Curierul Naţional: Pieţele financiare, modificate genetic de intervenţia statului
Autor: Adrian Panaite
Sursa: Curierul Naţional
Profesorul Jörg Guido Hülsmann spune că structura şi funcţionalitatea acestora au fost alterate după zeci de ani de imixtiune a statului.
Inflaţia permanentă, direcţionarea preferenţială a economisirii şi măsluirea preţurilor au fost principalele instrumente ale intervenţionismului.
Statul a ajuns astfel să acapareze mai multe resurse decât ar fi putut să obţină în pieţele libere, iar sistemul financiar a devenit fragil.
Este o mare discrepanţă între ceea ce spune teoria privind funcţiile pe care pieţele financiare ar trebui să le îndeplinească în economie şi realitatea actuală în care acestea au devenit, în primul rând, un vehicul de finanţare a statului, a declarat Jörg Guido Hülsmann, profesor de Drept şi Economie la Universitatea din Angers, Franţa. Pieţele de capital sunt de decenii victima intervenţiilor autorităţilor, scopul acestora fiind reducerea costurilor de finanţare ale datoriei guvernamentale. Statul a ajuns, astfel, să acapareze resurse într-o măsură în care ar fi fost imposibil să o facă în condiţiile existenţei pieţelor libere, este concluzia conferinţei pe care Hülsmann a susţinut-o săptămâna trecută la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi organizată de Institutul Ludwig von Mises România şi Centrul Murray Rothbard.
Indiferenţa, iresponsabilitatea şi lăcomia sunt trăsături care au devenit definitorii în pieţele financiare distorsionate de intervenţiile statului, iar aceste implicaţii culturale trec mult peste consecinţele economice, mai spune profesorul german. Sistemul financiar a devenit inerent fragil, în condiţiile în care instituţiile de credit mizează pe lichidităţile oferite de băncile centrale şi de ajutorul de stat, atunci când poziţiile riscante asumate de bănci se pot materializa în pierderi.
Inflaţia persistentă, direcţionarea administrativă a resurselor economisite către anumite destinaţii şi distorsionarea mecanismelor de formare a preţurilor sunt principalele mijloace prin care statul a intervenit masiv în pieţele financiare, determinând schimbări majore în chiar structura şi funcţionalitatea acestora. Intervenţionismul în pieţele financiare se răsfrânge şi asupra economiei reale, afectând economisirea la nivelul populaţiei, dar şi descurajarea pătrunderii în piaţă a noi firme.
Realitatea spune altceva decât teoria
Pieţele financiare ar trebui să faciliteze acumularea resurselor de capital, lichiditatea acestora şi o cât mai bună utilizare a acestora, spune teoria. Stimularea economisirii, echilibrarea consumului şi reorganizarea corporaţiilor ar intra, de asemenea, în sarcina funcţiilor pieţei de capital, în măsura în care aceasta oferă informaţii din economia reală. Nimic din toate acestea nu se întâmplă ca la carte, iar pieţele financiare par a se fi mărginit la rolul de a fi un vehicul al finanţării statelor, spune Hülsmann.
Oferind date aferente anului 2009 pentru economia Germaniei, el arată că Guvernul utilizează 35% din economisirile nete, în timp ce populaţia este creditor net, în proporţie de 92%. Aceasta nu este o statistică izolată doar la nivelul celei mai puternice economii a Europei. SUA utilizează 27% din resursele acumulate la nivelul economiei americane, în cazul Franţei acest procentaj este de 34%, al Marii Britanii de 26%, iar Guvernul Japoniei acaparează 46% din economisirile populaţiei, în proporţie de 99% contributor net.
Această realitate nu ar fi fost posibilă într-o piaţă liberă, în care investitorii ar fi dispus, în mod raţional şi în funcţie de propriile lor interese, de capitalul atras sau acumulat. Creşterea ponderii statului s-a făcut după decenii de perpetuare a unei spirale intervenţioniste în pieţele financiare. Hülsmann oferă definiţia dată de economistul austriac Ludwig von Mises pentru intervenţionism: Guvernul comandă agenţilor privaţi să-şi folosească resursele diferit decât ar dori aceştia să le aloce.
Pieţele financiare, între hoţia inflaţiei şi măsluirea preţurilor
Instrumentele principale ale intervenţionismului financiar sunt inflaţia cronică, economisirile forţate şi măsluirea preţurilor, în special a ratelor de dobândă.
Dintre acestea, cea mai vătămătoare este inflaţia pe care Hülsmann o defineşte ca fiind o creştere artificială a masei monetare, a cărei consecinţă principală este majorarea continuă a preţurilor bunurilor de consum şi a serviciilor.
Numai pentru zona euro, anul trecut Banca Centrală Europeană a majorat baza monetară cu două trilioane de euro, reprezentând o treime din cantitatea de bani. Acest lucru ar fi fost imposibil atunci când rezervele erau alcătuite din aur şi argint.
