Mises Days: Concurs de eseuri – prelungire până la sfârşitul anului

Institutul Mises

Actualizare: Am decis să prelungim concursul, noul termen final fiind 31.12.2019. Vă încurajăm în continuare să scrieţi şi să ne trimiteţi eseurile, care vor fi anonimizate şi trimise mai departe către juriu. *

Pe 29 septembrie 2019 s-au făcut 138 de ani de la naşterea lui Ludwig von Mises.

Anul 2019 marchează 70 de ani de la prima ediţie a tratatului Human Action.

Pentru a aniversa, lansăm azi concursul Acţiunea umană la 70 de ani (#AU70) prin care vom premia cele mai bune eseuri de economie. Temele pot fi legate de orice problemă teoretică sau practică, atât timp cât sunt tratate în spiritul Şcolii austriece de economie.

Recomandări pentru eseu: între 3 şi 5 pagini în format word (6000-10.000 de semne cu spaţii), cu note de subsol unde este cazul şi bibliografie la final.

Eseurile vor fi evaluate de un juriu format din membri şi cercetători asociaţi ai Institutului Ludwig von Mises România: Mihai-Vladimir Topan, Constantin Munteanu Gurgu, Bogdan Glăvan, Radu Cristian Muşetescu, Octavian Dragomir Jora, Andreas Stamate-Ştefan, Matei-Alexandru Apăvăloaei.

Termenul limită este 31 decembrie 2019.

Eseurile premiate vor fi publicate pe site-ul mises.ro şi site-urile partenere. La iniţiativa revistei The Market for Ideas, eseurile vor fi de asemenea traduse şi publicate în limba engleză.

Premiile sunt următoarele:

Premiul I, în valoare de 600 de lei constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises (mises.ro/librarie/) în valoare de 300 de lei şi un voucher de 300 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul II, în valoare de 450 de lei, constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises în valoare de 250 de lei şi un voucher de 200 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul III, în valoare de 300 de lei, constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises în valoare de 150 de lei şi un voucher de 150 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Toate premiile vor fi însoţite de câte un pachet suplimentar de cărţi de economie.

Aşteptăm eseurile, alături de numele şi adresa autorilor, pe contact@mises.ro.

Comentează

Ce se vede şi ce nu se vede din acordurile de neconcurenţialitate. Cazul forţei de muncă

Andreas Stamate-Ştefan

Industriile interne sunt în concurenţă unele cu altele. Capitalul, munca, şi pământul nu sunt factori de producţie prezenţi din abundenţă, în aşa fel încât antreprenorul să se poată servi din ei, să-i aibă la discreţie. Câştigarea, dar şi prezervarea lor presupune efort şi raţionalitate economică. Capitalul, munca şi pâmântul, cei trei factori de producţie de bază sunt ei înşişi în concurenţă.

Se judecă prost când concurenţa este privită ca legitimă doar atunci când două sau mai multe firme îşi dispută accesul la capital, muncă şi pământ pe toate fronturile şi cu toate ocaziile. Această judecată este păguboasă atât economic, dar şi legal, căci demonetizează ideea de politică concurenţială. Denotă judecarea concurenţei după un standard din afara acesteia. Tactica unor concurenţi de a limita concurenţa intra-industrial este tot o formă de concurenţă. Cât priveşte standardul optim, sau cât de mult sau puţin se pot concura firmele, acest lucru nu se poate determina ştiinţific, prin urmare legea nu poate opera cu un astfel de standard.

Uneori concurenţa poate lua forma unei înţelegeri, unei cooperări tacite, al cărei succes – în ciuda aparenţelor – nu este nicidecum garantat. Aşa este posibil să fie şi recentul caz intrat în atenţia Consiliului Concurenţei privind câteva firme din industria auto, care ar avea gentlemen’s agreement-uri (sau no-poaching agreement, în legislaţia anti-trust din SUA) cu mulţi furnizori, subcontractori din industrie ce fac imposibilă migraţia angajaţilor de la o firmă la alta.

Faptul că firmele îşi limitează concurenţa în utilizarea factorului muncă poate sugera mai multe tipuri de probleme economice.

Una este costul de oportunitate cu schimbarea angajaţilor. Altfel spus, antreprenorul vinde relativ dificil produsul realizat de un nou angajat, pentru care ar fi necesare noi cheltuieli. În schema subiectivă a costurilor, acest lucru poate fi foarte important. Din afară, de pe poziţia birocratică, non-antreprenorială, nu se vede.

Un alt motiv pentru care firmele ar coluziona spre a evita concurenţa pe un anumit segment de forţă de muncă este prezervarea unor investiţii realizate în resursa umană (traininguri, Know-how, competenţe etc.) dar şi a secretului comercial. De obicei acest lucru se întâmplă mai ales în zona angajaţilor cu calificare, specializaţi şi cu salarii mari, dar nu este exclus să apară şi în zona unde calificarea este mai redusă.

Este adevărat că aceste acorduri limitează puterea de negociere a angajaţilor care doresc să migreze pe alte poziţii mai bune din punct de vedere financiar, însă în acelaşi timp se poate argumenta că ele oferă o mai mare libertate celor care doresc să-şi păstreze poziţiile, fie ei angajaţi, manageri sau chiar proprietari. De ce ar fi mai importanţi cei care vor mai mult de la o firmă (sau industrie) decât cei care vor mai puţin? De ce ar fi mai importantă eliberarea unor factori de producţie pentru migraţia personalului intra-industrie decât menţinerea alocării lor pentru păstrarea status-quo-ului? Aceste lucruri pot fi decise doar de proprietarii factorilor de producţie. Oricât ar părea de straniu din punct de vedere social, angajatul are dreptul contractual la plata serviciilor sale, nu la a lua parte la deciziile firmei angajatoare în raport cu alte firme.

Pe de altă parte, atunci când numărul celor care doresc să avanseze pe o poziţie mai bună financiar (cu mai multe oportunităţi) va creşte şi totuşi nu vor putea avansa, dar totuşi vor fi dispuşi să plece din sectorul care conspiră, acela va fi un moment în care acordurile de acest fel nu vor mai fi profitabile. Iar dacă piaţa va fi liberă, noi firme vor sesiza oportunitate de profit în această direcţie. Acordurile de interzicere a migraţiei angajaţilor de la o firmă la alta, ca orice acorduri între firme, sunt supuse riscului şi incertitudinii. Deşi în aparenţă par profitabile, ele se pot solda şi cu pierderi, precum demisia unor angajaţi cu înaltă calificare. Costul de a reinstala în aceeaşi poziţie un nou angajat este practic penalitatea suportată de angajator.

S-a mai spus că intenţia firmelor este de a menţine un nivel redus al salariilor. Însă abilitatea unei firme de a face acest lucru pe o piaţă concurenţială este una destul de mică. Dacă valoarea produsului marginal al unui angajat creşte, salariul său va tinde (trebuie) să crească, altfel angajatul va părăsi în cele din urmă firma. Dacă piaţa nu este cu adevărat concurenţială, atunci trebuie observat ce tipuri de bariere instituţionale (legislaţia muncii, sindicate) împiedică creşterea salariilor reale în industrie.

O altă problemă ridicată este că aceste acorduri demotivează angajaţii, care sunt obligaţi să-şi găsească joburi în străinătate. Însă unei firme sau conglomerat de firme nu i se poate imputa retenţia angajaţilor sau datoria socială de a preveni exportul de specialişti. La nivel macroeconomic, problema este de ce piaţa serviciilor auto ţine să-şi securizeze poziţia pe piaţa forţei de muncă prin acorduri de acest fel. Poate corect ar fi să ne întrebăm de ce o bună parte din forţa de muncă (specialişti) este deja plecată în exterior sau de ce sistemul educaţional românesc nu produce suficient de mulţi specialişti. De obicei munca urmează capitalul.

