elocvent Kates, „pe care vrem să îi încarcerăm pentru că insistă să păstreze singura formă de protecție pentru familiile lor, în zone unde poliția a renunțat să o mai facă”.[9]

Ce ne poate oferi experiența istorică? Este adevărat că interzicerea armelor a redus masiv gradul de violență în societate, așa cum susțin socialiștii? Dovezile arată exact contrariul. Un studiu voluminos făcut în toamna anului 1975 de Universitatea din Wisconsin a conchis fără echivoc că „legile pentru controlul armelor nu au efect individual sau colectiv în reducerea ratei infracțiunilor violente”. Studiul a testat, de exemplu, teoria că persoanele care sunt de obicei pașnice ar fi tentate irezistibil să tragă cu arma, dacă ar avea-o, când crește nervozitatea. Studiul nu a găsit absolut nici o corelație între ratele deținerii de pistoale și ratele omuciderilor, comparate stat cu stat. Mai mult acest rezultat este susținut de un studiu de la Harvard, din 1976, asupra unei legi din Massachusetts care prevede obligativitatea unui an de închisoare pentru oricine este descoperit posedând un pistol fără permis guvernamental. S-a aflat că, în 1975, această lege din 1974 a redus într-adevăr considerabil deținerea de arme de foc și numărul de atacuri cu arme de foc. Dar, ce să vezi!, cercetătorii de la Harvard au aflat spre surprinderea lor că nu a existat și o scădere corespunzătoare a vreunui tip de violență. Adică,

Așa cum au sugerat studiile criminologice anterioare, rămas fără pistol, cetățeanul înfuriat pe moment recurge la mult mai letala pușcă. Rămas fără nici o armă de foc, se va dovedi la fel de mortal cu ajutorul cuțitelor, ciocanelor etc.

Și, în mod clar, „dacă reducerea deținerii de pistoale nu reduce omuciderile sau alte violențe, o interzicere a pistoalelor nu este decât o altă deturnare a resurselor poliției de la adevăratele ilegalități, către cele fără victime.”[10]

În fine, Kates observă încă un lucru interesant: că într-o societate în care cetățenii pașnici sunt înarmați este mult mai probabil să apară buni samariteni care sar voluntar în ajutorul victimelor. Dar, dacă oamenii sunt lăsați fără arme, publicul va tinde să lase chestiunea în seama poliției – lucru dezastruos pentru victime. Înainte ca statul New York să interzică pistoalele, exemplele de buni samariteni erau mult mai răspândire decât în prezent. Și, într-un studiu recent al cazurilor de buni samariteni, nu mai puțin de 81% din samariteni erau deținători de arme. Dacă dorim să încurajăm o societate în care cetățenii sar în ajutorul vecinilor aflați la ananghie, nu trebuie să le luăm puterea efectivă de a face ceva în privința nelegiuirilor. Bineînțeles că este culmea absurdității să dezarmezi publicul pașnic și apoi, ca de obicei, să îl acuzi de „apatie”, pentru că nu sare în ajutorul victimelor atacurilor criminale.



[1] Pentru o critică a criteriului „pericolului clar și iminent”, ca insuficient pentru trasarea unei linii clare între instigare și actul evident, vezi Alexander Meiklejohn, Political Freedom (New York: Harper and Bros., 1960), pp. 29–50; and O. John Rogge, The First and the Fifth (New York: Thomas Nelson and Sons, 1960), pp. 88ff.

[2] În deciziile Hoover v. Intercity Radio Co., 286 Fed. 1003 (Appeals D.C., 1923); și United States v. Zenith Radio Corp., 12 F. 2d 614 (ND. Ill., 1926). Vezi excelentul articol al lui Ronald H. Coase, „The Federal Communications Commission,” Journal of Law and Economics (October 1959): 4–5.

[3] Ibid., p. 31n.

[4] Harry P. Warner, Radio and Television Law (1958), p. 540. Citat în Coase, „The Federal Communications Commission,” p. 32.

[5] Decizii ale CFR, Docket No. 967, June 5, 1931. Citat în Coase, „The Federal Communications Commission,” p. 9.

[6] Cea mai bună și complet elaborată descriere a modului în care s-ar putea aloca drepturile de proprietate privată în domeniul radio și tv este de găsit în A. DeVany et al., „A Property System for Market Allocation of the Electromagnetic Spectrum: A Legal-Economic-Engineering Study,” Stanford Law Review (June

1969). Vezi și William H. Meckling, „National Communications Policy: Discussion,” American Economic Review, Papers and Proceedings (May 1970): 222–23. După articolul lui DeVany, dezvoltarea televiziunii comunitare și a celei prin cablu a diminuat și mai mult raritatea frecvențelor și a mărit plaja concurenței potențiale.

[7] Don B. Kates, Jr., „Handgun Control: Prohibition Revisited,” Inquiry

(December 5, 1977): 21. Această escaladare a impunerii dure și despotice a metodelor de percheziție și confiscare există deja. Nu doar în Marea Britanie sau în multe alte țări, unde au loc percheziții la întâmplare pentru găsirea armelor; în Malaiezia, Rhodesia, Taiwan și Filipine, care impun pedeapsa cu moartea pentru posesia armelor; ci și în Missouri, unde poliția din St. Louis a efectuat literalmente mii de percheziții asupra negrilor, în ultimii ani, pornind de la premisa că orice persoană de culoare care conduce o mașină de fabricație recentă trebuie să dețină și o armă ilegală; și în Michigan, unde aproape 70% din toate procesele privind armele de foc au fost respinse în curțile de apel, din cauza perchezițiilor ilegale. Iar un oficial al poliției din Detroit a cerut deja abolirea Amendamentului IV pentru a permite percheziții generale la întâmplare pentru încălcarea unei prohibiții viitoare a pistoalelor. Ibid., p. 23.

[8] Ibid., p. 21

[9] Ibid. Ideea extrem de brută de a încarcera oamenii pentru simpla posesie a pistoalelor nu este un om de paie exagerat, ci întocmai acel beau ideal al socialiștilor: amendamentul constituțional de la Massachussets, care a fost din fericire respins la vot în 1977, prevedea o pedeapsă minimă obligatorie de un an de închisoare pentru orice persoană prinsă cu posesia unui pistol.

[10] Ibid., p. 22. De asemenea, un studiu al Universității Cambridge din 1971 a stabilit că rata britanică a omuciderilor, în condițiile prohibirii armelor de mână, s-a dublat în ultimii 15 ani. Mai mult, înainte de interdicția armelor de mână din 1920, uzul armelor de foc în infracțiuni (când nu existau deloc restricții privind armele) era mult mai scăzut decât în prezent.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)