Teoria firmei înainte de Coase: Frederick Barnard Hawley
În acest articol voi încerca să aduc în discuţie un autor american, Frederick Barnard Hawley, care în 1907 scrie un volum de teorie economică – practic un tratat – intitulat Enterprise and the Productive Process în care dă, în ultimă instanţă, o teorie a antreprenoriatului şi a firmei (Hawley 1907). Şi cred că acest lucru poate prezenta interes real, cu atât mai mult cu cât domeniul teoriei firmei este în genere considerat a fi fost iniţiat de intuiţiile şi cercetările lui Ronald H. Coase, începute la rândul lor în anii 1930.
Proletari din toate tarile, dumiriti-va!
Karl Marx spunea in teoria plusvalorii – „piatra unghiulara“ a materialismului istoric, dupa eticheta pusa de Lenin – ca proletarii aloca o parte a zilei de munca pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta (munca necesara), iar restul lucreaza gratuit pentru capitalist (supramunca). Asa se acumuleaza capitalul, care in forma sa primitiva este „mânjit de sânge si cu murdarie pe tot trupul, din cap pâna in picioare“.
Vlad Topan sustine ca teoriei marxiste ii lipseste esentialul: Patronul poate sa si piarda! Si, mai mult decat atat, muncitorul primeste bunuri prezente, iar patronul – bunuri viitoare. Cu alte cuvinte, patronul il plateste pe muncitor inainte de a primi banii pe marfurile produse de acesta, dar evident ca n-o va face pe gratis, ci ii cere mai multe bunuri viitoare in schimbul bunurilor pe care le da in prezent.
Părinţii sau statul?
Singurii despre care se poate prezuma în mod rezonabil că sunt autentic interesaţi de binele copiilor sunt părinţii. Aşadar lor trebuie să le fie integral şi deplin restituită suveranitatea (dacă vreţi) în materie de educaţie. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete şi comiţii sau diverşi inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea întreprinderii în sfera educaţională (şcoli private, antreprenori, profesori şi certificatori privaţi, în concurenţă). Pentru cei săraci – şcoli ale unor fundaţii caritabile sau umanitare (private), ale unor mănăstiri sau biserici.
Sublimele teze sociale concrete ale comunitarismului
Puţine lucruri izbesc astăzi în aşa măsură ca incredibila neînţelegere a liberalismului (derivată, între altele, şi dintr-o neînţelegere comparabilă a ştiinţei economice), care domneşte pretutindeni: printre anumite feţe bisericeşti, în mediile academice, în presă, în discuţiile particulare ale oamenilor din cele mai variate categorii sociale şi specialităţi socio-profesionale, ca să nu mai vorbim de arena politică. Nu cred că există păcat de care liberalismul să scape: sistem prea individualist, promovează egoismul, descurajează caritatea (sau chiar ar da dovadă de o impotenţă fundamentală în acest sens; ba mai mult, ai uneori impresia că liberalismul interzice milostenia şi cumsecădenia în general sub ameninţarea unor cumplite pedepse), promovează kitsch-ul şi subcultura în paralel cu părăsirea valorilor tradiţionale – locale („comunitare”) sau naţionale, este consumerist şi materialist, fără Dumnezeu, este – prin competiţia ce-i stă-n centru ca principiu – cu totul nepropice spiritului de camaraderie, prieteniei, solidarităţii sociale în general, dragostei şi familiei. Şi aţi fi surprinşi cât de mult poate continua această listă.Comunitarismul nu e decât o formă de exersare – mai mult sau mai puţin voită - în această neînţelegere, care se reduce la prea puţin peste binecunoscutele teze ale statolatriei. Cartea domnului Andrei Ţăranu este un bun prilej pentru a ilustra acest lucru.
Problema votului şi soluţia boicotului privat
Statul este, cum bine spunea sociologul german Franz Oppenheimer organizaţia mijloacelor politice, adică agentul jafului instituţionalizat. La ce bun să participăm, prin urmare, la loteria care-i desemnează capii? Mai mult, votul nefiind o datorie, nefiind nici un contract, este, în cel mai bun caz, o aflare în treabă. Apare clară soluţia de principiu: boicotul privat, sau neparticiparea la vot.Statul ca Big Brother
Toţi cei care pledează pentru stat şi intervenţia acestuia îşi vor vedea risipite visele fără prea multe menajamente. Vor descoperi – cu multă uimire inocentă – că instituţia adorată nu este altceva decât o mare şi malefică eroare, în primul rând intelectuală. Că natura însăşi a statului este agresivă. Că toate aşa-numitele bunuri "oferite" de către stat (apărarea, justiţia, moneda, programele asistenţiale etc.) sunt pilonii de bază ai edificiului său, etic de nejustificat si economic falimentar. Pe scurt, un necesar şi binevenit duş rece.Mercurialul, speculatorii şi prosperitatea noastră
Autorităţile române au de gând să încerce iarăşi un aşa-zis intrument economic pe care l-au mai utilizat fără succes în perioada comunistă: mercurialul sau fixarea preţurilor de către stat. Dincolo de faptul că ideile economice care stau la baza unei astfel de măsuri sunt eronate (teoria greşită conform căreia costurile determină preţurile, sau cea care consideră că intermediarul şi speculatorul nu fac decât să umfle costurile în dauna consumatorului final) şi că impunerea de către autorităţi a unor preţuri încalcă proprietatea privată a participanţilor paşnici la schimb (fiind astfel o măsură nedreaptă şi, în treacăt fie spus, neconstituţională), mercurialul nu se poate solda decât cu reducerea cantităţii de produse oferite pe pieţele agro-alimentare simultan cu dezvoltarea pieţei negre, cea care va încerca să mai remedieze pe cât se poate – dar cu costuri mai mari – situaţia creată. Ca să nu mai vorbim de noi pretexte de intervenţie a statului pentru a remedia consecinţele nedorite.„Vraiştea” socialistă
Ludwig von Mises spunea că socialismul înseamnă alungarea raţionalităţii din economie. Această afirmaţie prinde viaţă sub condeiul unui ilustru necunoscut: Gheorghe Dragomir. În cartea sa, Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceauşist ale unui „fermier”, acesta face o radiografie necruţătoare a României anilor 1970-1975, scoţând în evidenţă caracterul haotic al sistemului socialist. Atmosfera de invazie generală a rebutului, de penurie cronică de alimente, de surplusuri iritante în sectoare utile nimănui, de exporturi cu orice preţ sau proiecte investiţionale cu puternice accente de megalomanie - având drept rezultat un nivel de trai scăzut şi o dezvoltare de ansamblu slabă a economiei – este recreată reuşit, întru eternă readucere aminte.·