Însă ceea ce „trece sticla” de obicei în cazul acestor subiecte nu este argumentul economic, ci dimensiunea socială a problemei. Acordurile de limitare a concurenţei pe factorul muncă sunt problematice mai ales în zona angajaţilor cu calificare redusă, deoarece se consideră că aceştia sunt mai vulnerabili social, având un venit mic şi calificare redusă. Acesta este şi motivul pentru care unii autori consideră necesare măsuri de intervenţie a statului pentru a opri astfel de acorduri între firme

Din punct de vedere social, ar putea fi optim să se interzică astfel de situaţii de neconcurenţialitate, din cauza efectelor colective anticoncurenţiale pe care le au, cu toate că, individual, sunt rezonabile (Krueger şi Posner, 2018).

Totuşi, aceste propuneri nu fac decât să întărească ideea că politica concurenţială devine mai curând un instrument de asistenţă socială şi nu unul de supraveghere a respectării drepturilor de proprietate angajate în tranzacţiile economice. Nu ar fi în regulă nici acest lucru, însă pentru asta nu este nevoie de modele matematice şi econometrice complexe (împachetate cu titlul de investigaţii concurenţiale). Aş îndrăzni să spun că, dacă scopul interzicerii acordurilor de limitare a migraţiei intra-industriale a factorului muncă este protecţia persoanelor (uneori firmelor) vulnerabile social (sau economic), atunci nu este nevoie nici măcar de Consiliul Concurenţei. Să ne mai întrebăm şi de ce sau cum au ajuns vulnerabile social unele persoane? Să aibă vreo legătură cu politicile economice ale statului în general (ex. salariul minim, inflaţia, gradul de îndatorare al statului etc.)?

Comentează

Mises Days: Concurs de eseuri

Institutul Mises

Pe 29 septembrie 2019 s-au făcut 138 de ani de la naşterea lui Ludwig von Mises.

Anul 2019 marchează 70 de ani de la prima ediţie a tratatului Human Action.

Pentru a aniversa, lansăm azi concursul Acţiunea umană la 70 de ani (#AU70) prin care vom premia cele mai bune eseuri de economie. Temele pot fi legate de orice problemă teoretică sau practică, atât timp cât sunt tratate în spiritul Şcolii austriece de economie.

Recomandări pentru eseu: între 3 şi 5 pagini în format word (6000-10.000 de semne cu spaţii), cu note de subsol unde este cazul şi bibliografie la final.

Eseurile vor fi evaluate de un juriu format din membri şi cercetători asociaţi ai Institutului Ludwig von Mises România: Mihai-Vladimir Topan, Constantin Munteanu Gurgu, Bogdan Glăvan, Radu Cristian Muşetescu, Octavian Dragomir Jora, Andreas Stamate-Ştefan, Matei-Alexandru Apăvăloaei.

Termenul limită este 31 decembrie 2019.

Eseurile premiate vor fi publicate pe site-ul mises.ro şi site-urile partenere. La iniţiativa revistei The Market for Ideas, eseurile vor fi de asemenea traduse şi publicate în limba engleză.

Premiile sunt următoarele:

Premiul I, în valoare de 600 de lei constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises (mises.ro/librarie/) în valoare de 300 de lei şi un voucher de 300 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul II, în valoare de 450 de lei, constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises în valoare de 250 de lei şi un voucher de 200 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul III, în valoare de 300 de lei, constând în orice comandă de cărţi de pe Librăria Mises în valoare de 150 de lei şi un voucher de 150 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Toate premiile vor fi însoţite de câte un pachet suplimentar de cărţi de economie.

Aşteptăm eseurile, alături de numele şi adresa autorilor, pe contact@mises.ro.

Comentează

Internaţionalizarea firmelor româneşti, încă dependentă de instituţii extractive

Andreas Stamate-Ştefan

Institutul Ludwig von Mises România a realizat recent, în premieră, pentru Fundaţia Romanian Business Leaders, un studiu referitor la internaţionalizarea firmelor româneşti dintr-o perspectivă clasic liberală sau misesiană. Autorii studiului sunt Matei-Alexandru Apăvăloaei, Tudor Gherasim Smirna şi Andreas Stamate-Ştefan, cercetători ai Institutului Mises România şi cadre didactice în Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice. De asemenea, studiul include o contribuţie de Claudiu Vrînceanu, din partea Start-up Bridge / RBL. Poate fi descărcat de aici:
Dezvoltare prin internaţionalizare [pdf].

În esenţă, studiul se prezintă ca o sinteză a argumentelor clasic liberale în ceea ce priveşte internaţionalizarea şi investiţiile străine în general şi se desfăşoară în trei părţi. Prima parte inventariază didactic teoriile internaţionalizării, a doua parte explică trecutul României în privinţa internaţionalizării şi lentoarea reformelor către o economie de piaţă, iar a treia parte arată ce opţiuni de politică publică ar fi compatibile (sau cât mai puţin incompatibile) cu perspectiva liberală. Conţinutul empiric al studiului este compus dintr-o gamă variată de statistici care prezintă situaţia internaţionalizării firmelor româneşti, în comparaţie cu ţările din regiune (Cehia, Polonia, Ungaria şi Bulgaria). Valoarea studiului este în primul rând una educaţională, şi apoi poate şi ca propunere de politică publică.

Ideea centrală a studiului

Dacă ar fi să rezumăm întregul studiu la o singură idee, ar fi aceasta: internaţionalizarea firmelor româneşti este un proces care depinde de calitatea instituţiilor noastre interne, respectiv cât de favorabile sunt ele progresului şi civilizaţiei materiale. Când spunem instituţii ne referim desigur la accepţiunea clasic liberală a termenului, adică la proprietate privată, diviziunea muncii, comerţ liber, monedă liberă etc. Au fost şi/sau sunt ele protejate în statul de drept România?!

Istoric, statele care au încercat să prezerve, să protejeze aceste instituţii, pe care economistul Daron Acemoglu (2013, p. 73) le botează drept instituţii incluzive, sunt state care au prosperat, care s-au dezvoltat economic. La polul opus, statele care s-au arătat mai favorabile instituţiilor extractive (sclavia, exproprieri arbitrare, taxare, birocraţie, control) sunt state care şi-au inhibat dezvoltarea.

Problema fundamentală

În loc de toate drumurile duc la Roma, am putea spune ca economişti că toate drumurile duc la Ludwig von Mises şi şcoala Austriacă de economie. Una dintre convingerile intime ale autorilor studiului este că, de fapt, problema socialismului nu s-a înţeles. Spunem aceasta deoarece şi astăzi predomină iniţiative de socializare a internaţionalizării, de intervenţie în această zonă. Numai în 2018, bugetul alocat de către Comisia Europeană pentru promovarea produselor agro-alimentare pe pieţele internaţionale a fost de 179 milioane euro[1]. Un alt exemplu este fondul de risc GapMinder, care oferă finanţare pentru accelerarea start-up-urilor tehnologice. Bugetul acestui fond este de 26 milioane de euro. Acestea sunt doar două exemple. Pentru un inventar al tuturor finanţărilor pentru internaţionalizare poate fi consultat Ghidul finanţării de stat pentru internaţionalizare, realizat de Iniţiativa pentru Competitivitate (INACO)[2].

Ludwig von Mises este prezent în acest studiu prin cel puţin două argumente: argumentul calculului economic în socialism (2018, pp. 719-731) şi argumentul dinamicii sau instabilităţii sistemului intervenţionist (2018, p, 886). Primul argument demonstrează cum în absenţa proprietăţii private nu poate exista o piaţă pe care bunurile (cu precădere factorii de producţie) să se schimbe. Absenţa unei pieţe aduce cu sine o altă problemă spinoasă, cea a imposibilităţii de formare a unor preţuri reale. Iar fără preţuri, planificatorul este practic în imposibilitatea de a hotărî care sunt proiectele dezirabile şi mai puţin dezirabile din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, calculul economic (profit-pierdere) este imposibil, deci orice posibilă alocare a resurselor se va face în baza altor criterii decât cele ale eficienţei. Sigur, nu suntem în situaţia aceasta, însă facem paşi în direcţia asta.

