Plafonarea prețurilor și pandemia analfabetismului economic

Andreas Stamate-Ștefan · 25 martie 2020

Când cererea pentru bunuri crește, prețul lor va crește. Asta nu e o regulă abstractă și nici o invenție a lui Adam Smith, a liberalilor sau a libertarienilor, așa cum cred mulți profani. E o pură realitate socio-economică. Este singura manieră prin care poți (ca producător) să-ți acoperi costurile (subiective bineînțeles, nu observabile de vreun Konsiliu sau Komitet al Konkurenței) producției mai multor bunuri. Creșterea prețului este cea mai rațională măsură pe care o putem întâlni pe o piață. Ea reglează producția și temperează cererea (apropos de lamentația din aceste zile "Uită-te la ei, cu coșul plin de spirt, sau hârtie igienică"). Lăsați prețurilor să crească și se vor tempera. Sau cumva noi vrem să se și tempereze prețurile și să cumpărăm și la fel de mult?! Aici e o problemă.

Noi, ca economiști (spre deosebire de alte profesii cărora poate cadrul epistemologic le permite), nu judecăm nevoia omului de hârtie igienică și nici de spirt (În plus, nu-i cam necreștină treaba asta? Știm noi oare ce nevoi au acei oameni?!) Noi putem însă explica că acești oameni sunt tot atât de raționali cum sunt și cei ce-i critică. Raționali în sensul că-și folosesc rațiunea și iau decizii. Iar decizia lor de a-și face stocuri (dacă depășim stadiul de incriminare și dorință de a-i forța să nu-și mai facă) este cât se poate de firească, și are anumite consecințe economice. Așa cum și dorința unora de a se prezenta drept echilibrați și nepanicați, are și ea consecințe economice în planul prețurilor și al producției.

Creșterea prețurilor ne arată că activitatea economică (de producție) nu poate continua fără venituri/profituri. Iar asta nu e market failure. E o lege tare, cam tot atât de tare cât teorema lui Pitagora. Ne arată că nu totul se poate cumpăra oricum, oricând, oriunde și oricum. Cine nu pricepe asta, nu prea înțelege mare lucru din economie. Prețurile în creștere (ca semnal al creșterii cererii) sugerează că noua cantitate de bunuri dorită nu se mai poate produce la același preț/cost. Dacă credeți că lucrurile stau altfel și că asta e conspirația vreunui producător, puteți încerca să munciți mai mult pe aceiași bani să vedem cam cât timp o duceți. Speculanți producătorii? Nu, analfabetism economic și îngâmfare. În multe cazuri, naivități agresive.

Dacă abolești acest mecanism al cererii și ofertei (prețului) ca reglaj fin al cantității de bunuri existente pe o piață și care – se cam vede că de mai bine de trei sute de ani acomodează nevoile unei populații infinit mai mari decât reușeau toate feudalismele și mercantilismele medievale – vei genera efecte economice mult mai indezirabile decât creșterea prețurilor.

Plafonarea unor prețuri în creștere (orice manual de economie îți va spune asta) va împiedica reglarea naturală a cantității de bunuri care pot fi produse (o relație consumatori-producători). Producătorii nu-și vor mai permite în timp să producă aceeași cantitate de bunuri, deci apare penuria, lipsa de bunuri. Cozile nu vor întârzia nici ele să apară (atenție! Cererea nu a scăzut, și nu va scădea!). Din dorința de a face bine oamenilor, le faci mai rău, căci cantitatea de bunuri care se va produce va scădea (includeți aici medicamentele). Iar dacă unii vor produce mai puțin, înseamnă că-și vor reduce și cererea de factori de producție. Ceea ce înseamnă că și alte industrii, din amontele sau din avalul producătorilor, își vor reduce activitatea, căci le scade drastic (și artificial) cererea. Există o simfonie a legilor în economie, dragi profani! Lecția tare de aici e că iraționalitatea pretinsă de non-economiști în cumpărarea excesivă de bunuri n-o vindeci cu legi sau decrete guvernamentale, ci doar o escamotezi, deschizând opțiuni (pe care aceiași puriști ai iraționalității le detestă) precum piața neagră. Vor fi unii care-și vor asuma riscul (dosar penal, închisoare etc.) reinstaurării unor parități vechi ale pieței, din dorința de a veni în întâmpinarea cererii care n-a scăzut. Sunt mafioți? Sunt speculanți? Spuneți-le cum vreți, numai fiți convinși că sunt creația pură a plafonării prețurilor, nu a liberalismului.

Într-o astfel de situație, producătorii de obicei vor întoarce fața către stat (căci acesta plafonează) și vor întreba: Și de-acum încotro? Acesta este primul pas al politizării situației, căci după cum observați prețurile nu mai sunt deja o relație bilaterală între consumatori și producatori, ci s-a pretins că pot fi stabilite prin decret de către guvern. Guvernul nu dispune însă de vreo soluție magică prin care poate transforma pietrele în pâini. Cum producătorii vor fi totuși necesari și nu pot dispărea, soluțiile/efectele clasice ale plafonării vor fi

(1) subvenționarea temporară sau permanentă a producătorilor (deci alocarea de taxe și impozite, observați că unii o cer deja fără să fi fost plafonați, căci mentalitatea legiferatoare e că într-o criză banul fiecăruia e banul tuturor, prilej de dezmăț deci),

(2) rechiziționări (guvernul va decide cum vor fi folosiți factorii de producție în industrie),

(3) raționalizări (Doamne, ce denumire! Ar trebui să-i spunem exact invers, iraționalizări!), adică guvernul va decide cât se va produce și cât se va consuma, după criterii instituie de diversele Konsilii, Komitete și Kelule de Kriză. Și-apoi, vă amintiți, măcar cei trecuți de 35, de numărul de calorii pretabil la una bucată român, porția de unt, cartela de pâine etc. Vi se pare departe scenariul? Înțeleg de ce, tot departe li s-a părut multora și ideea că instituirea ideii de egalitate va produce cea mai teribilă inegalitate și revoltă din istorie.

Dar să-i lăsăm pe giganți să vorbească:

Înainte de amestecul guvernului, laptele şi ouăle erau scumpe; după interferenţa guvernamentală, ele au început să dispară de pe piaţă cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenţia; ţelul său era o cantitate sporită şi o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferenţa cea izolată a adus după sine o situaţie care - din punctul de vedere al guvernului - este încă mai neplăcută decât situaţia dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătăţească. Şi, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ţine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.

Ludwig von Mises, „Cap. III: Intervenționismul” în Politici economice. Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine

Comentează

Șapte la sută pentru șapte lecții de Mises

Institutul Mises · 24 ianuarie 2020

Optați pentru a redirecționa, doi ani la rând, câte 3,5% din impozitul pe venit către Institutului Ludwig von Mises România! Acest lucru este posibil acum prin noua declarație 230.

Una dintre primele cărți care pe care le vom reedita în 2020 este Economia în 7 lecții de Ludwig von Mises. O carte de introducere în gândirea economică, accesibilă și convingătoare, pe care o vom publica într-un tiraj offset de 1000 de exemplare, cu copertă cartonată și la un preț accesibil. Iar aceasta nu este singura carte pe care o vom reedita acest an. Va fi însoțită de Ce le-a făcut Statul banilor noștri?, de Murray Rothbard, un alt bestseller de popularizare, al cărui vechi tiraj este de ceva timp epuizat.

