Teoria naționalismului liberal

Jesús Huerta de Soto · 26 ianuarie 2014

Traducere de Gabriel Claudiu Mursa.[*]

Problema[1] [2] naționalismului și existența națiunilor produce, cu caracter general, o mare derută printre gânditorii liberali din zilele noastre. Pe de o parte, se recunoaște că naționalismul a jucat un rol de prim-plan salutar, favorizând căderea regimurilor comuniste din Europa de Est și opunându-se în multe ocazii istorice etatismului intervenționist și centralizator. Mai mult, importanți lideri liberali europeni au apărat recent rolul națiunii ca un element echilibrator insubstituibil contra tendințelor intervenționiste și centralizatoare care, spre exemplu, devin evidente în procesul unificării europene. Finalmente, în multe circumstanțe concrete se observă cum descentralizarea naționalistă pune în funcțiune un proces spontan de concurență pentru a reduce măsurile de reglementare și intervenționism care, în mare parte, își au originea în organele centrale ale puterii statale.[3]

Totuși, pe de altă parte, trebuie spus că naționalismul a avut, în multe ocazii, importante consecințe contrare libertății ființelor umane. Astfel, fără a fi necesară întoarcerea la tragedia din timpul triumfului național-socialismului în Germania și Italia în prima jumătate a secolului al XX-lea, este ușor să ne reamintim tragedia războiului dintre țările fostei Iugoslavii sau, de exemplu, ultrajul libertății de a alege a multor cetățeni pe care, în materie de educație, o săvârșește actualul guvern al Cataluniei.

De aceea, pare evident că este important să se dezvolte o teorie asupra naționalismului care să permită a explica aceste probleme și să facă posibil ca liberalii să ia o poziție coerentă cu privire la problematica pe care o pun conceptul de națiune, naționalismul și relația dintre diferite națiuni.

Conceptul și caracteristicile națiunii

Națiunea poate fi definită ca un subansamblu al societății civile. Este o ordine spontană și vie de interacțiuni umane, care este constituită printr-o serie determinată de comportamente reglate, de natură lingvistică, culturală, istorică, religioasă și, mult mai puțin importantă, rasială. Dintre toate normele de comportament care formează esența națională se remarcă, mai ales, limba pe care o utilizează membrii grupului național și care constituie una dintre cele mai importante dovezi ale identității naționale.

Esența conceptului de națiune pe care tocmai l-am descris se mulează perfect pe teoria asupra originii, naturii și dezvoltării instituțiilor sociale pe care o datorăm Școlii Austriece de Economie.[4] Într-adevăr, Școala Austriacă explică apariția evolutivă și spontană a instituțiilor sociale (etice, morale, economice și lingvistice) ca rezultat al unui proces descentralizat de acțiuni umane, condus de către acei oameni care în fiecare circumstanță istorică s-au bucurat de o mai mare perspicacitate antreprenorială în descoperirea de comportamente mai adecvate pentru a-și urmări obiectivele particulare. Aceste comportamente experimentate printr-un proces social de încercare și eroare, prin intermediul mecanismelor sociale de învățare și imitare, se extind de-a lungul corpului social. Aceasta înseamnă că instituțiile sociale se găsesc într-un proces constant de evoluție și că, în cazul concret al națiunii și al tuturor manifestărilor lingvistice și culturale care o compun, acestea se află într-o continuă schimbare, combinare și competiție cu alte ordini naționale care, la rândul lor, apar, se dezvoltă și, eventual, pot ajunge să stagneze sau chiar să dispară fiind înglobate de către alte naționalități și limbi mai avansate, mai bogate și mai mari. Pe scurt, națiunile nu sunt decât realități sociale evolutive, unite, în principal, de o limbă comună și alte caracteristici istorice și culturale, care apar de o manieră spontană și selectivă și care concurează pe o „piață” mult mai amplă (de mărime mondială) de națiuni, fără să se poată ajunge a se ști a priori care va fi destinul istoric al fiecăreia, nici care națiuni concrete vor predomina sau subzista în viitor.[5]

Este important de recunoscut intimele relații care există între instituțiile juridice, economice și subansamblul societății civile pe care îl denumim societate. Într-adevăr, societatea nu este decât un sofisticat proces de interacțiuni umane, care sunt, preponderent, relații de schimb pe care oamenii le efectuează utilizând un limbaj de multe ori comun, care constituie substratul de bază al oricărei națiuni. În plus, interacțiunile umane se efectuează în acord cu niște norme, reguli sau modele de comportament care constituie nu doar dreptul în sensul său material, ci o întreagă constelație de comportamente reglate de tip moral, norme de educație, politețe, obiceiuri vestimentare, credințe etc., care în ultimă instanță se constituie și se înglobează în conceptul de națiune. Acele grupuri sociale care adoptă niște modele de comportament mai adecvate atingerii obiectivelor pe care le urmăresc vor dobândi un ascendent asupra celorlalte printr-un proces selectiv și spontan care se află într-o continuă schimbare și evoluție. Ființei umane îi lipsește informația necesară pentru a proiecta conștient aceste complexe procese sociale, deoarece ele incorporează un volum enorm de informație și cunoștințe practice constituite de către cele pe care ființele umane ce acționează în societate le descoperă și le captează. De aceea, utilizarea coerciției sau violenței fizice pentru a impune anumite comportamente modelate de tip național va fi condamnată la eșec, tocmai din aceleași rațiuni care fac imposibil, din punct de vedere teoretic, ca prin intermediul directivelor coercitive să poată fi coordonată viața în societate. Adică, teorema imposibilității socialismului, descoperită de către teoreticienii Școlii Austriece (Mises și Hayek), este pe deplin aplicabilă obiectivului de a forța sau impune prin violență un anumit rezultat al procesului social în zona naționalităților.

Explicația anterioară, alături de caracterul constant dinamic al realității naționale, împiedică acceptarea principiului conform căruia fiecărei națiuni ar trebui să-i corespundă un stat politic cu niște frontiere fixe și determinate. Într-adevăr, dacă înțelegem națiunea ca un subansamblu al societății civile în continuă evoluție și experimentare, este evident că va exista întotdeauna un volum important de ființe umane în proces de experimentare națională, adică mai mult sau mai puțin influențate de distincte comportamente naționale, fără să poată cunoaște dacă, în ultimă instanță, vor sfârși fiind absorbiți de către cultura și limba unei națiuni, ale alteia, sau dacă vor sfârși să constituie una nouă. Știm că națiunile se găsesc în competiție constantă, în schimbare și evoluție, ceea ce împiedică, de la conceperea naționalității ca o realitate istorică de caracter dinamic, ca aceasta să se fixeze pe un anumit spațiu geografic de o manieră rigidă și definitivă. Orice încercare de a fixa violent în cadrul unor frontiere prestabilite o realitate atât de schimbătoare și socială cum este cea de națiune va genera conflicte insolvabile și războaie, cu un mare cost uman și social, care, în ultimă instanță, vor pune în pericol însăși existența realității naționale. Din contră, naționalitățile înțelese ca subansambluri ale societății civile pot avea garanții de supraviețuire într-un proces competitiv internațional dezvoltat într-un mediu de libertate ale cărui principii regulatoare esențiale vor fi analizate în următorul subcapitol.

Principii esențiale ale naționalismului liberal

Există trei principii esențiale care trebuie să regleze relația sănătoasă, pacifică și armonioasă între diferitele națiuni: principiul autodeterminării, principiul completei libertăți în comerțul dintre națiuni și principiul libertății de imigrație și emigrație. Vom analiza, în continuare, fiecare dintre aceste principii.

Principiul autodeterminării arată că fiecare grup național trebuie să aibă, în orice moment, posibilitatea de a decide liber în ce stat politic dorește să se încadreze. Altfel spus, fiecare subansamblu al societății civile trebuie să aibă libertatea de a decide cărui grup politic dorește să aparțină. Astfel, este posibil ca o aceeași națiune să se regăsească, în funcție de voința liber exprimată a membrilor săi, dispersată în diferite state. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în relație cu națiunea anglo-saxonă, poate cea mai avansată, vivace și fecundă în momentele istorice actuale și care se regăsește dispersată în state politice distincte, printre care Statele Unite ale Americii și Regatul Unit sunt, fără îndoială, cele mai importante. De asemenea, poate fi menționat exemplul națiunii de limbă germană, ale cărei peste o sută de milioane de membri se regăsesc distribuiți de-a lungul a trei state importante ale Europei, Germania, Austria și o parte a Elveției. Este posibil, de asemenea, ca distincte națiuni să decidă să compună un singur stat. Astfel, Elveția incorporează o serie de cantoane care țin de trei națiuni distincte, germană, franceză și italiană. În același timp, în cazul Spaniei, putem considera existența a cel puțin trei grupuri naționale, castilian, catalan și basc.[6]

În legătură cu principiul autodeterminării, este important să facem, totuși, două nuanțări. În primul rând, că decizia de a face parte sau nu dintr-un stat politic nu trebuie să fie obligatoriu o decizie de tip explicit (deși nici nu trebuie exclus ca în anumite circumstanțe istorice, prin referendum, să se decidă o secesiune, cum s-a întâmplat recent în relația cu națiunile cehă și slovacă). În multe ocazii, determinarea de a forma un anume stat se manifestă de o manieră consuetudinară, adică prin voința implicită istoric menținută de către majoritatea membrilor unei anume națiuni de a face parte și trăi într-un stat specific. A doua observație este că principiul autodeterminării nu se referă exclusiv la posibilitatea ca, în acord cu criteriul majorității, indivizii care locuiesc într-un anumit spațiu geografic să trebuiască să decidă dacă doresc să stea sau nu într-un anumit stat în funcție de afilierea lor națională, ci că un astfel de principiu trebuie aplicat cu caracter general la toate nivelurile și pentru toate sub-ansamblurile societății civile, legate sau nu într-o rețea de tip național. Acest fapt înseamnă că este perfect compatibilă cu principiul autodeterminării existența națiunilor care decid liber să se disperseze în diferite state și, pe de altă parte, că trebuie acceptat, de asemenea, că, în interiorul unei aceleiași națiuni și în interiorul aceluiași stat, grupurile minoritate să decidă a se separa sau incorpora într-un alt stat în funcție de interesele lor particulare. De aceea, trebuie evitat ca un anume grup național, care a decis să se separe de un stat în care se găsea în minoritate, să utilizeze coerciția sistematică de care suferea anterior pentru a subjuga alte grupuri naționale minoritare din interiorul său.

