Abandonul școlar și ce ne poate învăța știința economică

Andreas Stamate-Ștefan · 03 octombrie 2017

„Has it ever struck you as odd, or unfortunate, that today, when the proportion of literacy throughout Western Europe is higher than it has ever been, people should have become susceptible to the influence of advertisement and mass propaganda to an extent hitherto unheard of and unimagined?... Have you ever, in listening to a debate among adult and presumably responsible people, been fretted by the extraordinary inability of the average debater to speak to the question, or to meet and refute the arguments of speakers on the other side?” (Dorothy Sayers, 1947)


Eurostat-ul a publicat recent o statistică cu privire la abandonul școlar, pe vârsta de 18-24 de ani, iar România este pe locul trei, abandonul pe această categorie urcând în zece ani (2006-2016) cu mai puțin de un procent.

Este această constatare bună sau rea? Procentual, parcă nu-i așa de rău, mai ales că per total, UE iese bine, adică alfabetizarea este în creștere. Judecând agregat deci, poți pune un pic pătura pe țambal. Înainte de a oferi pe scurt câteva explicații la abandonul școlar, parcă ne vine a întreba, totuși, unde s-au dus cei care au abandonat școala? Dacă au renunțat la școală ca să lucreze la ferma părinților, sau în propria firmă? Sau au început să studieze pe cont propriu ceva? Nu se pune ca școlire instruirea pe cont propriu? Dacă nu știm ce-i cu ei, nu putem trage prea multe concluzii din statistică, cu excepția declarației UE că ținta până în 2020 este ca la nivel european abandonul să scadă sub 10%. Abia de aici putem deduce că politica publică în domeniul educației la nivel european judecă abandonul ca ceva negativ.

În paralel, statisticile cu privire la analfabetismul funcțional par și ele îngrijorătoare. O statistică OCDE pe anul 2012 arăta că 42% dintre elevii români sunt analfabeți funcțional (Centrul de evaluare și analiză educațională, 2015), adică știu să scrie și să citească dar nu știu să folosească aceste competențe în viața de zi cu zi, adică nu prea știu pe ce lume trăiesc, mai pe românește. Statul însuși admite deci un eșec (populăm universitățile și societatea cu analfabeți funcțional) însă propune lupta cu abandonul școlar? Ceva îmi scapă...Parcă știu secvența, statul a eșuat, deci mai mult stat?!

Statistica vorbește ce vrea ce-l ce-o alcătuiește

În altă ordine de idei, dacă statistica e pozitivă sau negativă, asta nu se poate spune fără a ști cine sau ce anume se consideră punctul de echilibru, sau optimul. Un lucru, un fapt e negativ sau pozitiv întotdeauna în raport cu un criteriu. Este deci important cine propune acest criteriu. Dacă luăm în considerare faptul că educația se face preponderent în școlile publice, implicit norma avută în vedere de Eurostat e abandonul educației publice. Însă dacă școala publică are o calitate slabă (iar cea privată e aproape inexistentă) abandonul școlar poate fi pozitiv, indiferent de treapta pe care se află copilul.

În raport cu obiectivele statelor europene de a școli orice odraslă care se află între 18-24 ani, nu este de mirare că identificarea unora care nu-s înscriși pe nicăieri produce neliniști și temeri în politica publică cu privire la educație. În fine, dacă nu e vizată doar educația publică, ci și cea privată (sau cvasi-privată), statistica e cu atât mai puțin elocventă. E ca și cum ne-am lamenta că a scăzut consumul de traininguri în vânzări. Păi a scăzut, da, dar crește ceva în altă parte, trainingurile în comunicare să spunem. Cine se va plânge de scăderea vânzărilor? Producătorul, desigur. Să aplicăm acum analogia la stat, ca producător de servicii educaționale.