Avem nevoie, deci, de susţinerea dumneavoastră pentru a ne continua proiectele şi a ne dezvolta. Celor care ne-au sprijinit în trecut le mulțumim călduros și aici. Susținerea s-a concretizat în proiecte precum tipărirea în 2018 a tratatului Acțiunea umană, iar 2020 va continua eforturile editoriale ale Institutului cu trei noi lucrări fundamentale de Murray N. Rothbard: Pentru o nouă libertate, Etica libertății și Logica acțiunii.

Și lista poate continua!

Acestea sunt datele noastre:

Asociaţia „Institutul Ludwig von Mises - România”

Cod unic de înregistrare: 14265750

Cont în lei: RO87RNCB0090000677370001

Pentru cei cu o singură sursă de venit (ex.: salariul de la un singur angajator, sau pensie):

Formular precompletat cu datele Institutului Mises, cu opțiunea pentru direcționare pe 2 ani bifată sau nebifată:

Declarație 230 pe 2 ani – 2 x 3,5% [pdf]

Declaratia 230 pe un an – 3,5% [pdf]

Trebuie doar să completați datele personale în secțiunea I a primei pagini. În secțiunea II se află datele Institutului Mises. Tot ce mai trebuie să faceți la final este să semnați în josul paginii 1. Nu mai trebuie completat și bifat nimic în afară de aceste câmpuri de pe pagina 1.

Aveți trei căi de transmitere a declaraţiei 230:

– trimiteți prin poștă, cu confirmare de primire, sau
– depuneți la registratura Administraţiei financiare de domiciliu, sau
– trimiteți online prin spațiul virtual privat sau pe site-ul e-guvernare.ro.

Pentru cei cu mai multe surse de venit, se completează declarația unică, electronic:

– prin intermediul serviciului „Spaţiul privat virtual” (SPV);

– pe site-ul e-guvernare.ro, cu semnătură electronică calificată.

Mai multe detalii aici și aici.

Acest lucru trebuie făcut până la data de 25 mai 2020.
Din experiența noastră de anii trecuți, în ultimele zile se depun foarte multe declarații și ne așteptăm ca aglomerația de final să fie mai mare. Chiar și la completarea online ar putea să fie suprasolicitate serverele ANAF. Vă sfătuim, deci, să depuneți declarația cât mai curând, oricum ați face-o.

Pentru mai multe informații, ne puteți contacta:

Contact

Comentează

Concursul Mises Days 2019: câștigători

Institutul Mises · 24 ianuarie 2020

Juriul concursului Mises Days, ediția 2019, a acordat câte o mențiune pentru eseurile trimise de Andreea Solomon și Alexandru-Ștefan Goghie. Mențiunile sunt premiate cu cărți de la Librăria Mises în valoare de 200 de lei, la alegerea câștigătorilor. Le mulțumim și îi felicităm pe toți participanții la această primă ediție! Îi așteptăm cu noi contribuții și la edițiile viitoare.

Comentează

Mises Days: Concurs de eseuri – prelungire până la sfârşitul anului

Institutul Mises · 05 decembrie 2019

Actualizare: Am decis să prelungim concursul, noul termen final fiind 31.12.2019. Vă încurajăm în continuare să scrieți și să ne trimiteți eseurile, care vor fi anonimizate și trimise mai departe către juriu. *

Pe 29 septembrie 2019 s-au făcut 138 de ani de la nașterea lui Ludwig von Mises.

Anul 2019 marchează 70 de ani de la prima ediție a tratatului Human Action.

Pentru a aniversa, lansăm azi concursul Acțiunea umană la 70 de ani (#AU70) prin care vom premia cele mai bune eseuri de economie. Temele pot fi legate de orice problemă teoretică sau practică, atât timp cât sunt tratate în spiritul Școlii austriece de economie.

Recomandări pentru eseu: între 3 și 5 pagini în format word (6000-10.000 de semne cu spații), cu note de subsol unde este cazul și bibliografie la final.

Eseurile vor fi evaluate de un juriu format din membri și cercetători asociați ai Institutului Ludwig von Mises România: Mihai-Vladimir Topan, Constantin Munteanu Gurgu, Bogdan Glăvan, Radu Cristian Mușetescu, Octavian Dragomir Jora, Andreas Stamate-Ștefan, Matei-Alexandru Apăvăloaei.

Termenul limită este 31 decembrie 2019.

Eseurile premiate vor fi publicate pe site-ul mises.ro și site-urile partenere. La inițiativa revistei The Market for Ideas, eseurile vor fi de asemenea traduse și publicate în limba engleză.

Premiile sunt următoarele:

Premiul I, în valoare de 600 de lei constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises (mises.ro/librarie/) în valoare de 300 de lei și un voucher de 300 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul II, în valoare de 450 de lei, constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises în valoare de 250 de lei și un voucher de 200 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul III, în valoare de 300 de lei, constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises în valoare de 150 de lei și un voucher de 150 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Toate premiile vor fi însoțite de câte un pachet suplimentar de cărți de economie.

Așteptăm eseurile, alături de numele și adresa autorilor, pe contact@mises.ro.

Comentează

Ce se vede și ce nu se vede din acordurile de neconcurențialitate. Cazul forței de muncă

Andreas Stamate-Ștefan · 21 noiembrie 2019

Industriile interne sunt în concurență unele cu altele. Capitalul, munca, și pământul nu sunt factori de producție prezenți din abundență, în așa fel încât antreprenorul să se poată servi din ei, să-i aibă la discreție. Câștigarea, dar și prezervarea lor presupune efort și raționalitate economică. Capitalul, munca și pâmântul, cei trei factori de producție de bază sunt ei înșiși în concurență.

Se judecă prost când concurența este privită ca legitimă doar atunci când două sau mai multe firme își dispută accesul la capital, muncă și pământ pe toate fronturile și cu toate ocaziile. Această judecată este păguboasă atât economic, dar și legal, căci demonetizează ideea de politică concurențială. Denotă judecarea concurenței după un standard din afara acesteia. Tactica unor concurenți de a limita concurența intra-industrial este tot o formă de concurență. Cât privește standardul optim, sau cât de mult sau puțin se pot concura firmele, acest lucru nu se poate determina științific, prin urmare legea nu poate opera cu un astfel de standard.

Uneori concurența poate lua forma unei înțelegeri, unei cooperări tacite, al cărei succes – în ciuda aparențelor – nu este nicidecum garantat. Așa este posibil să fie și recentul caz intrat în atenția Consiliului Concurenței privind câteva firme din industria auto, care ar avea gentlemen’s agreement-uri (sau no-poaching agreement, în legislația anti-trust din SUA) cu mulți furnizori, subcontractori din industrie ce fac imposibilă migrația angajaților de la o firmă la alta.

Faptul că firmele își limitează concurența în utilizarea factorului muncă poate sugera mai multe tipuri de probleme economice.

Una este costul de oportunitate cu schimbarea angajaților. Altfel spus, antreprenorul vinde relativ dificil produsul realizat de un nou angajat, pentru care ar fi necesare noi cheltuieli. În schema subiectivă a costurilor, acest lucru poate fi foarte important. Din afară, de pe poziția birocratică, non-antreprenorială, nu se vede.

Un alt motiv pentru care firmele ar coluziona spre a evita concurența pe un anumit segment de forță de muncă este prezervarea unor investiții realizate în resursa umană (traininguri, Know-how, competențe etc.) dar și a secretului comercial. De obicei acest lucru se întâmplă mai ales în zona angajaților cu calificare, specializați și cu salarii mari, dar nu este exclus să apară și în zona unde calificarea este mai redusă.

