Este fixarea preţurilor de revânzare o acţiune incriminabilă?

Andreas Stamate-Ştefan · 01 februarie 2019

Este fixarea preţurilor de revânzare o practică anti-concurenţială, anti-piaţă? Categoric nu. Câteva motive. În primul rând pentru că ele sunt fundamentate pe un calcul economic, atât la furnizor cât şi la retailer. Fiecare îşi estimează potenţialul profit din fixarea preţului de revânzare. Nu este deci o acţiune arbitrară, sau lipsită de sens economic.

De la fixarea preţului de revânzare şi până la acceptarea preţului final de către consumator, aflat în faţa raftului, e cale lungă, e incertitudine. La raft, consumatorii (dacă sunt liberi să aleagă şi dispun de putere de cumpărare, deci deduceţi ce ar fi necesar din perspectivă macroeconomică, inflaţie, taxe etc.) pot spune un NU hotărât (invalidând astfel presupusul aranjament anticoncurenţial între furnizor şi retailer) sau DA hotărât (considerând deci neproblematic aranjamentul).

„If, for example, the commodity to be price-fixed has few good substitutes in the short run, an increase in its price may increase the total revenues of the conspiracy and make price collusion financially rewarding. But if, as more often is the case, there is a plentiful array of products that might be substituted for the commodity that is being price fixed, the higher price may simply push marginal buyers to the relatively cheaper substitutes, and thus lower total conspiracy revenues. This consequence will encourage firms to break the agreement to maintain a uniform price since the agreement does not, apparently, work in their economic interest.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Iar dacă cererea scade, acesta e ingredientul perfect pentru ruperea înţelegerilor între furnizor şi retailer.

„A slight reduction in overall demand for the price fixed commodity may tend to weaken the price agreement; business recession is the natural enemy of successful price collusion.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Aş propune deci să facem public modul în care Consiliul Concurenţei s-a autosesizat sau a fost sesizat şi de către cine. Dar asta nu pentru că ar conta foarte mult ca raţiune economică, ci pentru a putea observa cine anume declanşează toate aceste nemulţumiri. E relevant din perspectiva antreprenoriatului politic, adică dacă cumva o firmă, neavând ea acces la un contract cu retailerul, utilizează braţul coercitiv al legislaţiei concurenţiale, pentru a-şi împiedica alt concurent să semneze un astfel de contract. Consilul Concurenţei nu ar trebui să răspundă la astfel de solicitări.

În plus, dacă fixarea preţului de revânzare ar fi o practică incriminabilă în sine, rezultă că orice preţ e incriminabil, el condiţionând eventuala revânzare a produsului. Dacă Georgel îi vinde lui Gigel un măr, chiar şi fără impunerea unui preţ de revânzare mai departe către Irinel, Gigel, prin propria combinare a factorilor de producţie va constata că nu poate vinde mărul sub un anumit preţ. Deci raritatea şi propriile anticipări antreprenoriale fac ca, oricum tu să nu poţi revinde la ce preţ te taie capul. Cum raritatea şi propriile anticipări nu pot fi părţi într-un proces, e mai facil de blamat o persoană, sau o firmă.

Poate contribui o amendă la scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterii lor? Tot atât de mult cât presiunea atmosferică poate creşte sau urca în funcţie de o lege dată de Parlament. Amenda doar schimbă raportul de forţe pe piaţă, dar politic, nu economic, şi alimentează bugetul statului, aflat în impas în această perioadă.

Este fixarea preţului de revânzare anti-concurenţială sau anti-piaţă? Nicidecum, el este fixat de o parte din concurenţi şi se realizează fără îndoială în cadrul pieţei. Propun să operăm nu cu un concept ideal de piaţă (precum în modelul concurenţei pure şi perfecte), ci unul realist.

Trebuie adăugat şi faptul că e vorba de contracte voluntare, în care nimeni nu utilizează forţa pentru a impune un preţ. Probabil asta ar putea supraveghea Consiliul Concurenţei, încălcarea contractelor dintre concurenţi. De asemeni, consumatorii nu pot dispune juridic de un drept fundamental la preţuri mai mici. Dacă Gigel tot cumpără mere de la Georgel, iar preţul – cum este firesc – creşte, Irinel nu are un drept să solicite revenirea la preţul anterior. E ca şi cum am încerca printr-o lege să îngheţăm valoarea unui bun. Irinel nu are drept de proprietate asupra valorii mărului. El se poate cel mult supăra că actuala configuraţie a preţului îl dezavantajează, dar cam atât. Propun ca experţii CC să consulte şi teoriile heterodoxe privind concurenţa, sau cel puţin să dea o notă de fundamentare pentru care insistă să aplice teoria neoclasică a concurenţei, în ciuda numeroaselor critici aduse în plan ştiinţific, academic.

