Marius Spiridon – Matematica în economie
Răspunzând solicitărilor prietenilor acestui blog am pregătit prima parte a prelegerii susţinute de Marius Spiridon în cadrul Colocviului SOREC Matematica în economie, pe 22 iulie la ASE Bucureşti. În această parte Marius Spiridon face o prezentare “de manual” a argumentului împotriva matematizării economiei. Prelegerea a fost urmată de o intensă dezbatere la care au luat parte partizani ai modelării matematice (remarcându-se printre alţii Altăr Moise, Alexandra Horobet, Liviu Begu, Aurelian Dochia) şi contraopinenţii lor din Şcoala Austriacă (Tudor Smirna, Vlad Topan, Cristian Păun, Claudiu Nasui, subsemnatul). Întreaga întâlnire a durat circa 4 ore, ceea ce spune multe despre importanţa pe care i-au acordat-o participanţii.
Matematica in economie part 1 from Bogdan Glavan on Vimeo.
Vă sfătuiesc să citiţi şi cele povestite despre această dezbatere de Andreas Stamate.
[Preluat de pe blogul autorului.]
Fundamentalist: a fost sau n-a fost?!
Am participat ieri, stând cuminte in primele rânduri ale Aulei ASE, la dezbaterea organizată de SOREC, cu tema Matematica în economie. Este prima dezbatere a Colocviilor SOREC – Deschideri economice, şi după cunoştinţele mele cam singura care şi-a propus să strângă la un loc admiratori ai celor două tabere (austriecii şi chicago-izii) aflate într-un conflict, pe semne, netranşabil, imposibil de lămurit. Am participat cu speranţa că voi găsi în sală, mai mulţi reprezentanţi ai mathematics-ului etatist, de prin BNR sau chiar ministerul de finanţe. Aş putea da chiar nume, însă se va crede ca am ceva personal cu ei, aşa că mă voi rezuma la a recomanda lectura zilnică a Ziarului Financiar, pagina de finanţe-bănci, spre a vă lămuri carevasăzică la cine mă refer. Spre surprinderea mea, şi cred că şi a multora dintre colegii austrieci, nu i-am găsit, dar să ştiţi că i-am aşteptat, în sensul că am rămas până la finalul dezbaterii.
Ne-am bucurat însă de prezenţa domnului profesor Moisa Altăr şi a unei doamne profesoare de matematică (nelipsiţi de altfel de câteva dezbateri încoace). Adică, tabăra matematicienilor a fost reprezentată, zic eu, bine din punct de vedere teoretic de cei doi. Aceştia au primit suport şi din partea unor colegi precum Radu Lupu (moderatorul dezbaterii) şi Alexandra Horobeţ. În sală s-a mai aflat şi domnul Aurelian Dochia.
Opinia aceasta este una strict personală despre cele întâmplate ieri, şi nu reprezintă numaidecât punctul de vedere al vreunui coleg, sau al şcolii austriece de economie. Mă rezum la aspectele formale ale dezbaterii, întrucât cred că substanţa acesteia este lesne de înţeles pentru cine parcurge materialele puse la dispoziţie de cei doi speakeri, Marius Spiridon şi Tudor Smirna. Ah, şi să nu uit, mă declar de la bun început austriac, şi ortodox şi cred în institutele de meteorologie, este nevoie de ele, dar să fie private.
Aş vrea să surprind câteva chestiuni care, din punctul meu de vedere sunt problematice în aceste dezbateri, şi au fost mai cu seamă în cea de ieri. Prima şi cred că cea mai importantă este acuzaţia de fundamentalism, pe care în mod repetat şi în ciuda explicaţiilor date de fiecare dată în dezbateri în special de Vlad Topan, cei din mainstream o fac la adresa austriecilor. Pe scurt, dacă treaba asta continuă, nu vom lămuri problema niciodată. Maniheismul acesta nu ne va scoate din situaţia în care suntem acum. Pentru simplul motiv că argumentaţia utilizată de acuzatorul mainstream, poate fi foarte uşor însuşită şi de acuzat, recte austrieci. Adică, dacă noi spunem că avem îndoieli că metoda matematică folosită în cercetarea economică poartă însemnul ştiinţei, şi suntem făcuţi fundamentalişti de economiştii cantitativişti (de şcoală preponderent neoclasică), la fel de bine îi putem face fundamentalişti pe ei, pentru faptul că preferă această metodă matematică. Însă nu aşa rezolvăm problema, ci plecând de la o discuţie pe elementele de conţinut ale celor două viziuni, extrem de diferite. Iar diferenţele au fost bine accentuate atât de Marius Spiridon cât şi de Tudor Smirna.
