Raed Arafat, regimul Băsescu şi relaţia complicată dintre stat şi concurenţă
Conflictul dintre Raed Arafat şi Traian Băsescu are o valoare didactică. Este reprezentativ pentru confuzia populară care există în prezent cu privire la definirea statului, a pieţei, a concurenţei şi a relaţiei dintre ele.
Pentru o mie de preţuri şi nici o taxă
Acesta este un răspuns la articolul Cutia de viteze… în cinci taxe. Nu este o critică, ci mai degrabă o reacţie. Discuţia despre câte taxe ne trebuie este benefică, dar mai importantă cred că este o discuţie despre care ar trebui să fie principiile şi nivelul taxării.
Cele şapte lecţii magnifice ale lui Mises
În decembrie 1998, student fiind la ASE, am descoperit într-o librărie din oraşul meu natal o cărţulie de Ludwig von Mises, nume pe care parcă îl zărisem prin vreun paragraf marginal din manualul de doctrine economice.
Habar nu aveam că tocmai mă întâlnisem cu o carte mică, doldora de idei mari.
Ce le-a făcut Statul pensiilor noastre?
Pensionarii, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai statului, ar trebui să beneficieze atât de o privatizare a activelor statului pe criteriul aproprierii naturale, cât şi de aplicarea justiţiei private în cazul activist-torţionarilor, principiile fiind unul individualist (vor beneficia de despăgubiri preferenţiale victimele care pot demonstra acte de agresiune concrete —acestea îşi pot revendica proprietăţile doar dacă au fost proprietarele legitime ale bunurilor revendicate) şi apoi unul sindicalist (vor primi cotă-parte din active cei care au contribuit la realizarea lor). Justiţia privată şi pieţele financiare libere sunt esenţiale pentru realizarea cu succes a acestei reforme.
Unificarea politică: teorema generalizată a progresiei
De ce poate statul în unele cazuri să îşi extindă dominaţia asupra oamenilor care trăiesc în alte teritorii, iar în altele nu poate? Şi de ce fiecare extindere a puterii este întotdeauna însoţită de creşterea taxelor? În acest articol voi încerca să aduc un plus explicării creşterii statului prin extensificare analizând rolul jucat de unificarea politică în asigurarea acestei creşteri.
Ar putea aurul şi argintul să redevină monedele lumii?
Nu suntem cumva prea mulţi oameni pe Pământ şi nu avem de schimbat prea multe bunuri şi servicii pentru ca aurul şi argintul să mai fie suficiente? Nimic nu sugerează o astfel de concluzie. Dacă încă nu avem o astfel de monedă, nu este vina legilor economice sau a vreunei imposibilităţi tehnice, ci a autorităţilor care au interesul să ţină lumea în iadul monetar al inflaţiei permanente a monedei decret şi a crizelor recurente, pentru a optimiza prin redistribuţie extragerea de avere în favoarea statului, bancherilor şi a altor privilegiaţi.
Băncile nu pot crea monedă
Austriecii nu au reuşit să cadă de acord asupra unui aspect
vital, iar această neînţelegere a generat o dezbatere intensă în ultimii ani.
Această dezbatere nu se referă la problemele producţiei şi circulaţiei monetare
ci la chestiunea mai specializată a producţiei de titluri monetare de către
prestatori de servicii financiare precum băncile comerciale.
Criza condiţionalei lui Geithner
Dacă nu erau banii de la guvern, sistemul bancar american înceta să mai existe. Aşa se pare că a afirmat de curând secretarul Trezoreriei americane, Timothy Geithner. Contextul în care a spus-o este afirmaţia celor de la Goldman Sachs că ar fi trecut prin criză şi fără banii de la guvern şi că, ergo, au de gând să ofere angajaţilor lor bonusuri record.
Ce se verde şi ce nu se verde
Ecologismul este pe val, politicienii promit ecologie cu toptanul, iar antreprenorii văd şansa de a se acoperi cu o cascadă de profituri verzi din fonduri publice. Rolul economistului în această schemă este să se întrebe ce se pierde atunci când se câştigă energie verde. Pentru că, aşa cum atrăgea atenţia veşnic actualul Bastiat, dat fiind că economia se preocupă de resursele rare şi de importanţa relativă pe care o dau oamenii fiecăreia prin alegerile pe care le fac zilnic, atunci când se vede înlocuirea unei vitrine sparte şi câştigul unui geamgiu, trebuie să nu se piardă din vedere profitul pierdut al unui croitor şi cum o bucată de stofă nu se mai face costum.
În bucătăria Europei se prepară vânat à la Colbert
Bătrânul continent începe să îşi dea pe faţă arama de UERSS, parcă acum mai tare ca oricând, de la România care a (re)intrat grotesc de uşor în hora cipurilor şi a supravegherii totale, până la „the United Kingdom of Big Brother.” Iar în inima Europei se pregăteşte un festin prelungit cu vânat à la Colbert.