Motivaţiile reale ale inflaţiei induse de sistemul financiar ţin de asigurarea unor câştiguri nemeritate pentru falsele elite ale societăţii. Astfel, primii care au acces la banii inflaţionişti se îmbogăţesc sau îşi împrăştie pierderile pe seama celorlalţi reprezentanţi ai societăţii. Este o subvenţie mascată pentru actorii pieţelor financiare, însă nu numai băncile sunt cele care îşi însuşesc acest câştig fraudulos, ci şi statul care îşi poate monetiza datoriile.
Inflaţia permanentă dereglează sistemul bancar şi comportamentul instituţiilor de credit. Astfel, băncile ştiind că pot accesa oricând lichiditatea de la banca centrală, nu au suficient capital pentru a absorbi şocurile. În plus, banii noi, pompaţi în economie, caută debuşee şi conduc la o cerere excesivă pentru titlurile de valoare (în special bonduri guvernamentale) şi la majorări permanente la nivelul preţurilor.
“Stabilitatea preţurilor”, aşa cum este acum definită de băncile centrale, inflaţie de 2-3% pe an, duce la o înjumătăţire a puterii de cumpărare a banilor în numai 20 de ani. Acest lucru loveşte în cea mai cunoscută şi veche formă de economisire, cea de strângere a banilor cash. Oamenii sunt obligaţi să îşi ţină banii în bănci sau să îi plaseze în imobiliare, unde iar se observă o tendinţă a investiţiilor excesive.
Dacă inflaţia nu încurajează economisirea, intervenţionismul financiar al statului însă trece la constrângerea agenţilor privaţi pentru economisirea forţată. Fie direct, prin asigurările obligatorii, fie indirect, prin consecinţa efectelor redistributive ale inflaţiei. Cetăţenii sunt descurajaţi să investească în propriile lor afaceri sau să îşi deschidă propriile lor firme, în timp ce stimulentele merg către plasamentele în real estate şi în hârtiile de valoare. Investitorii instituţionali (fonduri mutuale, companii de asigurare şi fonduri de pensii), care administrează banii oamenilor, sunt siliţi prin reglementări să investească în titluri de stat, iar Tratatele de la Basel au stimulat aglomerarea băncilor pe acest tip de instrumente.
Intervenţionismul cunoaşte însă şi forme extreme cum ar fi măsluirea preţurilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt manipularea artificială a ratelor de dobândă şi intervenţiile pe cursul de schimb. Riscul valutar este primordial pentru plasamentele în pieţele de bonduri, iar ratele de schimb relativ fixe sunt menţinute de băncile centrale tocmai ca stimulent pentru investitori să cumpere titlurile de stat ale diverselor ţări.
Minciunile statistice sunt alte forme de manipulare ale pieţei şi de distorsiune ale mecanismului de descoperire a preţurilor. Schimbarea frecventă a modului de calcul al inflaţiei, în paralel cu o corupere a intermediarilor care activează pe pieţe sensibile pentru inflaţie, cum ar fi cea a petrolului sau a aurului, sunt alte elemente prin care autorităţile se amestecă brutal în lumea financiară, mai spune Hülsmann.
Consecinţele intervenţionismului: stat prea mare, sistem financiar fragil şi o moralitate pervertită
Profesorul de la Angers spune că primele implicaţii ale acestui intervenţionism masiv sunt de ordin politic: statul a acumulat şi dispune de resurse într-o măsură în care nu ar fi putut să o facă dacă pieţele ar fi funcţionat liber, iar actorii economici ar fi luat decizii în funcţie de propriile lor interese. Guvernele din lumea occidentală au tins să crească tot mai mult, iar pericolul totalitarismului este unul real dacă vom continua în aceeaşi direcţie.
Există şi implicaţii economice: când guverne precum cele ale Germaniei sau Franţei ajung să utilizeze o treime din resursele ţării, iar datoriile publice se acumulează, se pune problema dacă ele vor putea fi plătite. Falimentul de stat are ca alternativă doar majorarea taxelor, pentru că banii utilizaţi în prezent de state nu sunt pentru investiţii care să aducă venituri suplimentare.
Cele mai periculoase sunt, însă, implicaţiile de ordin cultural, consideră Hülsmann. Actorii din pieţele financiare sunt stimulaţi să treacă peste reguli prudenţiale, iar indiferenţa, iresponsabilitatea şi lăcomia devin definitorii pentru sectorul financiar.
Dacă băncile, cu zeci de ani în urmă, aveau până la 20% cash, întrucât asta era chiar funcţia lor, să strângă capitalul, acum banii lichizi sunt mai puţin de 1%. “Mai degrabă încerci să jefuieşti un supermarket. Acolo vei găsi bani. Nu are rost să încerci să jefuieşti o bancă, pentru că acolo nu sunt bani”, a spus profesorul german. El spune că banca sa din Franţa are afişat mare pentru încrederea clienţilor că are 40 miliarde euro sub formă de capital. Aceştia nu spun însă că au şi active de 1.000 miliarde euro. “4%! Doar asta este marja lor de eroare! Să înţelegem de aici că sunt genii la acea bancă? Nu! Adevărul este că nu sunt genii. Ei se bazează doar pe faptul că vor putea accesa lichiditate de la banca centrală”, a declarat Hülsmann.