Marii retaileri nu au ajuns la preţuri mici prin intervenţiile vreunui consiliu, ci prin negocierile cu furnizorii, volumul mare de mărfuri comercializate, scăderea costurilor etc. Preţurile, în general, nu scad atunci când intervine guvernul, ci când există o conjunctură economică care să permită asta.

În concluzie, efectul direct şi imediat al unei amenzi nu este protecţia consumatorului de preţuri mai mari (presupunând că ar fi legitimă o astfel de protecţie), ci
1. Alimentarea bugetului statului,
2. Costuri crescute pentru retaileri şi furnizori
3. Împiedicarea desfăşurării unor tranzacţii cu potenţial de profit, deci diminuarea acumulării de capital,
4. Scăderea welfare-ului social (înţeles în sensul că toţi avem mai puţin dacă firmele nu pot face profit). Aceste efecte pot aduce mai curând creşterea şi nu scăderea preţurilor, mult dorită, dar încă nu ştim exact de cine.

Comentează

Împotriva Consiliului Concurenţei

Tudor Gherasim Smirna · 01 februarie 2019

Un comentariu prilejuit de recentele ştiri despre amenzile date de Consiliul Concurenţei:

Mega Image avea un magazin pe strada Icoanei. A venit consiliul concurenţei si a zis că au „cvasi-monopol mini-zonal”. Cea mai simpatică sintagmă sub care lucrează pumnii „mei minte economică nu are” consiliului concurenţei. Mega Image a făcut un aranjament prin care în loc a apărut un magazin Anabella, cu profil similar cu Mega Image. Doar că… nu era acelaşi lucru. Ca o dovadă a artei de a crea o afacere de succes, o artă în care fiecare detaliu contează, de la construirea mărcii, la căldura luminii şi amplasarea rafturilor, ba chiar până la tipul mânerului de la uşa de intrare şi trecând prin zeci de mii de astfel de decizii aparent insignifiante, la fiecare nivel al structurii foarte complexe a unei astfel de afaceri, Anabella a sucombat după vreun an. Acum spaţiul acela stă neutilizat.

Cui trebuie să mulţumeacă piaţa, vânzătorul Mega Image şi clienţii săi? Unor specialişti în concurenţă dintr-o birocraţie care trece cu tancul prin piaţă, dă cu ciocanul în ordinea contractuală şi taie amenzile cu secera. Ca, de altfel, orice birocraţie, oricât de bine intenţionată şi oricât de virtuos condusă de oameni care altfel pot dovedi o (trecută) inteligenţă fină, cu articole academice şi estetisme liberale expuse prin reviste pentru dialog social (care au rol de a spăla cumva păcatele diametral opuse – foarte concrete şi antiliberale – din câmpul muncii).

Recent, Consiliul Concurenţei a lovit din nou, în supermaket-uri de această dată. Bucuria ingoranţilor care nu înţeleg sau urăsc, adesea pe bani, dar poate şi visceral, mecanismele pieţei.
Întrebare: credeţi că amenzile imense date de Consiliul Concurenţei ajută vreodată consumatorii? La marjele mici, bazate pe volum, ale supermarketurilor (care sunt manifestări ale regulii capitaliste a producţiei de masă pentru nevoile maselor), un 0.1% din cifra de afaceri (amenda minimă dată de Consiliul Concurenţei) poate însemna foarte mult din profit (acel surplus efemer care îi spune unei afaceri că face bine ceea ce face).
Ajung aceste amenzi la consumatori vreodată? Dacă ar fi în favoarea consumatorilor, ne-ar chema cu bonurile să ne întoarcă o parte din suprapreţul luat de supermarket. Aţi auzit de aşa ceva?