Este adevărat că aceste acorduri limitează puterea de negociere a angajaților care doresc să migreze pe alte poziții mai bune din punct de vedere financiar, însă în același timp se poate argumenta că ele oferă o mai mare libertate celor care doresc să-și păstreze pozițiile, fie ei angajați, manageri sau chiar proprietari. De ce ar fi mai importanți cei care vor mai mult de la o firmă (sau industrie) decât cei care vor mai puțin? De ce ar fi mai importantă eliberarea unor factori de producție pentru migrația personalului intra-industrie decât menținerea alocării lor pentru păstrarea status-quo-ului? Aceste lucruri pot fi decise doar de proprietarii factorilor de producție. Oricât ar părea de straniu din punct de vedere social, angajatul are dreptul contractual la plata serviciilor sale, nu la a lua parte la deciziile firmei angajatoare în raport cu alte firme.

Pe de altă parte, atunci când numărul celor care doresc să avanseze pe o poziție mai bună financiar (cu mai multe oportunități) va crește și totuși nu vor putea avansa, dar totuși vor fi dispuși să plece din sectorul care conspiră, acela va fi un moment în care acordurile de acest fel nu vor mai fi profitabile. Iar dacă piața va fi liberă, noi firme vor sesiza oportunitate de profit în această direcție. Acordurile de interzicere a migrației angajaților de la o firmă la alta, ca orice acorduri între firme, sunt supuse riscului și incertitudinii. Deși în aparență par profitabile, ele se pot solda și cu pierderi, precum demisia unor angajați cu înaltă calificare. Costul de a reinstala în aceeași poziție un nou angajat este practic penalitatea suportată de angajator.

S-a mai spus că intenția firmelor este de a menține un nivel redus al salariilor. Însă abilitatea unei firme de a face acest lucru pe o piață concurențială este una destul de mică. Dacă valoarea produsului marginal al unui angajat crește, salariul său va tinde (trebuie) să crească, altfel angajatul va părăsi în cele din urmă firma. Dacă piața nu este cu adevărat concurențială, atunci trebuie observat ce tipuri de bariere instituționale (legislația muncii, sindicate) împiedică creșterea salariilor reale în industrie.

O altă problemă ridicată este că aceste acorduri demotivează angajații, care sunt obligați să-și găsească joburi în străinătate. Însă unei firme sau conglomerat de firme nu i se poate imputa retenția angajaților sau datoria socială de a preveni exportul de specialiști. La nivel macroeconomic, problema este de ce piața serviciilor auto ține să-și securizeze poziția pe piața forței de muncă prin acorduri de acest fel. Poate corect ar fi să ne întrebăm de ce o bună parte din forța de muncă (specialiști) este deja plecată în exterior sau de ce sistemul educațional românesc nu produce suficient de mulți specialiști. De obicei munca urmează capitalul.

Însă ceea ce „trece sticla” de obicei în cazul acestor subiecte nu este argumentul economic, ci dimensiunea socială a problemei. Acordurile de limitare a concurenței pe factorul muncă sunt problematice mai ales în zona angajaților cu calificare redusă, deoarece se consideră că aceștia sunt mai vulnerabili social, având un venit mic și calificare redusă. Acesta este și motivul pentru care unii autori consideră necesare măsuri de intervenție a statului pentru a opri astfel de acorduri între firme

Din punct de vedere social, ar putea fi optim să se interzică astfel de situații de neconcurențialitate, din cauza efectelor colective anticoncurențiale pe care le au, cu toate că, individual, sunt rezonabile (Krueger și Posner, 2018).

Totuși, aceste propuneri nu fac decât să întărească ideea că politica concurențială devine mai curând un instrument de asistență socială și nu unul de supraveghere a respectării drepturilor de proprietate angajate în tranzacțiile economice. Nu ar fi în regulă nici acest lucru, însă pentru asta nu este nevoie de modele matematice și econometrice complexe (împachetate cu titlul de investigații concurențiale). Aș îndrăzni să spun că, dacă scopul interzicerii acordurilor de limitare a migrației intra-industriale a factorului muncă este protecția persoanelor (uneori firmelor) vulnerabile social (sau economic), atunci nu este nevoie nici măcar de Consiliul Concurenței. Să ne mai întrebăm și de ce sau cum au ajuns vulnerabile social unele persoane? Să aibă vreo legătură cu politicile economice ale statului în general (ex. salariul minim, inflația, gradul de îndatorare al statului etc.)?

Comentează

Mises Days: Concurs de eseuri

Institutul Mises · 01 octombrie 2019

Pe 29 septembrie 2019 s-au făcut 138 de ani de la nașterea lui Ludwig von Mises.

Anul 2019 marchează 70 de ani de la prima ediție a tratatului Human Action.

Pentru a aniversa, lansăm azi concursul Acțiunea umană la 70 de ani (#AU70) prin care vom premia cele mai bune eseuri de economie. Temele pot fi legate de orice problemă teoretică sau practică, atât timp cât sunt tratate în spiritul Școlii austriece de economie.

Recomandări pentru eseu: între 3 și 5 pagini în format word (6000-10.000 de semne cu spații), cu note de subsol unde este cazul și bibliografie la final.

Eseurile vor fi evaluate de un juriu format din membri și cercetători asociați ai Institutului Ludwig von Mises România: Mihai-Vladimir Topan, Constantin Munteanu Gurgu, Bogdan Glăvan, Radu Cristian Mușetescu, Octavian Dragomir Jora, Andreas Stamate-Ștefan, Matei-Alexandru Apăvăloaei.

Termenul limită este 31 decembrie 2019.

Eseurile premiate vor fi publicate pe site-ul mises.ro și site-urile partenere. La inițiativa revistei The Market for Ideas, eseurile vor fi de asemenea traduse și publicate în limba engleză.

Premiile sunt următoarele:

Premiul I, în valoare de 600 de lei constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises (mises.ro/librarie/) în valoare de 300 de lei și un voucher de 300 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul II, în valoare de 450 de lei, constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises în valoare de 250 de lei și un voucher de 200 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Premiul III, în valoare de 300 de lei, constând în orice comandă de cărți de pe Librăria Mises în valoare de 150 de lei și un voucher de 150 de lei pentru participarea la orice seminar al Academiei Private.

Toate premiile vor fi însoțite de câte un pachet suplimentar de cărți de economie.

Așteptăm eseurile, alături de numele și adresa autorilor, pe contact@mises.ro.

Comentează

Internaționalizarea firmelor românești, încă dependentă de instituții extractive

Andreas Stamate-Ștefan · 05 iulie 2019

Institutul Ludwig von Mises România a realizat recent, în premieră, pentru Fundația Romanian Business Leaders, un studiu referitor la internaționalizarea firmelor românești dintr-o perspectivă clasic liberală sau misesiană. Autorii studiului sunt Matei-Alexandru Apăvăloaei, Tudor Gherasim Smirna și Andreas Stamate-Ștefan, cercetători ai Institutului Mises România și cadre didactice în Facultatea de Relații Economice Internaționale, Academia de Studii Economice. De asemenea, studiul include o contribuție de Claudiu Vrînceanu, din partea Start-up Bridge / RBL. Poate fi descărcat de aici:
Dezvoltare prin internaționalizare [pdf].

