Dr. Hans-Hermann Hoppe despre impracticabilitatea unui Stat mondial şi despre eşecul democraţiilor de tip vestic

Hans-Hermann Hoppe · 13 februarie 2012

Interviu de Anthony Wile, de la The Daily Bell.

Introducere: Dr. Hans Hermann Hoppe, născut în 1949 la Peine,Germania de Vest, a studiat filosofia, sociologia, economia, istoria şi statistica la Universitatea Saarland din Saarbruecken, la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt am Main şi la Universitatea Michigan din Ann Arbor. A obţinut doctoratul (Filosofie, 1974, sub Juergen Habermas) şi titlul Habilitation (Fundamentele Sociologiei şi Economiei, 1981) – ambele de la Universitatea Goethe din Frankfurt.

În 1985 Hoppe s-a mutat în New York pentru a lucra cu Murray N. Rothbard (1926 – 1995), cel mai proeminent student al economistului Şcolii Austriece, Ludwig von Mises (1881 -1973). În 1986 Hoppe l-a urmat pe Rothbard la Universitatea din Nevada, Las Vegas, unde a îndeplinit funcţia de Profesor de Economie până la retragerea sa din 2008. După moartea lui Rothbard, Hoppe a îndeplinit pentru mai mulţi ani funcţia de editor al Quarterly Journal of Austrian Economics şi al Journal for Libertarian Studies. Hoppe este Distinguished Fellow al Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama şi fondatorul şi preşedintele Societăţii Proprietate şi Libertate. În prezent locuieşte împreună cu soţia sa, Dr. Guelcin Imre în Istanbul, Turcia.

Hoppe este autorul a opt cărţi – cea mai cunoscută fiind Democraţia: Idolul cu picioare de lut (Democracy: The God That Failed) – şi a mai mult de 150 de articole în cărţi, reviste academice sau de opinie. În calitate de economist proeminent al Şcolii Austriece şi filosof libertarian, a ţinut prelegeri în întreaga lume, iar scrierile sale au fost traduse în mai mult de douăzeci de limbi.

În 2006 lui Hoppe i-a fost oferit Premiul Gary S. Schlarbaum pentru Întreaga Carieră pentru Cauza Libertăţii, şi în 2009 a primit Premiul Memorial Franz Cuhel din partea Universităţii de Economie din Praga. Cu ocazia celei de-a 60-a aniversări, în 2009, a fost publicat un volum în onoarea sa : Joerg Guido Huelsmann & Stephan Kinsella (editori), Proprietate, Libertate şi Societate. Eseuri în Onoarea lui Hans-Hermann Hoppe. Site-ul personal al lui Hoppe este www.HansHoppe.com. Majoritatea lucrărilor sale academice sau de popularizare şi de asemenea înregistrările multora dintre prelegerile sale publice sunt disponibile în format electronic.

Daily Bell: Vă rog să răspundeţi acestor întrebări ca şi cum cititorii noştri nu ar fi familiari cu lucrările şi opiniile dumneavoastră. Haideţi să intrăm direct în subiect. De ce este democraţia „Idolul cu picioare de lut”?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Forma tradiţională pre-modernă a statului este aceea a monarhiei (absolutiste). Mişcarea democratică a fost dirijată împotriva regilor şi a claselor nobiliare ereditare. Monarhia a fost criticată ca fiind incompatibilă cu principiul fundamental al „egalităţii în faţa legii”. Se baza pe privilegii şi era nedreaptă şi exploatatoare. Democraţia ar fi trebuit să fie calea de ieşire. Deschizând participarea şi accesul la guvernarea statului tuturor în termeni egali, aşa cum pledau susţinătorii democraţiei, egalitatea în faţa legii ar fi devenit o realitate şi adevărata libertate ar fi domnit. Dar toate aceasta sunt o mare eroare.

Adevărat, în democraţie toată lumea poate deveni rege, ca să spunem aşa, nu doar un cerc privilegiat de oameni. Aşadar, într-o democraţie nu există privilegii personale. Totuşi, există privilegii funcţionale şi funcţii privilegiate. Oficialii publici, dacă acţionează într-o calitate oficială, sunt conduşi şi protejaţi de „legea publică” şi ocupă în consecinţă o poziţie privilegiată faţă de persoanele care acţionează sub simpla autoritate a „legii private”. În particular, oficialilor publici le este permis să îşi finanţeze sau să îşi subvenţioneze propriile activităţi prin taxe. Adică, le este permis să iniţieze şi să trăiască din ceea ce în tranzacţiile între subiecţii legii private este interzis şi considerat ca fiind „furt” şi „jaf”. Aşadar, privilegiile şi discriminarea legală – şi distincţia dintre conducători şi subiecţi – nu vor dispărea într-o democraţie.