Cantitativiştii pleacă de la câteva principii cu care austriecii nu pot fi de acord, şi unul dintre cele mai vehiculate ieri, a fost cel al continuităţii funcţiilor de utilitate. Presupunerile matematice funcţionează perfect în măsura în care acceptăm că tot ceea ce facem este programat sau programabil la secundă. Să fie oare aşa? Pe de altă parte, dacă mă ridic şi spun că însăşi presupunerea de a fi continuu, poate fi prin natura ei una fundamentalistă, chiar şi pentru minimul motiv că nu ne lasă şi altă perspectivă asupra funcţiei în cauză, decât proprietatea de a fi continuă, ce veţi crede despre mine? Sunt convins că veţi fi binevoitori şi veţi încerca să-mi explicaţi cu propriul instrumentar de ce ar trebui să fiu mai precaut, atunci când dau verdicte de acest gen. Aşa cum spunea şi Marius Spiridon, e foarte frumoasă presupunerea într-un context neînsufleţit, însă nu în cel al acţiunii omului, acel om raţional care gândeşte scopurile propriei acţiuni, şi utilizează mijloace perfect raţionale pentru atingerea lor. Logica acţiunii umane sau praxeologia demonstrează contrariul, intrând în acest fel în antiteză cu cantitativismul. Închei prima obiecţie, şi parafrazând-o pe Alexandra Horobeţ aş spune că, în măsura în care dorim să înaintăm în cunoaştere, cei care ne fac fundamentalişti ar trebui să renunţe la această idee, si să dea mai degrabă explicaţii privind propriile teorii. Deci ieri, precauţia nu a fost o lipsă la austrieci.
În al doilea rând, fără a încerca în vreun fel să iau apărarea celor doi speakeri, deşi mi-e foarte greu să mă abţin, trebuie să spun că este fascinant modul în care în loc să se încerce un răspuns la probleme precum relevanţa calculului PIB-ului sau a inflaţiei, relevanţa curbei lui Philips, ş.a., mainstream-erii simt nevoia să te trimită “în camera ta” să citeşti, că eşti încă neexperimentat într-ale lor. Problema nu este cât de mult am citit noi despre voi sau voi despre noi (şi cred că aţi observat că nimeni nu v-a reproşat nimic în sensul acesta), pentru că iarăşi, după cum bine a punctat Vlad Topan ieri, vom ajunge noi să spunem că nu aţi citit suficient din Mises, Rothbard, Hoppe şi voi despre noi că nu am citit suficient Samuelson, Rommer, Krugman. Şi iar ajungem într-o imposibilitate de a deplasa discuţia un milimetru mai în faţă. Important pentru discuţia de ieri, nu era că noi nu am citit suficient, am citit basics-ul, iar acest basics pleacă de la principii inacceptabile pentru austrieci. Nu este nevoie să mergem înainte (deşi unii mai mari ca noi, au mers, şi l-aş aminti aici pe Rothbard care a studiat o buna bucată de timp până să-l întâlnească pe Mises, matematica) pentru a ne da seama că există inadvertenţe. Adică, la ce bun să mergi înainte cu ceva ce din start ţi se pare nepotrivit, cel puţin pentru ştiinţa economică? Colegul de la URA, Alexandru Butiseacă, bine întreba ieri, referindu-se exact la această problemă, şi pe care îl citez “trebuie să fii găină să-ţi dai seama că ouăle sunt stricate?”. Sigur că, această comparaţie poate părea exagerată pentru unii, însă mi s-a întâmplat de multe ori (iată că ţin totuşi oleacă la empirism) ca anecdote de acest tip să se potrivească cu situaţia reală, şi pe deasupra, să fie şi foarte bine primite de studenţi. Mai confirmă cineva?