În esență, studiul se prezintă ca o sinteză a argumentelor clasic liberale în ceea ce privește internaționalizarea și investițiile străine în general și se desfășoară în trei părți. Prima parte inventariază didactic teoriile internaționalizării, a doua parte explică trecutul României în privința internaționalizării și lentoarea reformelor către o economie de piață, iar a treia parte arată ce opțiuni de politică publică ar fi compatibile (sau cât mai puțin incompatibile) cu perspectiva liberală. Conținutul empiric al studiului este compus dintr-o gamă variată de statistici care prezintă situația internaționalizării firmelor românești, în comparație cu țările din regiune (Cehia, Polonia, Ungaria și Bulgaria). Valoarea studiului este în primul rând una educațională, și apoi poate și ca propunere de politică publică.

Ideea centrală a studiului

Dacă ar fi să rezumăm întregul studiu la o singură idee, ar fi aceasta: internaționalizarea firmelor românești este un proces care depinde de calitatea instituțiilor noastre interne, respectiv cât de favorabile sunt ele progresului și civilizației materiale. Când spunem instituții ne referim desigur la accepțiunea clasic liberală a termenului, adică la proprietate privată, diviziunea muncii, comerț liber, monedă liberă etc. Au fost și/sau sunt ele protejate în statul de drept România?!

Istoric, statele care au încercat să prezerve, să protejeze aceste instituții, pe care economistul Daron Acemoglu (2013, p. 73) le botează drept instituții incluzive, sunt state care au prosperat, care s-au dezvoltat economic. La polul opus, statele care s-au arătat mai favorabile instituțiilor extractive (sclavia, exproprieri arbitrare, taxare, birocrație, control) sunt state care și-au inhibat dezvoltarea.

Problema fundamentală

În loc de toate drumurile duc la Roma, am putea spune ca economiști că toate drumurile duc la Ludwig von Mises și școala Austriacă de economie. Una dintre convingerile intime ale autorilor studiului este că, de fapt, problema socialismului nu s-a înțeles. Spunem aceasta deoarece și astăzi predomină inițiative de socializare a internaționalizării, de intervenție în această zonă. Numai în 2018, bugetul alocat de către Comisia Europeană pentru promovarea produselor agro-alimentare pe piețele internaționale a fost de 179 milioane euro[1]. Un alt exemplu este fondul de risc GapMinder, care oferă finanțare pentru accelerarea start-up-urilor tehnologice. Bugetul acestui fond este de 26 milioane de euro. Acestea sunt doar două exemple. Pentru un inventar al tuturor finanțărilor pentru internaționalizare poate fi consultat Ghidul finanțării de stat pentru internaționalizare, realizat de Inițiativa pentru Competitivitate (INACO)[2].

Ludwig von Mises este prezent în acest studiu prin cel puțin două argumente: argumentul calculului economic în socialism (2018, pp. 719-731) și argumentul dinamicii sau instabilității sistemului intervenționist (2018, p, 886). Primul argument demonstrează cum în absența proprietății private nu poate exista o piață pe care bunurile (cu precădere factorii de producție) să se schimbe. Absența unei piețe aduce cu sine o altă problemă spinoasă, cea a imposibilității de formare a unor prețuri reale. Iar fără prețuri, planificatorul este practic în imposibilitatea de a hotărî care sunt proiectele dezirabile și mai puțin dezirabile din punct de vedere economic. Cu alte cuvinte, calculul economic (profit-pierdere) este imposibil, deci orice posibilă alocare a resurselor se va face în baza altor criterii decât cele ale eficienței. Sigur, nu suntem în situația aceasta, însă facem pași în direcția asta.

Al doilea argument arată că orice intervenție guvernamentală creează o distorsiune în piață (fie la nivel de producție, fie la nivel de prețuri), situație ce va presupune planificarea unei noi intervenții pentru eliminarea efectelor primei intervenții. Și astfel, spune Mises, se intră într-o spirală (printr-un cumul de n intervenții) a cărei destinație finală este socialismul, deci controlul guvernamental asupra factorilor de producție. Pare imposibil, nu? Mises ar spune că nu. Socialismul se poate instaura brusc, peste noapte, în stilul comunist, sau se poate realiza și treptat, în stil social-democrat sau ordoliberal, prin măsuri care încet, încet transferă controlul asupra mijloacelor de producție de la proprietarii legitimi către guvern. Astăzi finanțăm internaționalizarea puțin, mâine o condiționăm puțin (în virtutea unor obiective ecologice, tehnologice etc.), poimâine spunem că nu mai acordăm finanțare decât pe liniile eligibile, apoi restrângem sfera eligibilității funcție de obiective supranaționale decise de alții etc.

În sfârșit, va veni și momentul când firmele vor funcționa ca anexe, departamente de jure și de facto ale statului, și în care distincția proprietar – manager birocratic va fi greu de făcut, căci proprietarul va fi deja managerul unui mamut ce produce pe bază de comandă aliniată la obiectivele guvernamentale (X start-up-uri înființate, Y locuri de muncă create, Z investiții realizate în plantarea de pomi etc.), și care va avea și satisfacția că își poate reglementa propria firmă/industrie. Acesta este practic visul tehnocrat în formă pură.

Trebuie înțeles faptul că socialismul nu este ceva dispărut în negura vremii, care nu mai există doar pentru faptul că nu mai ai un dictator, un comitet de planificare sau naționalizarea efectivă a mijloacelor de producție. Socialismul este viu și este prezent (o spunem din experiență personală) în universități, în mediul academic, în rândul tinerilor, în rândul politicienilor, vechi sau noi. Ce mai trebuie înțeles este că finanțarea internaționalizării de către stat nu este altceva decât un măr otrăvit, o formă de socializare, la distanță deocamdată, care încet dar sigur, reface, repune în drepturi regimul socialist.

Starea de fapt și discuția internaționalizării firmelor românești

Deocamdată, din România încă se pleacă. Cifrele oficiale indică faptul că între 3,5 și 4 milioane de români au plecat de la Revoluția din 1989 și până astăzi în străinătate, în țări mai prietenoase cu proprietatea, capitalul, comerțul, în țări care au proliferat (mai mult decât în România) instituțiile incluzive. Deci cel puțin pentru moment România pare a fi un exportator de muncă, și nu de capital, deoarece acel capital pentru internaționalizare lipsește, cel puțin prin comparații cu alte state. Internaționalizarea României, dincolo de cea realizată prin exportul de muncă, este preponderentă în zona exporturilor, nu a investițiilor străine directe (ISD).

În 2016, exporturile FOB totalizau 57,3 miliarde euro[3], iar ISD-urile românești în străinătate 1,14 miliarde euro (Studiu IlvMR)

Mai mult decât atât:

Majoritatea firmelor care fac exporturi din România sunt firme cu capital străin[4].

Mesajul pe care studiul nostru îl transmite este că de aici nu decurge faptul că statul trebuie să accelereze internaționalizarea (de tip ISD) prin strategii naționale, doar pentru a îngroșa statistica. Faptul că suntem importatori net de capital, și exportatori de muncă sugerează că în România este o problemă cu acumularea de capital. Prea mult din capitalul românesc este pus în slujba satisfacerii birocrației locale și a achitării obligațiilor fiscale. O demonstrează asta dimensiunea sectorului public (atât cel ce furnizează servicii cât și cel productiv).

Conform cartei albe a IMM-urilor, un procent de 61,1% din IMM-urile investigate identifică birocrația ca cea mai mare problemă în activitatea lor, iar 45,16% din IMM-uri reclamă corupția din sistem (Studiu ILvMR).