BNR ar trebui să nu mai ia de la săraci ca să dea la bogaţi
România ar trebui, la rândul ei, să se ţină departe de calea inflaţiei, a spus profesorul Jörg Guido Hülsmann. El a răspuns la o întrebare a Curierului Naţional legată de cantitatea de bani care în România a crescut cu o treime într-un răstimp de trei ani şi jumătate în care economia reală s-a contractat. Banca Naţională ar trebui să nu inducă inflaţie în sistem fie şi dintr-un singur motiv: acela de a nu crea o redistribuţie nedreaptă la nivelul societăţii.
Acesta este un argument suficient pentru ca masa monetară să fie ţinută sub control, astfel încât pături privilegiate de accesul la primii bani să nu câştige pe seama celor mai defavorizaţi membri ai societăţii. Dincolo de implicaţiile economice, acest aspect de ordin moral ar trebui să îi facă pe cei de la BNR să nu recurgă, în continuare, la tipărirea de bani.
Cine este Jörg Guido Hülsmann
Jörg Guido Hülsmann, născut în 1966, este profesor de Drept şi Economie la Universitatea din Angers, Franţa, şi Senior Fellow al Mises Institute, fiind adept al tezelor şcolii austriece de economie. Hülsmann are studii de Filosofie şi Economie, aprofundate la prestigioase instituţii de învăţământ din Germania şi Franţa. El este autor al biografiei lui Ludwig von Mises, dar şi a altor cărţi, dintre care menţionăm “Logica competiţiei monetare” (“Logik der Währungskonkurrenz”- 1996), “Ordine şi anarhie” (“Ordnung und Anarchie” – 2007) “Etica producţiei de bani” (“Die Ethik der Geldproduktion” – 2007), “Deflaţie şi libertate” (“Deflation and Liberty” – 2008).
BURSA: Salvarea băncilor de la faliment a creat un hazard moral
Autor: Alexandru Sârbu
Sursa: Ziarul BURSA
Măsurile prevăzute în Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare nu vor preveni creşterea datoriei publice din partea statelor, în cazul în care s-ar declanşa o criză financiară precum cea din octombrie 2008, este de părere Jörg Guido Hülsmann, profesor de economie în cadrul Universităţii din Angers, Franţa, şi Senior Fellow al Institului Ludwig von Mises din Statele Unite ale Americii. Intervenţiile statelor care au prevenit falimente în sectorul financiar au creat un hazard moral, băncile aşteptându-se ca, în cazul unor dificultăţi viitoare, să fie din nou salvate, este de părere domnia sa. O eventuală ieşire a Greciei din zona euro ar duce la falimentul băncilor greceşti şi la probleme serioase pentru creditorii acestora, însă evitarea unui colaps al sistemului financiar este posibilă, având în vedere determinarea Băncii Centrale Europene (BCE) să injecteze lichiditate în piaţă, potrivit lui Jörg Guido Hülsmann.
Interviu cu Jörg Guido Hülsmann, profesor al Universităţii din Angers
Reporter: Cât de eficiente consideraţi că sunt măsurile luate pentru rezolvarea problemei datoriilor suverane în Europa?
Jörg Guido Hülsmann: Măsurile nu sunt propriu-zis obligatorii. Chiar şi dacă nu sunt respectate, nu există nişte sancţiuni clare. Deci nu există nişte costuri clare pentru ţările care le încalcă. Aceasta ar fi o primă observaţie. O a doua ar fi că aceste măsuri au în vedere vremuri "normale". Ce se întâmplă dacă avem o criză precum cea din octombrie 2008 sau precum cea care se întrevede acum? În acest caz, se poate ca Băncile Centrale să dorească să stabilizeze pieţele financiare, ceea ce ar presupune să crească puternic masa monetară. Cum fac Băncile Centrale acest lucru? Oferind lichiditate în piaţă. Însă, în timpul unei crize financiare, este dificil pentru o Bancă Centrală să găsească pe cineva care să dorească să se îndatoreze şi mai mult. Singurele dispuse să facă acest lucru, în ultimii ani, au fost guvernele. Mă aştept ca acest lucru să se întâmple şi pe viitor. Deci, în ciuda Pactului de Stabilitate, cred că, dacă va interveni o criză financiară majoră, guvernele vor creşte din nou datoria publică, şi o vor face într-un mod semnificativ.
