1. Tezaurul liberal: Revoluția americană și liberalismul clasic

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Murray N. Rothbard

Traducere de Tudor Gherasim Smirna *

La alegerile prezidențiale din 1976, Partidul Libertarian i-a propus pe Roger L. MacBride pentru funcția de președinte și pe David Bergland pentru vice-președinte și a obținut 174.000 de voturi în 32 de state. Sobra publicație Congressional Quarterly a fost atât de impresionată încât a clasificat tânărul Partid Libertarian ca al treilea mare partid din America. Rata de creștere remarcabilă a acestui partid poate fi înțeleasă din faptul că a pornit în 1971 cu câțiva membri într-un apartament din Colorado. În următorul an a candidat la alegerile prezidențiale și a reușit să ajungă în fazele eliminatorii din două state. Iar acum este cel de-al treilea mare partid american.

Cu atât mai remarcabil este că acest partid a reușit să obțină această creștere aderând la un nou crez ideologic – „libertarianismul”[1] – aducând astfel de scena politică americană, pentru prima dată după un secol, un partid mai interesat de principii decât de obținerea de posturi și bani din fondurile publice. Ni s-a spus de nenumărate ori de către analiști și experți în științele politice că geniul Americii și al sistemului nostru politic este lipsa ideologiei și „pragmatismul” (un cuvânt plăcut pentru concentrarea exclusivă pe înhățarea banilor și posturilor de la sărmanii plătitori de taxe). Cum se poate, atunci, explica evoluția uimitoare a unui nou partid al cărui devotament pentru ideologie este clar și entuziast?

O explicație ar fi aceea că americanii nu au fost dintotdeauna pragmatici și neinteresați de ideologie. Dimpotrivă, istoricii înțeleg acum că însăși Revoluția Americană a fost nu doar ideologică, ci și rezultatul devotamentului pentru crezul și instituțiile liberale. Revoluționarii americani erau înmuiați în crezul liberal, o ideologie care i-a făcut să-și pună la bătaie viețile, averile și onoarea sacră pentru a rezista invaziei puterii imperiale britanice asupra drepturilor și libertăților lor. Istoricii au dezbătut îndelung cauzele precise ale Revoluției Americane: au fost constituționale, economice, politice sau ideologice? Acum înțelegem că, fiind liberali, revoluționarii nu au perceput un conflict între drepturile morale și politice, pe de o parte, și libertatea economică, pe de altă parte. Dimpotrivă, percepeau libertatea morală și civilă, independența politică și libertatea comerțului și producției ca părți ale unui sistem fără cusur, ceea ce Adam Smith avea să numească, în același an cu scrierea Declarației de Independență, „sistemul evident și simplu al libertății naturale”.

Crezul liberal a apărut din mișcările „clasic liberale” ale secolelor XVII și XVIII în Occident, mai exact de la revoluția burgheză din Anglia secolului XVII. Această mișcare liberală radicală, chiar dacă a avut doar un succes parțial în locul său de origine, Marea Britanie, a fost totuși capabilă să aducă Revoluția Industrială, eliberând astfel industria și producția din restricțiile sufocante ale controlului statului și ale breslelor susținute de autoritățile urbane. Mișcarea liberală clasică a fost, în tot Occidentul, un val „revoluționar” liberal care a lovit ceea ce putem numi Vechiul Regim – acel ancien régime care și-a dominat supușii timp de secole. Acest regim impusese, în perioada modernă timpurie care începe cu secolul XVI, un stat central absolut și un rege care stăpânea cu drept divin peste o mai veche și restrictivă rețea de monopoluri teritoriale feudale și controale și restricții ale breslelor urbane. Rezultatul era cel al unei Europe stagnante sub un morman paralizant de controale, taxe și privilegii de monopol asupra producției și comerțului, conferite de autoritățile centrale (și locale) producătorilor săi favoriți. Această alianță între noua putere centrală, birocratică și războinică, și comercianții privilegiați – o alianță care va fi numită ulterior „mercantilism” de către istorici – alături de o clasă de stăpânitori latifundiari, constituia Vechea Ordine împotriva căreia s-a ridicat și revoltat noua mișcare a liberalilor clasici și a radicalilor din secolele XVII și XVIII.

Scopul liberalilor clasici era obținerea libertății individuale în toate aspectele sale, care sunt legate unele de altele. În economie, taxele trebuiau reduse drastic, controalele și reglementările eliminate, iar energia umană, spiritul întreprinzător și piețele eliberate pentru a crea și produce prin schimburi care ar fi fost benefice pentru toți și pentru masele de consumatori. Antreprenorii ar fi devenit în sfârșit liberi să concureze, să dezvolte și să creeze. Jugul controalelor urma să fie ridicat de pe umerii muncii, pământului și capitalului. Libertatea personală și cea civilă trebuiau garantate contra prelevărilor și tiraniei regelui și a acoliților săi. Religia, sursa de secole a războaielor sângeroase dintre secte pentru controlul statului, trebuia să fie eliberată de impunerile sau interferența statului, astfel încât toate religiile – sau non-religiile – să poată coexista în pace. Pacea era, de asemenea, crezul de politică externă a noilor liberali clasici; vechiul regim de mărire imperială a statului pentru putere și avuții trebuia înlocuit de o politică externă a păcii și liberului schimb între toate națiunile. Și, pentru că războiul era perceput ca rezultat al armatelor și forțelor navale permanente, al puterii militare în perpetuă căutare a expansiunii, aceste instituții militare trebuiau să fie înlocuite de miliții locale voluntare, de către cetățeni-civili care și-ar dori să lupte doar în apărarea propriilor gospodării și vecinătăți.

Astfel, binecunoscuta temă a „separării Bisericii de Stat” era doar unul dintre motivele interdependente care ar putea fi etichetate succint ca „separarea economiei de Stat”, „separarea exprimării și presei de Stat”, „separarea războiului și chestiunilor militare de Stat”, și de fapt separarea statului de practic orice.

Statul, pe scurt, trebuia ținut la dimensiuni foarte mici, cu un buget foarte scăzut, aproape neglijabil. Liberalii clasici nu au ajuns să dezvolte o teorie a taxării, însă fiecare creștere a taxelor și fiecare nou tip de taxă era respins cu duritate – în America devenind de două ori scânteia care a dus sau aproape a dus la Revoluție (taxa de timbru și taxa pe ceai).