În al treilea rând, nu pot să nu remarc că, o bună parte din invitaţii cantitativişti nu au reuşit (şi unii chiar au confirmat public acest lucru) să înţeleagă la ce tip de matematică se referă speakerii. Sigur, discuţia nu a fost una extrem de aplicată, dar nici nu cred că era cazul să stăm să detaliem fiecare metodă cantitativă de estimare, după care s-o criticăm. Esenţa era, şi iarăşi, şi Tudor Smirna dar şi Marius Spiridon au evidenţiat-o, că problema austriecilor este metoda cantitativă (fie ea econometrică, matematică sau de alte tipuri) utilizată în prognoze şi estimări ce compun mai apoi, politicile macroeconomice de stat. Să ne înţelegem, nu avem nimic cu matematicienii (de la facultatea de matematică sau diverse institute private de cercetare – chiar dacă merită o discuţie şi cu ei), nu avem nimic cu antreprenoriatul care îşi găseşte confortul strategiilor în metode cantitative, însă avem cu cei care pretind că fac ştiinţă, demonstrând încredere într-o metodă care cu bună ştiinţă sfidează realităţile, în prea multe cazuri. Marius Spiridon a avut o intervenţie foarte bună cred, atunci când a spus că crash-ul din 2008 şi toate consecinţele lui de după, s-a produs în momente în care alături de şefii de state (în special SUA) au stat finanţişti, cantitativişti. Adică, cu ei în frunte sistemul s-a prăbuşit. Daca purtăm vreun respect testului empiric, aţi fi de-acord cu noi când spunem că aceşti oameni nu au trecut, aşa cum spunea şi Bogdan Glăvan, testul pieţei? Deci avem o problemă cu matematica aplicată în economie, şi mai departe atunci când prognozele specialiştilor cantitativişti, deşi se poate demonstra de ce nu sunt relevante pentru viitor plecând de la adevăruri simple, se transformă în planuri pentru ministerul de resort sau pentru bancherii centrali. Da, avem o problemă cu asta, pentru că, şi îl citez aici pe Vlad Topan într-o conferinţă CADI pe tema serviciilor secrete, dacă metoda folosită este cea rea, ce ne facem? Cum pot reacţiona? Şi, ieri, speakerii au explicat de ce metoda cantitativă în economie are atât o problemă teoretică (nu răzbeşte în confruntarea cu realitatea, întrucât e fondată pe observaţii despre trecut şi presupuneri greu de digerat în contextul praxeologic, adică al acţiunii umane), cât şi una practică (de vreme ce terenul pe care este fondată e unul alunecos, cum putem oare legitima intervenţia guvernamentală bazată tocmai pe această metodă?).
În al patrulea rând, s-a vorbit ieri despre adevăr. O doamnă profesoară a amintit spre finalul întâlnirii că în fond şi la urma urmei, fiecare avem drumul nostru personal. “În fond, şi austriecii caută un adevăr şi noi, matematicienii căutăm un adevăr(…)fiecare este liber să-şi ducă la capăt cercetările” erau cu aproximaţie, spusele dânsei. Iertaţi-mă, doamnă profesoară, aici este o altă problemă cumplită cu care literatura austriacă se confruntă. În realitate, nu putem publica oriunde ceea ce scriem (excepţie fac aici, evident, publicaţiile Institutului Mises din SUA) şi să capete vreo recunoaştere ştiinţifică (în termenii mainstream, desigur), pentru că majoritatea revistelor de cercetare cotate, solicită testul empiric, dovada, demonstraţia, studiul de caz. Din nefericire, acele adevăruri universale de care se vorbea ieri, nu prezintă interes pentru board-urile revistelor. Şi atunci, vă întreb, eu cum îmi duc la capăt cercetarea? Sau mai exact, unde? Unde pot publica spre exemplu o lucrare pur teoretică, pe teoria ciclurilor, teoria firmei sau a monopolului? Aşa că, cine crede astăzi că austriecii au un punct de vedere marginalist, neadaptat la realităţi va fi uşor de găsit în boardul unei reviste internaţionale de economie. Închei, prin a mai vă întreba, cât de adaptaţi aţi fost în ’29-’30, sau în 2008? Simt nevoia unui răspuns întrucât observ că realităţile sunt altele decât cele propovăduite de specialiştii cantitativişti, implicaţi activ în susţinerea intervenţiei statului la nivel macroeconomic în cele două momente.
