4. Problemele

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Haideți să aruncăm o privire asupra zonelor cu probleme majore din societatea noastră și să vedem dacă putem detecta vreun „fir roșu” care trece prin toate.

Taxe mari. Impozitarea mare și în creștere a handicapat pe aproape toată lumea și împiedică productivitatea, motivația, cumpătarea și energiile libere ale oamenilor. La nivel federal există o revoltă crescândă împotriva poverii impozitului pe venit și există o mișcare înfloritoare a rebelilor împotriva taxării, cu propriile organizații și reviste, ce refuză să plătească un impozit pe care îl consideră prădător și neconstituțional. La nivelul statelor federației și la cel local există un val crescând de sentimente contra opresivelor impozite pe proprietate. Astfel, un număr record de 1,2 milioane de votanți californieni au semnat petiția pentru inițiativa Jarvic-Gann la scrutinul din 1978, o propunere care ar diminua drastic și permanent impozitele pe proprietăți, cu două treimi, la 1%, și ar pune un plafon valorilor estimate ale proprietăților. Mai mult, inițiativa Jarvis-Gann consolidează acest plafon, cerând aprobarea a două treimi din toți votanții înregistrați în statul California pentru creșterea impozitelor pe proprietate mai sus de pragul de 1%. Și, pentru a se asigura că statul nu substituie pur și simplu cu vreo altă taxă, inițiativa cere de asemenea un vot de două treimi al legislaturii statului pentru a crește orice altă taxă din stat.

Mai mult, în toamna lui 1977, mii de proprietari din Cook County, Illinois, au făcut o grevă fiscală contra impozitului pe proprietate, care a crescut vertiginos datorită evaluărilor mai mari.

Nu e nevoie să subliniem că impozitarea, fie că e a venitului, a proprietății, sau a orice altceva, este monopolul exclusiv al statului. Nici un alt individ sau organizație nu se bucură de privilegiul impozitării, de obținerea venitului prin coerciție.

Criza fiscală urbană. În toată națiunea, statele și localitățile au dificultăți cu plata dobânzii și principalului pentru datorii publice de proporții. Orașul New York a dat deja tonul cu o neonorare parțială a obligațiilor contractuale. Criza fiscală urbană este pur și simplu o problemă a autorităților urbane care cheltuie prea mult, chiar mai mult decât taxele mari pe care le extrag de la noi. Din nou, cât cheltuie orașele și statele federației ține doar de ele; încă o dată, statul este cel vinovat.

Vietnam și alte intervenții externe. Războiul din Vietnam a fost un dezastru total pentru politica externă americană; după ce au fost uciși nenumărați oameni și teritoriul a fost devastat, cu un cost enorm de resurse, guvernarea susținută de americani a sucombat finalmente, în 1975. Dezastrul din Vietnam a ridicat semne de întrebare, pe bună dreptate, asupra restului politicii externe americane și a fost parțial responsabil pentru frânarea în Congres a intervenției militare în fiascoul din Angola. Politica externă este, bineînțeles, un alt monopol exclusiv al statului federal. Războiul a fost dus de forțele noastre armate care, iarăși, sunt un monopol coercitiv al aceluiași stat federal. Așa că statul este pe de-a-ntregul responsabil pentru întreaga problemă a războiului și politicii externe, în mare și în toate aspectele sale.

Delincvența stradală. Să observăm: delincvența discutată este comisă, prin definiție, pe străzi. Străzile sunt deținute, aproape universal, de stat, care are astfel practic un monopol al proprietății drumurilor. Poliția, care ar trebui să ne păzească de ilegalități, este un monopol obligatoriu al statului. Iar tribunalele, care se ocupă cu condamnarea și pedepsirea delincvenților, sunt de asemenea un monopol coercitiv al statului. Așa că statul s-a ocupat de fiecare aspect al problemei delictelor de pe străzi. Eșecul aici, ca și eșecul din Vietnam, trebuie atribuit în totalitate statului.

Congestia traficului. Iarăși, acest lucru se întâmplă doar pe străzile și drumurile din proprietatea statului.

Complexul militar-industrial. Acest complex este pe de-a-ntregul o creație a statului federal. Statul este cel care decide să cheltuiască nenumărate miliarde pe arme de ultimă generație, statul este cel care oferă contracte, statul cel care subvenționează ineficiența prin garanții de tip cost-plus, statul cel care construiește uzine și le închiriază sau le oferă direct contractorilor. Bineînțeles, afaceriștii s-au implicat în activități de lobby pentru aceste privilegii, dar numai prin stat poate exista acest mecanism al privilegiilor și al risipei de resurse.