Consiliul Concurenţei este o instituţie justificată de o eroare intelectuală, acea Nirvana Fallacy de care vorbea economistul Harold Demsetz. Când ai o idee complet nerealistă despre ce ar trebui să fie concurenţa, tot ce vezi în realitate sunt defecte, market failures. O instituţie construită (la noi şi în alte ţări) ca un ciocan nu va vedea nicăieri decât cuie. Spre bucuria proştilor de socialişti cu bască şi şapcă din aia, ştiţi voi de care.
Dacă mâine ar fi desfiinţat Consiliul Concurenţei, de mâine am duce-o un pic mai bine. Un test acid pentru nocivitatea unei instituţii este dacă vor nesătuii de putere să o acapareze. Face Vâlcov presiuni? Trebuie abolită.

Comentează

Mihai Eminescu şi Carl Menger. Scurt moment de istorie contrafactuală

Andreas Stamate-Ştefan · 15 ianuarie 2019

Cum ar fi fost să descoperim în biografia lui Mihai Eminescu (1850-1889), poetul naţional, că a frecventat cursurile lui Carl Menger (1840-1921), fondatorul şcolii Austriece de economie? Sau măcar că i-ar fi căzut în mâini Principiile (1871) lui Menger? Ar fi fost frumos, dar...istoria este alta. Dintr-o biografie alcătuită riguros de criticul literar George Călinescu, impresionant de generoasă în detalii, aflăm că Eminescu frecventa între 1869 şi 1872 cursurile Universităţii din Viena, alături de alţi colegi bucovineni de care era mai ataşat. Ioan Slavici, arădean, este şi el printre cursanţii Universităţii, fiind relativ apropiat de Eminescu în anii vienezi. Deşi curicula aleasă de poet viza filozofia, istoria şi dreptul, preocupările nu erau cu totul mărginite la acestea.

Poetul mergea însă şi la alte cursuri, la care-l mîna un program ieşit din necesităţi interne, şi poate cu mai multă plăcere la acestea din urmă decît la acelea la care era înscris. Colegii îl întîlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative (Călinescu, 1983, p. 138).

Un an sau poate câteva luni au lipsit pentru ca din curicula lui Eminescu să facă parte şi unul din cursurile ţinute de Carl Menger la Universitatea din Viena. Semestrul de iarnă 1871-1872 este ultimul la Viena pentru Eminescu, în timp ce, pentru Menger, anul 1872 este anul în care încearcă (nefiindu-i foarte uşor, pare-se) să-şi susţină teza de abilitare (Habilitation), condiţie ce îi permite să devină lector la Universitate (Privat Dozent). Dificultăţile lui Menger de a-şi susţine teza de abilitare vin din opoziţia manifestată faţă de acesta de către nimeni altul decât Lorenz von Stein, profesor de economie politică. Stein este cel care introduce ideile socialismului francez utopic în spaţiul german şi austriac.

At the University of Vienna, Menger faced the determined opposition of Lorenz von Stein, the great champion of French socialism in Germany and Austria. Stein rejected Menger’s first petition for the Habilitation degree, accepting his application only after Menger had his Principles printed by the Vienna publisher Wilhelm Braumüller at his own expense and sent a proof of the first two chapters to Stein. Having accepted his application, Stein still failed Menger for the degree. After several favorable reviews of his book appeared in German professional journals, Menger applied again and this time he passed (...) In all his academic endeavors, Menger met with the continued resistance of the department, which was run by a group under Stein’s leadership. (Hülsmann, 2007, p. 136-137)

Stein dezvoltă într-una din cărţile sale din 1842 ideea că mişcările ideologice socialiste şi comuniste prezente în Franţa sunt rezultatul unui conflict între clase (cei care dispun de proprietate privată şi cei care nu dispun), iar Marx o preia, fundamentându-şi pe ea conceptul de proletariat. Aşa cum arată Rothbard, însă, în timp ce Stein avertiza despre pericolul unui conflict ireconciliabil între aceste clase, Marx sanctifică rolul istoric revoluţionar al proletariatului în rezolvarea acestui conflict (Rothbard, 1995, p. 322).

Din perspectiva climatului intelectual, în anii 1870, istoricismul era linia oficială a universităţilor germane (Mises, 2001), deci bănuim că Eminescu luase contact cu acesta prin intermediul disciplinelor studiate, mai ales în cadrul economiei politice. Reamintim că istoricismul german neagă posibilitatea dezvoltării unor teorii universale în domeniul economic, deci neagă practic posibilitatea unei ştiinţe economice. Alături de perspectivele socialiste predate de Stein, acesta poate fi un alt motiv explicativ al eventualelor inconsistenţe economice ale poetului.