Ba chiar mai rău – într-o monarhie, distincţia dintre conducători şi conduşi este limpede. Eu ştiu, de exemplu, că nu voi ajunge niciodată rege, şi din această cauză voi tinde să rezist încercărilor regelui de a creşte taxele. Într-o democraţie, distincţia dintre conducători şi conduşi devine neclară. Poate apărea iluzia că „noi toţi ne conducem pe noi înşine,” şi rezistenţa împotriva taxării crescute se diminuează corespunzător. Aş putea nimeri în partea care primeşte,aş putea fi mai degrabă beneficiar de taxe decât plătitor de taxe, şi aş vedea aşadar taxarea într-o lumină favorabilă.

Şi mai mult: În calitate de monopolist ereditar, un rege îşi priveşte teritoriul şi oamenii aflaţi sub dominaţia sa ca proprietate personală şi se angajează într-o exploatare monopolistică a acestei „proprietăţi”. În democraţie, monopolul şi exploatarea monopolistică nu dispar. Ceea se întâmplă, mai degrabă, este că în locul unui rege şi al nobilimii sale, care privesc ţara ca pe proprietatea lor privată, administrarea monopolistică a ţării îi este oferită unui responsabil temporar şi interşanjabil. Responsabilul nu deţine ţara, dar atâta timp cât este în funcţie îi este permis să o folosească în avantajul său şi al apropiaţilor săi. El deţine folosirea sa curentă – uzufructul - dar nu şi valoare de capital (capital stock). Aceasta nu elimină exploatarea. Dimpotrivă, face exploatarea mai puţin calculată şi efectuată cu puţină sau cu nici o atenţie la valoarea de capital. Exploatarea devine orientată pe termen scurt şi va fi promovat sistematic consumul capitalului.

Daily Bell: Dacă democraţia a eşuat – ce aţi pune în locul său? Care este societatea ideală? Anarho-capitalismul?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Prefer expresia „societate a dreptului privat.” Într-o societate a dreptului privat – fiecare individ şi instituţie este subiectul unei singure şi a aceleiaşi mulţimi de legi. În această societate nu există nici o lege publică ce acordă privilegii unor persoane sau funcţii specifice. Există doar o lege privată (şi proprietate privată), aplicabilă în mod egal tuturor. Nimănui nu îi este permis să obţină proprietate prin alte mijloace decât prin aproprierea originală a lucrurilor ne-stăpânite anterior, prin producţie, sau prin schimburi voluntare, şi nimeni nu are privilegiul de a taxa şi expropria. Mai mult, nimănui nu îi este permis să interzică altcuiva folosirea proprietăţii personale pentru a intra în orice linie de producţie vrea sau să concureze împotriva oricui doreşte.

Daily Bell: Cum ar fi furnizate legea şi ordinea în această societate? Cum ar funcţiona sistemul dumneavoastră de justiţie ideal?

Dr. Hans-Hermann Hoppe: Într-o societate a dreptului privat, producţia de lege şi ordine – de securitate – ar fi întreprinsă de către indivizi finanţaţi liber şi de agenţii care concurează pentru satisfacerea unei clientele care oferă (sau nu) plăţi voluntare – la fel ca în cazul producţiei oricăror alte bunuri şi servicii. Modul în care ar funcţiona acest sistem este cel mai bine înţeles în contrast cu realizările actualului şi bine-cunoscutului sistem etatist. Dacă cineva ar dori să rezume într-un cuvânt diferenţa – şi avantajul – decisiv al unei industrii competitive de securitate în comparaţie cu practicile etatiste curente, acesta ar fi: contractul.

Statul operează într-un vid legislativ. Nu există nici un contract între stat şi cetăţenii săi. Nu este stipulat ce anume este deţinut de către cine şi, respectiv, ce anume este de protejat. Nu este clar ce serviciu anume trebuie să fie furnizat de către stat, ce se întâmplă dacă statul eşuează în sarcina sa, şi nici care este preţul pe care „clientul” acestui „serviciu” trebuie să-l plătească.

Mai degrabă, statul decide unilateral regulile jocului şi le poate schimba, prin legislaţie, în timpul jocului. Evident, acest comportament este de neconceput pentru furnizorii de securitate finanţaţi liber. Doar imaginaţi-vă un furnizor de securitate, fie el poliţie, asigurator sau mediator, a cărui ofertă ar fi ceva de genul: nu îţi voi garanta contractual nimic. Nu îţi voi spune ce mă oblig să fac dacă, potrivit opiniei tale, nu îmi îndeplinesc sarcina către tine – dar în orice caz, îmi rezerv dreptul de a determina unilateral preţul pe care tu trebuie să mi-l plăteşti pentru un astfel de serviciu nedefinit. Orice astfel de furnizor de securitate ar dispărea imediat de pe piaţă din cauza lipsei totale de clienţi.