Carta albă a IMM-urilor mai arată că 54,74% din IMM-uri reclamă fiscalitatea excesivă ca problemă fundamentală în activitatea lor, iar 44,98% controalele excesive (Studiu ILvMR).

potrivit unui studiu realizat de Banca Mondială, 47% din firmele românești care încearcă să realizeze investiții sunt afectate de un climat politic și reglementar nefavorabil (Studiu ILvMR).

În România există aproximativ 1.400 de întreprinderi de stat, din care 200 sunt controlate majoritar de către guvern (autoritatea centrală). Aceste cifre ridică România pe primul loc[5] în Europa la numărul de întreprinderi de stat, și astfel pe primul loc la dimensiunea managementului birocratic (Studiu ILvMR).

Cu cât dimensiunea resurselor administrate de stat crește, potențialul alocării arbitrare (bazate pe alte criterii decât cele economice ale profitului, concurenței) crește și el. În haosul alocativ, adică al dispariției unor criterii obiective de alocare, corupția își face loc, ca mijloc de asigurare[6] împotriva riscurilor generate de absența criteriilor economice (Studiu ILvMR)

Tipul acesta de explicații este unul pur economic, iar ele diferă de explicațiile non-economice, antreprenoriale spre exemplu. În general, atunci când se explică apetitul scăzut pentru internaționalizare al firmelor românești, se aduc în discuție și argumente non-economice ce ar ține de o oarecare teamă a antreprenorilor, sau frică de necunoscut, de un mediul cultural diferit. Deși sunt perfect legitime, economiștii n-au un „tratament” pentru frică, sau pentru modul în care poate fi abordat un mediul cultural diferit de cel din care vii. Acestea sunt cauze naturale.

Economiștii pot avea însă „tratamente” pentru cauzele instituționale, adică situațiile în care problema culturală e depășită, însă mediul instituțional nu lasă prea mult în buzunarul antreprenorului dornic de internaționalizare. Studiul se adresează atât antreprenorilor care au resurse pentru internaționalizare dar întâlnesc bariere culturale în internaționalizare (prin aceea de a-i face atenți la modul în care și-au dobândit resursele, cât de favorabilă le-a fost piața), dar și acelora dintre ei care nu sunt împiedicați de bariere culturale, ci de absența capitalului (prin a-i face atenți că nu orice tip de capital e bun pentru internaționalizare).

Statistica internaționalizării firmelor românești

Statistica colectată de studiu are un rol pur ilustrativ și nu recomandăm efectuarea vreunei corelații sau stabilirea vreunei cauzalități cu ajutorul ei. Statistica poate descrie un anumit trend, dar care din perspectiva unor experiențe personale, antreprenoriale, poate să nu fie relevant.

Componentele ce alcătuiesc fluxurile de ISD din România spre restul lumii

Spre exemplu, se constată că în ISD-urile românilor în străinătate predomină instrumentele de natura datoriei (adică se fac cu împrumuturi, via bănci sau societatea mamă). De obicei, asta ne spune ceva nouă ca economiști, când datoria e mai rentabilă decât cash-ul propriu. La o cercetare mai aprofundată, situația poate scoate la iveală un mediu fiscal sau monetar problematic. Știm de exemplu faptul că în timpul expansiunii monetare, în faza de început a unei crize, ca urmare a deprecierii puterii de cumpărare cauzate de inflație, devine mai rentabil pentru indivizi să se împrumute.

Stocul de ISD al țărilor din Europa Centrală și de Este raportat la PIB

În ceea ce privește regiunea țărilor din Europa Centrală și de Est (CEE), performerul la ISD-uri (evaluate ca stocuri) este Ungaria, care în 2016 atinge 223% din PIB, ISD-uri realizate de cetățenii unguri rezidenți în străinătate. Poziția a doua este ocupată de Republica Cehă cu 23% din PIB, urmând Polonia cu 15% din PIB, apoi Bulgaria cu 10% din PIB și România cu 3% din PIB. În toată perioada luată în calcul, 2007-2017, România ocupă ultima poziție din regiune, dacă ne raportăm la ISD ca procent din PIB. De altfel, clasamentul pe regiune rămâne în linii mari același.

Poziția netă a ISD în balanța de plăți

Diferența dintre ISD-urile deținute de investitorii străini în România și ISD-urile deținute de investitorii români în străinătate este în continuare semnificativă. În 2017, ISD-urile investitorilor străini în România (4,3 mld. euro) erau de 22 ori mai mari decât cele ale investitorilor români în străinătate (196 mil. euro). Poziția netă a ISD-urilor în balanța de plăți a României este „deficitară” în fiecare an al perioadei analizate, 2000-2017, cu decalajele cele mai mari în anii pre- și post- aderare la Uniunea Europeană.

Diferența însă dintre intrări (inflow) și ieșiri (outflow) nu este atât de relevantă economic, cât poate fi statistic. Intrările de capital străin în România sunt în sine premise ale creșterii productivității la nivel local și deci unor șanse sporite de acumulare de capital la nivel intern, care desigur mai departe poate însemna și export de capital, prin ISD-urile românilor în străinătate. Într-un fel, intrările mai mari de ISD-uri susțin, caeteris paribus, ieșiri de ISD-uri mai mari sau niveluri mai ridicate de exporturi. Devine din nou crucial ca mediul instituțional românesc să permită – prin politici economice care să nu distorsioneze mecanismul pieței – această metamorfoză a capitalului străin în capital autohton.

Fluxul de ISD-uri din România către restul lumii

În ceea ce privește fluxul de ISD din România spre restul lumii, sesizăm un efect de deturnare a ISD-urilor cauzat de aderarea la Uniunea Europeană. Dacă accesul la piețele extra-UE sub formă de ISD înainte de aderarea la Uniunea Europeană înregistra valori pozitive, după aderare ISD-urile românilor în spațiul extra-UE scad tot mai mult, coborând chiar la valori negative. Aceasta sugerează o limitare a atenției investitorilor români la spațiul european, fie prin prisma atractivității fiscale din țările destinatare fie prin intensificarea restrictivității spațiului non-comunitar la ISD-urile rezidenților europeni. Se cunoaște faptul că, spre exemplu, internaționalizarea prin exporturi în spațiul non-comunitar devine o opțiune realmente costisitoare în perioada post-aderare, întrucât calitatea de membru al UE vine la pachet cu asumarea unor restricții comerciale sau protecționism, ca replică[7] a spațiului non-comunitar față de protecționismul UE, mai ales în privința bunurilor agricole. Așadar, dacă internaționalizarea prin exporturi devine relativ dificilă, este posibil ca și internaționalizarea prin ISD-uri să fie îngreunată, urmare a intensificării practicilor protecționiste.

Numărul de filiale deținute în străinătate. Comparație cu Europa Centrală și de Est

Lider în regiune la numărul de filiale deținute în străinătate este detașat Ungaria, care în perioada analizată (2010-2015) atinge cea mai bună performanță în 2014, când filialele ISD-urilor ungurești în străinătate numărau 2.558 de unități. Îi urmează Cehia, Polonia, România și Bulgaria. Excepție face anul 2014, când la coada clasamentului este România, Bulgaria depășind-o cu 62 de unități. În general, România se situează aproximativ la jumătate din performanțele Cehiei și Poloniei în privința numărului de filiale.