Cei mai timpurii teoreticieni ai liberalismului clasic au fost radicalii Levelers din timpul Revoluției engleze și filosoful John Locke în secolul XVII târziu, urmați de „Adevărații Whig” (True Whig) sau opoziția liberală radicală contra „Aranjamentului Whig” (Whig Settlement) – regimul britanic al secolului XVIII. John Locke a stabilit drepturile naturale ale fiecărui individ asupra persoanei și proprietății sale; scopul statului era limitat strict la apărarea acestor drepturi. Cu cuvintele Declarației de Independență, inspirate de Locke, „pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați. Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina.”

Chiar dacă Locke era foarte citit în coloniile americane, filosofia sa abstractă nu prea era calculată pentru a răscula oamenii. Această sarcină a fost realizată de radicalii adepți ai lui Locke din secolul XVIII, care au scris într-un stil mai popular, pasional și cu efect, aplicând principiile filosofice la problemele concrete ale statului – și în special ale guvernământului britanic – contemporan. Cea mai importantă lucrare în acest sens a fost „Scrisorile lui Cato”, o serie de articole jurnalistice publicate la începutului deceniului 1720 în Londra de către membrii True Whig John Trenchard şi Thomas Gordon. Dacă Locke scrisese că presiunea revoluţionară putea fi folosită legitim când autorităţile încep să distrugă libertatea, Trenchard şi Gordon au arătat că statul tinde întotdeauna să distrugă drepturile individuale. Potrivit „Scrisorilor lui Cato”, istoria umană este un lung șir de conflicte între Putere și Libertate, în care Puterea (statul) este oricând gata să crească prin invadarea drepturilor poporului și uzurparea libertăților sale. Așadar, declara Cato, Puterea trebuie să rămână mică și să fie tratată cu eternă vigilență și ostilitate, pentru ca publicul să se asigure că va fi constrânsă întotdeauna în limitele sale înguste.

„Știm, prin nenumărate exemple și experiențe, că oamenii posedați de putere, decât să se despartă de ea, mai degrabă ar face orice, chiar și cele mai rele și negre fapte, pentru a o păstra; și arareori s-a lăsat vreun om pe pământ de ea, dacă a putut să continue pe calea sa cu ea…Acest lucru pare sigur, că bunătatea pe pământ, sau a poporului său, nu a fost unul din motivele pentru a continua la putere sau pentru a o abandona.

Stă în natura puterii să fie pururi uzurpătoare, și să transforme orice putere extraordinară, obținută cu ocazii particulare, într-o putere ordinară, de folosit tot timpul, și fără ocazie, și nici nu se desparte de bună voie de vreun avantaj…

Vai! Puterea uzurpă zilnic libertatea, cu un prea evident succes; iar echilibrul dintre ele este aproape pierdut. Tirania a cuprins aproape tot Pământul, și, lovind la rădăcina și tulpina omenirii, transformă lumea într-un abator; și va continua cu certitudine să distrugă, până când se va distruge pe ea însăși, sau, ceea ce este foarte probabil, până nu a mai lăsat nimic de distrus.”[2]

Avertismentele de acest fel erau ascultate cu atenție de către coloniștii americani, care au tipărit și difuzat de multe ori „Scrisorile lui Cato” în colonii, până în timpul Revoluției. Această atitudine adânc asumată a dus la ceea ce istoricul Bernard Bailyn a numit „liberalismul radical transformator” al Revoluției Americane.

Revoluția nu a fost doar prima tentativă modernă încununată de succes de a scutura jugul imperialismului occidental – pus de cea mai puternică putere mondială la acea vreme. Mai important este că, pentru prima dată în istorie, americanii și-au îngrădit noile lor forme de guvernământ cu numeroase limite și restricții, cuprinse în constituții și în special în declarații de drepturi (Bills of Rigghts). Biserica și Statul erau separate riguros în noile state, iar libertatea religioasă era respectată. Rămășițele feudalismului erau eliminate prin abolirea privilegiilor feudale de moștenire inalienabilă (entail) și de primogenitură. (În primul caz, un strămoș decedat este capabil să impună păstrarea moșiilor funciare în familia sa pentru totdeauna, împiedicându-i pe moștenitorii săi să vândă părți din ele; în al doilea caz, statul impune ca fiul cel mai mare să fie singurul moștenitor al întregii proprietăți.)

Noul stat federal format prin Articolele Confederației nu avea permisiunea de a preleva taxe de la public; iar orice extensie fundamentală a puterilor sale necesita acordul unanim al fiecărui stat. Mai presus de toate, puterea militară și de purtare a războiului era constrânsă la nivelul statului național de reținere și suspiciune; motivul era că liberalii secolului XVIII înțelegeau că războiul, armatele permanente și militarismul au fost dintotdeauna principala metodă de mărire a puterii statului.[3]

Bernard Bailyn a rezumat reușita revoluționarilor americani:

„Modernizarea politicii americane și a statului în timpul și după Revoluție a luat forma unei realizări subite și radicale a programului care a fost conturat pentru prima dată pe de-a-ntregul de intelectualitatea opoziției … în regimul lui George I. Pe când opoziția engleză, care avea de penetrat o ordine socială și politică împăcată cu situația, nu putuse decât să lupte și să viseze, americanii care erau mânați de aceleași aspirații, dar care trăiau într-o societate din multe puncte de vedere modernă, și care acum era eliberată politic, au putut deodată să acționeze. Pe când opoziția engleză se agita zadarnic pentru reforme parțiale … liderii americani au acționat rapid și fără mari tulburări sociale pentru a aplica sistematic cele mai extreme posibilități ale întreg spectrului de idei radicale ale eliberării.

Făcând asta … au infuzat cultura politică americană … cu marile teme ale liberalismului radical al secolului XVIII, adus la împlinire aici. Prima este convingerea că puterea este rea, o necesitate, poate, dar o necesitatea rea; că este infinit de corupătoare; și că trebuie să fie controlată, limitată, restricționată în toate felurile compatibile cu o minimă ordine civică. Constituțiile scrise, separarea puterilor; cartele de drepturi; limitările puterii executive asupra cele legislative și asupra justiției; restricții ale dreptului de coerciție și a purta război – toate exprimă profunda neîncredere în putere care se află în inima ideologică a Revoluției americane și pe care de atunci o avem drept moștenire permanentă.”[4]

Astfel, chiar dacă gândirea liberală clasică s-a născut în Anglia, avea să ajungă la dezvoltarea cea mai radicală și consecventă – și să se realizeze cel mai plenar în realitate – în America. Coloniile americane erau libere de monopolurile funciare feudale și de casta conducătoare aristocratică înrădăcinată în Europa; în America, conducătorii erau oficialitățile coloniale britanice și câțiva comercianți privilegiați care au fost relativ ușor de măturat atunci când a venit Revoluția și a fost răsturnată guvernarea britanică. Liberalismul clasic a avut, așadar, mai multă susținere populară și a întâmpinat o rezistență instituțională mult mai puțin înrădăcinată în coloniile americane față de ceea ce avea acasă la el. Mai mult, faptul că au fost izolați geografic i-a ferit pe rebelii americani de grija invaziilor militare ale statelor vecine contrarevoluționare, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în Franța.