Fiecare producător privat de securitate finanţat liber trebuie în schimb să ofere potenţialilor clienţi un contract. Iar pentru a putea părea acceptabile consumatorilor care plătesc voluntar, aceste contracte trebuie să conţină descrieri clare ale proprietăţilor şi, de asemenea, servicii şi obligaţii mutuale clar definite. Fiecare parte a unui contract, pe durata sau până la îndeplinirea contractului, s-ar supune termenelor şi condiţiilor acestuia; şi fiecare modificare a termenelor sau condiţiilor ar necesita consimţământul unanim al tuturor părţilor implicate.

În mod specific, pentru a părea acceptabile cumpărătorilor de securitate, aceste contracte trebuie să conţină dispoziţii despre ce se va face în cazul unui conflict sau dispute dintre protector sau asigurator şi clientul protejat sau asigurat – şi de asemenea în cazul unui conflict între diferiţi protectori sau asiguratori şi clienţii respectivi. Iar în această privinţă nu există decât o singură soluţie mutual acceptabilă: în aceste cazuri părţile aflate în conflict acceptă arbitrajul unei terţe părţi mutual acceptate, dar independente. Iar în ceea ce priveşte acest terţ: şi el este, de asemenea, finanţat liber şi este în competiţie cu alţi arbitrii sau agenţii de arbitraj. Clienţii săi, i.e., asiguratorii şi asiguraţii, se aşteaptă ca acesta să ofere un verdict care este recunoscut ca fiind drept şi just de către toate părţile. Doar arbitrii capabili să emită astfel de judecăţi vor reuşi pe piaţa arbitrajului. Arbitrii incapabili de acest lucru şi percepuţi ca influenţabili sau părtinitori vor dispărea de pe piaţă.

Daily Bell : Negaţi, aşadar, că avem nevoie de stat pentru a ne apăra?

Dr. Hans-Hermann Hoppe: Exact. Statul nu ne apără; mai degrabă, statul ne agresează şi foloseşte proprietatea noastră confiscată pentru a se apăra pe sine. Definiţia standard a statului este aceasta: statul este agenţia caracterizată de două trăsături unice, legate logic. În primul rând, statul este o agenţie care exercită un monopol teritorial asupra sentinţelor ultime. Adică, statul este ultima instanţă şi ultimul judecător în toate cazurile de conflict, inclusiv conflictele în care el însuşi sau agenţi ai săi sunt implicaţi. Nu există instanţă de apel deasupra şi dincolo de stat. În al doilea rând, statul exercită un monopol teritorial al taxării. Este agenţia care poate fixa unilateral preţul pe care subiecţii săi trebuie să îl plătească pentru serviciile statului în calitate de ultimă instanţă de judecată.

Pornind de la această alcătuire instituţională se pot anticipa cu siguranţă consecinţele. În primul rând, în loc să prevină şi să rezolve conflicte, un monopolist al deciziei ultime va cauza şi va provoca conflicte pentru a le tranşa în propriul avantaj. Adică, statul nu recunoaşte şi protejează legea existentă, ci perverteşte legea prin legislaţie. Contradicţia numărul unu: statul este un protector al legii care încalcă legea. În al doilea rând, în loc să apere şi să protejeze pe oricine sau orice, un monopolist al taxării se va strădui invariabil să îşi maximizeze cheltuielile de protecţie şi în acelaşi timp să îşi minimizeze producţia efectivă de protecţie. Cu cât poate cheltui mai mulţi bani şi cu cât trebuie să muncească mai puţin pentru aceşti bani, cu atât îi este mai bine statului. Contradicţia numărul doi: statul este un protector al proprietăţii care expropriază.

Daily Bell : Există vreo lege şi reglementare bună?

Dr. Hans-Hermann Hoppe: Da. Există câteva legi simple şi bune pe care aproape toată lumea le recunoaşte şi acceptă intuitiv, şi care pot fi demonstrate ca fiind legi „adevărate” şi „bune”.

Unu: Dacă nu ar fi existat conflicte interpersonale şi noi toţi am fi trăit în armonie perfectă nu ar mai fi nevoie de vreo lege sau normă. Scopul legilor sau al normelor este înlesnirea evitării unor conflicte altminteri inevitabile. Numai legile care ating acest obiectiv pot fi numite legi bune. O lege care mai degrabă generează conflicte decât le evită este contrară intenţiilor legilor, i.e., este proastă, disfuncţională sau coruptă.