Al doilea principiu esențial care trebuie să guverneze relația dintre diferitele națiuni este cea a completei libertăți comerciale dintre ele. Într-adevăr, dacă națiunile se încăpățânează în fixarea de frontiere geografice specifice care să le separe ridicând bariere în calea libertății comerțului și măsuri de tip protecționist, atunci, inevitabil, se va naște, într-o măsură mai mică sau mai mare, necesitatea de a-și organiza economiile și societățile pe baza principiului autarhiei. Autarhia nu este viabilă din punct de vedere economic deoarece astăzi, cu înaltul grad de dezvoltare a diviziunii internaționale a muncii, nicio zonă geografică nu dispune de totalitatea resurselor necesare pentru a menține o economie modernă, motiv pentru care o națiune protecționistă se află mereu în situația de a forța expansiunea frontierelor sale cu scopul de a obține mai multe resurse economice, materiale și umane. Înțelegem prin aceasta că protecționismul în plan național generează inevitabil logica conflictului și războiul, care se justifică cu scopul de a împinge frontierele și de a obține mai multe piețe și resurse productive. Prin urmare, protecționismul național, în ultimă instanță, distruge și sacrifică propriile realități naționale într-un război inevitabil al tuturor națiunilor contra tuturor națiunilor. Este ușor de înțeles că marile conflicte războinice au avut mereu originea în naționalismul protecționist și că, pe de altă parte, conflictele naționale pe care le cunoaștem astăzi (Iugoslavia, Orientul Mijlociu etc.) vor dispărea într-un mediu în care va exista o piață comună cu o libertate completă a comerțului între toate națiunile implicate.

În ceea ce privește acest principiu, trebuie să ținem cont de următoarea lege economică. În circumstanțe identice, cu cât o națiune este afiliată unui stat mai mic, cu atât îi va fi mai dificil să impună protecționismul centralist generator de conflicte războinice și cu atât mai mult va fi forțată să accepte libertatea comercială. Se întâmplă așa deoarece cu cât este mai mic statul în cauză, cu atât mai puternic vor resimți locuitorii săi imposibilitatea de a accede la piețe și resurse din străinătate, dacă nu există o completă libertate a comerțului. Din contră, cu cât este mai mare geografic și uman organizarea statală, cu atât mai facil s-ar putea organiza economia sa din punct de vedere autarhic fără ca cetățenii săi să fie capabili de a identifica tot ceea ce pierd în absența libertății comerțului. Această importantă lege economică este, fără nicio îndoială, un argument prima facie în favoarea descentralizării și localizării politice a națiunilor în unități administrative cu cât mai mici, cu atât mai bine.[7]

Libertatea comerțului nu este suficientă în absența unei paralele și complete libertăți de emigrare și imigrare. Dacă nu există libertatea de a emigra și imigra, se pot menține importante disparități de venit între anumite grupuri sociale și celelalte, care își au originea în existența unui monopol protecționist pe piața muncii (constituit tocmai prin frontierele și reglementările care împiedică libertatea de emigrație), care, în ultimă instanță, poate face loc unor importante tulburări și violențe între anumite grupuri sociale. Totuși, libertatea de emigrare și imigrare trebuie să fie supusă, la rândul ei, unei serii de reguli și principii care o împiedică să fie utilizată în scopuri coercitive și intervenționiste contrare liberei interacțiuni între națiuni. Astfel, imigrarea nu trebuie să fie subvenționată de către „statul bunăstării”. Cei care imigrează trebuie să o facă pe propriul risc. Dacă nu este așa, transferurile forțate de venit de la anumite grupuri sociale la altele vor atrage ca un magnet o imigrație artificială care nu doar că va afecta procesele redistributive, dar, pe deasupra, va da naștere unor importante conflicte sociale. Se înțelege perfect marea amenințare pe care imigrația o reprezintă pentru „statul bunăstării” și că acesta este principalul responsabil pentru ridicarea zidurilor în calea imigrației în vremurile moderne. Unica soluție pentru cooperarea pașnică a națiunilor constă, prin urmare, în desființarea „statului bunăstării” și stabilirea unei complete libertăți de imigrare.[8]

În al doilea rând, libertatea de emigrare nu trebuie să implice, în niciun caz, rapida acordare a dreptului de vot emigranților, cu scopul de a evita exploatarea politică din partea naționalităților implicate în respectivele fluxuri de emigrare. Cei care emigrează trebuie să fie conștienți că se mută într-un nou mediu cultural, în care se presupune că își vor ameliora condițiile de trai, dar fără ca aceasta să le dea dreptul de a utiliza mecanismele de coerciție politică (obținute prin vot democratic) pentru a interveni și modifica procesele spontane ale piețelor naționale pe care sosesc. Doar după o perioadă lungă de timp, după ce se consideră că și-au însușit deplin principiile culturale ale societății receptoare, se poate lua în considerare acordarea dreptului de vot.[9]

În al treilea rând, imigranții și emigranții trebuie să poată demonstra că acced la un grup social care îi primește cu scopul de a-și aduce contribuția lor sub forma capacității de muncă, tehnică sau antreprenorială. Mai precis, că se vor baza pe mijloace de trai independente, încât să nu reprezinte o povară și să poată, ca principiu general, să se întrețină singuri.

În al patrulea și ultimul rând, și acesta este principiul cel mai important care trebuie să regleze emigrația, imigranții trebuie să respecte cu scrupulozitate, în general, dreptul material (în special, penal) al grupului social care îi primește și, în particular, dreptul de proprietate privată în vigoare în societatea în care sosesc. În acest mod, se vor evita fenomenele de ocupare masivă (ca, de exemplu, cel al favelelor în Brazilia, care s-au construit întotdeauna pe terenuri aflate în proprietatea altora). De regulă, problemele cele mai vizibile favorizate de imigrație își au originea în aceea că nu există, cu caracter prestabilit, o clară definiție și/sau apărare a drepturilor de proprietate implicate, încât cei care sosesc cauzează inevitabil o cantitate importantă de costuri externe celor care deja locuiesc acolo, ceea ce determină apariția focarelor de xenofobie și violență, cu un mare cost social. Aceste conflicte sunt minimizate și evitate în totalitatea lor pe măsură ce se avansează în procesul de privatizare a tuturor resurselor existente în grupul social.

Avantajele economice și sociale ale naționalismului liberal

Oricând sunt îndeplinite principiile pe care le-am explicat în subcapitolul anterior, ideile de națiune și naționalitate, departe de a fi dăunătoare pentru procesul de interacțiune socială, sunt extrem de benefice din punct de vedere liberal, deoarece îmbogățesc, consolidează și aprofundează procesul spontan și pacific al cooperării sociale. Astfel, de exemplu, să considerăm un mediu în care se dau principiile fundamentale menționate, mai concret, principiile libertății comerțului și libertății de emigrație, cum este cazul Comunității Economice Europene (astăzi, Uniunea Europeană). Este clar că, în acest mediu, niciun stat-națiune nu poate adopta, prin el însuși, măsuri intervenționiste sau de coerciție instituțională. Astfel, vedem cum în Europa naționalismul acționează ca o adevărată supapă de siguranță contra forțelor socialiste și intervenționiste apărate de importante sectoare ale eurocrației, cum sunt cele reprezentate de către Jacques Delors și alți euro-fanatici. Să amintim că, atunci când un anumit stat sau regiune intenționează să stabilească o reglementare mai restrictivă sau niște impozite mai ridicate, investițiile și cetățenii tind să fugă imediat din această zonă și se transferă spre alte state și națiuni cu o reglementare mai puțin intervenționistă și mai favorabilă, în virtutea existenței principiilor libertății comerțului și libertății de imigrație. Așa ceva s-a întâmplat, de exemplu, recent cu restricțiile fiscale și de pe piața muncii în Dijon, Franța, ceea ce a făcut ca firmele mai importante din zonă să își abandoneze instalațiile și să își închidă activitățile pentru a se transfera în alte zone mai favorabile ale Comunității Economice Europene, în Scoția sau în alte părți ale Regatului Unit. Prin urmare, nu este nici capriciu, nici contradicție faptul că o liberală atât de profundă precum Margaret Thatcher, lider al așa-numiților liberali eurosceptici (printre care mă aflu și eu), a apărat modelul naționalismului liberal în interiorul Comunității Economice Europene contra socialismului de Bruxelles, dat fiind faptul că competiția dintre națiuni într-un mediu de libertate a comerțului tinde să facă astfel încât măsurile și reglementările mai liberale ale fiecăreia să se extindă și să se aplice celorlalte, prin însăși forța concurenței între una și celelalte.[10] Din contră, se înțelege acum perfect că este corectă intuiția socialiștilor și intervenționiștilor care consideră inevitabilă crearea unui puternic stat federal european centralizat la Bruxelles. Într-adevăr, nicio măsură intervenționistă (în domeniul muncii, social și fiscal) nu va avea succes dacă nu se impune simultan tuturor statelor și națiunilor membre ale Comunității Europene, încât socialiștii nu au alt remediu decât să miște centrul de greutate de la statele-națiune spre centrul Europei, dând din ce în ce mai multe puteri și prerogative organismelor de la Bruxelles în detrimentul statelor-națiuni care compun Comunitatea. În plus, este curioasă miopia multor politicieni socialiști care, precum Felipe González, nu și-au dat seama că într-un stat federal puternic centralizat importanța propriilor state și națiuni se reduce la minim. L-a auzit cineva vreodată vorbind pe șeful statului Texas? Ar fi, deci, la fel de absurd să ne gândim la rolul unui șef de stat sau rege al Regatului Unit sau al Spaniei, în câteva decenii, dacă forțele centralizatoare favorabile Bruxelles-ului puse în mișcare de spiritul socialismului intervenționist european sfârșesc prin a deveni preponderente.