Transporturile. Criza transporturilor nu vizează doar congestia străzilor, ci și căile ferate uzate, liniile aeriene prea scumpe, aglomerarea aeroporturilor la orele de vârf, și rețele de metrou (e.g., orașul New York) care suferă deficite și se îndreaptă vizibil spre colaps. Și totuși: căile ferate au fost construite în exces prin subvenții extinse oferite de stat (la nivel federal, statal și local) în secolul XIX și au fost cea mai puternic reglementată industrie, pentru cea mai extinsă perioadă de timp, din istoria Americii. Liniile aeriene sunt cartelizate prin reglementare de către Consiliul Aeronautic Civil și subvenționate prin astfel de reglementări, contracte poștale și aeroporturi practic gratuite. Aeroporturile pentru liniile comerciale sunt toate deținute de stat, în cele mai multe cazuri la nivel local. Metroul din New York este deținut de stat, de zeci de ani.

Poluarea râurilor. Râurile sunt, în realitate, în proprietatea nimănui, i.e., au fost ținute ca „domeniu public” în proprietatea statului. Mai mult, cele mai mari poluatoare ale apei sunt, de departe, sistemele de tratare a apei de canalizare, deținute de municipalități. Din nou: statul este în același timp și cel mai mare poluator, ca și cel mai nepăsător „proprietar” al resursei.

Penuria de apă. Penuria de apă este cronică în anumite părți ale țării, și intermitentă în altele, precum New Yorkul. Totuși, statul, (1) prin faptul că este proprietarul domeniului public, deține râurile din care provine marea parte a apei și (2) fiind practic singurul furnizor comercial de apă, deține rezervoarele și conductele.

Poluarea aerului. Iarăși, statul, în calitate de proprietar al domeniului public, „deține” aerul. Mai mult, tribunalele au fost cele care, fiind deținute doar de stat, printr-o politică deliberată, ne-au lipsit de protecție pentru corpurile noastre și pentru grădinile noastre în fața poluării generate de industrie. Mai mult, o mare parte din poluarea directă vine de la unități deținute de stat.

Penuria și penele de energie. Pe întregul teritoriu al țării, autoritățile de la nivel de stat și de la cel local au creat monopoluri obligatorii pentru gaz și energia electrică, și au oferit aceste privilegii monopoliste companiilor private de utilități, care au fost apoi reglementate și cărora li s-a fixat prețul de către agențiile de stat, pentru a li se asigura un profit permanent și fix. Iarăși, statul a fost sursa monopolului și a reglementării.

Serviciile telefonice. Serviciile telefonice din ce în ce mai precare sunt, iarăși, oferite de companii de utilități care primesc privilegii monopoliste de la stat și ale căror prețuri sunt fixate de stat pentru garantarea unui profit. Ca și în cazul gazului și al electricității, nimănui nu îi este permis să concureze cu monopolul companiei telefonice.

Serviciul poștal. Suferind deficite mari pe toată durata existenței sale, serviciul poștal, spre deosebire de bunurile și serviciile produse de industria privată pe piața liberă, a devenit treptat mai scump și de calitate mai proastă. Marea masă a publicului, folosind trimiterile poștale de calitatea întâi, a fost forțată să subvenționeze firmele care folosesc serviciile poștale de calitatea a doua și a treia. Din nou, Poșta a fost, încă din secolul XIX, un monopol obligatoriu al statului. Oriunde li s-a permis firmelor private să concureze, chiar și ilegal, în serviciile de livrare a poștei, au oferit invariabil servicii mai bune, la un preț mai mic.

Televiziunea. Televiziunea constă în programe fade și în știri distorsionate. Canalele de radio și televiziune au fost naționalizate de acum jumătate de veac de către statul federal, care le oferă canalelor în dar licențe privilegiate și care poate, și chiar retrage aceste daruri, atunci când un post nu este pe placul Comisiei Federale a Comunicațiilor. Cum poate exista vreo libertate autentică a expresiei sau a presei, în asemenea condiții?

Sistemul asistențial (welfare system). Sistemul asistențial se află, bineînțeles, exclusiv în domeniul statului, de regulă la nivel de stat și local.

Programul de locuințe în domeniul urban. Alături de trafic, unul dintre cele mai vizibile cazuri de eșec urban. Totuși, există puține alte industrii care să fie mai puțin legate de stat. Planificarea urbană a controlat și reglementat orașele. Legile de împărțire pe zone au constrâns construcția de imobile și utilizarea terenurilor cu nenumărate restricții. Impozitele pe proprietăți au handicapat dezvoltarea urbană și au dus la abandonarea caselor. Codurile de construcție au restrâns construirea caselor și au făcut-o mai costisitoare. Reînnoirea urbană a oferit subvenții masive dezvoltatorilor imobiliari, a dus la demolarea forțată a apartamentelor și magazinelor de închirieri, a scăzut oferta de locuințe și a intensificat discriminarea rasială. Creditele guvernamentale extinse au generat supraconstruirea în suburbii. Controlul chiriilor a creat penurii de apartamente și a redus oferta de spații rezidențiale.