Doi: Conflictele sunt posibile doar dacă şi doar în măsura în care bunurile sunt rare. Oamenii au conflicte pentru că vor să folosească unul şi acelaşi bun în moduri diferite, incompatibile. Fie câştig eu şi îmi impun propria voinţă, fie câştigi tu şi îţi impui propria voinţă. Nu putem fi amândoi „câştigători”. În cazul bunurilor rare, aşadar, avem nevoie de reguli sau legi care să ne ajute să decidem între pretenţii rivale care sunt în conflict. Spre deosebire, bunuri care sunt „libere”, i.e., bunuri care sunt disponibile într-o foarte mare abundenţă, care sunt inepuizabile sau reproductibile la infinit, nu sunt şi nu pot fi o sursă de conflict. Oricând folosesc un bun fără raritate nu se diminuează deloc disponibilitatea lui pentru altcineva. Pot să fac ce vreau cu el, iar tu poţi în acelaşi timp face cu el ce vrei. Nu există păgubit. Amândoi suntem câştigători; şi ca atare, în ceea ce priveşte bunurile fără raritate, nu este vreodată nevoie de legi.

Trei: Toate conflictele legate de bunuri rare, aşadar, pot fi evitate dacă fiecare bun este deţinut în mod privat, i.e., controlat exclusiv de către unul sau mai mulţi indivizi specificaţi şi nu de altul, şi este întotdeauna clar care lucru este deţinut şi de către cine, şi care nu. Iar pentru a evita orice conflicte posibile încă de la începutul omenirii, este necesar să existe o regulă care decide aproprierea originală a bunurilor din natură, nedeţinute anterior de cineva, ca proprietate privată.

Deci, există în mod esenţial trei „legi bune” care asigură interacţiunea neconflictuală sau „pacea eternă”: a) cel care apropriază primul ceva anterior nedeţinut este proprietarul său exclusiv (ca prim apropriator el nu poate intra în conflict cu nimeni altcineva de vreme ce toţi ceilalţi au apărut la faţa locului abia mai târziu); b) cel care produce ceva cu ajutorul propriului corp şi al bunurilor apropriate este proprietarul produsului său, cu condiţia ca el să nu fi afectat integritatea fizică a proprietăţii altora; şi c) cel care obţine ceva de la un proprietar anterior prin intermediul unui schimb voluntar, i.e., un schimb considerat reciproc avantajos, este proprietarul acelui lucru.

Daily Bell: Atunci, cum este definită libertatea? Cumva ca absenţa coerciţiei statului?

Dr. Hans-Hermann Hoppe: O societate este liberă dacă fiecare persoană este recunoscută ca proprietar exclusiv al propriului corp fizic (şi rar), dacă toţi sunt liberi să îşi aproprieze ca proprietate privată lucruri anterior nedeţinute, dacă toţi sunt liberi să îşi folosească corpul şi bunurile revendicate pentru a produce orice doreşte să producă (fără să dăuneze integrităţii fizice a proprietăţii altor oameni), şi dacă toată lumea este liberă să încheie contracte cu alţii în legătură cu proprietăţile respective, în orice fel doresc de comun acord. Orice intervenţie în această situaţie constituie un act de agresiune, iar societatea este lipsită de libertate în măsura în care au loc aceste agresiuni.

Daily Bell: Unde vă situaţi în privinţa copyright-ului? Credeţi că proprietatea intelectuală nu există, aşa cum susţine Kinsella?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Sunt de acord cu prietenul meu Kinsella că ideea drepturilor de proprietate intelectuală este nu doar greşită şi confuză ci şi periculoasă. Şi am explicat deja de ce este astfel. Ideile – reţetele, formulele, declaraţiile, argumentele, algoritmii, teoremele, melodiile, şabloanele, ritmurile, imaginile etc. – sunt cu siguranţă bunuri (în măsura în care sunt reţete etc. bune, nu rele), dar nu sunt bunuri rare. Odată gândite şi exprimate, ele sunt bunuri libere, inepuizabile. Fluier o melodie sau notez o poezie, auzi melodia sau citeşti poezia şi le reproduci sau copiezi. Nu ai luat nimic de la mine făcând aceste lucruri. Pot să fluier sau să scriu ca şi înainte. De fapt, întreaga lume poate să mă copieze şi totuşi nimic nu este luat de la mine. (Dacă aş fi dorit ca nimeni să nu îmi copieze ideile nu trebuia decât să le ţin pentru mine şi să nu le exprim niciodată.)