Alt exemplu pe care îl putem da în privința libertății comerțului în care diferite națiuni concurează între ele este chiar cel al Spaniei. Este evident că se acordă libertatea comerțului și imigrației între diferitele regiuni și naționalități ale Spaniei, ceea ce a făcut ca în multe domenii concurența dintre zone să producă o clară dereglementare, care, dacă nu a avansat și mai mult, s-a datorat marii ponderi pe care a avut-o până acum în toate regiunile țării partidul socialist, puternic intervenționist și centralizator. Astfel, recent, Administrația bască a eliminat impozitul pe succesiuni, cel căruia i se supun restul cetățenilor Spaniei (cu excepția Navarrei) și a permis, de asemenea, o echilibrare a bugetului, în flagrantă contradicție cu voracitatea manifestată de către centralismul socialist de la Madrid. Este important să semnalăm, de asemenea, cazul Navarrrei, care din rațiuni istorice posedă o administrație locală unică și își colectează singură impozitele și care, deși până acum și-a utilizat prerogativele istorice cu mare timiditate, este, în ultimă instanță, modelul ”administrației unice” care ar trebui să se extindă cât mai mult în restul regiunilor și naționalităților Spaniei.

Rolul statului în cadrul naționalismului liberal

Modelul de competiție între națiuni într-un cadru supus celor trei principii menționate (autodeterminare, libertatea comerțului și de imigrare) trebuie adâncit, atât în sus, cât și în jos pe scara diferitelor niveluri de organizare statală. Astfel se întâmplă, în sus, în relație cu statele-națiune care constituie Comunitatea Economică Europeană în cadrul modelului de concurență liberală apărat, așa cum am văzut, de către Margaret Thatcher. Această concurență între națiuni va conduce, inevitabil, la liberalizarea crescândă și instituirea de limite centralismului dirijist de la Bruxelles. Însă aplicarea modelului trebuie apărat, în plus, în jos, adică în relație cu regiunile și națiunile care formează diferitele state ale Europei. Acesta ar fi, de exemplu, cazul Spaniei și al procesului de descentralizare care, în țara noastră, trebuie să culmineze cu administrarea unică pentru toate regiunile și națiunile care optează pentru așa ceva (urmând în conținut modelul Comunității autonome a Navarrei, care este, fără îndoială, cel mai descentralizat dintre cele existente).

Care va fi, așadar, rolul statului în sistemul liberal al naționalităților în concurență pe care îl apărăm ? Dacă statul ar trebui să aibă vreun rol, acesta ar trebui să fie, cu siguranță, cel care presupune întruchiparea juridică a celor trei principii fundamentale ce fac posibilă cooperarea voluntară și pașnică între diferitele națiuni. Astfel, în cazul Spaniei, Coroana și Statul își vor avea rațiunea viitoare de a fi dacă garantează și asigură principiile esențiale ale liberalismului, adică a libertății complete a comerțului, a întreprinderii și a emigrației, în interiorul unei zone și de la o zonă la alta. Același lucru se poate spune, într-un cadru mai general, cu privire la unica rațiune de a fi a Uniunii Europene , în deplin acord cu spiritul originar de fondare a acesteia, inclus în Tratatul de la Roma. Pe deasupra, trebuie apărat principiul conform căruia nicio organizație statală nu trebuie să aibă atribuții și competențe mai mici sau inferioare pe scara politică, încât, în acord cu principiul pe care îl apărăm, pe măsură ce ne ridicăm pe respectiva scară, conținutul politic concret al organizațiilor statale ar trebui să se diminueze, acestea urmând să aibă competențe din ce în ce mai jurisdicționale (tribunal al drepturilor umane, dedicat în special apărării și garantării principiilor libertății de întreprindere și de schimb). Acestor competențe de tip jurisdicțional trebuie să le adăugăm, ca supapă de siguranță, niște competențe cu privire la stabilirea de limite maxime de reglementare și de impunere fiscală care să poată fi efectuate de organismele inferioare. Pe scurt, este vorba de a evita ca regiunile și naționalitățile descentralizate să poată subjuga, cum s-a întâmplat în Catalunia, proprii cetățeni de o manieră nesancționată, în ciuda existenței formale a libertății comerțului și imigrației între zone. De aceea, proceselor spontane de competiție dintre națiuni ar trebui în mod normal să le adăugăm niște limite maxime de reglementare și impunere fiscală, fixate de către statele și organizațiile politice superioare, astfel încât acestea să permită doar concurența în jos în privința impozitelor și reglementării, în care entitățile descentralizate să nu depășească niciodată, în niciun caz, nivelurile maxime ale sarcinii fiscale și ale reglementării stabilite de fiecare stat.[11] De aceea, trebuie abandonat procesul de armonizare stabilit de Comunitatea Economică Europeană, prin care, în majoritatea cazurilor, măsurile intervenționiste ale fiecărei țări sunt impuse tuturor celorlalte, substituindu-l printr-un proces de concurență al dereglementării între diferitele națiuni, în care Comunitatea Economică Europeană să aibă doar un rol de tip jurisdicțional (protecția drepturilor personale și supravegherea libertății comerțului și imigrației) și, în orice caz, stabilirea de limite maxime în ceea ce privește capacitatea de intervenție și reglementare economică, socială și fiscală a fiecărui stat.

Naționalismul liberal contra naționalismului socialist

Este ușor de înțeles, prin urmare, că originea relelor actuale asociate naționalismului, dincolo de a-și avea cauza în ideea de naționalitate, își are originea în aceea că nu sunt îndeplinite cele trei principii fundamentale deja analizate ale naționalismului liberal. Altfel spus, naționalismul încetează să mai fie o forță pozitivă pentru procesul pașnic de cooperare socială și se convertește, cum s-a întâmplat într-o măsură mai mică sau mai mare cu actualul guvern al Cataluniei, într-o pepinieră de conflicte și suferințe tocmai când încetează să mai fie liberal și devine un naționalism intervenționist sau dirijist. Adică eroarea se regăsește în socialism, în intervenționism și în exercitarea sistematică a coerciției, dar nu în naționalismul per se. Deși trebuie recunoscut că, în multe ocazii, intervenționiștii și socialiștii recurg, prostituând-o, la ideea de națiune pentru a alimenta și justifica propriile măsuri de coerciție. Faptul că originea problemelor și conflictelor se găsește în socialism și în intervenționism, nu în naționalism, poate fi înțeles pe deplin analizând orice caz de conflict național. Astfel, războiul iugoslav s-ar fi terminat imediat dacă s-ar fi statuat o libertate completă a imigrației și o piață comună pentru bunuri și servicii în care să se respecte drepturile de proprietate. De asemenea, conflictul generat de către guvernul Cataluniei în domeniul educației își are originea în faptul că aceasta este publică, este finanțată prin impozitare și se decide politic în ce limbă se va face predarea, obligând de o manieră sistematică ample pături ale populației. Într-un mediu de libertate a învățământului (cu un voucher educațional sau un sistem asemănător care să garanteze libertatea de opțiune a cetățenilor), întregul conflict pe care l-a creat Generalitat de Catalunia în domeniul lingvistic ar dispărea complet.[12]

Este posibil ca național-socialiștii să se convertească la naționalismul liberal?

Analiza naționalismului liberal efectuată până acum posedă, pe deasupra, virtutea de a permite furnizarea de argumente foarte puternice acelor apărători ai idealului naționalist care, până în prezent, și intepretând greșit exigențele acestuia, l-au conceput, mai mult sau mai puțin, de o manieră intervenționistă sau socialistă.

Astfel, unui naționalist, adevărat susținător al ideii de națiune, i se poate argumenta că există doar două modele de cooperare între diferitele națiuni: fie cel bazat pe principiile libertății comerțului, imigrației și autodeterminării deja văzute, fie cel bazat pe protecționism, intervenție și coerciția sistematică de origine statală. În plus, este ușor de explicat oricărui naționalist că modelul de protecție coercitivă și intervenție față de alte națiuni este destinat inevitabil eșecului. Autarhia astfel creată generează o dinamică de război și distrugere care, în ultimă instanță, va slăbi enorm acea națiune care se dorește a fi apărată. Prin urmare, modelul protecționist al relațiilor dintre țări nu prezintă niciun fel de viabilitate. Unica alternativă viabilă care, cu caracter general, începe a fi recunoscută chiar între naționaliști, este ca națiunile să concureze pe un plan de egalitate bazat pe principiile de libertate a comerțului și imigrației.