Al doilea argument arată că orice intervenţie guvernamentală creează o distorsiune în piaţă (fie la nivel de producţie, fie la nivel de preţuri), situaţie ce va presupune planificarea unei noi intervenţii pentru eliminarea efectelor primei intervenţii. Şi astfel, spune Mises, se intră într-o spirală (printr-un cumul de n intervenţii) a cărei destinaţie finală este socialismul, deci controlul guvernamental asupra factorilor de producţie. Pare imposibil, nu? Mises ar spune că nu. Socialismul se poate instaura brusc, peste noapte, în stilul comunist, sau se poate realiza şi treptat, în stil social-democrat sau ordoliberal, prin măsuri care încet, încet transferă controlul asupra mijloacelor de producţie de la proprietarii legitimi către guvern. Astăzi finanţăm internaţionalizarea puţin, mâine o condiţionăm puţin (în virtutea unor obiective ecologice, tehnologice etc.), poimâine spunem că nu mai acordăm finanţare decât pe liniile eligibile, apoi restrângem sfera eligibilităţii funcţie de obiective supranaţionale decise de alţii etc.

În sfârşit, va veni şi momentul când firmele vor funcţiona ca anexe, departamente de jure şi de facto ale statului, şi în care distincţia proprietar – manager birocratic va fi greu de făcut, căci proprietarul va fi deja managerul unui mamut ce produce pe bază de comandă aliniată la obiectivele guvernamentale (X start-up-uri înfiinţate, Y locuri de muncă create, Z investiţii realizate în plantarea de pomi etc.), şi care va avea şi satisfacţia că îşi poate reglementa propria firmă/industrie. Acesta este practic visul tehnocrat în formă pură.

Trebuie înţeles faptul că socialismul nu este ceva dispărut în negura vremii, care nu mai există doar pentru faptul că nu mai ai un dictator, un comitet de planificare sau naţionalizarea efectivă a mijloacelor de producţie. Socialismul este viu şi este prezent (o spunem din experienţă personală) în universităţi, în mediul academic, în rândul tinerilor, în rândul politicienilor, vechi sau noi. Ce mai trebuie înţeles este că finanţarea internaţionalizării de către stat nu este altceva decât un măr otrăvit, o formă de socializare, la distanţă deocamdată, care încet dar sigur, reface, repune în drepturi regimul socialist.

Starea de fapt şi discuţia internaţionalizării firmelor româneşti

Deocamdată, din România încă se pleacă. Cifrele oficiale indică faptul că între 3,5 şi 4 milioane de români au plecat de la Revoluţia din 1989 şi până astăzi în străinătate, în ţări mai prietenoase cu proprietatea, capitalul, comerţul, în ţări care au proliferat (mai mult decât în România) instituţiile incluzive. Deci cel puţin pentru moment România pare a fi un exportator de muncă, şi nu de capital, deoarece acel capital pentru internaţionalizare lipseşte, cel puţin prin comparaţii cu alte state. Internaţionalizarea României, dincolo de cea realizată prin exportul de muncă, este preponderentă în zona exporturilor, nu a investiţiilor străine directe (ISD).

În 2016, exporturile FOB totalizau 57,3 miliarde euro[3], iar ISD-urile româneşti în străinătate 1,14 miliarde euro (Studiu IlvMR)

Mai mult decât atât:

Majoritatea firmelor care fac exporturi din România sunt firme cu capital străin[4].

Mesajul pe care studiul nostru îl transmite este că de aici nu decurge faptul că statul trebuie să accelereze internaţionalizarea (de tip ISD) prin strategii naţionale, doar pentru a îngroşa statistica. Faptul că suntem importatori net de capital, şi exportatori de muncă sugerează că în România este o problemă cu acumularea de capital. Prea mult din capitalul românesc este pus în slujba satisfacerii birocraţiei locale şi a achitării obligaţiilor fiscale. O demonstrează asta dimensiunea sectorului public (atât cel ce furnizează servicii cât şi cel productiv).

Conform cartei albe a IMM-urilor, un procent de 61,1% din IMM-urile investigate identifică birocraţia ca cea mai mare problemă în activitatea lor, iar 45,16% din IMM-uri reclamă corupţia din sistem (Studiu ILvMR).

Carta albă a IMM-urilor mai arată că 54,74% din IMM-uri reclamă fiscalitatea excesivă ca problemă fundamentală în activitatea lor, iar 44,98% controalele excesive (Studiu ILvMR).

potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, 47% din firmele româneşti care încearcă să realizeze investiţii sunt afectate de un climat politic şi reglementar nefavorabil (Studiu ILvMR).

În România există aproximativ 1.400 de întreprinderi de stat, din care 200 sunt controlate majoritar de către guvern (autoritatea centrală). Aceste cifre ridică România pe primul loc[5] în Europa la numărul de întreprinderi de stat, şi astfel pe primul loc la dimensiunea managementului birocratic (Studiu ILvMR).

Cu cât dimensiunea resurselor administrate de stat creşte, potenţialul alocării arbitrare (bazate pe alte criterii decât cele economice ale profitului, concurenţei) creşte şi el. În haosul alocativ, adică al dispariţiei unor criterii obiective de alocare, corupţia îşi face loc, ca mijloc de asigurare[6] împotriva riscurilor generate de absenţa criteriilor economice (Studiu ILvMR)

Tipul acesta de explicaţii este unul pur economic, iar ele diferă de explicaţiile non-economice, antreprenoriale spre exemplu. În general, atunci când se explică apetitul scăzut pentru internaţionalizare al firmelor româneşti, se aduc în discuţie şi argumente non-economice ce ar ţine de o oarecare teamă a antreprenorilor, sau frică de necunoscut, de un mediul cultural diferit. Deşi sunt perfect legitime, economiştii n-au un „tratament” pentru frică, sau pentru modul în care poate fi abordat un mediul cultural diferit de cel din care vii. Acestea sunt cauze naturale.

Economiştii pot avea însă „tratamente” pentru cauzele instituţionale, adică situaţiile în care problema culturală e depăşită, însă mediul instituţional nu lasă prea mult în buzunarul antreprenorului dornic de internaţionalizare. Studiul se adresează atât antreprenorilor care au resurse pentru internaţionalizare dar întâlnesc bariere culturale în internaţionalizare (prin aceea de a-i face atenţi la modul în care şi-au dobândit resursele, cât de favorabilă le-a fost piaţa), dar şi acelora dintre ei care nu sunt împiedicaţi de bariere culturale, ci de absenţa capitalului (prin a-i face atenţi că nu orice tip de capital e bun pentru internaţionalizare).

Statistica internaţionalizării firmelor româneşti

Statistica colectată de studiu are un rol pur ilustrativ şi nu recomandăm efectuarea vreunei corelaţii sau stabilirea vreunei cauzalităţi cu ajutorul ei. Statistica poate descrie un anumit trend, dar care din perspectiva unor experienţe personale, antreprenoriale, poate să nu fie relevant.

Componentele ce alcătuiesc fluxurile de ISD din România spre restul lumii

Spre exemplu, se constată că în ISD-urile românilor în străinătate predomină instrumentele de natura datoriei (adică se fac cu împrumuturi, via bănci sau societatea mamă). De obicei, asta ne spune ceva nouă ca economişti, când datoria e mai rentabilă decât cash-ul propriu. La o cercetare mai aprofundată, situaţia poate scoate la iveală un mediu fiscal sau monetar problematic. Ştim de exemplu faptul că în timpul expansiunii monetare, în faza de început a unei crize, ca urmare a deprecierii puterii de cumpărare cauzate de inflaţie, devine mai rentabil pentru indivizi să se împrumute.

Stocul de ISD al ţărilor din Europa Centrală şi de Este raportat la PIB

În ceea ce priveşte regiunea ţărilor din Europa Centrală şi de Est (CEE), performerul la ISD-uri (evaluate ca stocuri) este Ungaria, care în 2016 atinge 223% din PIB, ISD-uri realizate de cetăţenii unguri rezidenţi în străinătate. Poziţia a doua este ocupată de Republica Cehă cu 23% din PIB, urmând Polonia cu 15% din PIB, apoi Bulgaria cu 10% din PIB şi România cu 3% din PIB. În toată perioada luată în calcul, 2007-2017, România ocupă ultima poziţie din regiune, dacă ne raportăm la ISD ca procent din PIB. De altfel, clasamentul pe regiune rămâne în linii mari acelaşi.

