Blestemul națiunilor subdezvoltate

Ludwig von Mises

Traducere de Tudor Smirna.

I

Investițiile străine au fost reușita capitalismului de tip laissez-faire. S-au dezvoltat, pas cu pas, abia în secolul XIX. Scriind în 1817, Ricardo încă putea spune că cei mai mulți oameni avuți sunt „satisfăcuți cu o rată scăzută a profitului în propria lor țară, în loc să caute averii lor o utilizare mai avantajoasă în națiunile străine.”[1]

Ceea ce i-a împins pe antreprenori și capitaliști către investițiile străine bineînțeles că n-a fost „altruismul”, ci dorința de a obține profituri prin satisfacerea consumatorilor domestici, în cel mai bun și ieftin mod posibil, cu acele bunuri pe care le cereau cel mai urgent. S-au dus în țările străine pentru a oferi pe piața de acasă, direct sau indirect (prin schimb triunghiular, de exemplu), acele resurse și alimente care altfel nu s-ar fi putut obține deloc, sau doar cu un cost mai mare. Dacă ceea ce și-ar fi dorit consumatorii ar fi fost achiziționarea unei cantități mai mari de bunuri care puteau fi produse acasă fără ajutorul resurselor străine, și nu importul de alimente sau resurse brute, ar fi fost mai profitabilă extinderea producției domestice decât investiția peste hotare.

Dar investițiile străine n-au adus națiunilor țintă beneficii mai mici decât celor investitoare. Aceste națiuni receptoare erau înapoiate și subdezvoltate în măsura în care au întârziat dezvoltarea acelor condiții ideologice și instituționale care sunt indispensabile pentru acumularea capitalului pe scară largă. Chiar dacă erau bine înzestrate de natură, le lipsea capitalul necesar pentru obținerea resurselor exploatabile. Din cauza puținătății capitalului disponibil, productivitatea marginală a muncii era mică și deci salariile erau scăzute în comparație cu situația din țările capitaliste. Intrarea capitalului străin a dus la creșterea salariilor și a îmbunătățit nivelul mediu de trai al maselor.

Socialiștii oferă o interpretare diferită a acestor chestiuni. Din perspectiva lor, afacerile sunt trucuri al căror scop este exploatarea nedreaptă a lucrătorilor. Existența și operarea lor sunt contrare legilor externe ale moralității. Există o singură cale de a pune capăt acestei exploatări, anume naționalizarea, mai exact exproprierea capitaliștilor privați și a antreprenorilor și transferul fabricilor, minelor și fermelor lor în posesia statului. Acesta este țelul guvernării laburiste în Marea Britanie și ceea ce statul iranian, îmbibat de spiritul Fabian, este pe cale de a înfăptui în Iran. Dacă este corect ca britanicii să naționalizeze minele de cărbune britanice, atunci nu poate fi greșit ca iranienii să naționalizeze industria petrolieră iraniană. Dacă domnul Atlee[2] ar fi fost coerent, i-ar fi felicitat pe iranieni pentru mărețul lor succes socialist. Dar nici un socialist nu a fost și nu va putea vreodată să fie coerent.

Britanicii nu au nici o șansă de a-i convinge pe iranieni să nu naționalizeze sondele, rafinăriile și conductele deținute de britanici atrăgând atenția la dezavantajele pe care poporul iranian le va avea cu certitudine. Ei înșiși au ignorat aceste discuții „reacționare” atunci când s-a pus problema naționalizării diverselor industrii britanice.

În condițiile actuale ale dreptului internațional, orice națiune suverană este liberă să procedeze după cum crede de cuviință cu proprietatea situată în cadrul granițelor sale. Un stat străin poate protesta pe canale diplomatice și poate susține pretențiile cetățenilor săi la despăgubire. Dar dacă statul națiunii naționalizatoare nu este pregătit să cedeze unor astfel de deschideri diplomatice, chestiunea este tranșată. Este suficientă evocarea unor precedente precum cel al Rusiei în 1917 sau cel al exproprierii mexicane a industriei petroliere.

Statul străin poate intenta proces la Curtea Internațională de Justiție. Dar deciziile acestei curți sunt practic imposibil de aplicat. Dacă statul străin recurge la ultima ratio regnum, la intervenția militară, acest lucru ar fi interpretat fără echivoc ca o agresiune, conform Națiunilor Unite.