Desigur, presupunând că se acceptă și se aplică libertatea comerțului și imigrației între națiuni, se poate face un pas înainte în argumentarea teoretică cu naționalistul și i se poate explica faptul că dacă optează să fie, în sfera propriei națiuni, un naționalist intervenționist și regulator (adică mai mult sau mai puțin, socialist), măsurile sale dirijiste vor fi sortite eșecului dacă dintr-un anumit motiv nu se reușește aplicarea lor simultană în toate națiunile concurente într-o zonă geografică mare. Adică este absurd să se stabilească măsuri de reglementare și intervenție într-un singur stat-națiune (de exemplu, Comunitatea Economică Europeană) dacă nu se reușește ca, printr-o directivă sau normă emanată de la Bruxelles, să se impună aceeași intervenție restului statelor-națiune și regiunilor Comunității. Prin urmare, singurul lucru pe care îl va reuși acel naționalist cu veleități intervenționiste și socialiste, în ultimă instanță, dacă își urmărește cu efort și eficacitate obiectivele sale de intervenție, va fi să mute centrul de greutate al deciziilor politice și economice de la națiunea despre care spune că o apără la centrul politic al statului sau organizației politice mai ample de care aparține (Madrid sau Bruxelles). Adică realizăm, din nou, cât de corectă este intuiția socialistă a lui Jacques Delors, Felipe González și alți euro-fanatici care, în ultimă instanță, pretind o întărire continuă a puterilor Bruxelles-ului. Însă, ceea ce pare paradoxal și contradictoriu este că mulți lideri naționaliști au apărat, de asemenea, în dauna propriilor națiuni, supradimensionarea centrelor statale de putere, când au urmărit politici intervenționiste.

Din această perspectivă nu ar fi o îndrăzneală a afirma că mare parte din responsabilitatea centralismului madrilen în Spania își are originea chiar în naționalismul catalan care, istoric, atunci când a încercat să-și urmărească și să-și atingă privilegiile (de tip protecționist etc.), nu a avut îndoieli în a merge la Madrid pentru a „pactiza” și a obține legi din domeniul statal care obligau toate regiunile, sporind, în ultimă instanță, puterea capitalei în dauna propriei națiuni despre care spuneau că o apără.[13] Prin urmare, nu există, din punct de vedere istoric, mai mari responsabili de centralismul madrilen decât chiar miopii naționaliști catalani.[14] Acest paradoxal rezultat istoric pare că se repetă în relație cu domeniul mai amplu din Comunitatea Economică Europeană, la care naiv recurg liderii diferitelor regiuni și naționalități gândind că astfel se va diminua puterea statelor-națiune, fără să își dea seama că, de fapt, consolidarea federală a Comunității dă naștere supradimensionării unei puteri centraliste, cea a Bruxelles-ului, care eventual poate să ajungă mult mai rea. Astfel, devin stranii „tovarăși de călătorie” naționaliștii naivi care apără sporirea puterilor Bruxelles-ului în dauna statelor-națiune și naivii entuziaști pro-europeni (precum Felipe González și alții) a căror intuiție socialistă îi conduce la consolidarea puterii Bruxelles-ului, fără ca vreunul dintre ei să realizeze că acest lucru se face pe seama unei continue slăbiri a ideii naționale spaniole și a simbolurilor sale naționale, cum ar fi monarhia, precum și pe seama unei progresive slăbiri a ideii naționale la nivel regional (ale cărei decizii contează mai puțin în comparația cu cele pe care le ia Comunitatea).

În acest domeniu, la fel ca în altele, vedem cum se întâlnesc eronatele și naivele interese ale naționaliștilor și socialiștilor, toate în dauna adevăratului spirit liberal care trebuie să ajusteze relațiile pacifice, armonioase și fecunde între diferitele națiuni.

În orice caz, nu trebuie să renunțăm la utilizarea argumentației raționale față de naționaliștii de tip intervenționist, deoarece cei în care predomină idealul naționalist asupra ideologiei intervenționiste sau coercitive, pot sfârși prin a înțelege că adversarul cel mai important al ideii de națiune pe care o apără sunt politicile intervenționiste în toate sferele (economic, cultural, lingvistic etc.) care până acum le-au preconizat.

Poate că una dintre explicațiile cele mai plauzibile pentru naționalismul intervenționist se regăsește în complexul de inferioritate și în lipsa siguranței de sine pe care le au multe națiuni. Și, de aceea, tocmai națiunile aflate în recul și, prin urmare, mai nesigure, sunt cele care reacționează mai violent contra propriilor slăbiciuni. În principiu, am putea spune că, cu cât o națiune se află într-o stare mai mare de recul (fiind absorbită de altele mai bogate și mai dinamice), cu atât mai violente vor fi ultimele horcăituri ale agoniei sale (cum o arată cazul națiunii basce și, într-o mai mică măsură, manifestările intervenționiste în domeniul lingvistic al națiunii catalane). O națiune sigură de sine, care crede în viitorul său și care nu se teme de competiția cu celelalte națiuni, într-un plan al egalității, va fi o națiune în care va predomina mai facil spiritul cooperării liberale pe care l-am descris în acest articol.[15]

Concluzie: pentru un naționalism liberal

Concluzia analizei asupra naționalismului liberal pe care am efectuat-o în acest capitol a permis a clarifica până la ce punct este coerentă și potrivită politica euroscepticilor inițiată de către Margaret Thatcher în relație cu Comunitatea Economică Europeană, față de naivul euro-entuziasm al politicienilor europeni de tendință socialistă (Felipe González, Jacques Delors etc.). Să apărăm, așadar, națiunile într-un mediu al libertății comerciale, al pieței și imigrației, deoarece el este cea mai bună asigurare de viață contra dirijismului, coerciției și intervenționismului. În același timp, să-i facem pe miopii naționaliști ai fiecărui stat să vadă că tot ceea ce nu înseamnă dezvoltare a ideii naționale într-un mediu de completă libertate se traduce, în ultimă instanță, în însăși prejudicierea ideii de națiune pe care spun că o apără. Lipsa lor de siguranță de sine și de încredere în valoarea principiilor culturale și lingvistice ale naționalității lor îi conduce la a impune prin forță protecționismul lingvistic, cultural și economic care, finalmente, slăbește propria națiune și o face să pună în pericol procesul de concurență liberală cu alte națiuni. Națiunea se poate dezvolta și consolida doar într-un mediu de libertate, iar cu cât naționaliștii își vor da mai repede seama de aceste principii esențiale, cu atât mai rapid vor abandona tragicele politici care s-au adoptat până acum, în dauna propriilor lor națiuni și a altor națiuni cu care sunt obligate să conviețuiască. Naționalismul liberal nu este doar singura concepție a naționalismului compatibilă cu dezvoltarea națiunilor, dar constituie, pe deasupra, pentru viitor, unicul principiu de cooperare armonioasă, pașnică și fecundă între toate grupurile sociale.



Note:

[*] Mulțumim Editurii UAIC și lui Gabriel Claudiu Mursa pentru permisiunea publicării prezentului text. Acest eseu poate fi găsit în variantă tipărită în două lucrări ale autorului Jesús Huerta de Soto, publicate în limba română: Teoria eficienței dinamice și Eseuri de economie politică.

[1] Publicat în Il Politico, Pavia: University of Pavia, An LX, nr. 4 (175), octombrie-decembrie 1995, pp. 583–598.

[2] Am folosit termenul liberal în sensul tradiției spaniole.

[3] Astfel, se poate semnala cum Administrația publică bască , urmând exemplul legislativ al Navarrei, a redus de facto impozitul pe succesiuni pentru basci, ceea ce presupune o foarte importantă îmbunătățire prin comparație cu restul cetățenilor Spaniei.

[4] Asupra teoriei austriece a instituțiilor sociale și a conceptului de societate, înțeleasă ca un proces spontan, se poate consulta Carl Menger, Investigations into the Method of the Social Sciences with Special Reference to Economics, New York, New York University Press, 1985, p. 158.

[5] Asupra considerării națiunilor ca ordini spontane sau subansambluri ale societății civile care concurează în procesul social cu alte ordini naționale se poate consulta cartea lui Ludwig von Mises, Nation, State and Economy: Contributions to the Politics and History of our Time, New York University Press, New York și London, 1983. Această carte este traducerea în engleză a cărții inițiale publicate de către Ludwig von Mises imediat după Primul Război Mondial, cu titlul Nation, Staat und Wirtschaft: Beiträge zur Politik und Geschichte der Zeit, Manzsche Verlagsund Universitäts-Buchhandlung, Viena și Leipzig 1919. Este foarte semnificativ că această importantă carte a fost publicată, de asemenea, și în italiană cu titlul Stato, Nazione ed Economia, Bollati Boringhieri, Torino, 1994. Ideile sugestive ale lui Mises asupra naționalismului au fost ulterior dezvoltate în remarcabila sa carte Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War, Arlington House, New York 1969 (prima ediție datează din 1944 și a fost publicată de către Yale University Press; există o traducere în spaniolă a lui Pedro Elgóibar publicată sub titlul Omnipotencia Gubernamental de către Editorial Hermes, Mexic, 1946). Mises a fost martorul avizat al gravelor evenimente care au condus la cele două războaie mondiale și pe care, cu obișnuita sa perspicacitate, le explică și comentează cu mare profunzime în cele două cărți menționate.