Poziţia netă a ISD în balanţa de plăţi

Diferenţa dintre ISD-urile deţinute de investitorii străini în România şi ISD-urile deţinute de investitorii români în străinătate este în continuare semnificativă. În 2017, ISD-urile investitorilor străini în România (4,3 mld. euro) erau de 22 ori mai mari decât cele ale investitorilor români în străinătate (196 mil. euro). Poziţia netă a ISD-urilor în balanţa de plăţi a României este „deficitară” în fiecare an al perioadei analizate, 2000-2017, cu decalajele cele mai mari în anii pre- şi post- aderare la Uniunea Europeană.

Diferenţa însă dintre intrări (inflow) şi ieşiri (outflow) nu este atât de relevantă economic, cât poate fi statistic. Intrările de capital străin în România sunt în sine premise ale creşterii productivităţii la nivel local şi deci unor şanse sporite de acumulare de capital la nivel intern, care desigur mai departe poate însemna şi export de capital, prin ISD-urile românilor în străinătate. Într-un fel, intrările mai mari de ISD-uri susţin, caeteris paribus, ieşiri de ISD-uri mai mari sau niveluri mai ridicate de exporturi. Devine din nou crucial ca mediul instituţional românesc să permită – prin politici economice care să nu distorsioneze mecanismul pieţei – această metamorfoză a capitalului străin în capital autohton.

Fluxul de ISD-uri din România către restul lumii

În ceea ce priveşte fluxul de ISD din România spre restul lumii, sesizăm un efect de deturnare a ISD-urilor cauzat de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă accesul la pieţele extra-UE sub formă de ISD înainte de aderarea la Uniunea Europeană înregistra valori pozitive, după aderare ISD-urile românilor în spaţiul extra-UE scad tot mai mult, coborând chiar la valori negative. Aceasta sugerează o limitare a atenţiei investitorilor români la spaţiul european, fie prin prisma atractivităţii fiscale din ţările destinatare fie prin intensificarea restrictivităţii spaţiului non-comunitar la ISD-urile rezidenţilor europeni. Se cunoaşte faptul că, spre exemplu, internaţionalizarea prin exporturi în spaţiul non-comunitar devine o opţiune realmente costisitoare în perioada post-aderare, întrucât calitatea de membru al UE vine la pachet cu asumarea unor restricţii comerciale sau protecţionism, ca replică[7] a spaţiului non-comunitar faţă de protecţionismul UE, mai ales în privinţa bunurilor agricole. Aşadar, dacă internaţionalizarea prin exporturi devine relativ dificilă, este posibil ca şi internaţionalizarea prin ISD-uri să fie îngreunată, urmare a intensificării practicilor protecţioniste.

Numărul de filiale deţinute în străinătate. Comparaţie cu Europa Centrală şi de Est

Lider în regiune la numărul de filiale deţinute în străinătate este detaşat Ungaria, care în perioada analizată (2010-2015) atinge cea mai bună performanţă în 2014, când filialele ISD-urilor ungureşti în străinătate numărau 2.558 de unităţi. Îi urmează Cehia, Polonia, România şi Bulgaria. Excepţie face anul 2014, când la coada clasamentului este România, Bulgaria depăşind-o cu 62 de unităţi. În general, România se situează aproximativ la jumătate din performanţele Cehiei şi Poloniei în privinţa numărului de filiale.

Stocul de ISD per capita. Comparaţie cu Europa Centrală şi de Est

Stocul de ISD pe cap de locuitor calculat prin metoda direcţională evidenţiază pe primele trei poziţii în anul 2017, Ungaria (ţară cu 9,7 milioane locuitori) cu 2.605,1 euro pe cap de locuitor, apoi Republica Cehă (10,6 milioane locuitori) cu 1.972 euro şi Polonia (38,4 milioane locuitori) cu 718,5 euro. România şi Bulgaria ocupă ultimele poziţii în regiune, Bulgaria (7,1 milioane locuitori) având totuşi o evoluţie semnificativ mai bună decât România, înregistrând 351,9 euro, cu 88,6% mai mult faţă de cele 39,7 euro ale României (19,6 milioane locuitori).

Distribuţia pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme româneşti în străinătate

În anul 2013, distribuţia pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme româneşti surprinde domeniul IT&C ca fiind cel mai mare receptor de forţă de muncă (29%). Este urmat de sectorul manufacturier (24%), comerţul cu ridicata şi retial, reparaţii de vehicule şi motociclete (21%), transport şi depozitare (10%), construcţii (5%), profesional, ştiinţific şi activităţi tehnice (4%), servicii administrative şi suport (3%), alte sectoare (3%), hotelărie şi servicii de restaurant (1%).

Există opţiuni de politică publică în privinţa internaţionalizării?

Un antreprenor sau un economist nu poate da soluţii pentru România. Cel puţin nu fără ca fiecare din ei să-şi asume o anumită perspectivă etică. Antreprenorul poate cel mult povesti propria experienţă şi da soluţii pentru el însuşi, economistul poate arăta căi potrivite şi mai puţin potrivite pentru ca România să crească economic.

S-ar putea spune că nu există politici publice destinate internaţionalizării, deoarece internaţionalizarea este un efect firesc al creării condiţiilor pentru formarea capitalului autohton. Asta desigur, dacă alegem perspectiva pieţei libere, care în esenţă ne învaţă că sunt puţine lucruri de făcut în materie de politică economică. Puţine în sensul de suficiente pentru a rezolva problema. Odată creat capitalul, atunci când condiţiile locale nu îl voi mai remunera suficient, emigraţia acestuia este consecinţa firească, prin identificarea unor pieţe cu costuri mai reduse.

Soluţiile sunt la dispoziţia oricui doreşte să le vadă: crearea unui cadru autohton prielnic acumulării de capital (acest lucru înseamnă reducerea taxelor, reducerea dimensiunii sectorului public, privatizarea sistemului de pensii, privatizarea companiilor de stat ş.a.), eliminarea barierelor din calea internaţionalizării dar şi a asistenţei guvernamentale a acesteia.

Numai prin acumulare de capital la nivel intern este posibilă o creştere a productivităţii, ceea ce poate aduce şi mult dorita retribuţie mai mare pentru angajaţi, temperând astfel emigraţia. A obţine aceste rezultate presupune un efort politic comun îndelungat, o aşteptare în termeni antreprenoriali, căci una din caracteristicile fundamentale ale unui antreprenor, dincolo de faptul că riscă resurse proprii, este aşteptarea. Firul roşu care trebuie să unească din perspectivă economică toate spectrele politice este respectul pentru instituţiile sociale care generează capital autohton, capital românesc.

Studiul propune sub forma unei sinteze trei tipuri de acţiuni publice – guvernamentale care pot fi realizate, în măsura în care se doreşte o îmbunătăţire a situaţiei internaţionalizării firmelor româneşti. Dintre cele trei doar prima este dezirabilă din punct de vedere economic, celelalte două (deşi diferite pe scara dezirabilităţii) presupun costuri semnificative care pot transforma obiectivul internaţionalizării şi importanţa acestuia în ecuaţia dezvoltării economice, într-un joc politic.

Opţiunea

Descriere

Puncte tari

Puncte slabe

I

cea mai bună politică este absenţa oricărei politici

Reprezentare privată a firmelor care doresc să se internaţionalizeze

Evaluare realistă a performanţelor internaţionalizării

Stimularea apariţiei unui mediu de afaceri realist şi responsabil

Depolitizarea domeniului

Evitarea unei retorsion policy din partea altor state (efectul de bumerang, „întrecere în internaţionalizare”)

Bună practică pentru alte state. Efect de imitaţie.

-

II

listă de priorităţi

Reprezentare prin diplomaţie comercială (funcţionar public, generalist sau business promoter) doar în cazurile unde este necesar.

+

Crearea unui set de KPI (key performance indicators) în funcţie de care diplomaţii pot fi evaluaţi.