Oricum, istoria nu prea e în favoarea școlii publice când vine vorba de procentul celor școliți. Sunt cazuri documentate în care, într-un context de piață relativ liberă, procentul celor școliți a crescut, scăzând semnificativ imediat ce diverse legi au instituit gratuitatea școlii publice. (Simpson, 2004)

Ne scapă o reflecție

Spațiul instituțional, judecat după standardele pe care și le propune, pare a fi într-o continuă criză de timp. Întâlnim tipul acesta de lamentare în mai toate politicile publice de altfel, în cea monetară (unde se ratează țintirea inflației), în cea bugetară (unde deficitul bugetar depășește cotele înainte pronunțate), în cea legată de fondurile europene (unde rata absorbției scade), în cea legată de sănătate (unde rata vaccinărilor scade), în politica muncii (unde rata ocupării e tot timpul prea mică) și exemplele pot continua. De ce ratează statul sistematic ratele de funcționare „optimă”, se întreabă cineva? Poate n-or fi optime… sau poate că sursa problemei este însuși statul, dar această reflecție ne scapă.

Răspunsul e simplu (iar știința economică poate fi de folos) pentru că obiectivele sale nu consună cu obiectivele societății în ansamblu, și chiar dacă ar coincide, punerea lor în practică ar fi grevată de absența unei metode de a diferenția între proiecte utile și mai puțin utile, în acest caz educaționale. Căci cum ar putea ști un minister al educației (ce să mai vorbim de cel românesc care e la a nu știu câta generație de cobai educaționali, mafii ale doctoratelor plagiate și ale manualelor alternative) ce-și doresc cei pe care îi constrânge să intre în sistemul său educațional? Statul centrează, statul dă cu capul. El face școlile, elaborează traseul obligatoriu (pentru incluziune socială), el separă performanța de mediocritate. Pe bună dreptate, stăm și ne întrebăm cum poate selecta statul o echipă de tineri performanți în matematică, când, la celălalt capăt al mesei, aprobă doctoratele plagiate ale unor politicieni corupți. Există și oameni buni, veți spune, ceea ce este corect, dar totuși, cum de coabitează cu cei slabi, și mai important, cum de cei slabi nu pot fi eliminați?

„De ce ai abandona școala?”

Deseori întrebarea aceasta sugerează că abandonul n-are temeiuri solide, fiind mai curând motivat de capricii personale sau chiar de probleme de infracționalitate. Nu vorbim însă despre abandonul în favoarea intrării în crima organizată sau în nu știu ce bandă de băieți de cartier care vând telefoane sau droguri la colțul blocului. Ar însemna să fim prea reducționiști. Chiar dacă, cu titlu de amuzament, părinții și profesorii știu prea bine că multe din școlile publice românești au devenit „ateliere” de produs astfel de băieți. De altfel, nici statistica, încă o dată, nu ne spune de ce au abandonat, în schimb, propune subtil să ne înarmăm împotriva abandonului.

Unul din argumentele des invocate, oarecum ad hoc, este că tinerii abandonează școala pentru că nu are cine să le arate că școala e bună, că nu există un mediu favorabil școlirii. Presupunând că puțini din bunicii și părinții noștri au făcut homeschooling, deci cei mai mulți au trecut prin școală, cum de totuși n-are cine să-i îndrume? Cum de nu există un mediu favorabil școlirii după mai bine de o sută de ani de școală, preponderent publică? Nu cumva ar trebui sărbătoriți – cu titlu de umor negru, așa – o sută de ani de distrugere a educației și încrederii în educație? Veți spune, cum? Dar Iorga? Dar Maiorescu? Dar Madgearu? Ei bine, sunt toți școliți în străinătate, cel puțin în ceea ce privește studiul universitar.

E limpede deci că argumentul nu ține, sau dacă ține atunci problema nu mai este abandonul, ci calitatea școlii, așa încât, dacă aceasta este în scădere, abandonul e o decizie rațională, motivată de decizii personale ale individului în privința propriei vieți și cariere. Ce calitate are școala în România se poate vedea spre exemplu, pe domeniul educației superioare, din topurile universităților în lume (fără a le considera repere ultime), unde cele românești nu intră în competiția pentru calitate (QS TopUniversities, 2017). Nu mai punem aici prestigiul profesorilor români sau cât de prezenți sunt ei în jurnale academice de top, că ne întristăm de-a binelea.