[6] Poate că ar fi mai exact diagnosticul lui Fernando Pessoa care consideră că în Iberia există trei națiuni distincte, Castilia, Catalunia și națiunea galiciano-portugheză, încadrate în state diferite: Spania și Portugalia. Pessoa nu se referă la națiunea bască, poate pentru că o consideră o națiune în recul, aproape total dispărută și înglobată în altele. A se vedea articolele sale “Para o ensaio ‘Iberia’” și “Principios do Nacionalismo Liberal”, incluse în Fernando Pessoa, Obra Poética e em Prosa, vol. III, Lello & Irmâo Editores, Porto 1986, pag. 979-1009 și 1125-1136.

[7] În acest sens, a se vedea interesantul articol al lui Hans-Hermann Hoppe „Against Centralization”, publicat în The Salisbury Review, iunie 1993, pag. 26-28. A se consulta, de asemenea, Murray N. Rothbard, ‘Nations by Consent: Decomposing the Nation State’, Journal of Libertarian Studies, vol. II, nr. 1, 1994, pp. 1–10.

[8] Asupra beneficelor consecințe ale creșterii populației și imigrației trebuie consultate lucrările lui Julian L. Simon, mai precis, Population Matters: People, Resources, Environment and Immigration, Transaction Publishers, London, 1990 și The Economic Consequences of Immigration, Oxford: Basil Blackwell, 1989.

[9] În această situație se găsește majoritatea populației din Catalunia și, mai ales, din Țara Bascilor, a cărei naționalitate este, în principal, castiliană și ale cărei drepturi politice nimeni nu le poate discuta, deoarece locuiește de ani și chiar generații în respectivele zone geografice.

[10] Acest fenomen este cel care se dorește a fi evitat de către liderii socialiști europeni, mai concret de Felipe Gonzalez, când critică disprețuitor „Europa comercianților” care a fost proiectată prin Tratatul de la Roma, și doresc crearea unui „spațiu social” și intervenționist european.

[11] Este sarcina statelor de a încadra în cadrul exclusiv jurisdicțional apărarea drepturilor personale și libertatea comerțului, interzicând, de exemplu, limitările din orarele activităților comerciale și alte măsuri de intervenție coercitivă care au fost luate recent în Catalunia și în alte regiuni spaniole și care, prin natura lor, se găsesc mai bine protejate decât beneficele efecte ale concurenței inter-regionale.

[12] În cuvintele lui Mises : „The way to eternal peace does not lead through strengthening state and central power, as socialism strives for. The greater the scope the state claims in the life of the individual and the more important politics becomes for him, the more areas of friction are thereby created in territories with mixed population. Limiting State power to a minimum, as liberalism sought, would considerably soften the antagonisms between different nations that live side by side in the same territory. The only true national autonomy is the freedom of the individual against the state and society. The ‘statification’ of life and of the economy leads with necessity to the struggle of nations.” A se vedea Nation, State and Economy, p. 96.

[13] Acest fapt este ceea ce s-a întâmplat istoric când a fost impus protecționismul catalan Castiliei liber-schimbiste sau în cazul promulgării Legii de suspendare a plăților, făcută pe măsura exigențelor Cataluniei după falimentul Băncii din Barcelona, sau, mai recent, sprijinul politic al regimului dirijist și corupt care ocupă acum puterea în Madrid în dauna restului Spaniei, grație ajutorului naționalismului catalan.

[14] După cum bine a demonstrat Ludwig von Mises, „within a system of interventionism the absence of inter-State trade barriers shifts the political centre of gravity to the federal government”. A se vedea Omnipotent Government, pag. 268 și altele, în care se explică detaliat motivele pentru care teoria economică face ca, într-un mediu al libertății comerțului, măsurile de intervenție și socializare să fie mereu dăunătoare națiunilor care constituie statul și în favoarea centrului politic.

[15] „A nation that believes in itself and its future, a nation that means to stress the sure feeling that its members are bound to one another not merely by accident of birth but also by the common possession of a culture that is valuable above all to each of them, would necessarily be able to remain unperturbed when it saw individual persons shift to other nations. A people conscious of its own worth would refrain from forcibly retaining those who wanted to move away and from forcibly incorporating into the national community those who were not joining it of their own free will. To let the attractive force of its own culture prove itself in free competition with other peoples - that alone is worthy of a proud nation, that alone would be true national and cultural policy. The means of power and of political rule were in no way necessary for that.” Ludwig von Mises, Nation, State and Economy, p. 76. Rareori s-au scris cuvinte mai prețioase, mai curajoase și mai exacte decât acestea ale lui Ludwig von Mises în legătură cu conceptul și idealul naționalismului liberal.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Felicitari pt. articol. Voi citi mai atent continutul …
    Deocamdata, apreciez poza ca fiind un pic mai reusita.
    Scrie acolo – aprox. 1850. Totusi, ar fi niste intrebari privind instantaneul. In mijlocul Romaniei este o pata mare alba – probabil, comunitatea secuilor si a maghiarilor, comunitate istorica, pana in prezent. De asemenea, spre est, tot la noi, apar niste puncte non-“romanensti” la gura de varsare a Nistrului – Vad, un pic mai sus, in aceasta harta, la Polonezi ca i-au “ingradit” nemtii la iesirea la Marea Baltica … in sfarsit, mai apoi au venit rusii si acolo este acum Kaliningrad-ul … ::) Tot in aceasta imagine, se observa la N-E de albanezi provincia (actuala) Kossovo, in interiorul Serbiei, cu aceeasi culoare cu albanezii … hm, tema de cercetare, (inclusiv pt. mine).

    Filip · 27 ianuarie 2014, 17:40 · #

  2. Cateva opinii personale:
    Anul 1850 mentionat in ilustrata articolului face legatura cu efervescentul an 1848 in Europa. Deopotriva, An de cutremur pentru imperii vechi, despotice si An de triumf pentru masoneria politica si pentru burghezia capitalista in plan socio-economic.
    Articolul reprezinta o opinie si o interpretare ce se adresezeaza Liberalilor convinsi. Asta indica insusi autorul inca de la inceput.
    „ (…) tragedia din timpul triumfului naţional-socialismului în Germania …” – explicabila si datorita grelelor conditii ce s-au impus Germaniei dupa teribilul razboi pierdut. … Sa il parafrazez pe amicul dvs. ”iosiP”, intr-o convorbire anterioara – invinsii, mai ales daca au avut calitatea de agresori, trebuie sa faca sluj in fatza invingatorilor. Nu mai comentez.
    „ (…) să se dezvolte o teorie asupra naţionalismului (…) ca liberalii să ia o poziţie coerentă cu privire la …” – de la data aparitiei articolului pana in prezent, liberalii in Europa s-au scindat suplimentar in noi factiuni, orientari, tabere, etc.
    „Conceptul şi caracteristicile naţiunii” – este vorba de abordarea academica Europeana, Atlantica. Asiaticii si Rusii accepta tacit, in relatiile internationale, aceste repere de dialog.
    „Naţiunea poate fi definită ca un subansamblu al societăţii civile” – … posibil.
    „Este o ordine spontană şi vie de interacţiuni umane …” – spontana? As intreba pe autor, la ce orizont de timp se manifesta aceasta spontaneitate pe care o atribuiti natiunii – subansamblu al societatii civile?
    „ … şi, mult mai puţin importantă, rasială” – … in sfarsit, abordare specific liberala.
    „mai ales, limba pe care o utilizează membrii grupului naţional şi care constituie una dintre cele mai importante dovezi ale identităţii naţionale.” – ironic: Felicitari! Text-book approach! Oare, cum de a scapat asta autorului? Nu prea arata a fiind liberala aceasta afirmatie.
    „Esenţa conceptului de naţiune pe care tocmai l-am descris se mulează perfect pe teoria (…) pe care o datorăm Şcolii Austriece de Economie” – este opinia (fireasca) a autorului, manifestul de credinta al autorului in aceasta privinta, … nu trebuie criticata.
    Concluzia de la sfarsitul paragrafului este corecta. Ar fi insa utila o continuare a acestei concluzii, care sa sune cam asa – „Natiunile, prin intermediul conducerii lor centralizate, etatiste, au dreptul de a interveni si actiona in vederea asigurarii acestui viitor si a acestei competitivitati nationale pe „piata internationala a natiunilor”. …
    „teorema imposibilităţii socialismului” – e o discutie veche. La ce fel de socialism ne referim? – aici se refugiaza socialistii. Nu militez. Explicaţia anterioară, alături de caracterul constant dinamic al realităţii naţionale, împiedică acceptarea principiului conform căruia fiecărei naţiuni ar trebui să-i corespundă un stat politic cu nişte frontiere fixe şi determinate – aici este un sambure din miezul discutiei! M-as grabi sa afirm simplu: Anarhism pur-si-clasic! Insa, nu ma grabesc sa trasez diagnosticul acesta, recunoscand dinamismul evolutiei natiunii, si acceptand, partial, orientarea/abordarea autorului. Totusi, din nou, exista natiuni si natiuni, teritorii si teritorii. Natiuni cu banci centrale puternice si cu o moneda nationala puternica, deci, cu o economie ce raspandeste recompense atractive pentru indivizi si grupuri de interese … si, natiuni, care, … lupta pe piata internaionala a natiunilor. Incercarea de teoretizare a autorului tine cont de realitatile pragmatice de pe mapamond.
    „Principiul autodeterminării arată că fiecare grup naţional trebuie să aibă, în orice moment, posibilitatea de a decide liber în ce stat politic doreşte să se încadreze.” – afirmatie textuala.
    Mai departe, abordarea este specific liberala. Ma abtin de la comentarii personale. Observ – si autorul mentioneaza pe alocuri – o oarecare opozitie fata de proiectul unitatii centralizate a continentului european, adica, proiectul U.E.. Traim vremuri cu provocari serioase, provocari noi si vechi, dincolo de entuziasmul anilor 90.
    … Da laudat sincer si calduros este efortul de traducere si de editare in Romania a articoului!!! Felicitari pentru publicarea pe site!