Speculând, Eminescu, curios şi rebel din fire, devorator în acei ani de cărţi de toate felurile, ar fi participat probabil la cursurile lui Menger, întrucât cu siguranţă l-ar fi atras seriozitatea şi rigurozitatea academică a profesorului. Sau cel puţin măcar pentru a-şi mai rotunji întrucâtva firea enciclopedică. Ce ar fi însemnat, însă, Menger pentru Eminescu poate fi subiectul unei cărţi. Deocamdată, singura legătură între Eminescu şi şcoala austriacă este o stradă, Wollzeile, unde Eminescu obişnuia să-şi bea cafeaua în anii studenţiei la Viena, alături de mulţi alţi români veniţi la studii, şi unde – pură întâmplare – avea să locuiască la începutul secolului XX (începând cu 1912), Ludwig von Mises, ultimul cavaler al liberalismului.

Referinţe

Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1983

Hülsmann, Jörg G., Mises. The Last Knight of Liberalism, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007

Mises, Ludwig, O perspectivă istorică asupra şcolii austriece de economie, Institutul Ludwig von Mises România, 2001, traducere de Dan Cristian Comănescu, disponibilă online la https://mises.ro/274/o-perspectiva-istorica-asupra-colii-austriece-de-economie

Rothbard, Murray N., An Austrian Perspective on the History of Economic Thought. Classical Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1995

Comentează

Un nou capitol din Manifestul Liberal

Tudor Smirna · 13 decembrie 2018

Institutul Mises se aproprie, prin publicarea online a capitolului 11 din Manifestul liberal de Murray Rothbard, de finalizarea traducerii şi de publicarea în variantă tipărită a acestei cărţi esenţiale.

Rothbard vorbeşte aici despre cum ar putea arăta funcţionarea în regim de piaţă a unui domeniu fundamental, gestionat tradiţional în regim de planificare centrală (cu toate că nu întotdeauna: aveţi în text o scurtă istorie a drumurilor private). Oricât ar părea de „revoluţionar” şi de controversat, acest capitol din „Manifestul liberal” trebuie şi el citit în ideea că nu poate fi adusă normalitatea, eficienţa şi chiar frumuseţea pieţei în societate fără a o face în primul rând în domenii cheie. Reformele de cosmetizare n-au nici o şansă pe termen lung. Trebuie măcar să ne punem astfel de probleme radicale:

11. Sectorul public, II: Şoselele şi străzile

Un paragraf remarcabil, în care vorbeşte despre cum s-ar putea soluţiona congestionarea traficului prin mecanismul pieţei, este acesta:

Cum ar arăta un sistem raţional de preţuri, un sistem instituit de proprietarii de drumuri private? În primul rând, autostrăzile ar introduce plăţi, în special în puncte convenabile precum intrările în oraşe, sau la poduri şi tunele, dar nu aşa cum se practică acum. Preţurile ar fi mult mai mari la orele de vârf (de exemplu, în duminicile de vară) decât la orele mai libere. Pe o piaţă liberă, cererea mai mare la orele de vârf ar duce la o creştere a preţului până la nivelul descongestionării şi stabilirii unei circulaţii normale. Dar – ar putea întreba cititorii – oamenii nu trebuie să ajungă la lucru? Sigur, dar nu trebuie să ajungă în propriile lor maşini. Unii navetişti ar renunţa cu totul şi s-ar muta înapoi în oraş; alţii ar adopta soluţii de folosire în comun a maşinilor; iar alţii ar folosi autobuzele şi trenurile. Astfel, utilizarea drumurilor la ore de vârf ar fi rezervată acelora care sunt cei mai dornici să plătească preţul de piaţă. Alţii, de asemenea, vor încerca să-şi adapteze orele de lucru astfel încât să vină şi să plece eşalonat. Şi călătorii de week-end vor şofa mai puţin sau îşi vor eşalona cursele. În fine, profiturile crescute obţinute pentru poduri şi tunele, de exemplu, vor stimula firmele private să construiască mai multe astfel de utilităţi. Construcţia de drumuri va fi guvernată nu de lupta pentru subvenţii a grupurilor de presiune, ci de cererea eficientă şi calculele de cost specifice pieţei.