În rest, concluzia întâlnirii este prea puţin importantă se pare. Profesorul Munteanu chiar mărturisea în deschidere, faptul că dezbaterile acestea nu au produs modificări de viziuni în tabere sau schimbări radicale de poziţii. Cred că dacă ar fi să ne raportăm la dezbaterea în care a fost prezent şi domnul Daniel Dăianu, dimpotrivă, poziţiile s-au reafirmat, s-au întărit întru acelaşi duh.
Mă întreb dacă mă poate ajuta un cantitativist să măsor utilitatea întâlnirii de ieri din Aula Magna. Oricum ştiu sigur, că am preferat să particip la ea înainte de a merge la teatru, prin urmare trebuie să fie mai mare. Sau nu?
Experiment: rezistă metodologia la temperaturi înalte?
Joia viitoare (22 iulie 2010) vă aştept la colocviul SOREC, în Aula Magna a Academiei de Studii Economice, unde se va iniţia o dezbatere despre uzul matematicii în economie. Va fi o primă întâlnire din trei propuse pe această temă.
Mai multe detalii aici:
http://sorec.org.ro/index.php?id=38&type=events
Pentru a câta oară?
David Harvey, un marxist care consideră că este printre puţinii intelectuali marxişti occidentali (poate printre puţinii care o recunosc, zic eu) este criticat succint şi pertinent în filmuleţul de mai jos. Comentatorul ar fi putut să sublinieze rolul inflaţiei şi creditului exclusiv bancar în apariţia crizelor şi pervertirea instituţiilor legitime, cum ar fi intermedierea financiară nefrauduloasă.
În plus, chiar dacă nu creşteau salariile reale tot nu avea marxistul dreptate, dar asta e probabil pentru un alt episod.
Si dăi, si calculează...
Problema ţărilor falimentare, inclusiv a României, nu este lipsa de soluţii de reformă, în ciuda conaşilor care pierd nopţile cu simulari macroeconomice, ci lipsa de voinţă de sacrificiu a purceluşilor naţionali şi internaţionali înghesuiţi la troacele publice.
Steve Hanke despre Big Bangul care i-ar prinde bine Greciei:
Needless to say, neither Greece nor its international partners are contemplating a voluntary debt restructuring, let alone a supply-side Big Bang, which makes it more likely that Greece will remain stuck in a trap. But don't let anyone tell you there's nothing Greece could do. It's not too late to change course. What's more, other countries in Europe that are facing down a possible debt crisis could likewise try a similar approach—reschedule debt, cut taxes on labor to improve competitiveness and spur job creation, while raising some consumption taxes to keep the revenue coming in. There is a way out of the Greek trap.
Bogdan Glăvan despre Ce poate face statul cu 20% din PIB?:
Presupunând că toate celelalte impozite sunt eliminate: impozitul pe venit, impozitul pe profit, accizele şi, cel mai important, cotizaţiile sociale. Presupunând că după toate aceste eliminări, economia ar produce la fel de mult pe cât produce astăzi iar guvernul ar colecta tot 10% din PIB TVA. Ar fi o zecime din PIB-ul actual de redistribuit. Aceasta înseamnă 12 miliarde de euro.