În general însă, abandonăm sau nu mai consumăm un bun pentru că ne facem niște calcule, niște evaluări, încercăm să anticipăm poziția noastră viitoare după ce consumăm acel bun. Ca și în afaceri însă, și în educație, acest proces de anticipare, de evaluare e practic dinamitat de celalalte politici publice care generează incertitudine, expandând nefiresc unele sectoare de activitate, și reducându-le pe altele.

Criza economică e cel mai bun exemplu. Expansiunea monetară (politica monetară laxă) crește artificial sectorul construcțiilor, devine astfel un domeniu fals profitabil. Cu o percepție denaturată asupra expansiunii sectorului, părinții își îndeamnă copiii să meargă la studii de profil, căci este ceea ce se caută acum. Vine criza, s-a sfârșit și cu viitorul construcțiilor. Țineți minte socialismul? Ce a școlit preponderent socialismul pentru propriile-i industrii? Mulți, foarte mulți ingineri. După criză, adică după ce socialismul s-a prăbușit, viitorul inginerilor părea ruinat, chiar dacă piața i-a integrat pe mulți în noua diviziune a muncii, bazată pe proprietate privată și comerț. Politicile monetare expansioniste penalizează deci proiectele educaționale pe termen lung, făcându-le fals atractive pe cele pe termen scurt, în strânsă legătură cu sectoarele artificial dezvoltate.

Centralizarea/planificarea de stat a unui sector este alt factor. Te duci la medicină, pasiunea ta de-o viață, termini facultatea, ajungi cel mai probabil mai întâi în sistemul public de sănătate. Cu chiu cu vai obții vreun loc, stând pe lângă cutare medic-profesor, foarte probabil dintre cei care fac lobby pentru menținerea spitatelor în regim public. Dacă totuși reușești și ești bun, corupția din sistem te dezgustă și pleci afară.

Fondurile europene, altă sursă potențială de incertitudine. Cursuri de afaceri, cursuri de gătit, cursuri de frizer, cursuri de management sau mai știu eu ce, ajungi pe piață, surpriză, nu prea sunt mulți care să te angajeze. O duc foarte bine de regulă deci cei care școlesc, și prost cei școliți. În principiu cam așa se întâmplă cu orice fond public, odată accesat ai senzația că se pot face multe, și mai rău, că în ciuda unui rateu, te poți înscrie la alte fonduri (Păun, 2012). Și este firesc, câtă vreme nu suporți integral din propriul buzunar rateul. Hazard peste hazard și uite-așa se face o generație de rateuri și ratați. Numai buni de școlit din nou cu alte fonduri publice.

Programele care subvenționează sau împrumută, direct sau indirect școlirea în sistemul universitar (spre exemplu programele post-doc) sunt iarăși alt factor care produce dezechilibre, o inflație de absolvenți și diplome, reducând în acest fel valoarea educației superioare, mai ales în ochii angajatorilor (Dorobăț, 2016).

Într-un context intervenționist deci, în care incertitudinea este mare, abandonul școlar poate fi un semn de raționalitate. Este exact ca atunci când firmele se prind că e vorba de credit din expansiune și nu s-ar depune dosarele de finanțare, deoarece anticipează corect riscul de prăbușire. La fel și aici, nu mă mai duc la ASE, că iar vine criza și n-am unde să mă angajez, mai bine optez pentru meserii mai puțin sensibile la fluctuații.

A judeca abandonul dintr-o perspectivă autoritaristă („oamenii nu știu că le trebuie liceu, licență, facultate, master, doctorat”, „oamenii sunt ignoranți, trebuie conduși, guvernați de o minte luminată”) e necugetat și simplist. Cu cât gândim mai mult așa, cu atât vom da apă la moară perpetuării sistemului public de educație (deci și grupurilor de interese politice din jurul educației monopolizate de care suntem astăzi oripilați). Și, mai dramatic, vom fi tot mai represivi cu dorințele de independență personală ale semenilor noștri (Rothbard, 1999).

Oamenii chiar își fac calcule, nu doar când cumpără o casă sau o mașină, ci și educație și școlarizare, în general.