Evaluarea relativ transparentă a calităţii serviciilor oferite de diplomaţi în procesul de internaţionalizare (utilizarea de KPI)

Rent-seeking (este posibil ca unele firme să încerce coruperea diplomaţilor, pentru a dobândi avantaje în faţa concurenţei)

Va fi dificil de definit cazurile necesare, de stabilit numărul efectiv de diplomaţi, de stabilit o grilă obiectivă de evaluare a acestora (e adevărat, marii jucători au business promoteri, însă nu există date cu privire la impactul acestora în internaţionalizare sau cât li se datorează lor, şi cât altor elemente)

Nu se pot exclude cazurile de eliminare (pe criterii politice) a diplomaţilor dovedit eficienţi în internaţionalizare. (superiorul ierarhic nu are un stimulent să menţină diplomaţii eficienţi, altul decât bunavoinţă).

Vor fi dificil de eliminat situaţiile de antreprenoriat politic win-win (firma acordă mită diplomatului, iar diplomatul solicită evaluarea sa pozitivă)

III

indezirabilă

Acordarea – lipsită de condiţionalităţi – de asistenţă financiară în internaţionalizare (subvenţionarea firmelor)

Absenţa condiţionalităţilor birocratice (ex: sectoare/domenii eligibile de investiţie şi mai puţin eligibile, criterii în politica de angajări, număr minim de locuri de muncă create etc.) poate face ca resursele să ajungă totuşi (şi) la antreprenori dedicaţi.

Se pot înscrie la „loteria” internaţionalizării şi firme care altminteri (adică în absenţa asistenţei financiare) nu ar fi făcut-o. Stimulent deci pentru firme ineficiente.

Direcţionează artificial capital autohton către utilizări internaţionale.

Nu se poate elimina problema lobby-ului/presiunilor pentru creşterea bugetului alocat internaţionalizării.

Politizarea internaţionalizării.

Epilog: statistică cu moderaţie

Cultura economică este o problemă a societăţii noastre post-moderne. Mai precis, ea pare să nu existe. În locul culturii economice şi a unei educaţii economice veritabile, s-a instalat fraudulos ideea pozitivistă potrivit căreia nimic nu poate fi cunoscut fără a număra, a măsura, a testa. În mod analog, economistul de azi este cel care e echipat, dotat cu date, cifre. Iar paradoxul acestei situaţii este că atunci când nu ai acces la date sau pur şi simplu nu există acele date, nu mai eşti economist. Aşa să fie? Ne îndoim.

Obsesia statisticii este obsesia omului modern sau omului recent, ar spune Horia Roman Patapievici. Iar economia pare să se fi transformat într-o abilitate tehnică, inginerească, mai mult decât una analitică sau de gândire critică.

Deşi pretindem că studiul prezent este mai mult decât o simplă colecţie de statistici, trebuie să evităm a cădea pradă obsesiei descrise mai sus, adică a imperativului cantitativ înainte de a oferi orice soluţie. O scurtă istorioară poate fi utilă în acest caz. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut John Cowperthwaite trimis secretar financiar al Hong Kong-ului de către britanici între 1961 şi 1971, a fost să refuze colectarea de date statistice, în afara celor de bază. Întrebat despre asta, Cowperthwaite a răspuns că nu are nevoie de statistici deoarece nu doreşte să facă planificare.

If I let them compute those statistics, they’ll want to use them for planning (Cowperthwaite, 1963).

Referinţe

Acemoglu, Daron, Why Nations Fails. The Origins of Power, Prosperity and Poverty, Profile Books, 2013

Friedman, Milton, „The Honk Kong Experiment”, National Review, 1998, disponibil la https://www.hoover.org/research/hong-kong-experiment

Mises, Ludwig von, Acţiunea Umană. Un tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, 2018


Note:

[1] https://ec.europa.eu/info/news/commission-focus-growth-markets-eu-food-and-drink-2018-promotion-programmes_en

[2] https://inaco.ro/wp-content/uploads/2018/02/Ghidul-de-finantare-pentru-internationalizarea-companiilor-romanesti-feb-2018.pdf

[3] Date disponibile la http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r16_0.pdf

[4] Se arată într-un studiu realizat de profesorii Alexandra Horobeţ şi Oana Popovici (REI-ASE Bucureşti) pentru Consiliul Investitorilor Străini. Studiul este disponibil aici: https://fic.ro/Documents/view/Studiu-Investitiile-straine-directe-evolutia-si-importanta-lor-in-Romania

[5] Raport Banca Mondială, disponibil la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/29864/9781464813177.pdf?sequence=2&isAllowed=y

[6] Înţelegem noţiunea de corupţie în mod exclusiv defensiv, adică de apărare împotriva abuzurilor Statului asupra persoanei şi proprietăţii sale legitime. Să ne amintim faptul că în regimul socialist, corupţia şi piaţa neagră erau principalele modalităţi prin care majoritatea populaţiei putea avea acces la bunurile şi serviciile monopolizate de către Stat. Deşi sistemul intervenţionist este o mixtură între capitalism şi socialism, corupţia în sens defensiv va fi o caracteristică permanentă a acestui sistem, prin ea încercându-se (ca şi în socialism) restaurarea unor drepturi naturale fundamentale, precum dreptul la proprietate privată legitimă.

[7] Retalierea, sau a răspunde la protecţionism tot cu protecţonism, este o practică frecventă la nivel internaţional, în ciuda faptului că atât teoretic, cât şi empiric, non-retalierea presupune evidente beneficii pe termen lung, precum costuri reduse pentru consumator, evitarea unui război comercial, direcţionarea unor resurse către sectoare cu adevărat productive etc., acestea fiind şi premize ale acumulării de capital, în absenţa căreia ISD-urile înregistrează valori mici. Există studii care s-au angajat în măsurarea efectelor protecţionismului, atât la nivel de ţară, cât şi la nivel de consumatori. Spre exemplu, un studiu al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Trade Costs and Inclusive Growth, 2016) arată că, în măsura în care s-ar implementa acordul privind facilitarea comerţului (Trade Facility Agreement, semnat la Bali în 2013), aceasta ar presupune eliminarea multor bariere din calea comerţului, fapt ce ar creşte exporturile ţărilor în dezvoltare cu peste 700 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, internaţionalizarea prin exporturi nu e independentă de problema reducerii barierelor (tarifare şi netarifare) în calea comerţului. Deloc surprinzător, studiul arată că ţările care sunt dispuse să implementeze acest acord, au şanse mai mari de a atrage ISD-uri. În mod analog deci, şi banal în acelaşi timp, poţi atrage mai multe ISD-uri dacă reduci barierele din calea ISD-urilor. Este de aşteptat ca reducând barierele în calea investitorilor străini în propria ţară, să generezi un efect în oglindă al ţărilor gazdă pentru propriile investiţii. Studiul este disponibil la

https://www.wto.org/english/res_e/booksp_e/trade-costs-incl-growth_full_e.pdf

Comentează

New Deal-ul, un „startap” tehnocrat

Andreas Stamate-Ştefan

Versiunea curentă, mainstream, care circulă despre New Deal este că a fost un vast program de cheltuieli publice susţinute de numeroase legi şi acte normative, cu scopul contracarării efectelor crizei economice din 1920-1930. O restartare a economiei americane prin intervenţia statului. Se pot face multe discuţii despre această versiune, majoritatea fiind circumscrise ideii că intervenţia trebuia să se realizeze în alte sectoare şi să vizeze alte scopuri.

Mai puţin vehiculată istoric este ideea (puţin probabilă de altfel pentru establishment-ul intelectual mainstream) că evenimentele din 1929-1930 pot fi ele însele produsul intervenţiei guvernamentale, context în care ceea ce s-ar cuveni a discuta nu e amploarea intervenţiei, ci însăşi legitimitatea existenţei sale.

Însă ceea ce preocupă această postare nu e cauza crizei din 1929-1930, ci filozofia din spatele programului New Deal – oferit ca soluţie la ieşirea din criză – din perspectiva autorului cărţii The Managerial Revolution. What is Happening in the World, James Burnham.