Aici şi în pasajele următoare, Rothbard anticipează, acum aproape 50 de ani, soluţii de partajare şi de facturare a traficului care se pot vedea acum la lucru în cazul unor servicii de tip Uber. Acest lucru, pe lângă viziunea lui Rothbard, ne mai relevă şi rimtul foarte lent în care a progresat acest domeniu gestionat prin planificare centrală.

Comentează

Lansare de carte despre antreprenoriatul politic

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Sâmbătă, 17 noiembrie, a avut loc lansarea cărţii Analiza praxeologică a acţiunii politice şi a cooperării politice internaţionale: O abordare interdisciplinară la confluenţa dintre ştiinţa economică şi ştiinţa politică, de Matei-Alexandru Apăvăloaei, cercetător asociat al Institutului Mises. Cartea a apărut sub egida Editurii ASE şi reprezintă al cincilea titlu al colecţiei Studia Praxeologica.

Lucrarea abordează problematica acţiunii politice din perspectiva Şcolii Austriece, mergând pe linia misesian-rothbardiană. Demersul propus este unul teoretic (praxeologic), fiind axat pe evidenţierea celor mai generale aspecte, invariabile în timp şi spaţiu, ale acţiunii umane care vizează folosirea mijloacelor coercitive pentru a extrage resurse şi a trăi de pe seama eforturilor semenilor săi. De asemenea, lucrarea reprezintă un demers interdisciplinar care se situează la intersecţia ştiinţei economice cu ştiinţa politică.

Pe bazele oferite de ştiinţa economică, lucrarea argumentează că politica poate fi considerată o disciplină praxeologică, de natură apriorică. De asemenea, plecând de la teoria economică a antreprenoriatului, lucrarea schiţează funcţia antreprenoriatul politic şi analizează diferitele limite cu care se confruntă acţiunea politică atunci când se pune problema maximizării venitul rezidual – profitul politic.

În ultima parte a lucrării, este analizată acţiunea politică ce este întreprinsă în contextul relaţiilor internaţionale. Astfel sunt deduse implicaţiile necesare ale deciziei de cooperare între antreprenorilor politici din teritorii diferite în vederea combaterii efectelor competiţiei politice internaţionale. În acest context, este abordat şi subiectul integrării economice regionale.

Printre întrebările la care cartea caută un răspuns se regăsesc următoarele: Ce putem şti despre efectele pe care le comportă o acţiune politică? Poate fi considerată politica o disciplină ştiinţifică capabilă să ne furnizeze adevăruri necesare? Dacă orice acţiune umană conţine şi o componentă antreprenorială, putem vorbi despre funcţia antreprenorului politic? Cum ar arăta o teorie praxeologică a relaţiilor politice internaţionale? Sunt economiştii în măsură să răspundă la întrebările de mai sus?

Comentează

Ionuţ Bălan despre Acţiunea umană

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Semnalăm un comentariu despre Acţiunea umană publicat de Ionuţ Bălan pe profit.ro:

Lecţia lui Mises: economia nu trebuie «umanizată», ci înţeleasă ca profund omenească

Acolo, Ionuţ Bălan observă:

dreapta susţine că economia îndepărtează omul de familie, naţiune, tradiţii şi spiritualitate. Stânga, că îl alienează şi în aruncă în ecuaţia exploatat-exploatator (marxismul clasic) şi/sau că îl pune în conflict cu natura (obsesia pentru ecologie şi schimbarea climei) şi îl supune logicii dominatoare a misoginiei, xenofobiei, rasismului, homofobiei, transfobiei etc.

Una peste alta, şi fascismul, şi comunismul vor să „elibereze” omul de „povara” economiei. Simplificând la maximum, de acest fenomen „nenatural” şi „inuman” trebuie să se ocupe doar statul şi experţii săi. Asta pentru că cineva trebuie să se ocupe şi de asta, căci penuria (scarcity) nu dispare doar pentru că unii filosofi contemporani au declarat-o ca fiind un mit propagat de capitaliştii cei răi.

Chiar şi poziţiile politice aşa zis moderate, centriste, vorbesc despre necesitatea de a „umaniza” o economie parcă scăpată de sub controlul omului şi care, speră aceştia, ar putea fi „reumanizată” artificial, prin reglementări de stat menite să îi protejeze pe angajaţi şi consumatori de tirania corporaţiilor.