Acum, să ne imaginăm că mi s-a oferit un drept de proprietate pentru melodia sau poezia mea astfel încat aş putea să îţi interzic copierea sau să îţi cer o plată dacă vei face acest lucru. În primul rând: Nu cumva rezultă, prin absurd, că eu, la rândul meu, trebuie să plătesc o sumă persoanei (sau moştenitorilor săi) care a inventat fluieratul şi scrisul, şi mai departe acelora care au inventat cântatul şi limbajul, şi aşa mai departe? În al doilea rând: Oprindu-te din fluierat sau facându-te să plăteşti fluieratul melodiei mele sau recitării poeziei mele, eu devin (parţial) proprietarul tău: al corpului tău, al corzilor tale vocale, al hârtiei tale, al creionului etc. pentru că tu nu ai folosit nimic altceva decât propriile tale obiecte când m-ai copiat. Dacă nu mă mai poţi copia, atunci înseamnă că eu, deţinătorul proprietăţii intelectuale, te-am expropriat pe tine de proprietatea ta „reală”. Ceea ce ne arată că drepturile de proprietate intelectuală şi drepturile de proprietate reală sunt incompatibile, iar promovarea ideii de proprietate intelectuală trebuie considerată un atac cât se poate de periculos la adresa proprietăţii „reale” (de bunuri rare).

Daily Bell: Noi am sugerat ca cei care vor să pună în aplicare protecţia copyright-ului să o facă pe banii lor, prin încercarea diverselor mijloace de a-i confrunta pe cei care încalcă copyright-ul. Acest lucru ar pune sarcina protecţiei pe bugetul individual. Oare este aceasta o soluţie – să lăsăm piaţa să decidă aceste probleme?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Acesta ar fi un avans serios în direcţia cea bună. Mai mult, din ce în ce mai multe tribunale aflate în din ce în ce mai multe ţări, în special din afara orbitei cartelului de state occidentale dominate de SUA, ar da clar de înţeles că nu mai acceptă cazuri de încălcare a copyright-ului şi patentelor şi că privesc aceste plângeri drept tentative ale marilor afaceri conectate cu statul din Occident, cum ar fi de exemplu marile companii farmaceutice, de a se îmbogăţi pe cheltuiala altor persoane.

Daily Bell: Ce credeţi despre Puterea este Dreptate al lui Ragnar Redbeard?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Acestei afirmaţii i se pot da două interpretări. Nu văd nici o problemă în cazul primeia: ştiu care este diferenţa dintre „putere” şi „dreptate” şi, de fapt, aşa cum se poate constata, puterea are cam tot timpul dreptate. Toată sau aproape toată „legea publică”, de exemplu, este putere deghizată în dreptate. A doua interpretare este: nu ştiu care este diferenţa dintre „putere” şi „dreptate”, pentru că nu este nici o diferenţă. Puterea este dreptate şi dreptatea este putere. Această interpretare este contradictorie. Dacă vrei să susţii această afirmaţie ca fiind adevărată în argumentaţie cu cu altcineva, recunoşti de fapt dreptul de proprietate al oponentului asupra propriului său corp. Nu îl agresezi pentru a-l aduce pe poziţia corectă. Îi permiţi să ajungă acolo prin propriile puteri. Adică admiţi, cel puţin implicit, că ştii care este diferenţa dintre corect şi greşit. Altminteri nu ar avea nici un sens să argumentezi. Apropo, acelaşi lucru este valabil şi pentru aforismul faimos al lui Hobbes, după care omul îi este lup omului. Când susţii că acest lucru este adevărat, demonstrezi că este fals.

Daily Bell: S-a sugerat că singura modalitate de reorganizare a societăţii este întoarcerea la clanurile şi triburile care au caracterizat comunităţile de homo-sapiens timp de zeci de mii de ani. Este posibil ca într-un asemenea proces să se ajungă la justiţia tribală?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Nu cred că noi, în lumea occidentală, ne mai putem întoarce la clanuri şi triburi. Statul modern, democratic, a distrus clanurile şi triburile şi structurile lor ierarhice, pentru că stăteau în calea statului către puterea absolută. Odată ce clanurile şi triburile au dispărut, trebuie să încercăm pe calea societăţii dreptului privat, despre care am vorbit. Dar structurile tradiţionale ale clanurilor şi triburilor trebuie susţinute acolo unde încă există, iar tentativele de „modernizare” a sistemelor judiciare „arhaice” trebuie privite cu foarte multă suspiciune.