Pentru Burnham, New Deal-ul sau newdealism-ul este o ideologie managerială anticapitalistă. Şi, ca orice ideologie managerială (categorie la care Burnham mai adaugă Leninismul, Stalinismul, Fascismul şi Tehnocraţia) ea exprimă un crez fundamental progresist: acela că intervenţia statului în problemele sociale şi economice (ingineria socială, căci background-ul managerilor are să fie ingineresc) este soluţia unui viitor mai bun. Statul – în viziunea managerială, tehnocrată – este deci populat cu ingineri, liberi să-şi pună în practică planurile de modelare a societăţii, de-a fir a păr, ca şi cum individul şi societatea ar fi două piese pe tabla de şah.

Că aşa au stat lucrurile din punct de vedere istoric, Burnham confirmă menţionând valurile de migraţie a inginerilor şcoliţi în Occident către Estul socialist (încă din perioada bolşevică), care aveau să fie principala rezervă de cadre tehnocrate utilizată în planificarea economică. Interesant de remarcat este orientarea vădit anti-capitalistă a politicilor New Deal, pe care Burnham o sesizează, fiind elocvent următorul pasaj:

New Dealism too has spread abroad the stress on the state as against the individual, planning as against private enterprise, jobs (even if relief jobs) against of opportunities, security against initiative, "human rights" against "property rights." There can be no doubt that the psychological effect of New Dealism has been what the capitalists say it has been: to undermine public confidence in capitalist ideas and rights and institutions. Its most distinctive features help to prepare the minds of the masses for the acceptance of the managerial social structure.

Cât despre influenţa mişcării tehnocrate americane asupra politicilor New Deal, sau că politica nouă a anilor ’30 viza tipul acesta de background profesional ingineresc în administraţia de stat, stau mărturie vorbele lui Howard Scott, unul dintre fondatorii mişcării tehnocrate.

It is well to note here that the Roosevelt administration in giving birth to the New Deal did its best to grace the arrival of its new political child and vest it with a semblance of social vision, by drawing into the administration every erstwhile Technocrat or one-time associate of mine. The list is a long one -- Leon Henderson was made Federal Price Administrator. Leland Olds was made Federal Power Administrator. Otto Byers was made Deputy Administrator of the ODT (Office of Defense Transportation) of the United States. Otto Byers was a professional engineer in the employ of the Baltimore and Ohio Railroad. He and Stuart Chase were the chief researchers of the Technical Alliance, in doing the report, submitted by the Technical Alliance to the operating Railroad Brotherhoods of United States. Dr. Richard T. Tolman was made Atomic Representative of the Combined Chiefs of Staff of United States and Great Britain. Stuart Chase, Bassett Jones, Frederick Ackerman, Harold Loeb, Felix Fraser, Montgomery Schuyler, Dal Hitchcock and many others were all on the federal payroll of the Roosevelt Administration. John Carmody was head of Rural Electrification and later of the Maritime Commission, and last but not least, in charge of distribution of funds in Europe of the EAC, the European Advisory Commission, in the distribution of Marshall Plan Funds.

Recomandări bibliografice:

Burnham, James, The Managerial Revolution. What is Happening in the World, New York, John Day Co., 1941

Scott, Howard, Faulkner, J.K., History and Purpose of Technocracy, Exchange of letters, The Northwest Tehnocrat, no. 220, 1965

Comentează

Mic tratat de ipocrizie democratică

Andreas Stamate-Ştefan

Pentru cine crede că statul democratic îşi tratează cetăţenii ca subiecţi de drept.

Dacă votează ieşirea din UE, se cheamă că cetăţenii nu ştiu ce fac, sunt needucaţi politic. Dacă totuşi se întâmplă e vorba de un accident al democraţiei

Dacă votează partide extremiste, se cheamă că cetăţenii, din nou, n-au educaţie politică şi nu ştiu ce votează

Dacă ar fi să virăm banii europeni direct în buzunarele cetăţenilor, se cheamă că aceştia sunt prea proşti ca să ştie ce să facă cu ei

Dacă ar fi să privatizăm sistemul de pensii, se cheamă că cetăţenii sunt, din nou, mult prea proşti şi ignoranţi ca să se priceapă la investiţia în propriul viitor

Dacă ar fi să lăsăm cetăţenii să aleagă standarde monetare alternative la fiat standard-ul actual, se cheamă că ei pot destabiliza, pune în pericol sistemul financiar-bancar

Dacă ar fi să privatizăm sistemul de educaţie se cheamă că părinţii (altminteri buni votanţi) nu pot cunoaşte cu adevărat nevoile educaţionale ale odraslelor lor (chiar şi atunci când părinţii sunt profesori cu patalama de la stat)

Dacă ar fi să întrebăm cetăţenii despre dezirabilitatea prezenţei ţării noastre pe anumite fronturi de război cu care n-avem nici în clin nici în mânecă, se cheamă că nu cunoşti jocul geopolitic şi duci liberalismul la extrem

Dacă ar fi să privatizăm acţiunile de sustainable development, adică să le dezetatizăm, se cheamă că cetăţenii singuri nu pot acţiona în această direcţie, ei fiind nişte iraţionali consumatori de carne, păduri, plastice, motorină, haine făcute cu mâna copiilor etc.

Dacă ar fi să liberalizăm piaţa produselor narcotice se cheamă că cetăţenii devin brusc o masă de exaltaţi care vor sfârşi înnecaţi de praful de coca

Dacă ar fi să se pună problema unui referendum privind legalizarea relaţiilor homosexuale, se cheamă că cei care-l organizează şi participă votând NU nu sunt suficienţi de progresişti şi deschişi la minte. Dacă totuşi asta se întâmplă, va fi vorba doar de un accident al democraţiei

Dacă ar fi să ne relaxăm în privinţa dezechilibrelor balanţei de plăţi, se cheamă că cetăţenii nu pot cunoaşte în mod real ce trebuie produs/importat/exportat.

Dacă ar fi să întrebăm părinţii dacă aceştia doresc sau nu să-şi vaccineze copiii, se cheamă că alegerile lor nu pot fi legitime pentru că nu cunosc toate datele problemei, mulţi dintre ei fiind părinţi neglijenţi la sănătatea propriului copil

Dacă ar fi să întrebăm cetăţenii prin referendum dacă sunt de acord cu primirea de emigranţi, se cheamă că e un referendum rasist, xenofob şi incompatibil cu principiile organizaţiilor internaţionale şi lumii democratice. Referendumul ar fi iarăşi candidat la poziţia de accident al democraţiei.

Dacă ar fi să lăsăm consumatorii să evalueze şi acţioneze în cazul prejudiciilor produse de distorsionarea concurenţei pe piaţă (monopoluri, carteluri etc.) se cheamă că aceştia nu cunosc bine domeniul şi implicaţiile sale în ansamblu şi oricum n-au puterea economică necesară să facă diferenţa

Dacă ar fi să liberalizăm piaţa anchetelor penale pentru a avea acces la cercetări independente privind corupţia, se cheamă că cetăţenii nu se pot ocupa de astfel de acţiuni, căci nu sunt şcoliţi în sensul acesta

Dacă ar fi să liberalizăm piaţa serviciilor de sănătate (preţuri şi producţie) se cheamă că cetăţenii, prin alegerile lor ca producători sau consumatori, vor contribui în mod nefericit la scumpirea produselor şi serviciilor şi astfel la privarea de sănătate a anumitor categorii

Pentru toate acestea şi pentru mai multe, ţi se cere votul nu pentru a produce o schimbare, ci pentru a păstra status-quo-ul în privinţa drepturilor tale fundamentale: a menţine monopolul statului pe toate aceste domenii. Eşti atât de bun şi de preţios la vot pentru că nu demonstrezi că îţi poţi recupera libertăţile economice. Un politician care te respectă foarte mult în preajma alegerilor şi a votului, dar care nu a ridicat niciodată problema libertăţilor tale economice confiscate de către stat, cel mai probabil e un politician care-şi doreşte menţinerea status-quo-ului, fără să fie în mod necesar rău intenţionat. În fapt acest politician nu crede în puterea ta personală de a schimba lucrurile şi e dornic să te facă să crezi că cedându-i lui această putere îţi poate aduce binele. Contestă asta şi vezi care dintre politicieni va fi de acord. Cei care vor fi de acord sunt şi cei care sunt dispuşi să-ţi restaureze drepturile. Situaţia totuşi încă nu e pierdută. Prin educaţie ne putem schimba, în măsura în care nu dorim să ajungem în situaţia de a fi buni doar de vot.