Reporter: În vederea echilibrării bugetelor publice, unele state au impus măsuri de austeritate şi se discută posibilitatea ca şi altele să urmeze această cale. Însă, având în vedere datele statistice pentru Europa, se pare că aceste măsuri au afectat creşterea economică. Pot statele să "însănătoşească" finanţele publice, în condiţiile unei creşteri economice timide sau chiar absente?
Jörg Guido Hülsmann: Măsurile de austeritate, dacă sunt aplicate într-un mod consistent şi riguros, ceea ce nu s-a întâmplat până acum, pot să deterioreze situaţia economică pe termen scurt, reducând rata de creştere a Produsului Intern Brut (PIB) atât în termeni nominali, cât şi în termeni reali. Acest lucru este inevitabil. Este posibil ca pieţele să se prăbuşească, să apară un proces deflaţionist, care îi lichidează pe toţi cei care sunt supraîndatoraţi. Însă, pe termen lung, acest lucru ar fi benefic, pentru că ar pune economia pe o fundaţie mai robustă. Problema noastră, în acest moment, constă în datoria excesivă care există atât în domeniul public, cât şi în cel privat. Această problemă nu se poate rezolva decât prin falimente masive.
Reporter: România a reuşit să traverseze criza financiară fără ca vreo instituţie de credit din ţara noastră să intre în faliment, aspect care a fost evidenţiat şi de către reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional (FMI). Este acesta un aspect pozitiv sau ar trebui să îl tratăm cu mai multă circumspecţie?
Jörg Guido Hülsmann: Pentru mine, acest lucru ridică unele semne de întrebare. Economia de piaţă este a profitului şi a pierderii. Nu este un muzeu în care există doar profituri, iar toţi participanţii la piaţă rămân aici pentru eternitate. O piaţă sănătoasă este una în care există ceea ce Joseph Schumpeter a numit "distrugere creativă", ceea ce constă în companii noi înlocuind companii vechi care au falimentat. Un semnal că sectorul financiar nu reprezintă o parte prea vibrantă a economiei de piaţă constă în absenţa unor modificări structurale. Băncile sunt salvate de la faliment, în timp ce în celelalte sectoare economice apar noi participanţi la piaţă, iar alţii ies într-un mod continuu. Nu mi se pare că avem de a face cu o stare sănătoasă, ci cu o dependenţă faţă de susţinerea din partea autorităţilor.
Reporter: După aproape trei decenii de liberalizare a pieţelor şi privatizare, a companiilor aflate în proprietatea statului, suntem martorii unui val de reglementări ale activităţii economice, în special a celei financiare, şi a naţionalizării unor firme, cu precădere din sectorul financiar. Cum vedeţi evoluţia economiei mondiale în acest context?
Jörg Guido Hülsmann: Tendinţa pe termen lung este să se creeze un sector financiar puternic politizat. Iar un astfel de sistem este, de obicei, acompaniat de ineficienţă şi corupţie. Aceasta va determina companiile, precum şi populaţia, să evite tot mai mult pieţele financiare, din cauză că serviciile vor fi nesatisfăcătoare, şi să găsească alte moduri să îşi finanţeze activitatea. Deci mă aştept la o schimbare a structurii sectorului financiar, la o informalizare a acestuia. Oamenii vor apela mai puţin la pieţele reglementate şi mai mult la reţele formate din rude, prieteni, cunoştinţe şi aşa mai departe.
Reporter: Mesajul pe care autorităţile l-au transmis este că instituţiile financiare naţionalizate urmează să fie privatizate după ce vor ajunge într-o situaţie economică sănătoasă…
Jörg Guido Hülsmann: Această idee se regăseşte în unele teorii economice. Salvezi băncile de la faliment, le îmbunătăţeşti activitatea, iar apoi le vinzi. Problema este că, prin aceste măsuri, creezi un hazard moral în rândul băncilor, pentru că acestea consideră că, dacă vor avea din nou probleme, statul va interveni în aceeaşi manieră să le salveze. În acest fel menţii deficienţele structurale ale sistemului actual, păstrând profiturile în mâini private, în timp ce răsfrângi pierderile asupra populaţiei. Cel mai bun mod să responsabilizezi instituţiile financiare este să laşi posibilitatea ca acestea să falimenteze. Dacă elimini riscul falimentului, nu mai avem de a face cu o piaţă în adevăratul sens al cuvântului.
Reporter: Care ar fi consecinţele unei ieşiri a Greciei din zona euro?
Jörg Guido Hülsmann: În primul rând, aceasta ar duce la falimentul băncilor greceşti. Apoi, falimentul principalilor creditori ai acestora. Este dificil de estimat dimensiunea unui efort de salvare a creditorilor băncilor greceşti, dar este posibil să ajungă la câteva sute de miliarde de euro. O sumă mare, dar nu imposibil de obţinut, având în vedere că Banca Centrală Europeană a crescut oferta de lichiditate cu 1.000 miliarde euro în ultimele luni.