Experții în drept internațional și juriștii Națiunilor Unite vor scrie cu siguranță rapoarte și tratate foarte profunde despre aspectele legale ale conflictului anglo-iranian. Aceste lucrări nu fac nici cât hârtia pe care sunt tipărite. Adevărul simplu este acela că dacă statul iranian nu se răzgândește de la sine, pentru că s-ar putea să anticipeze un câștig politic și material imediat de pe urma unei asemenea schimbări, nimic nu-l poate împiedica să exproprieze industria petrolieră. Este evident că Mare Britanie nu poate câștiga nimic prin măsuri militare. Chiar și în puțin probabilul caz al unei victorii britanice, britanicii nu ar descoperi decât că statul pe baionete în birourile antreprenoriale este foarte incomod. In plus, există spectrul unei ocupații rusești a celei mai mari părți din Iran și pericolul chiar mai mare al unui nou război mondial.

II

Consecințele imediate ale exproprierii petroliere în Iran sunt într-adevăr foarte triste. Afectează serios planurile militare ale puterilor occidentale și revoluționează condițiile de pe piața mondială a petrolului.

Însă mai importante sunt consecințele mai îndepărtate ale afacerii. Investițiile străine ale persoanelor și firmelor private au ajuns deja aproape de dispariție acum mai mulți ani. Investitorul privat a învățat din experiență că investițiile în state străine sunt practic echivalente cu aruncarea banilor pe fereastră. Este adevărat că nu toate țările receptoare au recurs la exproprierea nedisimulată a proprietății și la neonorarea împrumuturilor. Însă multe dintre țările „bune” au recurs și ele la jefuirea de facto a investitorilor străini prin controalele valutare și impozitarea discriminatorie. Unui american sau unui elvețian nu prea le este de folos că dețin un cont blocat într-o bancă din Ruritania, mai ales dacă observă cum echivalentul în valută forte al unității monetare ruritaniene scade din ce în ce mai vertiginos.

Ca substitut adecvat pentru investițiile private peste hotare, Administrația americană recomandă investițiile publice și împrumuturile oferite fie direct de către băncile guvernamentale (naționale sau internaționale), fie garantate de către aceste bănci. Ideea este ca statele, în primul rând cel american, să umple golul creat de politicile intenționat anticapitaliste ale țărilor subdezvoltate. Dar exemplul iranian arată că nici aceste investiții și credite de stat nu sunt ferite de acțiunile prădătoare. De ce ar trebui ca statul american să pompeze fonduri în Ruritania, dacă Parlamentul ruritan are libertatea să facă ce dorește cu ele? Nu mai există oportunități de investire în Statele Unite? Este destul de nerealist să presupunem că Congresul va continua să tolereze o politică ce subvenționează țările străine în detrimentul plătitorului american de taxe. Nu are rost să ne amăgim. Speranțele că mult discutatul Punct 4[3] ar putea fi un substitut satisfăcător pentru dezintegrata piață internațională a capitalului s-au dovedit deșarte.

III

Această dezintegrare a pieței internaționale a capitalului este cea care aduce blestemul țărilor subdezvoltate.

Aceste țări au beneficiat în ultimele decenii de metodele moderne de luptă contra epidemiilor și altor boli, dezvoltate în Vestul capitalist. Mortalitatea a scăzut și speranța medie de viață a crescut. Populația a crescut considerabil. Dar politicile economice ale acestor națiuni împiedică acumularea în continuare a economisirii și investițiilor domestice; câteodată induc direct chiar consumul capitalului acumulat anterior. Cum nu se mai poate vorbi de import serios de capital, cota de capital investit pe persoană scade. Rezultatul este o scădere a productivității marginale a muncii. Însă statul și sindicatele încearcă în același timp să impună salarii care depășesc productivitatea marginală a muncii. Rezultatul este creșterea șomajului.

Ignorând cauzele reale ale șomajului, statul încearcă să îl combată cu diverse măsuri complet inutile, care în schimb sunt atât de costisitoare încât depășesc cu mult veniturile publice și sunt finanțate prin emiterea unor cantități suplimentare de bani-decret. Inflația descurajează și mai mult economisirea domestică și formarea de capital.

Statele tuturor acestor țări subdezvoltate vorbesc neobosit despre necesitatea „industrializării” și modernizării metodelor învechite de producție agricolă. Însă propriile lor politici sunt principalul obstacol în calea oricărei îmbunătățiri și al oricărui progres economic. Nu se poate pune problema imitării procedurilor tehnologice ale țărilor capitaliste dacă nu există capital disponibil. De unde să apară acest capital, dacă atât formarea domestică de capital cât și intrările străine de capital sunt sabotate?

Acum vreo două sute de ani, condițiile din Anglia nu erau mult mai bune, ci poate chiar mai proaste decât cele existente azi în India sau China. Sistemul de producție disponibil atunci era jalnic de inadecvat. În cadrul său nu era loc pentru un segment al populației în continuă creștere. Mase întregi de sărmani înfometați își târau existența în umbra morții. Aristocrația funciară care era atunci la conducere nu știa cum să ajute această sărăcime decât prin azilul de săraci, azilul de muncă sau închisoare. Însă atunci a venit „Revoluția Industrială”. Capitalismul laissez-faire a transformat cerșetorii înfometați în persoane capabile să-și câștige propria pâine. A îmbunătățit pas cu pas condițiile până când, la finele epocii victoriene, nivelul mediu de viață al omului de rând era cel mai ridicat din Europa, mult mai ridicat decât al oamenilor care în epoci anterioare erau considerați înstăriți.

