Antreprenorii, revolta, statul, democrația

Tudor Smirna · 25 februarie 2014

Octavian Bădescu a publicat pe Wall-Street un cometariu excelent, pe care l-am preluat în totalitate și aici pe blog.

Statul este în plină expansiune și economia începe să arate din ce în ce mai mult ca una tradițional socialistă, în care mare parte din resurse sunt sifonate, redistribuite și risipite de stat.

In multe parti ale lumii, politicul, care a acaparat pana la confuzie conceptul de “stat”, nu reuseste – intrucat nu are nicio motivatie reala in acest sens- sa gestioneze eficient resursele, sa consume mai putin decat produce. Si avand un monopol teritorial este foarte la indemana sa “creasca pretul”, spoliindu-si de resurse proprii cetateni. Veniturile statelor au crescut de la 5-10 % din PIB la 30-60 % in doar 100 de ani. Si tot nu par suficiente, foarte multe tari fiind extrem de indatorate.

Pericolul expansiunii statului este extrem de real si multi oameni de afaceri resimt din plin acest sistem profund defectuos la nivel conceptual prin care practic se penalizeaza performanta celor care produc valoare. Li se taie elanul de a performa. Usor, usor, aceasta nu mai este preocuparea lor principala.

[…]

“Statul social” si-a epuizat potentialul si nu sunt primul si singurul care o spune. Este important si necesar ca oamenii sa inteleaga ca “statul” nu ajuta pe nimeni cu bani veniti din cer, nu are de unde, pentru ca el traieste din banii contribuabililor. Si ca orice interventie “in piata” strica un echilibru natural. Si ca organizatia denumita generic “stat” imprumuta in ziua de azi pana la confuzie trasaturile unui asupritor, sub o masca de aparator.

Pe facebook, Gabriel Gachi consemnează disperarea unui antreprenor și mesajul devine viral. Lumea înțelege și se regăsește în frustrarea antreprenorului de piață liberă, cooperant cu statul. Adică plătitor, nu consumator de taxe:

Azi am vazut un om in toata firea prabusit din cauza presiunii fiscale. E un om de afaceri din Iasi cu aproximativ 200 de angajati, iar biznisul are o vechime de peste 15 ani, el fiind deja la a doua generatie de antreprenoriat. Avea dintii inclestati si cateva lacrimi, pe care le-a strans cat a putut intre pleoape, i-au umezit ochii. Era in stare de soc, si-a aruncat bricheta in perete de disperare. “Cum […], vii tu, statul roman, si impozitezi munca cu 80%, la angajat si angajator, mai vii si mai bagi un 16% pe profit si inca 16% pe dividende si apoi ii bagi in fundul lui Rusanu, care ia 60.000 de euro pe luna?!”, a racnit el, sufocandu-se.

Omul asta de afaceri e un chisat. Are toate salariile declarate la valoarea reala si toate veniturile inregistrate legal. Azi l-au sunat de la Fisc si i-au spus ca are doua luni intarziere la impozite si ca in 72 de ore ii blocheaza conturile, iar el peste doua zile are de platit salariile. Cand contabila-sefa iti intra in birou si-ti prezinta dezastrul, te faci mic, ti se pune o gheara-n gat si apare un sentiment cumplit: frica.

[…]

“Sunt imun la politica, nu ma intereseaza, dar prima oara cand mi s-a urcat sangele in cap a fost acum doua saptamani, cand am vazut la televizor salariile de la ASF. Supravegherea asigurarilor faceti voi acolo?!”, urla el cu ochii scosi din orbite. “Eu nu duc acasa intr-un an 60.000 de euro, iar Rusanu ia saizeci de mii intr-o luna, pai de asta-mi pui mie cutitul la gat?”, bombane el si ma preling pe langa usa ca o umbra, aruncandu-i un singur sfat: “Iesi din economia reala, vinde tot, nu mai declara salarii, afacerile sunt mici in Romania ca sa-ti permiti impozitele alea, limiteaza-te la 1-2 licitatii pe an cu statul, subcontractezi si ai fugit”.