Stocul de ISD per capita. Comparație cu Europa Centrală și de Est

Stocul de ISD pe cap de locuitor calculat prin metoda direcțională evidențiază pe primele trei poziții în anul 2017, Ungaria (țară cu 9,7 milioane locuitori) cu 2.605,1 euro pe cap de locuitor, apoi Republica Cehă (10,6 milioane locuitori) cu 1.972 euro și Polonia (38,4 milioane locuitori) cu 718,5 euro. România și Bulgaria ocupă ultimele poziții în regiune, Bulgaria (7,1 milioane locuitori) având totuși o evoluție semnificativ mai bună decât România, înregistrând 351,9 euro, cu 88,6% mai mult față de cele 39,7 euro ale României (19,6 milioane locuitori).

Distribuția pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme românești în străinătate

În anul 2013, distribuția pe sectoare a persoanelor angajate în filialele controlate de firme românești surprinde domeniul IT&C ca fiind cel mai mare receptor de forță de muncă (29%). Este urmat de sectorul manufacturier (24%), comerțul cu ridicata și retial, reparații de vehicule și motociclete (21%), transport și depozitare (10%), construcții (5%), profesional, științific și activități tehnice (4%), servicii administrative și suport (3%), alte sectoare (3%), hotelărie și servicii de restaurant (1%).

Există opțiuni de politică publică în privința internaționalizării?

Un antreprenor sau un economist nu poate da soluții pentru România. Cel puțin nu fără ca fiecare din ei să-și asume o anumită perspectivă etică. Antreprenorul poate cel mult povesti propria experiență și da soluții pentru el însuși, economistul poate arăta căi potrivite și mai puțin potrivite pentru ca România să crească economic.

S-ar putea spune că nu există politici publice destinate internaționalizării, deoarece internaționalizarea este un efect firesc al creării condițiilor pentru formarea capitalului autohton. Asta desigur, dacă alegem perspectiva pieței libere, care în esență ne învață că sunt puține lucruri de făcut în materie de politică economică. Puține în sensul de suficiente pentru a rezolva problema. Odată creat capitalul, atunci când condițiile locale nu îl voi mai remunera suficient, emigrația acestuia este consecința firească, prin identificarea unor piețe cu costuri mai reduse.

Soluțiile sunt la dispoziția oricui dorește să le vadă: crearea unui cadru autohton prielnic acumulării de capital (acest lucru înseamnă reducerea taxelor, reducerea dimensiunii sectorului public, privatizarea sistemului de pensii, privatizarea companiilor de stat ș.a.), eliminarea barierelor din calea internaționalizării dar și a asistenței guvernamentale a acesteia.

Numai prin acumulare de capital la nivel intern este posibilă o creștere a productivității, ceea ce poate aduce și mult dorita retribuție mai mare pentru angajați, temperând astfel emigrația. A obține aceste rezultate presupune un efort politic comun îndelungat, o așteptare în termeni antreprenoriali, căci una din caracteristicile fundamentale ale unui antreprenor, dincolo de faptul că riscă resurse proprii, este așteptarea. Firul roșu care trebuie să unească din perspectivă economică toate spectrele politice este respectul pentru instituțiile sociale care generează capital autohton, capital românesc.

Studiul propune sub forma unei sinteze trei tipuri de acțiuni publice – guvernamentale care pot fi realizate, în măsura în care se dorește o îmbunătățire a situației internaționalizării firmelor românești. Dintre cele trei doar prima este dezirabilă din punct de vedere economic, celelalte două (deși diferite pe scara dezirabilității) presupun costuri semnificative care pot transforma obiectivul internaționalizării și importanța acestuia în ecuația dezvoltării economice, într-un joc politic.

Opțiunea

Descriere

Puncte tari

Puncte slabe

I

cea mai bună politică este absența oricărei politici

Reprezentare privată a firmelor care doresc să se internaționalizeze

Evaluare realistă a performanțelor internaționalizării

Stimularea apariției unui mediu de afaceri realist și responsabil

Depolitizarea domeniului

Evitarea unei retorsion policy din partea altor state (efectul de bumerang, „întrecere în internaționalizare”)

Bună practică pentru alte state. Efect de imitație.

-

II

listă de priorități

Reprezentare prin diplomație comercială (funcționar public, generalist sau business promoter) doar în cazurile unde este necesar.

+

Crearea unui set de KPI (key performance indicators) în funcție de care diplomații pot fi evaluați.

Evaluarea relativ transparentă a calității serviciilor oferite de diplomați în procesul de internaționalizare (utilizarea de KPI)

Rent-seeking (este posibil ca unele firme să încerce coruperea diplomaților, pentru a dobândi avantaje în fața concurenței)

Va fi dificil de definit cazurile necesare, de stabilit numărul efectiv de diplomați, de stabilit o grilă obiectivă de evaluare a acestora (e adevărat, marii jucători au business promoteri, însă nu există date cu privire la impactul acestora în internaționalizare sau cât li se datorează lor, și cât altor elemente)

Nu se pot exclude cazurile de eliminare (pe criterii politice) a diplomaților dovedit eficienți în internaționalizare. (superiorul ierarhic nu are un stimulent să mențină diplomații eficienți, altul decât bunavoință).

Vor fi dificil de eliminat situațiile de antreprenoriat politic win-win (firma acordă mită diplomatului, iar diplomatul solicită evaluarea sa pozitivă)

III

indezirabilă

Acordarea – lipsită de condiționalități – de asistență financiară în internaționalizare (subvenționarea firmelor)

Absența condiționalităților birocratice (ex: sectoare/domenii eligibile de investiție și mai puțin eligibile, criterii în politica de angajări, număr minim de locuri de muncă create etc.) poate face ca resursele să ajungă totuși (și) la antreprenori dedicați.

Se pot înscrie la „loteria” internaționalizării și firme care altminteri (adică în absența asistenței financiare) nu ar fi făcut-o. Stimulent deci pentru firme ineficiente.

Direcționează artificial capital autohton către utilizări internaționale.

Nu se poate elimina problema lobby-ului/presiunilor pentru creșterea bugetului alocat internaționalizării.

Politizarea internaționalizării.

Epilog: statistică cu moderație

Cultura economică este o problemă a societății noastre post-moderne. Mai precis, ea pare să nu existe. În locul culturii economice și a unei educații economice veritabile, s-a instalat fraudulos ideea pozitivistă potrivit căreia nimic nu poate fi cunoscut fără a număra, a măsura, a testa. În mod analog, economistul de azi este cel care e echipat, dotat cu date, cifre. Iar paradoxul acestei situații este că atunci când nu ai acces la date sau pur și simplu nu există acele date, nu mai ești economist. Așa să fie? Ne îndoim.

Obsesia statisticii este obsesia omului modern sau omului recent, ar spune Horia Roman Patapievici. Iar economia pare să se fi transformat într-o abilitate tehnică, inginerească, mai mult decât una analitică sau de gândire critică.

Deși pretindem că studiul prezent este mai mult decât o simplă colecție de statistici, trebuie să evităm a cădea pradă obsesiei descrise mai sus, adică a imperativului cantitativ înainte de a oferi orice soluție. O scurtă istorioară poate fi utilă în acest caz. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut John Cowperthwaite trimis secretar financiar al Hong Kong-ului de către britanici între 1961 și 1971, a fost să refuze colectarea de date statistice, în afara celor de bază. Întrebat despre asta, Cowperthwaite a răspuns că nu are nevoie de statistici deoarece nu dorește să facă planificare.