Abandonul școlar pe o piață liberă a educației

Spre deosebire de o piață reglementată a educației, cum este cea de astăzi, pe o piață liberă ar funcționa oferte educaționale concurente care ar satisface nevoile unei clientele reale. Curicula de matematică sau geografie sau economie ar fi realizată în funcție de nevoile celor care se înscriu în școală, asemeni și timpul dedicat studiului. Putem specula că dacă vrei să studiezi doar Keynes, e posibil să existe o școală dedicată, dacă vrei să studiezi Mises, asemenea. Depinde cât de mare va fi cererea pentru diversele tipuri de produse educaționale.

Pe piața liberă nu faci cursul X sau facultatea Y, doar pentru că altfel nu ai acces la un anumit job. Educația pe piața liberă poate avea și un scop pragmatic, dobândirea unor competențe, dar poate fi și scop în sine, acela de a te situa mai bine din punct de vedere cultural. Concurența dintre școli e de natură să reducă prețurile (favorizând deci accesul copiilor din medii mai defavorizate), crescând calitatea bunurilor și serviciilor. Dacă totuși prețurile se dovedesc „rigide”, rămâne pentru cei săraci opțiunea carității private, organizată în jurul fundațiilor sau chiar mănăstirilor și bisericilor (Topan, 2007).

Vă sună a concurență pură și perfectă? Nu, sistemul de stat este cel care funcționează exact pe modelul concurenței pure și perfecte: școli multe, dimensiuni similare, ofertă relativ omogenă, rivalitate spre zero etc. Piața liberă în educație înseamnă libertatea de a alege traseul educațional, concurență între furnizori (deci rivalitate) și ofertă diversificată la toate nivelurile pentru care există o cerere. Cât de multe trasee, cât de multă concurență și cât de diversificată va fi oferta rămâne o problemă pur antreprenorială.

Abandonul unei școli pe o piață liberă înseamnă că există o opțiune alternativă mai bună la nivel individual (nu în mod necesar tot educațională) iar la nivelul firmei înseamnă un risc de pierdere a cotei de piață și a profitului. Deci constrângeri tari pentru proprietarul școlii. Ce vei face dacă-ți pierzi din elevi/studenți? Te sindicalizezi, faci lobby, influență la minister pentru fonduri, clădiri etc.? Nu prea merge, căci pârghiile acestea nu există, ministerul nu mai are această putere supremă, de a sări în ajutorul oricui întâmpină dificultăți pe piață.

În același timp, riscul ca mediul educațional să fie populat strategic cu politicieni sau birocrați (în căutare de altceva decât educație) este practic zero. Acreditarea fiind decisă de consumatori, „polița de asigurare” clasică a sistemului intervenționist, de a păstra ușa deschisă unor persoane cheie, cu rol decisiv în politici publice, devine inutilă, acreditarea nu mai depinde de ei, ci de cei cărora li se adresează direct oferta educațională, consumatorii (părinți, firme etc.).

Surse:

Centrul de Evaluare și Analiză Educațională, 2015, Scăderea analfabetismului funcțional – o posibilă prioritate strategică în educație, raport disponibil la http://ceae.ro/wp-content/uploads/2015/10/Raport-Scaderea-analfabetismului-functional.pdf

Dorobăț, Carmen, 2016, „The Devaluation of Higher Education”, disponibil la https://mises.org/blog/devaluation-higher-education

Eurostat, „Early-leavers from education and training”, disponibil la http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Early_leavers_from_education_and_training

Păun, Cristian, 2012, „România (a)trasă în țeapa fondurilor europene”, disponibil la http://cristianpaun.finantare.ro/2012/11/14/romania-trasa-in-%C8%9Beapa-fondurilor-europene/

Rothbard, Murray, 1999, Education. Free and Compulsory, disponibil aici.

Simpson, Barry, D., 2004, „Free Education and Literacy”, disponibil la https://mises.org/library/free-education-and-literacy

Topan, Vlad, 2007, „Părinții sau statul?”, disponibil la http://mises.ro/405/parinii-sau-statul


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)