O eventuală ieşire a Greciei din zona euro poate să determine şi alte ţări să facă acest lucru pe viitor, ceea ce ar creşte costurile de acoperire a pierderilor create. Însă, atât timp cât există determinarea de utilizare a "tiparniţei" pentru a salva băncile posibil afectate, este posibil să prevenim un eventual colaps al sistemului financiar. Şi chiar dacă multe insituţii financiare din ţările rămase în zona euro s-ar prăbuşi, aceasta nu ar echivala, în mod obligatoriu, cu sfârşitul euro sau al Uniunii Europene. Nu întrevăd, cel puţin în următorii cinci ani, nicio ameninţare a integrităţii UE care să vină din partea unui eventual colaps al sectorului financiar. Nici macăr dacă intervine o criză majoră, acest lucru nu înseamnă că UE se va destrăma din această cauză. Depinde de cum va interpreta lumea. Dacă oamenii vor considera vinovată Comisia Europeană, atunci ar putea să dorească ieşirea din Uniune. Dar nimeni nu pune problema în acest fel.
Reporter: Vă mulţumesc!
Cărţi de vânzare la evenimentul Hülsmann
Diseară veţi putea achiziţiona titlurile editate de Institutul Mises, de Libertas Publishing şi de Editura UAIC.
Conferinţa lui Jörg Guido Hülsmann va fi urmată de o sesiune de autografe.
Pieţele financiare şi Statul
Acesta este titlul conferinţei pe care Jörg Guido Hülsmann o susţine la Bucureşti pe 15 mai în Aula Magna a Academiei de Studii Economice. Pe 14 mai, a vorbit la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi despre „Sfârşitul keynesismului” şi a lansat oficial două cărţi traduse în limba română: „Etica producţiei de bani” şi „Deflaţie şi libertate”.
Sunt convins că oricine alege să îl asculte azi sau mâine pe Hülsmann va căpăta o perspectivă largă asupra problemelor economice şi financiare în care se află lumea în prezent. Tocmai pentru că atenţia tuturor este aţintită asupra circului cauzat de perioada electorală, e momentul să ne dăm un pas înapoi şi să privim la perspectiva largă a tendinţelor internaţionale, care pot afecta România mult mai mult decât schimbările interne.
În condiţiile în care se vorbeşte de ieşirea iminentă a Greciei din Zona Euro sau despre revenirea mărcii gemane, lucruri inimaginabile acum doi sau trei ani, Hülsmann poate fi considerat un profet monetar. Iată ce scria el despre moneda euro acum doisprezece ani:
„Nu este decât o chestiune de timp până când America de Nord şi Europa vor atinge şi ele un punct fără întoarcere, situaţie în care se va găsi întreaga economie clădită pe o monedă discreţionară. În acel moment, fireşte, nu va mai fi nimeni care să menţină în viaţă tristul joc al îndatorării şi inflaţiei în alternanţă. Fie economia occidentală va fi atunci complet sub domnia statului, cum a fost cazul sub naţional-socialism, fie va fi hiperinflaţie. De acel moment ne mai despart, poate, doar câţiva ani ori câteva decenii. E posibil să fie împins în timp printr-o uniune monetară între dolar şi euro (şi yen?). Nimic nu se schimbă însă, la capătul drumului este fie socialismul, fie hiperinflaţia.”
De ce stau lucrurile aşa? Pe scurt, pentru că moneda euro nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. O monedă autentică trebuie să servească societăţii pentru realizarea unei funcţii vitale: calculul antreprenorial de rentabilitate. Prin faptul că serveşte drept mijloc generalizat de schimb, moneda devine acel bun în care se pot exprima preţurile tuturor celorlalte bunuri şi servicii şi, astfel, numitorul comun al diverselor alternative de acţiune. O economie poate fi „economică” sau „raţională”, doar dacă are o monedă sănătoasă.
Ce este o monedă sănătoasă? Iarăşi pe scurt, o monedă-marfă. În schimb, moneda euro este, ca şi monedele-decret naţionale, un produs artificial, monopol al statului pe care oamenii sunt constrânşi să îl utilizeze, fără a putea opta pentru alţi potenţiali producători ai unor alternative mai apreciate de piaţă. O bucată de hârtie care poate fi reprodusă practic fără costuri imediate (spre deosebire de o autentică monedă-marfă) în beneficiul autorităţilor emitente.
Motivul instabilităţii monedei euro (şi al oricărei monede discreţionare) este legat de costurile indirecte pe care acest tip de instituţie le generează şi aruncă asupra societăţii: redistribuţia inflaţionistă şi cicurile economice. Euro ca monedă a Uniunii Europene este consecinţa fugii statelor-naţiune de consecinţele propriei iresponsabilităţi monetare.
Revenind, tot acum doisprezece ani Hülsmann susţinea că „numai nişte reforme radicale în direcţia pieţei pot să ne salveze – întoarcerea la o monedă-marfă, exemplul aurului, pe o piaţă monetară liberă şi retragerea completă a statului din sistemul monetar”. Să vedem ce are de spus azi, în plină depresiune mondială şi sub semnul dezintegrării sistemului monetar şi financiar european.