If I let them compute those statistics, they’ll want to use them for planning (Cowperthwaite, 1963).

Referințe

Acemoglu, Daron, Why Nations Fails. The Origins of Power, Prosperity and Poverty, Profile Books, 2013

Friedman, Milton, „The Honk Kong Experiment”, National Review, 1998, disponibil la https://www.hoover.org/research/hong-kong-experiment

Mises, Ludwig von, Acțiunea Umană. Un tratat de teorie economică, Editura Institutului Ludwig von Mises România, 2018


Note:

[1] https://ec.europa.eu/info/news/commission-focus-growth-markets-eu-food-and-drink-2018-promotion-programmes_en

[2] https://inaco.ro/wp-content/uploads/2018/02/Ghidul-de-finantare-pentru-internationalizarea-companiilor-romanesti-feb-2018.pdf

[3] Date disponibile la http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/ce12r16_0.pdf

[4] Se arată într-un studiu realizat de profesorii Alexandra Horobeț și Oana Popovici (REI-ASE București) pentru Consiliul Investitorilor Străini. Studiul este disponibil aici: https://fic.ro/Documents/view/Studiu-Investitiile-straine-directe-evolutia-si-importanta-lor-in-Romania

[5] Raport Banca Mondială, disponibil la https://openknowledge.worldbank.org/bitstream/handle/10986/29864/9781464813177.pdf?sequence=2&isAllowed=y

[6] Înțelegem noțiunea de corupție în mod exclusiv defensiv, adică de apărare împotriva abuzurilor Statului asupra persoanei și proprietății sale legitime. Să ne amintim faptul că în regimul socialist, corupția și piața neagră erau principalele modalități prin care majoritatea populației putea avea acces la bunurile și serviciile monopolizate de către Stat. Deși sistemul intervenționist este o mixtură între capitalism și socialism, corupția în sens defensiv va fi o caracteristică permanentă a acestui sistem, prin ea încercându-se (ca și în socialism) restaurarea unor drepturi naturale fundamentale, precum dreptul la proprietate privată legitimă.

[7] Retalierea, sau a răspunde la protecționism tot cu protecțonism, este o practică frecventă la nivel internațional, în ciuda faptului că atât teoretic, cât și empiric, non-retalierea presupune evidente beneficii pe termen lung, precum costuri reduse pentru consumator, evitarea unui război comercial, direcționarea unor resurse către sectoare cu adevărat productive etc., acestea fiind și premize ale acumulării de capital, în absența căreia ISD-urile înregistrează valori mici. Există studii care s-au angajat în măsurarea efectelor protecționismului, atât la nivel de țară, cât și la nivel de consumatori. Spre exemplu, un studiu al Organizației Mondiale a Comerțului (Trade Costs and Inclusive Growth, 2016) arată că, în măsura în care s-ar implementa acordul privind facilitarea comerțului (Trade Facility Agreement, semnat la Bali în 2013), aceasta ar presupune eliminarea multor bariere din calea comerțului, fapt ce ar crește exporturile țărilor în dezvoltare cu peste 700 miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, internaționalizarea prin exporturi nu e independentă de problema reducerii barierelor (tarifare și netarifare) în calea comerțului. Deloc surprinzător, studiul arată că țările care sunt dispuse să implementeze acest acord, au șanse mai mari de a atrage ISD-uri. În mod analog deci, și banal în același timp, poți atrage mai multe ISD-uri dacă reduci barierele din calea ISD-urilor. Este de așteptat ca reducând barierele în calea investitorilor străini în propria țară, să generezi un efect în oglindă al țărilor gazdă pentru propriile investiții. Studiul este disponibil la

https://www.wto.org/english/res_e/booksp_e/trade-costs-incl-growth_full_e.pdf

Comentează

New Deal-ul, un „startap” tehnocrat

Andreas Stamate-Ștefan · 14 mai 2019

Versiunea curentă, mainstream, care circulă despre New Deal este că a fost un vast program de cheltuieli publice susținute de numeroase legi și acte normative, cu scopul contracarării efectelor crizei economice din 1920-1930. O restartare a economiei americane prin intervenția statului. Se pot face multe discuții despre această versiune, majoritatea fiind circumscrise ideii că intervenția trebuia să se realizeze în alte sectoare și să vizeze alte scopuri.

Mai puțin vehiculată istoric este ideea (puțin probabilă de altfel pentru establishment-ul intelectual mainstream) că evenimentele din 1929-1930 pot fi ele însele produsul intervenției guvernamentale, context în care ceea ce s-ar cuveni a discuta nu e amploarea intervenției, ci însăși legitimitatea existenței sale.

Însă ceea ce preocupă această postare nu e cauza crizei din 1929-1930, ci filozofia din spatele programului New Deal – oferit ca soluție la ieșirea din criză – din perspectiva autorului cărții The Managerial Revolution. What is Happening in the World, James Burnham.

Pentru Burnham, New Deal-ul sau newdealism-ul este o ideologie managerială anticapitalistă. Și, ca orice ideologie managerială (categorie la care Burnham mai adaugă Leninismul, Stalinismul, Fascismul și Tehnocrația) ea exprimă un crez fundamental progresist: acela că intervenția statului în problemele sociale și economice (ingineria socială, căci background-ul managerilor are să fie ingineresc) este soluția unui viitor mai bun. Statul – în viziunea managerială, tehnocrată – este deci populat cu ingineri, liberi să-și pună în practică planurile de modelare a societății, de-a fir a păr, ca și cum individul și societatea ar fi două piese pe tabla de șah.

Că așa au stat lucrurile din punct de vedere istoric, Burnham confirmă menționând valurile de migrație a inginerilor școliți în Occident către Estul socialist (încă din perioada bolșevică), care aveau să fie principala rezervă de cadre tehnocrate utilizată în planificarea economică. Interesant de remarcat este orientarea vădit anti-capitalistă a politicilor New Deal, pe care Burnham o sesizează, fiind elocvent următorul pasaj:

New Dealism too has spread abroad the stress on the state as against the individual, planning as against private enterprise, jobs (even if relief jobs) against of opportunities, security against initiative, "human rights" against "property rights." There can be no doubt that the psychological effect of New Dealism has been what the capitalists say it has been: to undermine public confidence in capitalist ideas and rights and institutions. Its most distinctive features help to prepare the minds of the masses for the acceptance of the managerial social structure.

Cât despre influența mișcării tehnocrate americane asupra politicilor New Deal, sau că politica nouă a anilor ’30 viza tipul acesta de background profesional ingineresc în administrația de stat, stau mărturie vorbele lui Howard Scott, unul dintre fondatorii mișcării tehnocrate.

It is well to note here that the Roosevelt administration in giving birth to the New Deal did its best to grace the arrival of its new political child and vest it with a semblance of social vision, by drawing into the administration every erstwhile Technocrat or one-time associate of mine. The list is a long one -- Leon Henderson was made Federal Price Administrator. Leland Olds was made Federal Power Administrator. Otto Byers was made Deputy Administrator of the ODT (Office of Defense Transportation) of the United States. Otto Byers was a professional engineer in the employ of the Baltimore and Ohio Railroad. He and Stuart Chase were the chief researchers of the Technical Alliance, in doing the report, submitted by the Technical Alliance to the operating Railroad Brotherhoods of United States. Dr. Richard T. Tolman was made Atomic Representative of the Combined Chiefs of Staff of United States and Great Britain. Stuart Chase, Bassett Jones, Frederick Ackerman, Harold Loeb, Felix Fraser, Montgomery Schuyler, Dal Hitchcock and many others were all on the federal payroll of the Roosevelt Administration. John Carmody was head of Rural Electrification and later of the Maritime Commission, and last but not least, in charge of distribution of funds in Europe of the EAC, the European Advisory Commission, in the distribution of Marshall Plan Funds.