    Filip · 27 ianuarie 2014, 19:06 · #

  3. Sunt libertarian minarhist (ceea ce nu este o noutate pentru cei care s-au obosit sa-mi parcurga comentariile). Unul dintre argumentele anarhistilor este acela ca ar trebui sa fiu consecvent: daca admit anarhia internationala ar trebui sa o admit si pe cea intranationala… Sau reciproc, desigur: daca sustin existanta unui stat (fie el si minimal) ar trebui sa sustin si existenta unui for de conducere international (planetar?).

    Ei bine, acum este randul meu sa adresez o intrebare “reciproca”: daca acceptati dreptul unor grupuri regionale de a-si alege natiunea din care fac parte (sau pur si simplu de a secesiona, formand o natiune independenta), de ce nu acceptati acelasi lucru pentru comunitati mai mici, sau chiar pentru indivizi? Nu este aceasta o lipsa de consecventa?

    iosiP · 29 ianuarie 2014, 01:36 · #

  4. Un libertarian consecvent este adeptul posibilitatii seccesiunii individuale.

    ionut · 29 ianuarie 2014, 12:57 · #

  5. Corect!

    Si-atunci nenea de Soto de ce vorbeste doar de competitia intre natiuni, de parca doar in “sanul” acestora ne putem trai viata?

    iosiP · 29 ianuarie 2014, 19:35 · #

  6. Costurile (si nu neaparat doar cele monetare) seccesiunii individuale sunt destul de mari astfel incat putini indivizi sa si-o asume. Important, in discutia despre ea, e ca posibilitatea ei sa fie reala.

    ionut · 30 ianuarie 2014, 11:14 · #

  7. @ionut,

    Vorbeam de opiniile lui de Soto, care nu pare sa considere secesiunea individuala o optiune acceptabila. Pai sau e libertarian, sau nu?!
    Ca daca nu e, nu inteleg ce cauta textele sale pe mises.ro … iar daca e, nu vad cum a putut sa omita inexistenta nationalismului, derivata din faptul ca natiunile nu sunt neaparat necesare.

    iosiP · 1 februarie 2014, 02:36 · #

  8. “care nu pare sa considere secesiunea individuala o optiune acceptabila.”

    Pai, nu vad de unde a reiesit concluzia asta, din textul lui De Soto! Aparteneta la o natiune e una, posibilitatea de seccesiune e alta.

    ionut · 1 februarie 2014, 11:50 · #

  9. Cred ca exagerati (un pic)! Nici eu nu am fost atat de critic fatza de autor … Ş):):)…

    Filip · 2 februarie 2014, 14:17 · #

  10. Mr. Soto dezvolta o intreaga teorie in baza unui fundament fals: considera ca statele se comporta precum un intreprinzator privat….Marx reloaded :))

    Ma refer la:

    “competiţia dintre naţiuni într-un mediu de libertate a comerţului tinde să facă astfel încât măsurile şi reglementările mai liberale ale fiecăreia să se extindă şi să se aplice celorlalte, prin însăşi forţa concurenţei între una şi celelalte.”
    “Din contră, se înţelege acum perfect că este corectă intuiţia socialiştilor şi intervenţioniştilor care consideră inevitabilă crearea unui puternic stat federal european centralizat la Bruxelles.”
    “Într-adevăr, nicio măsură intervenţionistă (în domeniul muncii, social şi fiscal) nu va avea succes dacă nu se impune simultan tuturor statelor şi naţiunilor membre ale Comunităţii Europene”
    “Faptul că originea problemelor şi conflictelor se găseşte în socialism şi în intervenţionism, nu în naţionalism, poate fi înţeles pe deplin analizând orice caz de conflict naţional. Astfel, războiul iugoslav s-ar fi terminat imediat dacă s-ar fi statuat o libertate completă a imigraţiei şi o piaţă comună pentru bunuri şi servicii în care să se respecte dreptul de proprietate.’

    Di Gigio · 26 februarie 2014, 22:34 · #

  11. “considera ca statele se comporta precum un intreprinzator privat…”

    Statele exact asta fac: in relatia cu alte state se comporta exact ca un intreprinzator privat. Sunt intr-o evidenta stare de anarhie si concureaza neincetat pentru a intra in posesia de resurse. Cand nu se poate altfel se ajunge la razboi (care e starea naturala a statului) sau uniuni politice.

    Doar ca statele isi extrag veniturile nu din piata, ci din intierea agresiunii asupra indivizilor. Adica, in relatia cu cetatenii, se comporta ca … exact ceea ce sunt … detinatoarele monopolului coercitiei intr-un teritoriu.

    Eroarea pe care o faci tu (alaturi de multi altii) e sa confunzi natiunea cu statul.

    ionut · 27 februarie 2014, 11:55 · #

  12. @ionut: Statul nu se poate comporta ca un intreprinzator privat atata timp cat celulele ce-l compun, legiferatorii, au interese total contrare. Parlamentarii nu doresc un stat suplu, capabil sa atraga investitii, ci dimpotriva, un stat gras cu mii si zeci de mii de contracte aberante, precum saparea unei gropi de 10 ori, numai sa aiba ce jumuli la fiecare contract acordat clientelei politice.

    Un intreprinzator privat ia decizii cu privire la proprietatea personala in favoarea sa, nicidecum impotriva proprietatii acestuia, pe cand cei ce iau decizii in cadrul unui stat sunt precum lupii la stana…evident, stana fara stapan.

    “Statele exact asta fac: in relatia cu alte state se comporta exact ca un intreprinzator privat. Sunt intr-o evidenta stare de anarhie si concureaza neincetat pentru a intra in posesia de resurse.” —- Anarhie sau haos? Daca asta inseamna anarhia in viziunea ta, ii zic NU politicos.

    “Eroarea pe care o faci tu (alaturi de multi altii) e sa confunzi natiunea cu statul.” —- Nicidecum, stiu ce inseamna nationalism si ce inseamna patriotism, fac deosebirea si intre natiune si patrie/stat.

    In concluzie, daca tu i-ai semana statului, ti-ai folosi mainile doar pt a-i obtura caile respiratorii, a-l asfixia. Sau (sper ca nu te inseli in asemenea hal) iti imaginezi ca statul suntem noi. Ca noi am legiferat printre altele, prin prisma oamenilor ce ne reprezinta si noua acciza pe combustibil. :))

    Di Gigio · 27 februarie 2014, 21:50 · #

  13. DiGigio, am si subliniat sintagma in relatia cu alte state, da’ degeaba am facut-o! Tu-mi povestesti despre relatia dintre stat cu cetatenii sai, nu cu alte state!

    Si da, iarasi confunzi haosul cu anarhia! In plus, de unde pana unde vezi tu HAOS in relatiile interstatale? De cate ori sa-ti mai spun? Anarhia inseamna lipsa unei conduceri centrale, a unui planificator sef. Exemplul cel mai bun de mecanism anarhic este piata.

    ionut · 28 februarie 2014, 10:38 · #

  14. #ionut: “Statele exact asta fac: in relatia cu alte state se comporta exact ca un intreprinzator privat. Sunt intr-o evidenta stare de anarhie si concureaza neincetat pentru a intra in posesia de resurse. “ —- Dau un singur exemplu, altele sunt cu sutele: Rusia vs. Ucraina – Crimeea.

    Anarhia din cate stiu eu nu e totuna cu AGRESIUNEA, ci dimpotriva, promoveaza o societate libera, fara conducatori, sau doar voluntari,fara ca acestia sa aiba puterea de a agresa ceilalti indivizi, o societate pasnica in care ordinea se stabileste natural. Haosul, in schimb, poate fi totuna cu AGRESIUNEA.

    “In plus, de unde pana unde vezi tu HAOS in relatiile interstatale?” —- probabil cuvinte precum suveranitate, independenta, ce se regasesc probabil in constitutia Ucrainei, precum si actele de proprietate ale indivizilor ce locuiesc in acea peninsula sunt fleacuri in fata manifestarii antreprenoriale a Rusiei.

    Chiar nu vad legatura intre comportamentul unui intreprinzator privat si tancurile rusesti. Iar asta, cum am mai zis, e un mizilic fata de multe alte atrocitati cate exista, au existat si vor mai exista in lume.

    Marx a dezvoltat ideologia comunismului pornind de la aceeasi iluzie: ca indivizii se pot comporta la fel si ca un tot unitar, tragand la jugul statului cu draga inima astfel incat statul sa fie un intreprinzator CEL PUTIN la fel de bun ca suma indivizilor ce-l compun, din punct de vedere al bunastarii obtinute.