Comentează

Rothbard despre ce poate şi ce nu poate face sau spune un adevărat liberal

Institutul Mises

Criticând, în ultimul capitol al Manifestului libertarian, două poziţii opuse, sectarismul de stânga şi oportunismul de dreapta, Rothbard oferă următorul scurt ghid de conduită pentru activiştii şi politicienii liberali:

Dacă, aşadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertăţii şi abolirii etatismului, şi dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest ţel primordial, ce altă poziţie strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susţine abolirea imediată? „Măsurile de tranziţie”, paşii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportunişti care pierd din vedere sau îşi subminează ţelul ultim, există şi unii care au greşit în direcţia opusă: temându-se şi condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a ţelului însuşi. Tragedia este că aceşti sectanţi, condamnând orice avans care nu ajunge la ţel, nu fac decât ca ţelul însuşi să fie unul zadarnic şi inutil. Oricât de încântaţi am fi cu toţii să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, şansele realiste ale unui astfel de măreţ salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală şi treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziţionale ale scopului, aşadar, aceşti liberali sectari fac ca însuşi scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanţă, să „lichideze” scopul pur în aceeaşi măsură ca oportuniştii înşişi.

Este destul de ciudat că una şi aceeaşi persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri dispreţuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-şi cumpătul, după ani de zile în care şi-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hăţişul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar şi cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrităţii intelectuale şi a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităţilor strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviaţii opuse se hrănesc şi întăresc una pe alta, şi ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.

Atunci, cum putem şti dacă o jumătate de măsură sau o cerinţă de tranziţie ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanţă vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerinţele tranziţionale, scopul ultim al libertăţii să fie întotdeauna avut în vedere ca ţel dorit; şi (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerinţă pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.

Mai multe, aici.

Comentează [2]

Doi la sută pentru Institutul Mises

Institutul Mises

Donaţi 2% din impozitul pe venit Institutului Ludwig von Mises - România!

Avem nevoie de susţinerea dumneavoastră pentru a ne continua proiectele şi a ne dezvolta. Celor care ne-au sprijinit în trecut le mulţumim călduros şi aici. Susţinerea s-a concretizat în proiecte precum tipărirea în 2018 a tratatului Acţiunea umană, iar 2019 va continua eforturile editoriale ale Institutului cu trei lucrări fundamentale de Murray N. Rothbard: Manifestul libertarian, Etica libertăţii şi Logica acţiunii.

Acestea sunt datele noastre:

Asociaţia „Institutul Ludwig von Mises - România”

Cod unic de înregistrare: 14265750

Cont în lei: RO87RNCB0090000677370001

Pentru cei cu o singură sursă de venit (ex.: salariul de la un singur angajator, sau pensie):

Formular precompletat cu datele Institutului Mises:

Declaraţia 230 [pdf]

Trebuie să completaţi datele personale în secţiunea I a primei pagini. Apoi, bifaţi categoria de venit în secţiunea II. În secţiunea III se află datele Institutului Mises. Tot ce mai trebuie să faceţi la final este să semnaţi în josul paginii 1. Nu mai trebuie completat şi bifat nimic în afară de aceste câmpuri de pe pagina 1.

Aveţi trei căi de transmitere a declaraţiei 230:

– trimiteţi prin poştă, cu confirmare de primire, sau
– depuneţi la registratura Administraţiei financiare de domiciliu, sau
– trimiteţi online prin spaţiul virtual privat sau pe site-ul e-guvernare.ro.

Pentru cei cu mai multe surse de venit, se completează declaraţia unică, electronic:

– prin intermediul serviciului „Spaţiul privat virtual” (SPV);

– pe site-ul e-guvernare.ro, cu semnătură electronică calificată.

Mai multe detalii aici şi aici.

Acest lucru trebuie făcut până la data de 15 martie 2019.
Din experienţa noastră de anii trecuţi, în ultimele zile se depun foarte multe declaraţii şi – dat fiind că termenul limită s-a devansat anul acesta – ne aşteptăm ca aglomeraţia de final să fie cu atât mai mare. Chiar şi la completarea online ar putea să fie suprasolicitate serverele ANAF. Vă sfătuim, deci, să depuneţi declaraţia cât mai curând, oricum aţi face-o.

Pentru mai multe informaţii, ne puteţi contacta:

Contact

Comentează

Despre protecţia consumatorului

Mihai Tănăsuică

Adesea, persoane care doresc să demonstreze „eşecul pieţei” în a servi consumatorii într-o manieră eficientă aduc în discuţie diverse întâmplări particulare. De pildă, magazinul X a întârziat livrarea produsului y, care fusese achitat în prealabil. Când în sfârşit a fost livrat, era deteriorat şi a fost nevoie de înlocuirea acestuia. Au urmat alte întârzieri, reclamaţii, culminând cu plângere depusă la autorităţile statului, în urma căreia lucrurile par să se fi rezolvat. Concluzia desprinsă inevitabil de aici este că antreprenorul pe piaţa liberă este neinteresat de un individ şi de a-l servi pe acesta cât de bine poate, ba din contră, îl tratează cu indiferenţă şi rezolvă doleanţele acestuia numai în umra intervenţiei binefăcătoare a statului. În consecinţă, piţa liberă nu este satisfăcătoare şi avem nevoie de un cadru instituţional, etatic, puternic, care să corecteze derapajele acesteia.

Este important de amintit faptul că teoria economică se ocupă cu studiul unor fenomene sociale complexe şi, aşa cum nu oboseşte Mises să repete, înţelegerea lor necesită o cheie de interpretare. Nu este suficient să analizăm „empiric” faptele cu pretenţia că nu avem nici o teorie anume cu care le interpretăm, ci le lăsăm „să vorbească de la sine”. De fapt, acesta este riscul cel mai mare: sub aparenţa unei imparţialităţi, a unei priviri obiective asupra lucrurilor, aşa cum se înfăţişează ele, se ascund teorii ad-hoc, implicite, care dau sens distorsionat. Cu alte cuvinte, ceea ce sugerează Mises este că, în ştiinţele sociale, teoria cu care interpretezi fenomenele este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât observaţiile pe care le faci. Lanţul cauzal este adesea ascuns în complexitatea fenomenelor, indistinct, iar în lipsa busolei teoretice vom fi furaţi de peisaj.

Dacă revenim asupra cazului expus mai sus, observăm din capul locului că maniera în care a fost formulat are deja cel puţin trei presupoziţii implicite:
1) că firma în cazuă acţionează pe o piaţă liberă;
2) că nu există stimulente perverse sau efecte perverse cauzate de intervenţia statului, dacă nu în sectorul respectiv, măcar în celălalte sectoare conexe;
3) că intervenţia suplimentară a statului este cea care a rezolvat o problemă, care nu a are vreo legătură cu intervenţii anterioare sau cu cadrul instituţional în care ea a apărut.

Prima presupoziţie poate fi uşor respinsă. Piaţa, în mod evident, nu este liberă. Există o puzderie de reglementări şi intervenţii, începând de la taxare, standarde tehnice, reglementarea concurenţei, cerinţe birocratice, terminând cu te miri ce. Dacă ar fi să punem o ştampliă, ar fi cea de reglementare excesivă, nu de laxitate.

Nici o intervenţie etatică nu este neutră şi lipsită de efecte distorsionante asupra acţiunii antreprenorilor şi consumatorilor. Aşadar, chair presupunând că tranzacţiile din retail ar fi complet libere, transferul efectiv de proprietate trebuie mijlocit prin alte activităţi economice, cum ar fi, pentru a da un exemplu, sectorul bancar – prin care se face plata – şi sectorul transporturilor – prin care este livrată marfa. Deteriorarea produselor pe perioada transportului şi întarzierile apărute pot fi uşor puse pe seama calităţii drumurilor şi a supra-aglomerării acestora, acestea două fiind externalităţi negative ale monopolului statului asupra infrastructurii.