După revoluție

Astfel, America, dintre toate țările, s-a născut printr-o revoluție explicit liberală, o revoluție contra imperiului; contra taxării, monopolului comercial și reglementării; și conta militarismului și puterii executive. Revoluția a dus la guvernări cu restricții nemaiîntâlnite asupra puterii lor. Dar, cu toate că rezistența instituțională la răspândirea liberalismului în America era foarte mică, de la bun început au apărut forțe elitiste puternice, în special printre marii comercianți și deținători de plantații, care își doreau păstrarea restrictivului sistemul britanic „mercantilist” de taxe mari, controale și privilegii monopoliste oferite de stat. Aceste grupuri își doreau un stat central puternic și chiar imperial; pe scurt, își doreau sistemul britanic fără Marea Britanie. Aceste forțe conservatoare și reacționare au apărut prima dată în timpul Revoluției și apoi au format Partidul Federalist și administrația federalistă din anii 1790.

Totuși, impulsul liberal a continuat în secolul XIX. Mișcările jeffersoniană și jacksoniană, partidele Democrat-Republican și apoi cel Democrat, au căutat explicit eliminarea aproape completă a statului din viața americană. Guvernământul trebuia să funcționeze fără armată permanentă sau forțe navale; trebuia să fie un stat fără datorii și fără taxe sau accize directe la nivel federal și practic fără tarife de import – cu alte cuvinte, cu niveluri neglijabile de taxare și cheltuieli; un stat care nu se implică în lucrări publice și îmbunătățiri interne; un stat care nu controlează și nu reglementează; un stat care lasă moneda – împreună cu activitatea bancară – să fie liberă, metalică și fără inflație; pe scurt, pentru a cita idealul lui H.L. Mencken, „un stat căruia puțin îi lipsește pentru a nu fi deloc stat”.

Parcursul jeffersonian către statul practic inexistent a fost abandonat după ce Jefferson a ajuns președinte, mai întâi prin concesiile făcute federaliștilor (care e posibil să fi fost rezultatul unui târg contra voturilor federaliste pentru câștigarea unei curse strânse în colegiul electoral) și apoi prin cumpărarea neconstituțională a Teritoriului Louisiana. Dar cel mai mult a deraiat prin dorința imperială de război cu Marea Britanie care s-a manifestat în cel de-al doilea mandat al lui Jefferson, o dorință care a dus la război și la instaurarea unui sistem de partid unic, care a impus practic întregul program etatist al federaliștilor: cheltuieli militare mari, bancă centrală, tarif protecționist, taxe federale directe, lucrări publice. Oripilat de urmări, Jefferson, retras la Monticello, i-a inspirat pe tinerii politicieni care îl frecventau, Martin Van Buren și Thomas Hart Benton, să fondeze un nou partid – cel Democrat – pentru a recupera America de la noul federalism, și să reaprindă spiritul vechiului program jeffersonian. Atunci când cei doi lideri l-au îmbrățișat de Andrew Jackson ca salvator, a luat naștere noul Partid Democrat.

Liberalii jacksonieni aveau un plan: trebuia ca Andrew Jackson să fie președinte pentru opt ani, apoi să fie urmat de Van Buren pentru opt ani și apoi pentru încă opt de Benton. După douăzeci și patru de ani de democrație jacksoniană, ar fi trebuit să se atingă idealul menckenian al statului practic inexistent. Nu era nici pe departe un vis imposibil, pentru că era clar că Partidul Democrat devenise rapid partidul majorității normale în țară. Masele sprijineau cauza liberală. Jackson a avut cei opt ani ai săi de președinție, care au distrus banca centrală și au retras datoria publică, iar Van Buren a avut patru, care au separat statul federal de sistemul bancar. Dar alegerile din 1840 au fost o anomalie, Van Buren fiind învins printr-o campanie neobișnuit de demagogică, condusă de primul mare director de campanie modern, Thurlow Weed, care a introdus toate zorzoanele de campanie – slogane cu lipici, insigne, cântece, parade etc. – care ne sunt acum familiare. Tacticile lui Weed l-au adus la putere pe generalul William Henry Harrison, un necunoscut dar flagrant whig, dar acesta a fost doar un noroc. În 1844, democrații ar fi fost pregătiți să contracareze cu aceleași tactici de campanie, și era clar că vor câștiga înapoi președinția. Van Buren era, bineînțeles, cel care ar fi reluat marșul triumfal jacksonian. Dar atunci s-a produs un eveniment nefericit: Partidul Democrat a eșuat în problema acută a sclaviei, sau, mai degrabă, s-a lovit de chestiunea expansiunii sclaviei într-un nou teritoriu. Realegerea facilă a lui Van Buren a fost compromisă de o sciziune în rândurile democraților, legată de admiterea în Uniune a republicii Texas ca stat sclavagist; Van Buren s-a opus, Jackson a fost pentru, iar această dezbinare a simbolizat scindarea mai largă din sânul Partidului Democrat. Sclavia, gravul defect antiliberal din liberalul program democrat, s-a manifestat prin distrugerea completă a partidului și a liberalismului său.

Războiul civil, pe lângă neauzitele devastări și vărsări de sânge, a fost folosit de regimul victorios, Republican și de fapt unipartinic, pentru a-și înfăptui agenda etatistă, fostul program whig: putere guvernamentală națională, tarife protecționiste, subvenții pentru marii afaceriști, monedă inflaționistă de hârtie, reluarea controlului federal asupra sectorului bancar, îmbunătățiri interne la scară largă, accize mari și, în timpul războiului, recrutarea forțată și taxa pe venit. Mai mult, statele au ajuns să-și piardă dreptul anterior de secesiune și alte puteri statale opuse puterilor federale. Partidul Democrat și-a reluat obiceiurile liberale după război, dar acum avea de parcurs un drum mult mai lung și anevoios decât înainte, pentru a ajunge la libertate.

Am văzut cum a ajuns America să se bucure de cea mai profundă tradiție liberală, o tradiție pe care încă o purtăm în mare parte a retoricii politice și care încă se reflectă în atitudinea bătăioasă și individualistă a multor americani contra statului. Există mult mai mult pământ fertil în această țară decât în oricare alta pentru un reviriment al liberalismului.