Eu consider că s-ar putea institui o taxă fixă universală pentru o serie drastic redusă de cheltuieli ale statului. Dar, ca să citez din înţelepciunea străzii, „vorbim absurdităţi”.
Abia aceste planuri sunt adevărate utopii, adică scheme imposibil de realizat chiar şi în cele mai favorabile condiţii. De ce este aşa? În primul rând pentru că natura statului este contra reformării din interior. În al doilea rând pentru că, fie şi în cazul în care este redus prin forţe exterioare lui, statul tinde să crească din nou.
Să ne pregătim de (încă un) impact financiar
Spania trebuie să îşi refinanţeze o datorie publică de 25 de miliarde de euro luna aceasta. Se va vedea încă o dată dacă UE şi moneda Euro mai sunt capabile de portanţă sau vor lua, mai accentuat, o traiectorie de tomberon cu aripi.
¿Década perdida? España puede enfrentarse a toda una generación perdida
Ce sunt CDS-urile?
CDS-urile nu sunt arme de distrugere in masă decât poate pentru entităţi deja „distruse”. Ele sunt asigurări ale riscului de credit, a căror funcţie secundară este semnalarea pentru participanţii la piaţă de către participanţii la piaţă a instituţiilor considerate fragile, în pericol, pe cale de a se prăbuşi, „zombificate” etc.
Phillip Bagus despre CDS-uri si rolul lor social:
The Social Function of Credit-Default Swaps
Un interviu şi alte câteva observaţii
Am dat ieri un interviu prin telefon pentru o publicaţie poloneză. Ca în orice situaţie de acest gen, au avut loc pierderi şi distorsiuni la traducere şi editare, din câte am putut să înţeleg utilizând Google Translate.
Nu am pus dimensiunea îndatorării României în legătură cu rambursarea completă a datoriilor din perioada ceauşistă. Se poate ca acel efort să aibă loc într-o interpretare istorică a situaţiei actuale, dar cred că cel mai mult a contat că populaţia nu a opus rezistenţă în ultimii 20 de ani la nivelurile mari ale taxării şi inflaţiei. Finanţarea statului prin creşterea datoriilor este un instrument mai rafinat şi relativ mai costisitor decât primele două şi de aceea cred că nu s-a apelat la el. Acest lucru este valabil mai ales dacă se doreşte finanţarea cu venituri de la investitori străini, care pot alege relativ mai uşor între ofertele altor state şi sunt, de regulă, mai pretenţioşi sau mai sceptici, adică mai scumpi.
Însă din punctul de vedere al teoriei economice coerente, care pune accentul pe capacitatea de coordonare a economiei libere şi pe cea de distorsionare a etatismului, este important ca statul să se micşoreze sau măcar să întâmpine rezistenţă la creştere din partea opiniei publice. Iar din această perspectivă cele trei metode de finanţare ale statului pot fi ierarhizate astfel:
Cea mai dezirabilă metodă este taxarea (şi introducerea de reglementări, care nu aduc neapărat un venit material direct statului, dar cu siguranţă aduc pagube concrete celor pe care îi vizează). În acrest caz agresiunea statului este făţişă iar reacţia populaţiei, dat fiind un nivel maxim al toleranţei la spoliere, ar trebui să fie cea mai vehementă.
Apoi ar urma creşterea statului prin inflaţie (creşterea masei monetare prin decizia unei autorităţi privilegiate, fie ea guvernamentală sau „independentă”). Cu toate că este o formă de redistribuţie insidioasă şi poate adormi pe moment vigilenţa populaţiei, efectele sale se fac simţite în creşterea nivelului general al preţurilor după o perioadă relativ scurtă de timp. Dat fiind nivelul de toleranţă amintit, populaţia va protesta şi la adresa inflaţiei mai devreme sau mai târziu, fie prin forţarea autorităţilor să limiteze inflaţia, fie prin abandonarea completă a monedei de stat.