Recomandări bibliografice:

Burnham, James, The Managerial Revolution. What is Happening in the World, New York, John Day Co., 1941

Scott, Howard, Faulkner, J.K., History and Purpose of Technocracy, Exchange of letters, The Northwest Tehnocrat, no. 220, 1965

Comentează

Mic tratat de ipocrizie democratică

Andreas Stamate-Ștefan · 19 aprilie 2019

Pentru cine crede că statul democratic își tratează cetățenii ca subiecți de drept.

Dacă votează ieșirea din UE, se cheamă că cetățenii nu știu ce fac, sunt needucați politic. Dacă totuși se întâmplă e vorba de un accident al democrației

Dacă votează partide extremiste, se cheamă că cetățenii, din nou, n-au educație politică și nu știu ce votează

Dacă ar fi să virăm banii europeni direct în buzunarele cetățenilor, se cheamă că aceștia sunt prea proști ca să știe ce să facă cu ei

Dacă ar fi să privatizăm sistemul de pensii, se cheamă că cetățenii sunt, din nou, mult prea proști și ignoranți ca să se priceapă la investiția în propriul viitor

Dacă ar fi să lăsăm cetățenii să aleagă standarde monetare alternative la fiat standard-ul actual, se cheamă că ei pot destabiliza, pune în pericol sistemul financiar-bancar

Dacă ar fi să privatizăm sistemul de educație se cheamă că părinții (altminteri buni votanți) nu pot cunoaște cu adevărat nevoile educaționale ale odraslelor lor (chiar și atunci când părinții sunt profesori cu patalama de la stat)

Dacă ar fi să întrebăm cetățenii despre dezirabilitatea prezenței țării noastre pe anumite fronturi de război cu care n-avem nici în clin nici în mânecă, se cheamă că nu cunoști jocul geopolitic și duci liberalismul la extrem

Dacă ar fi să privatizăm acțiunile de sustainable development, adică să le dezetatizăm, se cheamă că cetățenii singuri nu pot acționa în această direcție, ei fiind niște iraționali consumatori de carne, păduri, plastice, motorină, haine făcute cu mâna copiilor etc.

Dacă ar fi să liberalizăm piața produselor narcotice se cheamă că cetățenii devin brusc o masă de exaltați care vor sfârși înnecați de praful de coca

Dacă ar fi să se pună problema unui referendum privind legalizarea relațiilor homosexuale, se cheamă că cei care-l organizează și participă votând NU nu sunt suficienți de progresiști și deschiși la minte. Dacă totuși asta se întâmplă, va fi vorba doar de un accident al democrației

Dacă ar fi să ne relaxăm în privința dezechilibrelor balanței de plăți, se cheamă că cetățenii nu pot cunoaște în mod real ce trebuie produs/importat/exportat.

Dacă ar fi să întrebăm părinții dacă aceștia doresc sau nu să-și vaccineze copiii, se cheamă că alegerile lor nu pot fi legitime pentru că nu cunosc toate datele problemei, mulți dintre ei fiind părinți neglijenți la sănătatea propriului copil

Dacă ar fi să întrebăm cetățenii prin referendum dacă sunt de acord cu primirea de emigranți, se cheamă că e un referendum rasist, xenofob și incompatibil cu principiile organizațiilor internaționale și lumii democratice. Referendumul ar fi iarăși candidat la poziția de accident al democrației.

Dacă ar fi să lăsăm consumatorii să evalueze și acționeze în cazul prejudiciilor produse de distorsionarea concurenței pe piață (monopoluri, carteluri etc.) se cheamă că aceștia nu cunosc bine domeniul și implicațiile sale în ansamblu și oricum n-au puterea economică necesară să facă diferența

Dacă ar fi să liberalizăm piața anchetelor penale pentru a avea acces la cercetări independente privind corupția, se cheamă că cetățenii nu se pot ocupa de astfel de acțiuni, căci nu sunt școliți în sensul acesta

Dacă ar fi să liberalizăm piața serviciilor de sănătate (prețuri și producție) se cheamă că cetățenii, prin alegerile lor ca producători sau consumatori, vor contribui în mod nefericit la scumpirea produselor și serviciilor și astfel la privarea de sănătate a anumitor categorii

Pentru toate acestea și pentru mai multe, ți se cere votul nu pentru a produce o schimbare, ci pentru a păstra status-quo-ul în privința drepturilor tale fundamentale: a menține monopolul statului pe toate aceste domenii. Ești atât de bun și de prețios la vot pentru că nu demonstrezi că îți poți recupera libertățile economice. Un politician care te respectă foarte mult în preajma alegerilor și a votului, dar care nu a ridicat niciodată problema libertăților tale economice confiscate de către stat, cel mai probabil e un politician care-și dorește menținerea status-quo-ului, fără să fie în mod necesar rău intenționat. În fapt acest politician nu crede în puterea ta personală de a schimba lucrurile și e dornic să te facă să crezi că cedându-i lui această putere îți poate aduce binele. Contestă asta și vezi care dintre politicieni va fi de acord. Cei care vor fi de acord sunt și cei care sunt dispuși să-ți restaureze drepturile. Situația totuși încă nu e pierdută. Prin educație ne putem schimba, în măsura în care nu dorim să ajungem în situația de a fi buni doar de vot.

Comentează

Rothbard despre ce poate și ce nu poate face sau spune un adevărat liberal

Institutul Mises · 15 februarie 2019

Criticând, în ultimul capitol al Manifestului libertarian, două poziții opuse, sectarismul de stânga și oportunismul de dreapta, Rothbard oferă următorul scurt ghid de conduită pentru activiștii și politicienii liberali:

Dacă, aşadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertăţii şi abolirii etatismului, şi dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest ţel primordial, ce altă poziţie strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susţine abolirea imediată? „Măsurile de tranziţie”, paşii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportunişti care pierd din vedere sau îşi subminează ţelul ultim, există şi unii care au greşit în direcţia opusă: temându-se şi condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a ţelului însuşi. Tragedia este că aceşti sectanţi, condamnând orice avans care nu ajunge la ţel, nu fac decât ca ţelul însuşi să fie unul zadarnic şi inutil. Oricât de încântaţi am fi cu toţii să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, şansele realiste ale unui astfel de măreţ salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală şi treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziţionale ale scopului, aşadar, aceşti liberali sectari fac ca însuşi scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanţă, să „lichideze” scopul pur în aceeaşi măsură ca oportuniştii înşişi.

Este destul de ciudat că una şi aceeaşi persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri dispreţuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-şi cumpătul, după ani de zile în care şi-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hăţişul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar şi cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrităţii intelectuale şi a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităţilor strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviaţii opuse se hrănesc şi întăresc una pe alta, şi ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.

Atunci, cum putem şti dacă o jumătate de măsură sau o cerinţă de tranziţie ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanţă vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerinţele tranziţionale, scopul ultim al libertăţii să fie întotdeauna avut în vedere ca ţel dorit; şi (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerinţă pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.

Mai multe, aici.

Comentează [2]

Precedentele · Următoarele