Daily Bell: Aţi scris mult şi despre monedă şi probleme monetare. Etalonul aur este necesar unei societăţi libere?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Într-o societate liberă, piaţa ar produce moneda ca pe toate celelalte bunuri şi servicii. Într-o lume a certitudinii şi predictibilităţii perfecte nu ar exista monedă. Însă în lumea caracterizată de întâmplări imprevizibile se pune valoare şi pe capacitatea bunurilor de a fi uşor vandabile, i.e., de a fi mijloace de schimb. Iar din moment ce este preferat ca mijloc de schimb un bun mai uşor şi mai pe larg vandabil decât altul mai greu vandabil, pe piaţă tinde inevitabil să apară şi să se stabilească o singură marfă care, spre deosebire de celelalte, este cel mai uşor de vândut celor mai mulţi oameni şi pe cea mai extinsă arie. Acestei mărfi îi spunem monedă.

Fiind cel mai vandabil bun, îi oferă proprietarului său cea mai bună protecţie omeneşte posibilă contra incertitudinii, pentru că poate fi folosită în satisfacerea imediată a celor mai multe nevoi. Teoria economică nu are nimic de spus despre ce marfă anume ajunge să aibă statutul de monedă. În istorie s-a întâîmplat să fie aurul. Dar dacă s-ar fi întâmplat ca lumea noastră să aibă altă alcătuire fizică, sau dacă acest lucru se va întâmpla în viitor, o altă marfă ar fi devenit, sau va deveni, monedă. Piaţa va decide. În orice caz, nu e nevoie ca statul să intervină în tot acest proces. Piaţa a furnizat şi va furniza o oarecare monedă-marfă, iar producţia acelei monede, oricare ar fi ea, este supusă aceloraşi forţe ale ofertei şi cererii ca şi orice alt bun.

Daily Bell: Ce ne puteţi spune despre paradigma liberei întreprinderi bancare? Consideraţi că libera întreprindere bancară cu rezerve fracţionare este tolerabilă, sau că este ilegală? Cine ar trebui să îi pedepsească pe cei care practică privat rezervele fracţionare?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Să presupunem că aurul este monedă. Într-o societate liberă există concurenţă liberă în extragerea minieră a aurului, liberă concurenţă în baterea de monedă şi bănci care concurează liber. Băncile oferă diverse servicii financiare: depozitarea sigură a banilor, intercompensare de tip cliring şi servicii de intermediere între cei care economisesc şi cei care investesc. Fiecare bancă oferă propria sa marcă de „bilete”, sau „certificate” care atestă diversele tranzacţii şi respectivele relaţii contractuale între bancă şi client. Aceste hârtii sunt liber tranzacţionabile. Până aici nu e nici o problemă.

Controversa liberei întreprinderi bancare apare în privinţa statutului depozitelor şi bancnotelor cu rezerve fracţionare. Să zicem că A depune 10 uncii de aur la o bancă şi primeşte un bilet (un substitut monetar) care poate fi răscumpărat la valoare nominală şi la cerere. Apoi, pe baza depozitului lui A, banca face un împrumut lui C, de 9 uncii de aur şi emite un bilet corespunzător, care din nou este răscumpărabil la valoarea nominală şi la cerere.

Ar trebui să fie permisă această practică? Nu cred. Pentru că acum avem două persoane, A şi C, care sunt proprietarele exclusive ale uneia şi aceleiaşi cantităţi de bani. O imposibilitate logică. Cu alte cuvinte, există doar 10 uncii de aur, dar A are titlu de proprietate pentru 10 uncii şi C are titlu pentru 9 uncii. Există mai multe titluri de proprietate decât proprietate. Acest lucru constituie în mod evident fraudă, iar în toate domeniile, cu excepţia monedei, tribunalele au condamnat această practică drept fraudă şi i-au pedepsit pe făptaşi.

Pe de altă parte, nu este nici o problemă dacă banca îi spune lui A că îi va plăti dobândă pentru depozitul făcut şi că va investi suma, de exemplu, într-un fond mutual de pe piaţa financiară cu termen scurt care are în portofoliu titluri financiare cu lichiditate foarte mare şi termen foarte scurt, iar apoi va încerca onest să răscumpere acţiunile lui A din acel fond, la cerere şi contra unei sume fixe de bani. Aceste acţiuni s-ar putea să fie foarte populare şi foarte multă lume s-ar putea să investească în ele, mai degrabă decât să facă depozite obişnuite. Dar aceste titluri, în calitate de acţiuni la un fond de investiţii, nu vor putea vreodată să funcţioneze ca monedă. Nu vor fi cea mai uşor şi larg vandabilă marfă.