Ceea ce trebuie să facă națiunile subdezvoltate, dacă vor sincer să elimine penuria și să amelioreze condițiile economice ale maselor de sărmani, este să adopte acele politici ale „individualismului dur” care au creat bunăstarea Europei Occidentale și a Statelor Unite. Trebuie să adopte laissez-faire-ul; trebuie să înlăture toate obstacolele din calea spiritului antreprenorial, a acumulării domestice de capital și a intrărilor de capital străin.

Dar statele acestor țări fac azi exact contrariul. În loc să imite politicile care au creat bogăția și bunăstarea comparative ale națiunilor capitaliste, ele aleg acele politici contemporane ale Occidentului care încetinesc și mai tare acumularea de capital și pun accentul pe ceea ce consideră ele că este o distribuție mai corectă a averilor și veniturilor. Lăsând deoparte întrebarea dacă aceste politici sunt benefice pentru națiunile avansate economic, trebuie subliniat că sunt de o stupiditate evidentă când sunt adoptate de țările înapoiate economic. Acolo unde sunt foarte puține de distribuit, o politică de redistribuire așa-zis „mai corectă” nu ajută la nimic.

IV

În ultima jumătate a secolului XIX cei mai inteligenți dintre patrioții națiunilor subdezvoltate au privit la contrastul dintre condițiile nesatisfăcătoare ale propriilor țări și prosperitatea Occidentului. Nu au putut evita concluzia că europenii și americanii au reușit mai bine decât popoarele lor în lupta cu penuria și înfometarea. Pentru ei a devenit prioritar să își aducă popoarele la fel de prospere ca cele ale Occidentului. Așa că i-au trimis pe tinerii de elită la universitățile europene și americane pentru a studia știința economică și a afla astfel secretul creșterii nivelului de trai. Indieni, chinezi, africani și membrii altor națiuni înapoiate aglomerau sălile de curs, ascultând cu atenție la ceea ce aveau de spus faimoși profesori britanici, americani, sau germani.

Iar asta este ceea ce acești profesori – marxiști, fabieni, veblenieni, socialiști de catedră, adepți înfocați ai omnipotenței statale și ai planificării plenare, propovăduitori ai inflației, deficitelor bugetare și taxării confiscatorii – i-au învățat pe studenți: individualismul fără scrupule, politica laissez-faire și inițiativa privată sunt cele mai mari rele care se pot abate asupra omenirii. Ele i-au îmbogățit pe câțiva baroni jefuitori și au condamnat masele oamenilor decenți la sărăcire și degradare accelerate. Însă, din fericire, evul întunecat al capitalismului se aproprie de final. Oamenii nu se vor mai lăsa prostiți de doctrinele calpe ale lingăilor burgheziei, apologeții depravați ai unei ordini sociale vădit nedrepte. Noi, adepții neînduplecați ai justiției și bogățiilor pentru toți, am pulverizat pentru totdeauna erorile și sofismele autorilor ortodocși. Statul Asistențial va oferi prosperitate și securitate pentru toată lumea. Științele economice ale abundenței și plenitudinii vor înlocui ideile economice bazate pe raritate. Producția pentru folosință va înlocui producția pentru profit. Va veni vremea eliberării din nevoi, adică fiecare va primi tot ce dorește.

Acești profesori nu au menționat niciodată truismul – în opinia lor, de o absurditate evidentă – că nu există alte mijloace de îmbunătățire a condițiilor oricărei națiuni sau a întregii omeniri decât creșterea cotei de capital investit pe persoană. Dimpotrivă. S-au întrecut în prezentarea dogmei keynesiene a pericolelor economisirii și acumulării de capital. Nu s-au referit niciodată la faptul că natura – nu capitaliștii – a făcut ca mijloacele de susținere a vieții umane să fie rare. În opinia lor, Statul avea la dispoziție fonduri inepuizabile din care guvernarea putea cheltui fără limită. Nici până în ziua de azi nu au înțeles că impozitarea progresivă a epuizat acest aparent surplus în toate celelalte țări și că îl va epuiza chiar și în Statele Unite în curând.