Rezistența la libertate

Putem vedea acum că dezvoltarea rapidă a mișcării liberale și a Partidului Libertarian în anii 1970 este înrădăcinată puternic în ceea ce Bernard Bailyn numea puternica „moștenire permanentă” a Revoluției americane. Dar, dacă această moștenire este atât de vitală pentru tradiția americană, unde este greșeala? De ce avem acum nevoie ca o nouă mișcare liberală să răsară și să recupereze visul american?

Pentru a începe să răspundem acestei întrebări, trebuie să ne aducem aminte în primul rând că liberalismul clasic a fost o amenințare profundă la adresa intereselor politice și economice – clasele conducătoare – care au beneficiat de Vechea Ordine: regii, nobilimea și aristocrații latifundiari, comercianții privilegiați, aparatul militar și birocrația. În ciuda a trei mari revoluții înfăptuite de liberali – cea engleză din secolul XVII și cele americană și franceză din secolul XVIII – victoriile europene au fost doar parțiale. Rezistența a fost îndârjită și a reușit să păstreze monopolurile funciare, instituțiile religioase de stat, politicile externe și militare războinice, iar pentru un timp sufragiul a fost accesibil doar pentru elitele avute. Liberalii au trebuit să se concentreze pe lărgirea sufragiului, pentru că era clar pentru ambele tabere că interesele obiective economice și politice ale majorității constau în libertatea individuală. Este interesant de notat că, pe la începutul secolului XIX, forțele laissez-faire erau cunoscute drept „liberale” și „radicale” (pentru acei mai puri și consecvenți), iar opoziția care dorea să păstreze sau să revină la Vechea Ordine era cunoscută drept „conservatoare”.

Într-adevăr, consevatorismul s-a născut, în secolul XIX timpuriu, ca tentativă conștientă de anulare și distrugere a dușmănitei lucrări a noului spirit liberal clasic – al revoluțiilor americană, franceză și industrială. Condus de către doi gânditori reacționari francezi, de Bonald și de Maistre, conservatorismul își dorea să înlocuiască drepturile egale și egalitatea în fața legii cu stăpânirea structurată și ierarhică a elitelor privilegiate; libertatea individuală și statul minimal cu domnia absolută și Statul Extins (Big Governement); libertatea religioasă cu stăpânirea teocratică a unei Biserici de Stat; pacea și liberul schimb cu militarismul, restricțiile mercantiliste și războiul pentru avantajul statului-națiune; iar industria și manufactura cu vechea ordine feudală și agrariană. Doreau să înlocuiască noua lume a consumului de masă și a standardelor de viață ridicate pentru toți cu Vechea Ordine a subzistenței la limită pentru mase și a luxului pentru elitele conducătoare.

Pe la mijlocul, și cu siguranță la sfârșitul, secolului XIX, conservatorii au început să-și dea seama că lupta lor este sortită eșecului dacă insistau să ceară abolirea totală a Revoluției Industriale, cu a sa creștere enormă a nivelului de trai pentru mase și, de asemenea, dacă insistau să se opună lărgirii sufragiului, punându-se astfel într-o fățișă opoziție cu interesele publicului. Așa că „aripa dreaptă” (o etichetă bazată pe un accident geografic conform căruia reprezentanții Vechii Ordini stăteau pe partea dreaptă a sălii în timpul revoluției franceze) a decis să se reutileze și să-și actualizeze crezul etatist prin abandonarea opoziției totale față de industrialism și sufragiul democratic. Urii sincere și disprețului față de mase ale vechiului conservatorism, noii conservatori i-au substituit duplicitatea și demagogia. Noii conservatori au curtat masele cu următoarea propoziție: „Și noi suntem pentru industrialism și un nivel mai ridicat al traiului. Dar, pentru a ajunge la aceste scopuri, trebuie să reglementăm industria pentru binele public; trebuie să substituim cooperarea organizată pieței câinoase a competiției libere; și, mai presus de toate, trebuie să substituim idealurile liberale ale păcii și liberului schimb, care distrug națiunea, cu măsurile de glorie națională ale războiului, protecționismului, imperiului și măreției militare”. Pentru toate aceste schimbări, bineînțeles că era necesar Statul Extins și nu statul minimal.

Și, astfel, la sfârșitul secolului XIX, etatismul și Statul Extins s-au întors, însă de această dată cu față pro industrială și pro bunăstare generală. Vechea Ordine s-a întors, dar beneficiarii săi erau de data aceasta un pic schimbați; nu mai erau în așa măsură nobilimea, proprietarii feudali, armata, birocrația și afaceriștii privilegiați, pe cât erau armata, birocrația, proprietarii feudali slăbiți și în special manufacturierii privilegiați. Condusă de prusacul Bismarck, Noua Dreaptă a țesut un colectivism de dreapta bazat pe război, militarism, protecționism și cartelizarea forțată a afacerilor și industriei – o rețea gigantică de controale, reglementări, subvenții și privilegii care a sudat un parteneriat al Statului Extins cu anumite elemente favorizate din marile afaceri și marea industrie.

Ceva trebuia făcut, de asemenea, cu fenomenul masei de lucrători industriali – „proletariatul”. În secolul XVIII și la începutul secolului XIX, chiar până spre sfârșitul secolului XIX, masele de lucrători susțineau laissez-faire-ul și concurența liberă pe piaţă, pentru că le vedeau ca ideale pentru salariile și condițiile lor de muncă, în calitate de lucrători, și pentru spectrul în continuă lărgire de produse de consum ieftine, în calitate de consumatori. Chiar și sindicatele timpurii, în Marea Britanie, de exemplu, susțineau cu tărie ideile laissez-faire. Noii conservatori, conduși de Bismarck în Germania și de Disraeli în Britania, au slăbit voința liberală a muncitorimii vărsând lacrimi de crocodil pentru condițiile forței de lucru industriale, cartelizând și reglementând industria, și ologind deloc accidental concurența eficientă. În fine, la începutul secolului XX, noul stat conservator „corporatist” – atunci ca și acum sistemul politic dominant în Occident – a încorporat sindicatele corporatiste și „responsabile” ca parteneri juniori ai Statului Extins și a favorizat marii afaceriști în noul sistem etatist și corporatist de luare a deciziilor.