    Daca afirmi ca statul se comporta ca un intreprinzator privat ma fortezi sa pun egalitate intre INTREPPRINZATOR PRIVAT si INEFICIENTA, ceea ce e o absurditate, sau intre INTREPRINZATOR PRIVAT si AGRESIUNEA FIZICA.

    Deci, in lupta pentru resurse, intreprinzatorul X nu intra cu mitraliera peste concurentul Y, nici intr-o societate anarhica, libera, si nici macar intr-o democratie ipocrita precum e cea ce ne inconjoara, al carei cuvant de ordine este totusi AGRESIUNEA.

    Manifestarea fireasca la nivelul UE si nu numai, nu va fi de concurenta a LIBERALISMULUI ci de adoptie a masurilor OPRESIVE la nivelul statelor membre, fiindca interesul LOR, al celor ce legifereaza, este de a mulge cat mai mult, “proprietatea privata” nefiind un motiv care sa-i impiedice (vezi cazul Cipru), iar interesul indivizilor prea putin conteaza dupa momentul votului in acest sistem bolnav al democratiei.

    Mai mult decat atat, e destul ca socialismul sa se manifeste la nivelul parlamentului european, si se manifesta, caci nu ducem lipsa de asa ceva nicaieri in Europa, iar deciziile luate acolo devin litera de lege pt toate statele….vezi lupta de eliminare a numerarului in tranzactiile financiare, sau legea lui Macovei de confiscare a proprietatii ce nu o poti justifica, cum devin obiectul de lucru a tuturor parlamentelor europene.

    Di Gigio · 2 martie 2014, 05:35 · #

  15. Ca sa nu se inteleaga ca haosul ar fi o ideologie, tre` sa fac o precizare: POATE ca anarhia ar functiona intr-o lume a bunastarii si intr-o societate educata in spiritul neagresiunii, si cam astea is motivele ce aduc la aceeasi masa atat libertarienii minarhisti, cat si pe cei anarhisti, DAR intr-o lume in care saracia, lipsa resurselor si a educatiei se manifesta preponderent, ANARHIA nu are nicio sansa, s-ar transforma imediat in HAOS.

    Iar cand zic lipsa resurselor, nu ma refer la faptul ca nu reusim sa facem plinul la noul BMW tras in fata garsonierii, ci la cazurile grave – apa, hrana, medicamente. Astea scot din noi instinctele animalice de supravietuire ce nu pot fi compatibile cu ideologia anarhiei.

    Di Gigio · 2 martie 2014, 05:52 · #

  16. POATE ca anarhia ar functiona intr-o lume a bunastarii si intr-o societate educata in spiritul neagresiunii”

    Aha, dar pana atunci hai sa mentinem agresiunea legala, care sa-i “educe”, nu? M-am saturat, pur si simplu, de cate ori am auzit tampenia asta: nu stiti voi mah, ce e bine pentru voi, trebuie sa vina statul sa va explice, voi sunteti doar o hoarda de incapabili, maimute agresive, care, lasati de capul lor, fara conducerea luminata a farului calauzitor (statul sau supra statul) ati pieri rapid in haos!

    Dai exemplul neintelegerilor dintre Pusia si Ucraina. Primo, ca e o iluzie sa crezi ca, vreodata, lumea umana va fi populata doar cu ingeri, si, secundo, ca, dupa “logica” ta acum ar fi trebuit sa existe un suprastat care sa le puna la respect pe amandoua, nu? Si, tertio, esenta: ce conteaza cine e agresorul in Crimeea? Conteaza ca e. Ti se pare ca, maine, daca Germania ar declara razboi Romaniei, l-ar castiga si ar impune o administratie nemteasca, pentru omul de rand ar fi mai rau, mai bine sau la fel?

    “e destul ca socialismul sa se manifeste la nivelul parlamentului european”

    Devii contradictoriu: acu’ te plangi de “haosul existent in starea interstatala, haos ce reclama existenta unei organizatii ierarhic superioare (un suprastat), pentru ca, doar un post mai incolo, sa deplangi socialismul (inerent) al suprastatului (ue).

    “Daca afirmi ca statul se comporta ca un intreprinzator privat ma fortezi sa pun egalitate intre INTREPPRINZATOR PRIVAT si INEFICIENTA

    Alta confuzie de-a ta. Cin’ ti-a spus tie ca statul e “ineficient”? Nu dragutule, e cumplit de eficient! Doar ca scopurile lui nu sunt inca clare pentru toata lumea.

    ionut · 2 martie 2014, 11:25 · #

  17. @ionut: “Aha, dar pana atunci hai sa mentinem agresiunea legala, care sa-i “educe”, nu? “ —- Pai de asta zic ca socialismul este o structura aproape perfecta, ce se inchide ca un cerc, fara sa lase nici o bresa.

    “Dai exemplul neintelegerilor dintre Pusia si Ucraina. Primo, ca e o iluzie sa crezi ca, vreodata, lumea umana va fi populata doar cu ingeri, si, secundo, ca, dupa “logica” ta acum ar fi trebuit sa existe un suprastat care sa le puna la respect pe amandoua, nu?” —- Nu, nu asta am zis. Asta ai tras concluzia tu fiindca la o discutie anterioara te intrebasem cine imparte dreptatea in anarhie, intre 2 parti aflate in conflict. Intrebare la care inca astept un raspuns argumentat dpdv al dreptului moral de a face asta in conditiile dreptului la secesiune individuala. Eu inca nu l-am gasit. De asta ziceam ca singurul lucru cert de pe mises.ro este imposibilitatea teoriei pure.

    “Cin’ ti-a spus tie ca statul e “ineficient”? Nu dragutule, e cumplit de eficient! Doar ca scopurile lui nu sunt inca clare pentru toata lumea.” —- Inseamna ca si Nicu Gheara este un intreprinzator privat de succes. Ce treaba au abuzurile, deposedarile cu forta, cu intreprinzatorii privati? Inca nu am auzit sa se foloseasca gloantele ca moneda de schimb in transferul de bunuri la nivel de intreprinzatori privati.

    Eficient in raport cu ce? Vezi ca Ghita Bizonu va trage imediat concluzia ca statul imparte bunastare, in timp ce piata libera, cu al sau laissez faire, imparte saracie.

    In plus, daca ar fi eficient, nu ar exista evaziune. :))

    “ Doar ca scopurile lui nu sunt inca clare pentru toata lumea.” —- Deci recunosti ca e o entitate ale carei celule componente actioneaza in directii contrare. Atunci sa inteleg ca intreprinzatorii privati se comporta la fel? Ca al lor creier actioneaza impotriva corpului de exemplu?

    Nu poti sa vorbesti de stat ca si cum ar fi un individ rational atata timp cat organele lui sunt infectate si il saboteaza din interior.

    Di Gigio · 2 martie 2014, 20:55 · #

  18. @ionut, presupunand o lume in care nu exista state (si in care liberul-schimb domneste atotputernic intre persoane), cine va asigura protectia impotriva agresiunii?
    Desigur, poti spune ca va exista o organizare (voluntara) a comunitatilor in sensul asigurarii pazei si protectiei, doar ca agresorii se vor organiza si ei (vezi diferitele organizatii criminale organizate care actioneaza chiar acum).
    Cum procedezi, din moment ce respingi ideea unei contributii obligatorii la efortul general de protectie? Accepti ideea unei agresiuni nesanctionate impotriva celor care refuza sa contribuie? Pai ghinion, acestia sunt legati prin relatii comerciale de cei care contribuie, deci agresiunea ii va afecta si pe “platitori”.

    Mi-e teama ca este ceva mai complicat decat iti imaginezi…

    iosiP · 3 martie 2014, 02:23 · #

  19. @iosiP

    mises.ro/252/

    ionut · 3 martie 2014, 10:45 · #

  20. @DiGigio

    Deci cum e: de ce anarhia interstatala actuala evidenta nu necesita aparitia unui stat la nivel planetar, dar, concomitent, in interiorul granitelor unei tari trebuie sa existe stat (anarhia nu mai merge)? Ori anarhia e viabila la orice nivel (inclusiv individual), ori nu e viabila la nici un nivel (si atunci trebuie un stat unic la nivel mondial).

    Statul e cumplit de eficient in atingerea scopului sau. Scopul statului E (
    in relatia cu proprii cetateni) deposedarea cu forta, redistributia fortata. Da, e foarte eficient, mult mai eficient decat un mafiot oarecare. De taxare (ma rog, fie ea cat de mica) nu scapa nimeni.

    “Deci recunosti ca e o entitate ale carei celule componente actioneaza in directii contrare.”

    Iarasi faci confuzii. De unde pana unde ai tras tu concluzia ca statul suntem noi toti? Nu vrei deloc sa te dezbari de invatamintele marxiste? Dragutule, lasa iluziile, statul inseamna totalitatea birocratilor aflati in functii la un moment dat! Nimic altceva de genul “statul suntem noi toti” sau alta cretinatate.

    “Asta ai tras concluzia tu fiindca la o discutie anterioara te intrebasem cine imparte dreptatea in anarhie, intre 2 parti aflate in conflict.”

    Tribunalele private.

    ionut · 3 martie 2014, 11:07 · #

  21. @iosiP

    Mai mult, din pozitia de anarhist, am acceptat deja (de dragul discutiei) ideea impozitului in suma unica, forfetara, stabilit in functie de nivelul venitului celui mai mic (pentru a putea fi si platit). Si presupunem (tot de dragul discutiei) ideea unui stat populat 100% cu indivizi absolut benevolenti, practic niste ingeri.