Iar cea mai puţin dezirabilă formă de finanţare a statului este îndatorarea publică. Îndatorarea are un aspect de voluntariat şi dă statului un aer de legitimitate pe care nu îl merită. Datoria publică, achiziţionată voluntar de populaţia internă sau externă nu este altceva decât promisiunea intensificării spolierii viitorare, prin mai multă taxare, mai multă inflaţie sau şi mai multă îndatorare. Ea dă un aer de legitimitate cu totul nemeritată statului.
Obligaţiunile publice sunt cu totul altceva decât obligaţiunile private (să facem abstracţie acum de firmele private care trăiesc din privilegii etatiste), pentru simplul fapt că statul nu este şi nu poate fi comparat cu o firmă privată. Esenţa statului este agresarea producătorilor de valoare, avere, prosperitate şi canalizarea acestei valori dinspre producători spre consumatori care nu sunt cu adevărat îndreptăţiţi să o consume, orice ar susţine gurile de propagandă ale statului.
Mai degrabă decât cu o firmă privată, statul trebuie văzut ca o organizaţie mafiotă (ba chiar unii mafioţi -- vezi trilogia cinematografică The Godfather -- pot fi mai simpatici şi mai acceptabili decât statul, pentru capacitatea aproximativă de calcul economic, interesele, tradiţiile şi vaga moralitate care îi constrâng de la acte atât de abjecte încât rămân doar de domeniul statului).
Statul, prin dimensiunea sa care împiedică din ce în ce mai mult calculul economic, prin caracterul democratic de schimbare a beneficiarilor spolierii la termene scurte este o imensă maşinărie de consum de azi pe mâine, de distrugere pură a prosperităţii. Cu alte cuvinte, statul se află într-o perpetuă stare de faliment.
Achiziţionarea de datorie publică, aşadar, trebuie privită ca ceea ce este: o complicitate la etatism. Şi, pe deasupra, o complicitate la care se renunţă mai greu din punct de vedere psihologic. Lăsând deoparte considerente legate de justiţia unei societăţi libere emergente, este mult mai greu pentru un deţinător de datorie publică să accepte caracterul de schemă Ponzi (joc piramidal, Caritas etc.) al statului şi abandonarea sa, adică implicit pierderea sumelor investite, decât pentru cei care au beneficiat anterior de redistribuţia etatistă, fie că au fost consumatori neţi de taxe, fie că s-au poziţionat în amontele fluxului inflaţionist.
Revenind la interviu, cel mai mult ţin să precizez că nu am propus un tip de cotă unică (a.k.a. flat tax) pe care de altfel o avem deja, aşa parţială cum este, ci o taxă universală absolută.
Cred că dacă e să avem stat (de ce oare, din moment ce nu are nici o justificare economică?) cea mai „justă” taxă este stabilirea unei sume absolute (şi nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toţi supuşii statului, indiferent că sunt şomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producţiei unor bunuri şi servicii esenţiale (în primul rând pentru existenţa statului, să ne fie clar) şi se stabileşte un nivel anual de 2 miliarde de unităţi monetare pentru asigurarea acestor bunuri şi servicii, atunci populaţia ar trebui să contribuie în cote egale la susţinerea statului. Pentru o populaţie de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică şi universală taxă: 100 de unităţi monetare de persoană. După care fiecare să îşi vadă de viaţa lui.
Bineînţeles că societatea ar rămâne în continuare împărţită în producători şi consumatori de taxe, dar aceasta ar fi cea mai apropiată şi relativ stabilă formă de obţinere a singurului egalitarism acceptabil şi dezirabil pentru cei care reflectă sincer şi riguros asupra modului în care oamenii îşi construiesc o viaţă în comun: egalitarimul dat de idealul de egalitate în faţa legii.
Dar, ca să nu fiu prost înţeles, ţin să reafirm că idealul este o societate fără stat, o ordine a proprietăţii private şi doar private, în care chiar şi cele mai „de stat” bunuri şi servicii, cum ar fi justiţia şi protecţia, sunt oferite pe cale concurenţială, sub un sistem legal generat de piaţă prin aranjamente policentrice.