Daily Bell: Care este poziţia dumneavoastră faţă de paradigma actuală a activităţii bancare cu bancă centrală? Este instituţia băncii centrale, aşa cum arată ea în prezent, dezastrul central al timpurilor noastre?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Băncile centrale sunt, cu siguranţă, printre cele mai mari surse de nenorociri ale timpurilor noastre. Ele, şi în special FED-ul, sunt responsabile de distrugerea etalonului aur, care a fost întotdeauna un obstacol în calea politicilor inflaţioniste, şi de înlocuirea lui, din 1971, cu un etalon pur al banilor de hârtie (monedă-decret). De atunci, băncile centrale pot crea bani practic din nimic. Bineînţeles că mai mulţi bani de hârtie nu pot face o societate să fie mai bogată – e vorba doar de mai multă hârtie tipărită. Altminteri, de ce mai avem ţări sărace şi oameni săraci? Însă, banii mai mulţi îi îmbogăţesc pe producătorul lor monopolist (banca centrală) şi pe primii care pun mâna pe ei (statul, marile bănci care au conexiuni cu statul şi clienţii lor), în timp ce îi sărăcesc pe cei care ajung mai târziu sau ultimii în posesia lor.

Datorită capacităţii băncii centrale de a tipări cantităţi nelimitate de bani, statul poate avea deficite din ce în ce mai mari şi poate acumula din ce în ce mai multă datorie pentru a-şi finanţa războaiele altfel imposibile, reci sau fierbinţi, acasă sau peste hotare, şi pentru a se implica într-un şir nesfârşit de aventuri şi încurcături. Mulţumită băncii centrale şi ştatului ei de plată, cei mai mulţi „experţi monetari” şi „macroeconomişti de frunte” pot fi transformaţi în propagandişti care „explică”, asemenea alchimiştilor, cum pietrele (hârtia) se poate transforma în pâine (bogăţie). Mulţumită băncii centrale, ratele dobânzii pot fi scăzute artificial până la zero şi creditul poate fi canalizat spre proiecte şi afacerişti mai puţin sau deloc demni de credit (în timp ce proiectele valoroase şi antreprenorii cu viziune sunt lăsaţi cu mâna întinsă) formându-se astfel baloane investiţionale din ce în ce mai umflate, urmate de crize din ce în ce mai răsunătoare. Şi, tot datorită băncii centrale, suntem puşi în faţa ameninţării din ce în ce mai dramatice a unei hiperinflaţii inerente, care va avea loc atunci când bumerangul se va întoarce şi orchestra va trebui plătită.

Daily Bell: Am subliniat adeseori că cele Şapte Dealuri ale Romei erau la început societăţi independente, la fel ca oraşele-cetate italiene în timpul Renaşterii şi ca cele 13 colonii ale Republicii americane. Pare că marile imperii încep de la comunităţi individuale din care oamenii au dreptul să plece dacă sunt victimele opresiunii şi să meargă în apropiere pentru a o lua de la capăt. Care este forţa motrice din spatele acestui proces de centralizare? Care sunt elementele constitutive ale Imperiului?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Toate statele trebuie să fie mici la început. Din acest motiv sunt uşor de părăsit. Însă statele sunt agresive prin natura lor, aşa cum am arătat mai devreme. Pot externaliza costul agresiunii asupra altora, i.e., a amărâţilor plătitori de taxe. Fiindcă nu le place să-şi vadă oamenii productivi fugind în alte părţi, încearcă să îi captureze prin extinderea teritoriului. Cu cât statul controlează mai mulţi oameni productivi, cu atât mai bine o va duce. Această tendinţă expansionistă este contrată de existenţa altor state. Nu poate exista decât un singur monopolist al jurisdicţiei ultime şi al taxării în orice teritoriu dat. Concurenţa dintre diferite state este eliminatorie. Fie A este învingător şi controlează un teritoriu, fie B. Cine va fi câştigătorul? Pe termen lung, cel puţin, va câştiga acel stat – şi va prelua teritoriul altuia sau va instaura hegemonia asupra sa, forţându-l să plătească tribut – care poate parazita o economie relativ mai productivă. Cu alte cuvinte, ceteris paribus, statele care sunt mai „liberale” în politica internă („liberale” în sensul european clasic) vor tinde să câştige contra celor mai puţin „liberale”, i.e., cele neliberale sau opresive.