Comentează

Şcoala Monetară vs. Şcoala Bancară: ecourile româneşti ale dezbaterii

Tudor Smirna · 20 noiembrie 2018

În calitate de beneficiar al bursei Ştefan Odobleja de la New Europe College, în 2016-2017, am cercetat gândirea economică românească din perioada Micii Uniri şi până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, deci dintre 1860 şi 1880. Miza a fost înţelegerea procesului de înfiinţare a băncii centrale româneşti.

Chestiunea este foarte interesantă, pentru că înfiinţarea BNR în 1880 şi încercările care au precedat evenimentul nu au fost lipsite de discuţii şi controverse. În Occident a avut loc o largă dezbatere asupra problemelor monetare şi bancare, prin care s-au cristalizat concepte şi s-a avansat ştiinţa economică. Ideea de bancă centrală a fost ea însăşi îndelung discutată chiar în perioada formării statului român modern şi a instituţiilor sale bancare.

Discuţiile nu au rămas fără ecou în lumea românească. Chiar dacă pare că Banca Naţională a României a fost adoptată fără prea multe ezitări, ca un import necesar şi urgent, de minţile luminate ale vremii în contra forţelor reacţionare incapabile să se despartă de trecut, o privire mai atentă duce la descoperirea unui tablou diferit. Banca centrală, pentru multă vreme punct terminus al dinamicii intervenţionismului monetar-bancar, a fost şi încă este o opţiune instituţională discutabilă.

Printre cei care au fost preocupaţi de problemele monetare şi bancare se numără Nicolae Suţu, Alexandru Moruzi, Victor Place, Ion Strat, Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, A. Lahovary, Th. Rosetti şi mulţi alţii. Cercetarea de faţă ne oferă motive să considerăm că, asemenea împărţirii – destul de imperfecte – a gânditorilor şi opinenţilor occidentali în membri ai Şcolii monetare sau ai Şcolii bancare, este cazul să poziţionăm şi noi faţă de cele două Şcoli pe cei care au pledat şi dezbătut în acea perioadă în lumea românească.

Romanian Echoes of the Currency versus Banking Debate: From Unification to the Creation of the National Bank [pdf]

Comentează

Despre Virgil Madgearu din perspectiva clasic liberală

Andreas Stamate-Ştefan · 20 noiembrie 2018

Între 2015 şi 2016, ca bursier al NEC (New Europe College), am lucrat la un studiu privind ideile economice ale lui Virgil Madgearu. Motivaţiile din spatele acestui studiu sunt două. Prima este legată de o recepţie relativ bună a doctrinei ţărăniste în spaţiul românesc, ca alternativă între o dreaptă progresistă şi una conservatoare, iar a doua de insuficienta problematizare în literatură a ideilor economice ce definesc această doctrină.

Însă cum ideile nu se mişcă singure ci aparţin unor persoane, am ales – fiind şi primul studiu de acest fel – să decupez din toată povestea ţărănistă figura sa emblematică, de altfel însuşi ideologul partidului ţărănist, economistul şi profesorul Virgil Madgearu.

Perspectiva din care discut ideile lui Madgearu este una clasic liberală, ceea ce, bănuiesc că nu ar fi fost tocmai pe placul său. Gestul istoricist de a trata teoria economică liberală ca un produs al vremii sale, deci la timpul trecut, perimată din poziţia sa de „homo interbelicus”, e posibil să poată fi explicat politic, conjunctural, însă intelectual vorbind cred că este o scădere. Iar când intelectualii au scăderi, de obicei nici construcţiile politice nu sunt viabile.

Şi atunci, ca şi acum, n-a fost timp de prea multe vorbe şi dezbateri, de lămuriri doctrinare, de aşezare şi reflecţie. Astfel, s-a lăsat un teren fertil pentru populism, mişcări de stradă, discursuri ale urii de clasă, apelul la emoţii şi dispreţul faţă de raţiune, teren bine ocupat şi sechestrat pentru jumătate de secol de comunişti.

Virgil Madgearu at the Crossroads of an Anticapitalistic Trinity: German Historicism, Populism and Marxism [pdf]

Comentează

Video: lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 16 octombrie 2018

Pe 9 octombrie 2018, am lansat Acţiunea Umană. Filmarea evenimentului, aici:

Comentează

Lume multă aseară, la lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 10 octombrie 2018

Pentru cei care nu au putut ajunge, în curând vom pune online filmarea discuţiilor.

Comentează

Precedentele · Următoarele