Guvernarea de gherilă
Dacă măsurile şi intenţiile guvernărilor recente sugerau organizare şi cadenţă ca la armată, duşmanul fiind mai degrabă propria populaţie, guvernarea Ponta se pare că va funcţiona cu tactici de gherilă.
Altă abordare, din păcate acelaşi duşman. Ce altceva se poate înţelege dintr-o listă de obiective atât de haotică, măcar în aparenţă, ca cea prezentată de Victor Ponta săptămâna trecută? Cea mai ţipătoare contradicţie este între intenţia de a scădea CAS-ul „la angajator” şi cea de a creşte salariul minim.
Pentru a înţelege cât de aiuritoare este alăturarea celor două propuneri, haideţi să vedem ce înseamnă să ai salariu pe o piaţă funcţională. Întâi, ca să primeşti salariu, trebuie să însemni ceva pe piaţă. Ceea ce în limbajul străzii s-ar exprima prin „pieţele mă iubeşte fiindcă am valoare”, economiştii numesc PVMA: productivitate valorică marginală actualizată.
Dacă strada are doar o intuiţie bună, economiştii sunt aceia care au formalizat adevărul că un lucrător, fie el zilier sau manager, îşi primeşte de la consumatorii finali, prin piaţă, atât cât merită.
Dincolo de aspectul exterior al procesului de contractare, unde se pare că antreprenorii sunt decidenţii care îi angajează pe salariaţi la preţul pe care au ei chef să-l dea (nedrept de mic, evident), se află următorul lanţ cauzal: într-un proces de producţie un salariat în plus poate creşte productivitatea într-o anumită măsură. Cu el producţia e mai mare decât fără el. Antreprenorul îşi face socoteala că acea producţie adiţională se va vinde la piaţă cu o sumă concretă.
Din acea sumă antreprenorul trebuie să scoată costul timpului: una este când producţia e gata şi se poate vinde într-o zi, alta când ajunge pe piaţă abia după câteva luni. Acea sumă redusă cu rata dobânzii (costul de oportunitate al folosirii resurselor în alte proiecte, estimat subiectiv de antreprenor, nu ce decretează BNR-ul ) este limita maximă în care el va negocia cu salariatul.
Limita minimă este dată de concurenţa diverselor procese productive în care salariatul şi-ar putea cheltui cu folos energia (antreprenorul care nu plăteşte realist îşi va pierde lucrătorii). Pe o piaţă flexibilă limita minimă şi cea maximă vor aduce la un punct fix intervalul în care se poate concretiza sustenabil salariul.
Dacă această lege economică a salariului este valabilă, atunci trebuie să tragem două concluzii. În primul rând,toate taxele pe salariu sunt luate de stat de la salariat, iar angajatorul are rol de pion colector (el nu poate creşte preţurile fără a-şi pierde piaţa, aşa că pune salariaţii în faţa crudei realităţi). Împărţirea CAS-ului la angajator versus angajat este doar propagandistică. Scăderea taxelor salariale, fie de la angajat, fie de la angajator, ar avea acelaşi efect: creşterea sustenabilă a salariilor.
În al doilea rând, salariul minim este o tâmpenie, ca orice preţ fixat prin decret. Ori este mai mic decât cel real de pe piaţă, şi atunci este irelevant, ori este mai mare, şi atunci creează un hiatus între ceea ce este dispus să ofere angajatorul (adică piaţa) şi ceea ce trebuie. Din această ultimă situaţie rezultă, pe de o parte, şomajul unor oameni care poate au cel mai mult nevoie de o slujbă şi, pe de alta, lipsirea pieţei de lucrurile pe care acei şomeri le-ar fi produs.
Aşadar, cel puţin la nivel declarativ, noua guvernare vrea să scadă şomajul şi să îl crească în acelaşi timp. Vrea să crească veniturile la buget şi să le scadă în acelaşi timp. E la modă gherila cu bască electorală.
[Articol apărut iniţial în Finanţiştii.]
Campania 2%
Nu uitaţi, dacă doriţi să ne susţineţi, că se aproprie data limită de 15 mai:
Găsiţi aici forumularele precompletate.
Mulţumim!
Jörg Guido Hülsmann la Bucureşti
Vă invităm la conferinţa cu titlul Financial Markets and the State, susţinută de Jörg Guido Hülsmann la Bucureşti, marţi, pe 15 mai 2012, în Aula Magna a Academiei de Studii Economice, de la orele 18:00. (Intrarea este liberă.)
Despre autor
Jörg Guido Hülsmann este Senior Fellow al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, şi profesor al Facultăţii de Drept, Economie şi Ştiinţe Sociale a Universităţii din Angers, Franţa.