Pentru a impune acest nou sistem, pentru a crea o Nouă Ordine care era o versiune modernizată, fardată a acelui ancien régime existent înaintea revoluțiilor americană și franceză, noile elite conducătoare au trebuit să pună la cale o imensă șarlatanie pentru a înșela publicul, o escrocherie care continuă și astăzi. Dacă existența oricărei guvernări, de la monarhia absolutistă până la dictatura militară, se sprijină pe acordul majorității, o guvernare democrată trebuie să fabrice acest acord pe baze mai imediate, cu maturitate zilnică. Iar pentru a face acest lucru, noile elite conservatoare au trebuit să ducă publicul de nas în multe moduri cruciale și fundamentale. Masele trebuiau convinse acum că tirania este mai bună decât libertatea, că feudalismul industrial cartelizat și privilegiat este mai bun pentru consumatori decât libera concurență de piață, că monopolul cartelizat trebuie impus în numele anti-monopolului și că războiul și măreția militară pentru beneficiul elitelor conducătoare servește de fapt intereselor publicului recrutat, taxat și adesea măcelărit. Cum se putea face aceasta?

În toate societățile, opinia publică este determinată de clasele intelectuale, formatorii de opinie ai societății. Majoritatea oamenilor nu creează și nici nu diseminează idei și concepte; dimpotrivă, tinde să adopte ideile promulgate de clasele intelectuale profesioniste, de profesioniștii ideilor. De-a lungul istoriei, așa cum vom vedea mai târziu, despoții și elitele conducătoare ale statelor au avut mult mai multă nevoie de serviciile intelectualilor, decât au avut cetățenii pașnici ai unei societăți libere. Statele au avut întotdeauna nevoie de intelectualii formatori de opinie pentru a face publicul să creadă că stăpânirea lor este înțeleaptă, bună și inevitabilă; să-l convingă că „împăratul are haine pe el”. Înaintea lumii moderne, astfel de intelectuali erau inevitabil din rândul clerului (sau al magilor), administratorii religiei. Acest parteneriat istoric dintre Biserică și Stat era o alianță confortabilă; Biserica își informa enoriașii naivi că regele conducea prin ordin divin și trebuie, de aceea, să fie urmat cu supunere; în schimb, regele direcționa multe venituri din taxe în cuferele Bisericii. Astfel, se vede importanța majoră a succesului liberalilor clasici în separarea Bisericii și Statului. Noua lume liberală era o lume în care intelectualii puteau fi seculari – își puteau câștiga traiul pe cont propriu, pe piață, fără subvențiile statului.

Pentru a-și impune noua ordine etatistă, statul corporatist neomercantilist, noii conservatori trebuiau, deci, să sudeze o nouă alianță între intelectuali și stat. Într-o epocă din ce în ce mai seculară, această alianță trebuia să-i coopteze pe intelectualii seculari, nu pe cei clericali: mai exact, pe noua rasă a profesorilor, doctorilor în științe, istoricilor, educatorilor, economiștilor tehnocrați, lucrătorilor sociali, sociologilor, fizicienilor și inginerilor. Această alianță ranforsată s-a realizat în două etape. La începutul secolului XIX, conservatorii, cedând rațiunea inamicilor liberali, s-au sprijinit puternic pe așa-zisele virtuți ale iraționalității, romantismului, tradiției, teocrației. Prin accentuarea virtuților tradiției și a simbolurilor iraționale, conservatorii au putut păcăli publicul să susțină în continuare stăpânirea ierarhică privilegiată și devoțiunea față de statul național și mașina sa de purtat războaie. În partea a doua a secolului XIX, noul conservatorism a adoptat aparențele rațiunii și „științei”. Acum, știința era cea care necesita, aparent, conducerea economiei și societății de către „experții” tehnocrați. În schimbul difuzării acestui mesaj către public, noua rasă de intelectuali a fost recompensată cu posturi și prestigiu, în calitate de apologeți ai Noii Ordini și de planificatori și reglementatori ai noii societății și economii cartelizate.

Pentru a-și asigura dominația noului etatism asupra opiniei publice, pentru a se asigura că acordul publicului va fi fabricat, statele lumii occidentale au purces, la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, la preluarea controlului asupra educației, asupra minților oamenilor: asupra universităților și asupra educației generale, prin obligativitatea legală a școlarizării și crearea unei rețele de școli publice. Aceste școli publice au fost folosite conștient pentru a inculca obediența față de stat, și alte virtuți civice, tinerilor învățăcei. Mai mult, etatizarea educației a făcut ca educatorii națiunii și profesioniștii educației să se constituie ca unul dintre cele mai importante grupuri de interese speciale în expansiunea etatismului.

Unul din modurile de operare ale noilor intelectuali etatiști a fost schimbarea înțelesului vechilor etichete, manipulând astfel în mintea publicului conotațiile emoționale atașate acestor etichete. De exemplu, liberalii laissez-faire au fost cunoscuți pentru mult timp drept „liberali”, iar cei mai puri și militanți dintre ei drept „radicali”; erau cunoscuți și ca „progresiști”, pentru că ei erau cei acordați la progresul industrial, răspândirea libertății și ridicarea nivelului de trai al consumatorilor. Noua rasă de gânditori academici și intelectuali și-a însușit cuvintele „liberal” și „progresiv”, și a reușit să-și mânjească oponenții laissez-faire ca demodați, „neanderthalieni” și „reacționari”. Chiar și numele de „conservator” a fost atribuit liberalilor clasici. Și, așa cum am văzut, noii etatiști au reușit să își însușească și conceptul de „rațiune”.

Dacă liberalii laissez-faire au primit cu confuzie recrudescența etatismului și mercantilismului sub forma etatismului corporatist „progresiv”, un alt motiv pentru decăderea liberalismului clasic spre sfârșitul secolului XIX a fost creșterea unei noi mișcări: socialismul. Socialismul a apărut în anii 1830 și s-a dezvoltat vertiginos după anii 1880. Caracteristica socialismului este aceea de a fi fost o mișcare confuză, hibridă, influențată de către ambele ideologii preexistente opuse, liberalismul și conservatorismul. De la liberalii clasici, socialiștii au luat acceptarea deschisă a industrialismului și a Revoluției Industriale, glorificarea timpurie a „științei” și „rațiunii” și o devoțiune, cel puțin retorică, pentru idealurile clasic liberale ale păcii, libertății individuale și nivelului crescut de trai. Socialiștii au fost aceia care, cu mult înaintea corporatiștilor de mai târziu, au introdus cooptarea științei, rațiunii și industrialismului. Mai mult, socialiștii au adoptat nu doar aderența liberală pentru democrație, ci au plusat prin chemarea la o „democrație lărgită”, în care „poporul” ar conduce economia – și pe el însuși.

