Statul uninominal

Legea votului uninominal pur propune în doar două pagini o soluție electorală asemănătoare morții subite în fotbal. Prin alegerea dintr-un singur tur a candidatului cu cele mai multe voturi valide se accentuează ruperea voinței politice de ceea ce doresc de fapt cei care votează. Prin trimiterea în parlament doar a celor care obțin o majoritate simplă, nu și (oarecum, pentru că procesul era deja alambicat) a celor aleși de mai puțini votanți, se poate spune că la alegeri are loc ceva asemănător cu fenomenul de leverage din finanțe, care descrie opțiunea unei firme de a opera cu fonduri de câteva ori mai mari decât cele proprii, cu riscuri proporționale.

Se prea poate ca o astfel de accentuare a levereage-ului politic să crească riscul deraierii economice și sociale. Însă trebuie să observăm că acest leverage este la fel de vechi precum democrația parlamentară și este foarte greu de analizat istoric, și cu atât mai greu de anticipat care vor fi consecințele schimbării recente față de situația deja existentă.

Democrația suferă în principiu de lipsa reprezentativității. În primul rând, chiar și cu sistemul „proporționalist” neschimbat, când la urne se prezintă, ca în 2008, doar 40% din cei cu drept de vot, e clar că toți parlamentarii aleși reprezintă deja o minoritate. În al doilea rând, chiar dacă s-ar vota în proporție de 85% ca în zorii postdecembriști, regula „un om egal un vot” duce procesul politic undeva departe de realitatea inegalităților economice și naturale care există între votanți.

Dacă egalitatea în fața legii este un deziderat al civilizației, egalitatea la urne este manifestarea electorală a socialismului. În al treilea rând, o situație mai firească ar fi reintroducerea votului cenzitar, fie cu varianta în care puterea de vot este dată proporțional celor mai avuți, fie cu varianta mai slabă în care primesc drept de vor cei care trec de un prag de bogăție.

Dar, în al patrulea rând, chiar și atunci când votanții își aleg reprezentanții în perfectă relație cu averea, democrația nu satisface, pentru că de fapt proporționalitatea ar trebui să fie în legătură cu nivelul taxelor pe care îl plătește fiecare. Atât timp cât în structura parlamentului nu oglindește proporțional nivelul taxelor plătite de alegători, va exista taxare fără reprezentare.

Acum, să presupunem că democrația ar satisface acest ideal de reprezentativitate. Următoarea întrebare pe care trebuie să ne-o punem este câtă taxare ar trebui să avem (și câtă reglementare), și în subsidiar câți parlamentari. Să fie taxarea 10% din PIB sau 90%? Să fim reprezentați de 300 de parlamentari sau 3000? Aici este problema cea mai mare a politicii, românești și de aiurea.

Aici se dă bătălia libertății cu servitutea. Pentru că taxarea implică lipsirea de libertate. Taxarea înseamnă că o parte din resursele mele, pe care le-am obținut cinstit, cu energia mea limitată și timpul meu limitat și talentul meu atât cât mi-a fost dat, e alocată forțat unui grup de reprezentanți care va decide pentru mine în diverse chestiuni de interes „public”.

Retorica etatistă a încercat mereu să arate că resursele lăsate în sfera privată sunt folosite asocial sau chiar antisocial, sunt cumva contra interesului public. La o analiză atentă, acest lucru e foarte greu de susținut. Dimpotrivă, e demonstrabil că idealurile democratice sunt perfect realizate pe orice piață liberă, acolo unde în fiecare zi se organizează câte un plebiscit unde consumatorii au ocazia să voteze cu antreprenorii și produsele care le aduc cea mai multă satisfacție.

[Articol publicat inițial în Finanțiștii.]

Avatar photo
Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?