Jim Rogers vine la București în aprilie în cadrul unui eveniment organizat de o asociație privată. Profesorul de finanțe, investitorul de succes și globe-trotter-ul intrat în Guiness Book are de oferit multe sfaturi valoroase de politică economică iar sosirea sa pentru prima dată în România ar trebui să fie evenimentul oficial al primăverii. Doar că ceea ce are el să le transmită de obicei oficialităților nu e făcut să le gâdile auzul, pentru că Rogers e un adept autentic al pieței libere.
De exemplu, despre Ben Bernanke, Rogers spune că „nu înțelege logica economică”, „este un idiot” și „ar trebui dat afară” de la FED. Cum așa? Pentru că Ben Bernanke a promis de mult că nu va irosi nici un efort în inundarea piețelor cu lichidități, la nevoie. Și nevoia a venit în 2008 toamna, când Bernanke a procedat ca la carte, iar efectele s-au văzut și se văd pe piețele internaționale, unde petrolul este, de exemplu, cotat la peste 120 de dolari barilul.
Specializarea lui Bernanke este studierea cauzelor Marii Depresiuni și în lucrările sale academice a confirmat verdictul lui Milton Friedman și al Annei Schwartz din cartea lor despre istoria monetară a SUA, privitor la criza din 1929 și la anii de depresiune care i-au urmat: o politică monetară prea timidă din partea FED. În 2002, la onomastica lui Friedman, Bernanke a și afirmat: „Dați-mi voie să închei speech-ul abuzând puțin de statutul meu de oficial al FED. Vreau să le spun lui Milton și Annei, în privința Marii Depresiuni: Aveți dreptate, noi am făcut-o. Ne pare rău, dar, datorită vouă nu o vom mai face din nou.”
Problema este însă că după 1929 FED a încercat din plin să provoace creșterea masei monetare pentru a stimula economia, însă a fost împiedicată de rigiditatea etalonului aur și de arhitectura sistemului bancar, în care băncile din sistem pot dar nu e necesar să multiplice la rândul lor masa monetară prin acordarea de credite.
De suprimarea etalonului aur în SUA s-au ocupat pe rând Roosevelt în 1933 și Nixon în 1971, totul fiind legat de jocuri politice, nu de alegerea piețelor. Ceea ce nu s-a întâmplat însă până la Bernanke a fost preluarea controlului strict al întregului sistem bancar de către FED. Soluția lui Bernanke pentru a „nu o mai face din nou” a fost împingerea logicii socialiste a producției monetare și de credit până la ultimele consecințe.
Se dispută intens dacă pomparea forțată a trilioanelor, prin reprizele de Quantitative Easing și pe alte căi, a ajutat economia. Mulți spun că efectele sunt prea mici, economia americană fiind în plină stagnare.
Ceea ce se poate spune din perspectiva „austriacă”, adoptată cu succes uriaș de celebrități financiare precum Jim Rogers, Peter Schiff sau Mark Faber, este chiar că distorsiunile cauzate de opțiunea lui Ben Bernanke sunt imense, dar că efectele se vor vedea abia mai târziu și nu vor fi deloc plăcute.
În schimb, soluția lor la criză este ca gestiunea monedei și creditului să fie lăsată pieței, pe fondul liberalizării întregii economii. Monopolul producției și circulației monedelor naționale trebuie abolit iar creditul nu mai trebuie planificat artificial prin manipularea ratei dobânzii. Ele trebuie lăsate jucătorilor legitimi din piață pentru că doar așa se realizează coordonarea diverselor sectoare din economie, se lichidează afacerile falimentare, se reia creșterea și se evită crearea de prejudicii materiale pentru mulți în favoarea unor elite.