Pe de altă parte, socialiștii au luat de la conservatori devoțiunea față de coerciție și mijloacele etatiste pentru atingerea acestor idealuri liberale. Armonia industrială și creșterea trebuiau atinse prin ridicarea statului la rangul de instituție atotputernică, ce conduce economia și societatea în numele „științei”. O avangardă de tehnocrați trebuia să își asume domnia atotputernică asupra tuturor persoanelor și proprietăților în numele „poporului” și „democrației”. Nefiind mulțumiți cu reușitele liberale ale rațiunii și libertății pentru cercetarea științifică, statul socialist trebuia să instituie conducerea tuturor de către oamenii de știință; nefiind mulțumiți cu eliberarea lucrătorilor de către liberali pentru obținerea unei prosperități de neimaginat, statul socialist trebuia să impună conducerea de către lucrători a tuturor celorlalți – sau, mai degrabă, conducerea de către politicieni, birocrați și tehnocrați în numele lor. Nefiind mulțumiți de crezul liberal al egalității drepturilor, al egalității în fața legii, statul socialist trebuia să calce în picioare această egalitate în numele idealului monstruos și imposibil al egalității sau uniformității rezultatelor – sau, mai degrabă, trebuia să creeze o nouă elită privilegiată, o nouă clasă, în numele obținerii unei astfel de egalități imposibile.

Socialismul a fost o mișcare hibridă și confuză pentru că încerca să atingă scopurile liberale ale păcii, libertății individuale, armoniei industriale și creșterii – care pot fi atinse prin libertate și separarea statului de aproape orice – prin impunerea vechilor mijloace conservatoare ale etatismului, colectivismului și privilegiilor ierarhice. Această mișcare nu putea duce decât la eșec și a avut, într-adevăr, parte numai de eșecuri mizerabile în toate acele țări unde a obținut puterea în secolul XX, oferind maselor doar culmi de despotism, înfometare și sărăcie lucie.

Dar cel mai rău lucru legat de creșterea mișcării socialiste a fost abilitatea sa de a flanca liberalismul clasic „la stânga”: ca partidă a speranței, radicalismului și revoluției în lumea occidentală. Dacă apărătorii vechii ordini stăteau pe partea dreaptă a sălii în timpul Revoluției franceze, liberalii și radicalii stăteau pe cea stângă; de atunci și până la apariția socialismului, liberalii clasici erau „Stânga”, ba chiar „extema Stângă”, pe spectrul ideologic. Chiar și în 1848, liberali laissez-faire militanți precum Frédéric Bastiat stăteau pe partea stângă în adunarea națională franceză. Liberalii clasici au apărut ca partidă radicală și revoluționară în Occident, ca partidă a speranței și schimbării în numele libertății, păcii și progresului. Faptul că au permis să fie flancați, că le-au permis socialiștilor să se pretindă „de stânga”, a fost o gravă eroare strategică, care i-a pus pe liberali într-o poziție confuză, de mijloc, socialismul și consevatorismul reprezentând extremele opuse. Liberalismul nefiind altceva decât o partidă a schimbării și progresului către libertate, abandonarea acelui rol a însemnat practic abandonarea motivului său de existență – atât în realitate, cât și în ochii publicului.

Dar nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă liberalii clasici nu și-ar fi permis să decadă din interior. Ar fi putut să sublinieze – iar unii dintre ei chiar au făcut acest lucru – că socialismul era o mișcare confuză, contradictorie, quasi-conservatoare, monarhie absolutistă și feudalism cu față modernă, și că ei înșiși rămân singurii radicali autentici, oameni neînduplecați care nu insistau pe altceva decât victoria completă a idealului liberal.

Declinul

După ce au obținut victorii parțiale impresionante împotriva etatismului, liberalii clasici au început să-și piardă radicalismul, insistența neabătută pe lupta contra etatismului conservator până la victoria finală. În loc să folosească victoriile parțiale pentru a pune și mai multă presiune, liberalii clasici au început să-și piardă fervoarea pentru schimbare și puritatea principiilor. Au început să fie mulțumiți cu păstrarea victoriilor existente și astfel au devenit o mișcare conservatoare în loc de una radicală – „conservatoare” în sensul satisfacției de a menține starea de fapt. Pe scurt, liberalii au lăsat socialiștilor tot spațiul posibil pentru a se afirma ca partid al speranței și radicalismului, și chiar corporatiștilor de mai târziu pentru a se pretinde „liberali” și „progresiști”, prin contrast cu liberalii clasici „de extremă dreaptă” și „conservatori”, din moment ce aceștia din urmă au permis să fie categorisiți în situația de a nu spera altceva decât staza, absența schimbării. O astfel de strategie este prostească și imposibilă într-o lume schimbătoare.

Însă degradarea liberalismului nu a fost legată doar de atitudine și strategie, ci și de principiu. Liberalii au devenit mulțumiți cu lăsarea puterii de purtare a războiului în mâna statului, lăsarea puterii educației în mâna sa, lăsarea puterii asupra monedei și activității bancare, și asupra drumurilor, în mâna statului – pe scurt, mulțumiți să cedeze statului dominarea tuturor pârghiilor esențiale ale puterii în societate. Prin contrast cu ostilitatea totală a liberalilor de secol XVIII față de puterea executivă și birocrație, cei de secol XIX au tolerat și chiar au salutat acumularea puterii executive și înrădăcinarea unei birocrații civile oligarhice.

Mai mult, principiul și strategia s-au unit în decăderea devoțiunii liberale din secolul XVIII și XIX timpuriu pentru „aboliționism” – pentru ideea că, fie că vorbim de instituția sclaviei sau de oricare alt aspect al statului, ar trebui să fie abolite cât mai rapid cu putință, din moment ce abolirea imediată a etatismului, chiar dacă puțin probabilă în practică, trebuia adoptată ca unica soluție morală posibilă. Deoarece, a prefera demantelarea treptată abolirii imediate a unei instituții rele și coercitive înseamnă a ratifica și legitima un asemenea rău, și, deci, a încălca principiile liberale. După cum explica marele aboliționist al sclaviei și liberal William Lloyd Garrison: „Oricât de sincer am cere abolirea imediată a sclaviei, din păcate va fi una treptată până la urmă. Nu am spus niciodată că sclavia va fi răsturnată dintr-o singură lovitură; dar că ar trebui să fie, vom susține întotdeauna”.[5]