Hülsmann s-a născut în 1966, a studiat filosofie la Freien Universität Berlin, ştiinţe politehnice şi economie la Technischen Universität Berlin şi finanţe, management şi marketing la École supérieure de commerce de Toulouse. A obţinut titlul de doctor în economie de la Technischen Universität Berlin şi a fost acreditat pentru conducerea tezelor de doctorat de către Universitatea Paris Dauphine.
Jörg Guido Hülsmann este unul dintre cei mai importanţi cercetători contemporani din cadrul Şcolii austriece de economie. A adus contribuţii importante şi remarcabile la teoria monedei, a ciclului economic, a echilibrului general sau a dobânzii. A scris multe articole publicate în reviste de specialitate, a editat şase cărţi şi este autorul unor cărţi şi monografii, două dintre ele, Etica producţiei monetare şi Deflaţie şi libertate fiind traduse în limba română în cadrul Institutului F. A. Hayek de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi.
Jörg Guido Hülsmann a tradus texte esenţiale ale Şcolii austriece în limbile engleză, franceză şi germană, a scris numeroase articole de popularizare şi comentarii jurnalistice şi a susţinut numeroase conferinţe.
Pe site-ul nostru găsiţi următoarele texte de Jörg Guido Hülsmann:
Euro. O interpretare rothbardiană a evoluţiei monetare recente
Unificarea politică: teorema generalizată a progresiei
În variantă tipărită îl puteţi citi pe Hülsmann în două cărţi editate de noi:
Ce le-a făcut Statul banilor noştri?
Cinci eseuri monetare în tradiţia Şcolii austriece
Organizatori:
Parteneri:
Cum s-au îmbogăţit muncitorii
În comentariul de săptămâna trecută spuneam că masele ajung să deţină grosul capitalului într-o economie de piaţă autentică. În aşteptarea zilei de 1 Mai muncitoresc, cu riscul de a deturna atenţia de la reţeta amestecului pentru mici, cred că e bine de clarificat cum s-a întâmplat istoric acest lucru şi cum se întâmplă, oriunde şi oricând, dacă se respectă o „reţetă” economică simplă.
Un volum disponibil în limba română, editat de F.A. Hayek şi intitulat Capitalismul şi istoricii, ajută la înlăturarea buruienişului marxist de pe istoria revoluţiei industriale şi lămurirea faptului că evoluţia vertiginoasă a populaţiei din perioada aceea a fost posibilă datorită libertăţii şi economisirii.
A fost de ajuns ca sistemul economic să fie relativ eliberat de taxe şi reglementări şi ca societatea să producă şi să economisească ceva în plus faţă de nevoile imediate, pentru ca oamenii să se poată asocia liber şi să folosească bunurile neconsumate şi resursele disponibile în sistemul de diviziune a muncii (fiecare se specializează pe ce poate face cel mai bine şi astfel contribuie cel mai mult la bunăstarea lui şi a tuturor celorlalţi). Astfel s-au pus bazele acumulării unei cantităţi sporite şi a unei diversităţi mai mari de bunuri care puteau fi puse deoparte pentru a fi folosite în procese productive mai ample, care înainte puteau fi doar imaginate, nu şi puse în practică.
Începutul a fost crâncen: procesul capitalist de sporire a productivităţii avea nevoie de mână de lucru, dar nu putea răsplăti acea mână de lucru decât mizerabil, pentru că la un nivel mizerabil (privind în urmă din prezent) erau şi patronul şi, mai ales, cei care cumpărau bunurile produse.
Creşterea populaţiei şi intensificarea diviziunii muncii a făcut posibil ca în câteva generaţii capitalismul să ofere o evoluţia de-a dreptul incredibilă a bunăstării materiale. Într-un timp ridicol de scurt, din perspectivă istorică, s-a ajuns de la masele mizere la situaţia în care lucrătorii, resursa umană, sau cum doriţi să le spuneţi, au devenit factorul de producţie cel mai rar, gâtul de sticlă pentru care antreprenorii, oricât de mult le-ar fi plăcut să-i „exploateze” pentru propriul profit, trebuiau să scoată sume din ce în ce mai mari pentru a le licita serviciile. Mulţi dintre salariaţi au putut să economisească şi cu propriul capital astfel format să devină ei înşişi patroni şi să pornească astfel în propria aventură antreprenorială, ori să se mulţumească cu calitatea de acţionari sau creditori.
Datorită acestei concurenţe averile şi prosperitatea se distribuie după capacitatea şi talentul fiecăruia şi istoric s-a observat că oamenii sunt mai degrabă egali din această perspectivă: astfel s-a format o pătură de mijloc extinsă care a lăsat puţin loc pentru extremele sărăciei sau opulenţei. Şi, un lucru foarte important, un astfel de sistem economic este într-o continuă dinamică: în sărăcie rămân doar cei care chiar nu vor să facă cel mai mic efort, iar extrem de bogaţi rămân doar cei care reuşesc permanent să surprindă plăcut cu produsele lor. Acesta este egalitarismul capitalist.