Ultima presupoziţie este poate şi cea mai interesantă: necesitatea intervenţiei coercitive pentru a corecta derapajele pieţei, prin aplicarea, de regulă, a unei legislaţii de protecţie a consumatorilor. Răspunsul la o astfel de propunere ar trebui căutat mai întâi în arhitectura sistemului juridic în care ne desfăşurăm activitatea. Pentru rezolvarea conflictului nu este nevoie decât de definirea clară şi aplicarea strictă şi fermă a dreptului de proprietate. Dacă A îi transferă lui B o sumă de bani pentru ca B să-i livreze lui A un anume bun x, atunci nerealizarea transferului de la B către A contituite o încălcare condiţiilor contractuale şi deci a dreptului de proprietate al lui A. Tot ce trebuie făcut este să se aplice contractul sau, în caz contrar, B să-i restituie lui A proprietatea (banii, plus dobândă şi eventuale despăgubiri pentru deranj). Întrebarea ce trebuie pusă este dacă sistemul juridic actual, monopolizat de stat, veghează la respectarea strictă a contractelor şi, implicit, a proprietăţii private. În plus, trebuie să ne întrebăm dacă justiţia astfel înţeleasă este administrată rapid şi eficient de către entitatea care şi-a arogat dreptul exclusiv de a arbitra litigii. Cu alte cuvinte, în caz de nerespectare a contractelor (mai ales a celor care implică sume relativ mici), care este probabilitatea ca o firmă să fie chemată în judecată? Probabil destul de mică, dat fiind ritmul în care sunt rezolvate procesele de către instanţe. Aşadar, avem de-a face din nou cu stimulente perverse, venite tocmai de la instituţii care pretind că apără interesele consumatorilor.

Şi apoi mai este o problemă. Presupunând că este într-adevăr nevoie de o legislaţie de protecţie a consumatorului, ne putem pune întrebarea de ce această legislaţie nu are ca scop despăgubirea victimei (a consumatorului însuşi) pentru prejudiciul suferit, ci se traduce prin aplicarea unor sancţiuni de care beneficiază statul. Sumele extrase din amenzi nu sunt distribuite consumatorilor nemulţumiţi, ci, paradoxal, sunt sifonate la bugetul de stat.

Concluzionând, fenomenele sociale izolate, luate ca atare, nu pot constitui baza pentru elaborarea unei teorii, cu atât mai puţin a unei politici cu pretenţia că rezolvă o problemă. Teoria economică corectă este cea care ne permite interpretarea observaţiilor, iar în absenţa ei suntem siliţi să operăm cu teoretizări ad-hoc, care comportă un risc ridicat de eroare.

Comentează

Este fixarea preţurilor de revânzare o acţiune incriminabilă?

Andreas Stamate-Ştefan

Este fixarea preţurilor de revânzare o practică anti-concurenţială, anti-piaţă? Categoric nu. Câteva motive. În primul rând pentru că ele sunt fundamentate pe un calcul economic, atât la furnizor cât şi la retailer. Fiecare îşi estimează potenţialul profit din fixarea preţului de revânzare. Nu este deci o acţiune arbitrară, sau lipsită de sens economic.

De la fixarea preţului de revânzare şi până la acceptarea preţului final de către consumator, aflat în faţa raftului, e cale lungă, e incertitudine. La raft, consumatorii (dacă sunt liberi să aleagă şi dispun de putere de cumpărare, deci deduceţi ce ar fi necesar din perspectivă macroeconomică, inflaţie, taxe etc.) pot spune un NU hotărât (invalidând astfel presupusul aranjament anticoncurenţial între furnizor şi retailer) sau DA hotărât (considerând deci neproblematic aranjamentul).

„If, for example, the commodity to be price-fixed has few good substitutes in the short run, an increase in its price may increase the total revenues of the conspiracy and make price collusion financially rewarding. But if, as more often is the case, there is a plentiful array of products that might be substituted for the commodity that is being price fixed, the higher price may simply push marginal buyers to the relatively cheaper substitutes, and thus lower total conspiracy revenues. This consequence will encourage firms to break the agreement to maintain a uniform price since the agreement does not, apparently, work in their economic interest.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Iar dacă cererea scade, acesta e ingredientul perfect pentru ruperea înţelegerilor între furnizor şi retailer.

„A slight reduction in overall demand for the price fixed commodity may tend to weaken the price agreement; business recession is the natural enemy of successful price collusion.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Aş propune deci să facem public modul în care Consiliul Concurenţei s-a autosesizat sau a fost sesizat şi de către cine. Dar asta nu pentru că ar conta foarte mult ca raţiune economică, ci pentru a putea observa cine anume declanşează toate aceste nemulţumiri. E relevant din perspectiva antreprenoriatului politic, adică dacă cumva o firmă, neavând ea acces la un contract cu retailerul, utilizează braţul coercitiv al legislaţiei concurenţiale, pentru a-şi împiedica alt concurent să semneze un astfel de contract. Consilul Concurenţei nu ar trebui să răspundă la astfel de solicitări.

În plus, dacă fixarea preţului de revânzare ar fi o practică incriminabilă în sine, rezultă că orice preţ e incriminabil, el condiţionând eventuala revânzare a produsului. Dacă Georgel îi vinde lui Gigel un măr, chiar şi fără impunerea unui preţ de revânzare mai departe către Irinel, Gigel, prin propria combinare a factorilor de producţie va constata că nu poate vinde mărul sub un anumit preţ. Deci raritatea şi propriile anticipări antreprenoriale fac ca, oricum tu să nu poţi revinde la ce preţ te taie capul. Cum raritatea şi propriile anticipări nu pot fi părţi într-un proces, e mai facil de blamat o persoană, sau o firmă.

Poate contribui o amendă la scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterii lor? Tot atât de mult cât presiunea atmosferică poate creşte sau urca în funcţie de o lege dată de Parlament. Amenda doar schimbă raportul de forţe pe piaţă, dar politic, nu economic, şi alimentează bugetul statului, aflat în impas în această perioadă.

Este fixarea preţului de revânzare anti-concurenţială sau anti-piaţă? Nicidecum, el este fixat de o parte din concurenţi şi se realizează fără îndoială în cadrul pieţei. Propun să operăm nu cu un concept ideal de piaţă (precum în modelul concurenţei pure şi perfecte), ci unul realist.

Trebuie adăugat şi faptul că e vorba de contracte voluntare, în care nimeni nu utilizează forţa pentru a impune un preţ. Probabil asta ar putea supraveghea Consiliul Concurenţei, încălcarea contractelor dintre concurenţi. De asemeni, consumatorii nu pot dispune juridic de un drept fundamental la preţuri mai mici. Dacă Gigel tot cumpără mere de la Georgel, iar preţul – cum este firesc – creşte, Irinel nu are un drept să solicite revenirea la preţul anterior. E ca şi cum am încerca printr-o lege să îngheţăm valoarea unui bun. Irinel nu are drept de proprietate asupra valorii mărului. El se poate cel mult supăra că actuala configuraţie a preţului îl dezavantajează, dar cam atât. Propun ca experţii CC să consulte şi teoriile heterodoxe privind concurenţa, sau cel puţin să dea o notă de fundamentare pentru care insistă să aplice teoria neoclasică a concurenţei, în ciuda numeroaselor critici aduse în plan ştiinţific, academic.

Marii retaileri nu au ajuns la preţuri mici prin intervenţiile vreunui consiliu, ci prin negocierile cu furnizorii, volumul mare de mărfuri comercializate, scăderea costurilor etc. Preţurile, în general, nu scad atunci când intervine guvernul, ci când există o conjunctură economică care să permită asta.

În concluzie, efectul direct şi imediat al unei amenzi nu este protecţia consumatorului de preţuri mai mari (presupunând că ar fi legitimă o astfel de protecţie), ci
1. Alimentarea bugetului statului,
2. Costuri crescute pentru retaileri şi furnizori
3. Împiedicarea desfăşurării unor tranzacţii cu potenţial de profit, deci diminuarea acumulării de capital,
4. Scăderea welfare-ului social (înţeles în sensul că toţi avem mai puţin dacă firmele nu pot face profit). Aceste efecte pot aduce mai curând creşterea şi nu scăderea preţurilor, mult dorită, dar încă nu ştim exact de cine.

Comentează

·