Au existat două schimbări de importanță critică în filosofia și ideologia liberalismului clasic, care au exemplificat și contribuit la decăderea sa ca forță vitală, progresistă și radicală în lumea occidentală. Prima, și cea mai importantă, care a apărut la începutul și spre jumătatea secolului XIX, a fost abandonarea filosofiei drepturilor naturale și înlocuirea ei cu utilitarismul tehnocratic. În loc ca libertatea să fie bazată pe imperativul moral al dreptului fiecărui individ asupra persoanei și proprietății sale, cu alte cuvinte, în loc ca libertatea să fie căutată în primul rând în virtutea dreptului și a justiției, utilitarismul a preferat libertatea ca pe de regulă cea mai bună metodă de a atinge o vag definită bunăstare generală, sau bine comun. Această schimbare de la drepturi naturale la utilitarism a avut două consecințe grave. În primul rând, puritatea scopului, consecvența principiului, a fost inevitabil compromisă. Dacă liberalul drepturilor naturale ține strâns la principiul pur în căutarea moralității și justiției, utilitaristul pune preț pe libertatea doar ca pe un expedient ad hoc. Și dacă apelul la expediente se poate și chiar se schimbă odată cu direcția vântului, utilitarist îi va fi ușor, în calculele sale reci de tip cost-beneficiu, să susțină etatismul în caz ad hoc după caz, și astfel să renunțe la principiu. De fapt, exact așa s-a întâmplat cu utilitariștii benthamiți din Anglia: au început de la liberalismul laissez-faire ad hoc și au alunecat din ce în ce mai ușor în etatism. Un exemplu este tendința de susținere a serviciilor civile și puterii executive „eficiente”, și deci puternice, eficiență care a devenit mai importantă, a înlocuit de fapt, orice concept de justiție sau drept.

În al doilea rând, și de aceeași importanță, rar se găsește un utilitarist care să fie și radical, care să ardă pentru abolirea imediată a răului și coerciției. Utilitariștii, cu devoțiunea lor pentru expediente, se opun aproape inevitabil oricărui tip de schimbare deranjantă sau radicală. Nu au existat revoluționari utilitariști. De aceea, utilitariștii nu sunt niciodată adepți ai aboliționismului imediat. Aboliționismul este aboliționist pentru că își dorește să elimine eroarea și injustiția cât mai repede cu putință. Când își urmează scopul, nu are de să cântărească, ad hoc și calm, costurile și beneficiile. Așa se face că liberalii clasici utilitariști au abandonat radicalismul și au devenit doar niște reformatori gradualiști. Dar, devenind reformatori, s-au pus inevitabil în poziții de consilieri și experți în eficiență ai statului. Cu alte cuvinte, au ajuns inevitabil să abandoneze atât principiile liberale, cât și strategia liberală bazată pe principii. Utilitariștii au ajuns să fie adepții ordinii existente, al status quo-ului, și astfel s-au expus acuzei, venite din partea socialiștilor și corporatiștilor progresiști, că nu sunt decât simpli oponenți ai oricărei schimbări, înguști la minte și conservatori. Așadar, din poziția de radicali și revoluționari, de pol opus al conservatorilor, liberalii clasici au ajuns imaginea celor pe care le combătuseră.

Această ologire utilitaristă a liberalismului nu a dispărut nici în prezent. În perioada timpurie a gândirii economice, utilitarismul a capturat economia pieței libere prin influența lui Bentham și Ricardo, iar această influență se simte astăzi la fel de puternic ca întotdeauna. Gândirea economică de piață liberă din prezent este prea plină de apologii ale gradualismului; de dispreț pentru etică, justiție și principiu consecvent; și oricând gata să abandoneze principiile pieței libere la adierea unei analize cost-beneficiu. De aceea, actuala economie a pieței libere este văzută de intelectuali ca o simplă pledoarie pentru un status quo ușor modificat și, de cele mai multe ori, acuzele de acest fel sunt corecte.

O altă schimbare critică în ideologia liberalilor clasici a apărut spre sfârșitul secolului XIX, când, cel puțin pentru câteva decenii, au adoptat doctrinele evoluționismului social, adesea numit „darwinism social”. De regulă, istoricii etatiști i-au denigrat pe acei liberali laissez faire și darwiniști sociali precum Herbert Spencer și William Graham Sumner ca adepți cruzi ai exterminării, sau cel puțin ai dispariției, celor „neadaptați” social. Aceasta era în mare parte o ornare a sănătoasei doctrine economice și sociologice cu zorzoanele pe atunci la modă ale evoluționismului. Însă aspectul cu adevărat important și compromițător al darwinismului social era preluarea în sfera socială a ideii că speciile (sau, mai degrabă, genele) se modifică foarte, foarte încet, de-a lungul mileniilor. Liberalul cu vederi social-darwiniste ajungea, astfel, să abandoneze însăși ideea revoluției și schimbării radicale, preferând să-și pună mâinile-n sân și să aștepte infimele schimbări evoluționiste care inevitabil urmau să aibă loc de-a lungul unor epoci. Pe scurt, ignorând faptul că liberalismul avusese de sfărâmat puterea unor elite conducătoare printr-o serie de revoluții și schimbări radicale, darwiniștii sociali au devenit conservatori, opuși oricărei măsuri radicale și doar în favoarea schimbărilor infinitezimal de treptate. [6]

Într-adevăr, însuși marele liberal Herbert Spencer este o ilustrare fascinantă a unei astfel de schimbări a liberalismului clasic (iar cazul său este oglindit în America de William Graham Sumner). Într-un anumit sens, Herbert Spencer este întruchiparea unei bune părți din declinul liberalismului secolului XIX. Spencer a fost la început un liberal radical impresionant, pe cât de pur se poate. Dar, pe măsură ce virusul sociologiei și darwinismului social i-a acaparat sufletul, Spencer a abandonat liberalismul ca mișcare istorică dinamică, radicală, cu toate că nu a abandonat-o în teoria pură. Chiar dacă se aștepta la victoria finală a libertății pure, a „contractului” contra „statusului”, a industriei contra militarismului, Spencer a început să vadă victoria ca inevitabilă, dar abia după milenii de evoluție treptată. Astfel, Spencer a abandonat crezul radical, de luptă, al liberalismului, limitându-și atitudinea liberală în practică la acțiuni epuizante, conservatoare de ariergardă contra statismului și colectivismului crescânde din zilele sale.

Dar, dacă utilitarismul, accentuat de darwinismul social, a fost principalul agent al decăderii filosofice și ideologice a mișcării liberale, motivul cel mai important, cataclismic chiar, al eșecului a fost renunțarea la principiile până atunci stringente împotriva războiului, imperiului și militarismului. În țară după țară, cântecul de sirenă al statului națiune și al imperiului a dus la distrugerea liberalismului clasic. În Anglia, liberalii din secolul XIX târziu și XX timpuriu au abandonat idealul anti-război și anti-imperial al „Micii Anglii” (Little Englandism) susținut de Cobden, Bright și Școala de la Manchester. Au adoptat, în schimb, ceea ce au numit obscen „Imperialismul liberal” – alăturându-se conservatorilor în lărgirea imperiului, apoi conservatorilor și socialiștilor de dreapta în imperialismul și colectivismul distructiv al Primului Război Mondial. În Germania, Bismarck a reușit să-i dezbine pe liberalii aproape victorioși cu momeala unificării Germaniei prin sânge și oțel. În ambele țări, rezultatul a fost distrugerea cauzei liberale.