Acum, de 1 Mai muncitoresc, gândiţi-vă numai că în România salariaţii plătesc taxe care ajung la 80% din productivitatea lor (impozitarea salarială şi TVA-ul), taxe pe care statul le risipeşte. Imaginaţi-vă ce-ar putea să însemne pentru noi toţi ca această risipă imensă să înceteze şi în locul ei să înceapă o acumulare de capital ghidată de economisirea celor care nu ar mai fi deposedaţi de rodul muncii lor.
[Articol apărut iniţial în Finanţiştii.]
Sarmale cu dulceaţă
Asta cred că ar trebui să dea USL la „serbările câmepeneşti” de 1 mai, în loc de mici şi bere, pentru a se potrivi cu greţoşenia listei cu priorităţi a lui Ponta.
Deci se scade CAS-ul la angajator, pentru stimularea angajărilor, şi în acelaşi timp se creşte salariul minim la 850 de lei, pentru creşterea încasărilor la buget.
Interesant…
Cine mai pofteşte o sarma? Că dulceaţa e de trandafiri.
Eterna expropriere a socialismului popular
Statul argentinian naţionalizează 51% din YPF, fosta companie petrolieră de stat, privatizată în 1999 către compania spaniolă Repsol.
În marginea evenimentului se comentează, de exemplu, că regimul preşedintei Cristina de Kirchner creează un precedent periculos. Exproprierea în Argentina anului 2012 un precedent? Poate doar dacă analiza se face pe o perioadă istorică foarte scurtă.
Argentina face de bune decenii un du-te vino demolator între regimuri socialiste, ba de stânga, ba de dreapta, în care exproprierea a fost adesea necazul mai mic pe care îl puteau păţi indezirabilii.
Poate mai populară decât tangoul este mentalitatea socialistă a maselor. Ilustrativ pentru această mentalitate este un documentar semnat de Avi Lewis şi Naomi Klein, intitulat „The Take” (Luarea) în care aflăm despre mişcarea de ocupare a fabricilor cu probleme (de cele mai multe ori induse etatic) de către muncitorii concediaţi. Iată încă un premiat şi nociv produs de export al culturii argentiniene.
Aforismul „un popor are conducătorii pe care şi-i merită” este valabil nu doar în Argentina, ci oriunde, inclusiv în România. Fără a ignora rolul negativ al unor instituţii internaţionale alimentate de cu totul alte principii decât respectul pentru proprietate, cam greu este ca astfel de intervenţii exterioare să îşi impună agenţii şi politicile asupra unei populaţii care respinge ideile socialiste şi caută soluţii mai fireşti.
Ca în Argentina, în România, o spun cu regret, răul vine şi de jos. Priviţi numai la motivaţiile celor care au ieşit acum câteva luni în Piaţa Universităţii. Cu excepţia celor care protestau contra taxei auto, aproape toată lumea avea de cerut lucruri care implicau o expropriere.
„Calafatiştii” nu aveau soluţii foarte nuanţate pentru problemele sănătăţii, ci vroiau păstrarea medicului Arafat într-o poziţie birocratică şi servicii medicale universal gratuite, ceea ce însemna continuarea unei politici de spoliere a maselor de salariaţi şi păstrarea unui sistem care oferă servicii execrabile în timp ce victimizează marea majoritate a pacienţilor şi a medicilor. Alţii nici măcar nu doreau ceva pentru toată lumea, ci să vină a doua zi la uşa unui politician pentru o pomană personală, indiferent de unde şi cum era obţinută. De departe cei mai periculoşi au fost cei care cereau naţionalizări pe toată linia şi militarul care propunea nici mai mult nici mai puţin decât o juntă dictatorială la Bucureşti.
În acest context, mare ar fi mirarea ca recenta propunere de limitare a despăgubirilor la 15% din valoare pentru victimele exproprierii comuniste, plătibili în zece ani sau mai mult, să declanşeze vreo reacţie populară. Nu mă îndoiesc că premierul sau preşedintele fac declaraţii fundamentate pe sondaje ale opiniei votanţilor atunci când propun astfel de permanentizări ale naţionalizărilor sau când atacă profitabilitatea Petrom-ului.
Cine îşi închipuie că despăgubirea proprietarilor sau profiturile privatizaţilor stau în calea propriei prosperităţi şi cere intervenţia statului nu înţelege că într-o autentică economie de piaţă masele ajung să deţină grosul capitalului. Prin susţinerea intervenţiei statului, masele îşi semnează propria şi perpetua expropriere.
Într-o Românie postrevoluţionară care a păstrat prin accept popular vechile structuri ale puterii, omul de rând nu poate spera, realist vorbind, decât la subzistenţă în umbra şi sub protecţia statului spoliator.
[Comentariu publicat iniţial în Finanţiştii.ro]
·