    Mingea acum e in terenul vostru: trebuie sa demonstrati logic si coerent ca un astfel de stat poate dainui pe termen lung (fara sa-si mareasca in vreun fel gradul de agresiune: majorarea impozitelor, falsificarea monedei si taxarea prin inflatie, imprumuturi). Ceea ce e imposibil (a demonstrat-o Mises inca de acum 100 de ani). Dar eu inca astept o rezolvare a problemei (insurmontabile) imposibilitatii calculului economic in regim de proprietate publica cu forta, in socialism, adica la stat.

    P.S. N-are rost sa-mi inchipui un stat populat cu ingeri omniscienti!

    ionut · 3 martie 2014, 11:22 · #

  22. @ionut: “Deci cum e: de ce anarhia interstatala actuala evidenta…” —- NU e deloc evidenta, ci dimpotriva, daca am considera ca fiecare stat este un individ, starea actuala in lume nu are tangenta cu definitia – ro.wikipedia.org/wik…

    Raman la parerea ca starea interstatala se numeste HAOS. Statele nu se afirma pe baza principiilor şi practicilor de “ajutor reciproc”, ci de agresiune a celorlalte state in lupta pt resurse.

    Ori wikipedia asociaza anarhismul gresit cu ideile de bine, de ajutorare benevola, de rupere a ingradirilor, nespunand nimic despre AGRESIUNI, ori tu percepi gresit anarhismul si ar trebui sa-l nuantezi, ca sa stim despre ce discutam.

    “Statul e cumplit de eficient in atingerea scopului sau. Scopul statului E (
    in relatia cu proprii cetateni) deposedarea cu forta, redistributia fortata. Da, e foarte eficient, mult mai eficient decat un mafiot oarecare. De taxare (ma rog, fie ea cat de mica) nu scapa nimeni.” – Deci mai sus imi atragi atentia ca vorbim de relatia dintre state si acum chiar tu o dai pe dupa colt, vorbesti despre relatia cu cetatenii sai. Statele, vazute ca indivizi, nu pot fi eficiente in relatia dintre ele fiindca sunt sabotate de organele ce le compun.

    “Iarasi faci confuzii. De unde pana unde ai tras tu concluzia ca statul suntem noi toti? Nu vrei deloc sa te dezbari de invatamintele marxiste? Dragutule, lasa iluziile, statul inseamna totalitatea birocratilor aflati in functii la un moment dat! Nimic altceva de genul “statul suntem noi toti” sau alta cretinatate.” —- Perfect de acord, numai ca voiam sa o aud de la tine. Parca o spui mai cu patos. :))

    Legat de tribunalele private, in contextul secesiunii individuale, pe care o sustii dupa cum imi amintesc, in cazul in care partile nu recunosc autoritatea tribunalului privat, putem spune ca e ca si cum SUA ar interveni in conflictul dintre Ucraina si Rusia? Intreb asta fiindca ai zis ca situatia este specifica anarhiei. Daca SUA ar juca rolul tribunalului privat, cine ii confera aceasta autoritate?

    A mai facut asta si dupa al doilea razboi mondial, chiar va recomand filmul – filmehd.net/judgment

    “Mai mult, din pozitia de anarhist, am acceptat deja (de dragul discutiei) ideea impozitului in suma unica, forfetara, stabilit in functie de nivelul venitului celui mai mic (pentru a putea fi si platit).” —- Eu nu. Un stat sub forma de ASOCIERE BENEVOLA a indivizilor, cu taxa unui serviciu comun, de JUSTITIE + SECURITATE, liber consimtita, care ar putea functiona mai ales intr-o lume anarhica, chiar si in cazul in care altii si-ar insusi pe nedrept externalitatile pozitive aferente, reprezinta idealul meu de stat. Dar si aici ma lovesc de aceeasi problema ridicata mai sus —- autoritatea acestei asocieri de a imparti dreptate intre un cetatean de-al sau si un individ ce nu-i recunoaste autoritatea.

    Cum spuneam…imposibilitatea teoriei pure…:))

    Di Gigio · 3 martie 2014, 21:38 · #

  23. “Ori wikipedia asociaza anarhismul gresit cu ideile de bine, de ajutorare benevola, de rupere a ingradirilor, nespunand nimic despre AGRESIUNI, ori tu percepi gresit anarhismul si ar trebui sa-l nuantezi, ca sa stim despre ce discutam.”

    Cel care percepe gresit anarhismul esti tu! Il asociezi cu haosul. Anarhismul inseamna lipsa conducerii centrale. Deci starea actuala interstatala e anarhica, fara indoiala (nu exista acel stat unic mondial care sa impuna “ordinea”).

    “Deci mai sus imi atragi atentia ca vorbim de relatia dintre state si acum chiar tu o dai pe dupa colt, vorbesti despre relatia cu cetatenii sai”

    Relatia dintre state am lamurit-o! Relatia acestora cu cetatenii sai, cea pe care tu ai adus-o in discutie, e o alta himera de-a ta, tu crezi ca statul este ineficient (o alta nazbatie) pentru ca nu distingi de fapt scopul real al sau si crezi in povestile etatiste, conform carora statul este doar un instrument, aflat in slujba cetateanului, menit sa ne furnizeze bunurile pe care piata nu poate, bla, bla, bla!

    “Un stat sub forma de ASOCIERE BENEVOLA a indivizilor, cu taxa unui serviciu comun, de JUSTITIE + SECURITATE, liber consimtita”

    Aceleasi gugumanii. Statul nu poate exista fara agresiune (taxare), deci e absurd sa vorbesti despre un stat sustinut voluntar (in primul rand ca acesta n-ar fi singur, ar fi mai multe organizatii care furnizeaza protectie in conditii de piata). Un stat sustinut voluntar e o contradictie in termeni.

    Apoi ce insemna justitie liber consimtita in conditiile in care nimeni nu detine autoritatea suprema? Adica anarhiei ii contesti posibilitatea de a crea justitie liber consimtita … pe care o inmanezi voios statului (unde e evident imposibila)! Te afli in plina contradictie!

    Organizatiile care furnizeaza protectie, la care oamenii adera voluntar si care nu detin monopolul initierii fortei intr-un spatiu geografic inseamna … anarhism.

    ionut · 4 martie 2014, 11:04 · #

  24. Asadar, rezulta din discutia dvs., Anarhismul = Libertarianismul = o afectiune patogena canceroasa, specifica deficientelor psihice si motrice, survenite urmare unor traume regretabile.

    Filip · 5 martie 2014, 14:29 · #

  25. “Asadar, rezulta din discutia dvs., Anarhismul = Libertarianismul = o afectiune patogena canceroasa, specifica deficientelor psihice si motrice, survenite urmare unor traume regretabile.”

    Administratori/moderatori, stergeti aberatia asta!

    ionut · 5 martie 2014, 18:37 · #

  26. @ionut: “Organizatiile care furnizeaza protectie, la care oamenii adera voluntar si care nu detin monopolul initierii fortei intr-un spatiu geografic inseamna … anarhism.” —- Tu ii zici organizatie, eu ii zic asociatie….Daca iti zic ca aceasta organizatie eu as denumi-o STAT, stat la care ader benevol, tu ai incepe imediat cu “gugumanule”, “spalat pe creier” etc.

    PROTECTIA nu o poti oferi fara JUSTITIE. Poate ca tie nu-ti trebuie vreun argument in a valida legitimitatea acesteia, sau un argument pueril precum cel specific democratiei – numarul, majoritatea, te multumeste. Pe mine nu.

    Daca umblam cu jumatati de masura, putem accepta si sclavagia comunista, si sclavagia democrata, fiindca vezi tu – functioneaza. Se pot obtine bunuri multe, de multe ori mai multe decat absoarbe piata, chiar daca se obtin peste vointa celor ce le produc, sau prin furturi perverse de proprietate. Pana la urma totul se rezuma la LIBERTATEA de a alege.

    In opozitie cu LIBERTATEA este OPRESIUNEA, printre care se poate numara si condamnarea & lipsirea de libertati de catre o justitie pe care nu o recunosti, asa cum multi libertarieni nu considera legitima justitia statului intr-un proces impotriva…. statului. Caz concret: Gica Popescu vs STAT, cine e hotul aici? :)) Cine pe cine deposedeaza de proprietate?

    Di Gigio · 8 martie 2014, 11:05 · #

  27. “Daca iti zic ca aceasta organizatie eu as denumi-o STAT, stat la care ader benevol,”

    Dragutule statul are o definitie clara (bine, ele sunt mai multe). De ce tii neaparat sa denumesti aceea organizatie stat, cand ea nu e? Statul si benevolenta, aderarea voluntara sunt contradictii in termen! Statul e definit de taxe care sunt obligatorii. Daca vrei sa desfiintezi obligativitatea taxelor nu mai poti vorbi despre stat, bun venit in anarhism! Ce nu intelegi?

    “Gica Popescu vs STAT, cine e hotul aici? :)) Cine pe cine deposedeaza de proprietate?”

    Pai nu e limpede? Impotrivirea (prin orice mijloace) la agresiunea statului (talharia in forma continuata) se numeste legitima aparare, ea nu se poate numi furt decat printr-o absoluta pervertire a termenilor.

    Adica incarcerearea celor 8 nu se poate numi justitie, ci, din contra, abolirea ei, injustitie.

    ionut · 8 martie 2014, 15:28 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)