În Statele Unite, partidul clasic liberal a fost pentru mult timp Partidul Democrat, cunoscut la finele secolului XIX ca „partidul libertății personale”. De fapt, a fost nu doar partidul libertății personale, ci și al libertății economice; oponentul neclintit al Prohibiției, al restricțiilor legale de duminică și al educației forțate; adeptul devotat al liberului schimb, monedei tari (absența inflației guvernamentale), separării statului de activitatea bancară și statului absolut minimal. Considera că puterea statelor trebuie să fie neglijabilă, iar cea federală inexistentă. În politica externă, chiar dacă mai puțin riguros, Partidul Democratic tindea să fie partidul păcii, anti-militarismului și anti-imperialismului. Însă, liberalismul personal și cel economic au fost abandonate odată cu capturarea Partidului Democratic de către forțele lui Bryan în 1896, iar politica externă neintervenționistă a fost apoi abandonată brutal de Woodrow Wilson, două decenii mai târziu. Intervenție și război care au adus cu ele un secol de moarte și devastare, de războaie și noi despotisme și, de asemenea, un secol în care toate țările participante la război au adoptat noul etatism corporatist – al statului asistenței și militarismului, condus de o alianță a Statului Extins, marilor afaceriști, sindicatelor și intelectualilor – pe care l-am menționat mai devreme.

Ultima suflare a vechiului liberalism laissez-faire în America au fost bravii și îmbătrâniții libertarieni care s-au unit în Liga Anti-imperialistă, formată între secole pentru a combate războiul american contra Spaniei și apoi războiul imperialist american pentru zdrobirea filipinezilor care căutau independența națională atât față de Spania cât și față de Statele Unite. În ziua de azi, ideea unui anti-imperialist care nu este marxist poate părea ciudată, însă opoziția față de imperialism a început cu liberali laissez-faire precum Cobden și Bright în Anglie, sau Eugen Richter în Prusia. De fapt, Liga Anti-imperialistă, condusă de industriașul și economistul bostonez Edward Atkinson (și incluzându-l pe Sumner), era formată în majoritate din radicali laissez-faire care luptaseră pentru abolirea sclaviei și apoi pentru liber schimb, monedă tare și stat minimal. Pentru ei, lupta finală contra noului imperialism american era pur și simplu un episod din lupta lor de-o viață contra coerciției, etatismului și injustiției – împotriva Marii Guvernări în toate sectoarele vieții, atât celei domestice cât și celei externe.

Am urmărit istoria destul de sumbră a declinului și prăbușirii liberalismului clasic după dezvoltarea și triumful parțial din secolele anterioare. Care este, atunci, motivul reapariției și înfloririi gândirii și activității liberale din ultimii ani, în special în Statele Unite? Cum a fost cu putință ca aceste formidabile forțe și coaliții ale etatismului să cedeze chiar și atât de puțin revirimentului mișcării liberale? Nu ar trebui ca reluarea marșului etatismului la finele secolului XIX și pe parcursul secolului XX să fie un motiv al dezolării, mai degrabă decât un motiv al redeșteptării liberalismului aparent muribund? De ce nu a rămas liberalismul mort și îngropat?

Am văzut de ce liberalismul ar fi natural să apară în primul rând și cel mai plenar în Statele Unite, un tărâm pătruns de tradiția liberală. Dar încă nu am analizat întrebarea: de ce anume să renască liberalismul în ultimii ani? Ce condiții contemporane au dus la această evoluție surprinzătoare? Trebuie să amânăm răspunsul până la sfârșitul cărții, până când analizăm în ce constă crezul liberal și cum poate fi acest crez aplicat pentru a rezolva problemele din principalele domenii ale societății.




[1] N. tr.: Termenul „libertarian” este adoptat în lumea anglo-saxonă pentru a-l înlocui pe cel de „liberal” care a căpătat acolo înțelesul de „socialist”. Pentru că în contextul românesc „liberal” încă nu înseamnă „socialist”, pe parcursul cărții vom folosi „liberal” pentru a traduce americanul „libertarian” și vom folosi „libertarian” în limba română doar acolo unde referirea la realitățile specific americane o cer, ca în cazul de față. În schimb, vom traduce „liberal” prin „socialist”.

[2] Vezi Murray N. Rothbard, Conceived in Liberty, vol. 2, “Salutary Neglect”: The American Colonies in the First Half of the 18th Century (New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975), p. 194. Vezi și John Trenchard and

Thomas Gordon, Cato’s Letters, in D.L. Jacobson, ed. The English Libertarian Heritage (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965).

[3] Pentru impactul liberal radical al Revoluției în America, vezi Robert A. Nisbet, The Social Impact of the Revolution (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974). Pentru impactul în Europa, vezi importanta lucrare a lui Robert R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1959), vol. 1.

[4] Bernard Bailyn, “The Central Themes of the American Revolution: An Interpretation,” in S. Kurtz and J. Hutson, eds., Essays on the American Revolution (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1973), pp. 26–27.

[5] Citat în William H. Pease and Jane H. Pease, eds., The Antislavery Argument (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965), p. xxxv.

[6] Câtă ironie în faptul că teoria evoluționistă modernă ajunge să abandoneze complet teoria schimbării evolutive treptate. În schimb, în prezent se consideră că o imagine mult mai clară este cea a trecerilor subite de la un echilibru static al speciilor la altul; aceasta se numește teoria „schimbărilor punctate”. Unul dintre exponenții noii perspective scrie:

„Gradualismul este o filosofie a schimbării, nu rezultatul unei inducții din natură … Gradualismul are, de asemenea, puternice componente ideologice care sunt mai responsabile pentru succesul său anterior decât orice potrivire obiectivă cu natura exterioară … Utilitatea gradualismului ca ideologie explică mult din influența sa, pentru că a devenit dogma chintesențială a liberalismului împotriva schimbării radicale – salturile subite sunt contra legilor naturii.”

Stephen Jay Gould, “Evolution: Explosion, Not Ascent,” New York Times (January 22, 1978).

* Traducere după M. N. Rothbard, For a New Liberty: The libertarian Manifesto, cap. 1, „The Libertarian Heritage: The American Revolution and Classical Liberalism”.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. H · 21 aprilie 2017, 00:11 · #

  2. Exact tipul de erori populare pe care Institutul Mises incearca sa le inlature. Moldova zace in saracie din cauza acestui tip de non-gandire.

    Tudor · 21 aprilie 2017, 14:52 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)