Îndoctrinați cu aceste principii, absolvenții universităților occidentale s-au întors în țările lor și au încercat să aplice ceea ce învățaseră. Erau sincer convinși că pentru a crea prosperitate pentru toți nu trebuia nimic altceva decât aplicarea formulelor pseudo progresivismului occidental. Credeau că industrializarea înseamnă sindicate, salarii minime obligatorii și ajutoare de șomaj, și că schimbul și comerțul înseamnă controale de toate felurile. Doreau să naționalizeze înainte de a fi permis afacerilor să construiască fabrici și întreprinderi care să poată fi expropriate. Vroiau să ofere un nou aranjament corect în țări al căror problemă era tocmai aceea că nu cunoscuseră ceea ce azi este disprețuit ca aranjamentul cel vechi și incorect.

Toți acești intelectuali radicali ai țărilor subdezvoltate învinuiesc Europa și America pentru înapoierea și sărăcia propriilor lor popoare. Au dreptate, însă pentru motive cu totul diferite decât cele la care se gândesc. Europa și America nu au adus blestemul țărilor subdezvoltate, ci i-au lungit durata prin cultivarea în intelectualii lor a ideologiilor care sunt cel mai serios obstacol în calea oricărei îmbunătățiri a condițiilor. Socialiștii și intervenționiștii Occidentului au otrăvit mințile Orientului. Ei sunt responsabili pentru înclinațiile anti-capitaliste ale Orientului și pentru simpatia cu care intelectualii Orientului privesc la sistemul sovietic, ca la cea mai intransigentă aplicare a ideilor marxiste.

Toate țările subdezvoltate sunt inundate de traduceri din Marx, Lenin și Stalin, și de cărți ale tuturor nuanțelor ale socialismului non-marxist și anticapitalismului. Foarte rar s-au publicat, însă, în vreuna din limbile acestor țări, cărți care expun modul de operare al economiei de piață și care analizează critic dogmele crezului socialist. Nu e de mirare că publicul lor crede că descrierea capitalismului oferită de Manifestul Comunist se potrivește exact condițiilor actuale din America, unde, de exemplu, muncitorul „se afundă din ce în ce mai adânc” odată cu progresul industriei și că „burghezia nu este în stare să asigure existența sclavului în sclavia sa”. Nu e de mirare că privesc la sistemul sovietic ca la modelul unui viitor mai bun.

Trebuie să înțelegem că este imposibil să îmbunătățim condițiile economice ale națiunilor subdezvoltate prin oferirea de ajutoare. Dacă le trimitem alimente pentru a lupta împotriva foametei, nu facem decât să le ferim guvernările de necesitatea de a abandona politicile agricole dezastruoase. In trecut, de exemplu, principala problemă a Iugoslaviei era cum să găsească piețe externe pentru surplusul considerabil de cereale, porcine, fructe și cherestea. Azi, țara cu cel mai fertil sol din Europa în afară de Rusia și România este lovită de foamete. Dacă le trimitem țărilor sărace manufacturi sau dacă le „împrumutăm” dolari, practic plătim pentru deficitele sistemelor naționalizate de transport și comunicații și pentru minele și industriile de stat. Adevărul este că Statele Unite subvenționează peste tot în lume cel mai rău fel de faliment din istorie: socialismul. În lipsa acestor subvenții generoase, continuarea schemelor socialiste ar fi devenit de mult nefezabilă.

Problema prosperității crescute a națiunilor subdezvoltate nu poate fi soluționată prin ajutoare materiale. Este o problemă spirituală și intelectuală. Prosperitatea nu este pur și simplu o chestiune de investiție a capitalului. Este una ideologică. Ceea ce le trebuie în primul rând țărilor subdezvoltate este ideologia libertății economice și a inițiativei private care fac posibile acumularea și menținerea capitalului, precum și întrebuințarea capitalului disponibil pentru satisfacerea cea mai bună cu putință și cea mai ieftină a nevoilor cele mai urgente ale consumatorilor.

Statele Unite nu pot contribui altfel la îmbunătățirea condițiilor economice ale țărilor subdezvoltate decât transmițându-le ideile libertății economice.

[Articol scris în 1952 și publicat în 1990. Textul original în limba engleză este disponibil aici: https://mises.org/mmmp/mmmp12.asp]


[1] David Ricardo, On the Principles of Political Economy and taxation, vol. 1 of The Works and Correspondence of david Ricardo, Piero Sraffa, ed. (Cambridge: Cambridge University Press, 1951-1973), p. 137. N. ed.

[2] Lordul Clement Atlee, un socialist declarat, a fost conducătorul Partidului Laburist din Marea Britanie, între 1935 și 1955. A fost prim-ministru al Angliei între 1945 și 1951. N.ed.

[3] Punctul 4 al Cartei Atlantice privea egalitatea accesului la comerțul și materiile prime ale lumii și asigurarea unor condiții standard de muncă la nivel mondial, adaptarea economică și securitatea socială. N. ed.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. este un articol interesant

    ana · 17 noiembrie 2013, 12:34 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)