Grevele și restricțiile sindicale. Sindicatele au devenit o povară capabilă să handicapeze economia, iar asta doar ca rezultat al privilegiilor speciale și numeroase oferite de stat; în special diversele imunități acordate sindicatelor, mai ales Legea Wagner din 1935, încă în vigoare, care îi obligă pe angajatori să negocieze cu sindicatele care obțin voturile majoritare ale unei „unități de negociere”, definite arbitrar chiar de stat.

Educația. Odată la fel de respectată și sacrosantă precum maternitatea sau steagul, școala publică a ajuns în anii recenți să fie atacată din toate părțile spectrului politic. Nici măcar susținătorii ei nu ar avea îndrăzneala să susțină că la școala publică se învață de fapt ceva serios. Iar recent am văzut cazuri extreme în care acțiunile școlii publice au generat reacții violente în locuri foarte diferite, precum South Boston și Kanawha County, West Virginia. Școlile publice, bineînțeles, sunt deținute în totalitate și administrate de către autoritățile statele și locale – cu considerabilă asistență și coordonare de la nivelul federal. Școlile publice sunt sprijinite de legi pentru învățământ obligatoriu, care îi forțează pe toți copiii de vârsta școlii să meargă la școală – fie publică, fie privată cu autorizație de la autoritățile guvernamentale. Educația terțiară a devenit și ea puternic atașată de stat, în ultimele decenii: multe universități sunt deținute de stat, iar celelalte primesc sistematic granturi, subvenții și contracte.

Inflația și stagflația. Statele Unite, asemenea restului lumii, suferă, de mulți ani, de inflație cronică și în accelerație, o inflație acompaniată de șomaj ridicat, persistentă atât pe timpul recesiunilor severe, cât și al celor blânde („stagflație”). Vom da o explicație pentru aceste fenomene mai jos; să fie spus aici că principala cauză este expansiunea continuă a masei monetare, un monopol obligatoriu al statului federal (oricine se îndrăznește să concureze cu statul în emiterea de monedă merge la închisoare pentru falsificare). O parte vitală a masei monetare naționale este emisă ca „monedă scripturală” de către sistemul bancar, care este în schimb sub controlul total al statului federal și a Sistemului Rezervelor Federale.

Watergate. La urmă, dar nu în ultimul rând, este întregul sindrom traumatic suferit de americani sub numele de „Watergate”. Semnificația Watergate-ului este demitizarea totală a instituției prezidențiale și a unor instituții federale sacrosante, precum CIA-ul și FBI-ul. Încălcarea proprietății, metodele de stat polițienesc, inducerea în eroare a publicului, corupția, ilegalitățile diverse și sistematice comise de către un Președinte care era privit odată ca fiind atotputernic, toate acestea au dus la punerea sub acuzare a Președintelui – lucru altă dată de negândit – și la o răspândită și binemeritată neîncredere în toți politicienii și oficialii guvernamentali. Regimul a deplâns adesea această nouă și răspândită neîncredere, dar nu a fost capabil să readucă publicul la naiva încredere din era pre-Watergate. Istorica socialistă Cecilia Kenyon i-a acuzat odată pe Anti-federaliști – apărătorii Articolelor Confederației și oponenții Constituției – că sunt „Oameni lipsiți de credință” în instituțiile statului. Este de crezut că nu ar mai fi chiar atât de naivă, dacă ar scrie acel articol în era post-Watergate.[1]

Watergate este, bineînțeles, un fenomen pur și complet guvernamental. Președintele este conducătorul executiv al statului federal, „instalatorii” erau instrumentul său, iar FBI-ul și CIA-ul sunt de asemenea agenții ale statului. Este de înțeles că scandalul Watergate a năruit încrederea în stat.

Dacă ne aruncăm privirea, așadar, la domeniile cruciale și problematice ale societății noastre – zonele crizei și eșecului – vedem în fiecare caz un „fir roșu” care trece și le unește pe toate: firul statului. În fiecare dintre aceste cazuri, statul fie a condus în totalitate, fie a influențat puternic mersul lucrurilor. John Kenneth Galbraith, în bestsellerul său, The Affluent Society, a identificat sectorul guvernamental ca punct focal al eșecului nostru social – dar a tras în schimb concluzia bizară că avem, deci, nevoie ca și mai multe fonduri și resurse să fie redirecționate dinspre sectorul privat către cel public. A ignorat faptul că rolul statului în America – la nivel federal, de stat și local – s-a extins enorm, atât în termeni absoluți, cât și proporționali, în acest secol și în special în deceniile recente. Din păcate, Galbraith nu s-a pus nici măcar o dată următoarea întrebare: există ceva inerent în operațiile și activitatea statului, ceva care creează înseși eșecurile pe care le vedem peste tot? Vom cerceta unele dintre problemele majore ale statului și ale libertății în această țară, vom vedea de unde vin eșecurile, și vom propune soluțiile noului liberalism.


[1] Cecilia M. Kenyon, “Men of Little Faith: The Anti-Federalists on the Nature of Representative Government,” William and Mary Quarterly (January 1955): 3–43.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)