[…]

De ce plang oamenii astia, aparent bogati?, v-ati spune, e patetic. Sambata bausem o cafea cu o prietena care are 10 angajati. Afacerea ei este sezoniera si vara mai angajeaza inca 10 oameni. O alta tipa statea la masa si femeia de afaceri povestea cum a avut vanzari record in decembrie, dar ca firma i s-a dezechilibrat dupa ce Fiscul i-a cerut 50.000 de lei. “Am facut contestatie, am zis c-au gresit, au negat, am platit tot, sunt in urma cu chiria, cu salariile, nu stiu daca mai rezist”. Ii tremura tigara din mana de furie. Nu-si ia toale, conduce un Sandero, atat si-a permis in trei ani de munca, si plateste facturi, salarii si impozite la infinit, fara un tel, fara o concluzie. “Vii tu, Ponta, si spui ca mai maresti o data salariul minim de la 1 iunie? Pai o faci pe spatele meu? Pe mine m-ai intrebat? Eu platesc ca tu sa aduni voturi?”, rabufnise femeia, a carei singura realizare in 3 ani de munca neintrerupta este ca are permanent in portofel o suta-doua de lei. “Cu atat m-am ales.”

[…]

Romania e o afacere pentru 100.000 de oameni – politicieni, aliati si neamurile lor. Pentru restul nu mai sunt bani.

Care este reacția intelectualului din mediul academic la disperarea omului? Dragoș Paul Aligică sugerează că omul este „retardat civic” pentru că nu se implică în politică, pentru că nu înțelege cauzalități sociale, pentru că nu se duce la vot.

Nimic, din păcate, despre mecanismele inerente ale procesului electiv democratic egalitarist. Regula un om egal un vot este o formă de socialism electoral, prin care majoritatea decide asupra minorității. Când ceea ce se decide este nivelul taxării, rezultă logic că cei care consumă sau vor să consume taxe îi vor depăși numeric pe cei care plătesc sau vor să plătească taxe. Nu este de mirare că în toate societățile democratice moderne, indiferent de nivelul emancipării civice, tendința seculară a nivelului impozitării și risipei publice a fost de creștere vertiginoasă, practic fără întrerupere.

Votul nu ajută la nimic, este totuna cu mersul la păcănele. Cred că mulți oameni destul de inteligenți pentru a construi o afacere și pentru a o ține la suprafață în condițiile grele din România înțeleg mai mult dspre politică decât crede Dragoș Aligică. Înțeleg că mecanismele electorale existente sunt disfuncționale, chiar și presupunând absența fraudei. Absenteismul este o reacție rațională, lucru studiat și nu așa greu de înțeles.

De citit sau recitit această pledoarie pentru boicotarea procesului electoral:

Singura cale eficientă şi onorabilă de raportare la problema votului rămâne boicotul privat: neparticiparea la vot. Prea puţine se câştigă participând, şi prea multe se pierd în acelaşi timp. Şi de-ar fi vorba numai de legitimitatea pe care participarea masivă la vot o conferă procesului ca atare, şi tot ar fi prea mult cedat statului.

De fapt, adevărata soluție este cea a ordinii naturale, a unei societăți a dreptului privat, din care orice urmă de stat ca organizație de instituționalizare și monopolizare a agresiunii este eliminată. Într-o astfel de societate nu am merge la urne o dată la patru ani, dar am vota fiecare pe piață, cu puterea sa de cumpărare (obținută prin productivitatea proprie, în mod voluntar) între un serviciu juridic sau altele, între un set de legi sau altul, între un serviciu de protecție a proprietății sau altele, între un mod de educație sau altele, între un tip de servicii medicale sau altele etc.

Și, lucrul cel mai important, nimeni nu ar plăti nici o taxă. Fiscul nu ar exista și cu atât mai puțin diverși colectori „privați” de taxe, precum ASF-ul, la fel cum nu ar exista multe, foarte multe dintre agențiile de stat din prezent, care nu au nici un rol social și servesc doar celor care practică prin ele prădarea publicului până la limita suportabilității.

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)