S-a argumentat convingător că într-o astfel de societate criteriul de coeziune nu ar fi organizaţia statală ci mai degrabă naţionalitatea. Însă cu certitudine într-o astfel de societate nu am avea nici o taxă, ci doar preţuri şi libertatea autentică de a alege. Putem să începem să ne imaginăm cum ar evolua calitatea bunurilor şi serviciilor sub un astfel de aranjament? Putem să ne închipuim cantitatea imensă de frustrări, catastrofe şi orori pe care am putea-o evita într-o astfel de lume?
Cât trebuie să deşire băncile germane, engleze şi franceze la ghemotoacele PIIGS
Daţi click aici pentru o versiune mai mare a imaginii.
UE între dezintegrare şi centralizare
În ciuda intervenţiilor Băncii Centrale Europene de a susţine preţul titlurilor de stat ale ţărilor PIIGS – cumpărând obligaţiuni guvernamentale în valoare de 40,5 miliarde de euro – se pare că majoritatea investitorilor au continuat să stea pe margine, singurul cumpărător major pe această piaţă rămânând BCE.
Este destul de limpede, intervenţia BCE de a susţine titlurile de stat ale ţărilor cu datorii suverane foarte mari nu poate continua la nesfârşit fără a pune sub semnul întrebării întregul proiect al Zonei Euro. Ce se va întâmpla în condiţiile în care statele cu datorii suverane foarte mari vor fi incapabile să rostogolească în continuare toate aceste datorii? Valoarea obligaţiunilor statelor intrate în imposibilitate de plată va scădea aproape de zero, iar BCE, care deţine deja o cantitate însemnată de astfel de titluri va avea nevoie de o injecţie de capital din partea acţionarilor săi principali, statele din Zona Euro... Lucru, desigur, dificil, dacă nu imposibil pentru nişte state foarte îndatorate. În plus, nu toţi participanţii la proiectul european sunt fericiţi cu socializarea datoriilor. (Germania, care deţine cea mai mare cotă parte la nivelul BCE (18,94%) şi cea mai mare contribuţie de capital şi căreia îi revin şi cele mai multe dintre obligaţiunile cumpărate de BCE şi-a exprimat deja opoziţia faţă de acţiunea BCE de a cumpăra titluri de stat ale ţărilor PIIGS.)
Emisiunea de obligaţiuni europene de către instituţia nou creată la Luxemburg (European Financial Facility Stability – EFSF) este până la urmă o acţiune în disperare de cauză, în condiţiile în care randamentul obligaţiunilor emise de statele din Zona Euro (în special al celor pe termen lung) a început din nou să crească iar preţul lor să scadă, în condiţiile în care BCE şi-a diminuat intervenţia. Se pare că emisiunea de obligaţiuni europene va funcţiona după modelul unei securitizări (EFSF fiind un fel de SPV – „special purpose vehicle”). Astfel EFSF va achiziţiona cel mai probabil creanţe ale statelor din Zona Euro şi va finanţa aceste cumpărări prin emisiunea de obligaţiuni care vor avea la bază activele cumpărate.
Totuşi valoarea obligaţiunilor emise de EFSF depinde în ultimă instanţă de valoarea activelor pe care acestea le au la bază, iar activele cumpărate de EFSF vor fi în mod predictibil neomogene – cel mai probabil creanţe ale statelor din Zona Euro. Ca să ne lămurim de acest lucru e de ajuns să privim situaţia datoriilor suverane din Zona Euro, iar dacă ar fi să ne luăm după ce zic agenţiile de rating internaţionale, se pare că doar 40% dintre statele din Zona Euro sunt cotate cu rating-ul AAA. După cum citim însă în comunicatele oficiale se la Luxemburg, scopul EFSF este ca obligaţiunile pe care le va emite această instituţie este să fie cotate cu rating-ul AAA.
Toată această schemă financiară seamănă foarte mult cu „reţeta” americană care a dus la criza subprime din 2008 doar că în cazul acela activele cotate aşa-zis cu rating-ul AAA, aveau la bază o colecţie de creanţe ipotecare neomogene – în majoritate subprime.
·