Privind doar la istoria modernă, putem explica astfel, mai întâi, transformarea Marii Britanii liberale în cel mai mare imperiu mondial şi, apoi, aceea a liberalelor SUA. Şi acum putem înţelege un aparent paradox: de ce puterile imperiale care sunt liberale în politica internă, precum Statele Unite, tind să fie mai agresive şi războinice în politica externă decât puterile care sunt opresive pe plan intern, precum fosta Uniune Sovietică? Liberalul Imperiu al Statelor Unite putea fi sigur de victorie în războaiele şi aventurile sale externe, pe când opresiva Uniune Sovietică se temea că va pierde.

Dar creşterea imperială poartă în sine sămânţa propriei distrugeri. Cu cât se apropie mai mult de scopul ultim al dominaţiei mondiale şi instituirii guvernării unice mondiale, cu atât mai puţine raţiuni există pentru a-şi păstra liberalismul intern în loc să facă ceea ce este oricum în natura oricărui stat, anume să îngrădească şi să crească exploatarea asupra forţelor productive încă disponibile. Pe cale de consecinţă, fără alţi plătitori de tribut şi cu productivitatea internă în stagnare sau scădere, politicile interne ale Imperiului, bazate pe pâine şi circ, nu mai pot fi continuate. Vine apoi criza economică, iar prăbuşirea economică va stimula tendinţele de descentralizare, mişcările separatiste şi secesioniste, care vor duce la fărâmiţarea Imperiului. Am văzut acest proces manifestându-se în cazul Marii Britanii şi suntem în prezent martorii cazului Statelor Unite, cu al lor imperiu ce pare că se află în ultima fază.

Acest proces are şi o latură monetară relevantă. Imperiul dominant furnizează de obicei şi cea mai importantă monedă de rezervă internaţională, primul exemplu fiind cel al Marii Britanii cu lira sterlină şi apoi fiind cel al dolarului american. Cu dolarul în rol de monedă de rezervă pentru băncile centrale ale lumii, Statele Unite pot avea un permanent „deficit fără lacrimi”. Cu alte cuvinte, Statele Unite nu trebuie să plătească pentru excesul continuu al importurilor faţă de exporturi, aşa cum se întâmplă în cazul partenerilor „egali”, care trebuie să livreze din ce în ce mai multe exporturi (ca plată a importurilor). În loc să îşi folosească încasările din exporturi pentru a cumpăra bunuri americane pentru consumul intern, statele străine şi băncile lor centrale, ca dovadă a vasalităţii lor faţă de dominaţia Statelor Unite, îşi folosesc rezervele în dolari pentru a cumpăra titluri de stat americane, ceea ce îi ajută pe americani să consume în continuare dincolo de posibilităţile lor reale.

Nu cunosc China îndeajuns pentru a înţelege de ce îşi foloseşte rezervele de dolari pentru achiziţionarea de titluri de stat americane. La urma urmei, China nu ar trebui să fie parte a Imperiului SUA. Poate că liderii chinezi au studiat prea multe manuale de economie americane şi acum cred şi ei în alchimie. Însă dacă ajunge China să renunţe la titlurile de stat americane pe care le-a acumulat şi să achiziţionez aur, acest lucru ar aduce sfârşitul Imperiului american şi al dolarului, aşa cum le vedem acum.

Daily Bell: Este posibil ca o mână de familii imposibil de bogate din City-ul londonez să fie parţial responsabile pentru toate acestea? Oare aceste familii şi potenţaţii lor caută să conducă lumea prin elite? Avem de-a face cu o conspiraţie? Vedeţi lumea ca o luptă între impulsurile centralizatoare ale elitelor şi impulsurile mai democratice ale restului societăţii?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Nu ştiu dacă mai este potrivit cuvântul „conspiraţie”, pentru că între timp, datorită unor autori precum Caroll Quigley, de exemplu, se ştiu multe despre ce se întâmplă. În orice caz, este evident că există astfel de familii imposibil de bogate, în Londra, New York, Tel Aviv şi prin alte părţi, care au observat potenţialul imens de îmbogăţire personală din procesul de consolidare a Statului şi construire a Imperiului. Şefii marilor case bancare au jucat un rol crucial în fondarea FED-ului, pentru că au înţeles că sistemul băncii centrale le-ar permite propriilor bănci să producă inflaţie şi expansiunea creditului pe baza banilor şi creditului create de banca centrală, şi că un „împrumutător de ultimă instanţă” este esenţial pentru practicarea privatizării profiturilor cât timp afacerile merg bine şi a socializării pierderilor, când afacerile nu mai merg.

Au înţeles că etalonul aur clasic reprezenta o barieră naturală în calea inflaţiei şi expansiunii creditului, aşa că au pus umărul la instituirea primului fals etalon aur (etalonul aur-devize) şi apoi, în 1971, a regimului de monede-decret pure. Au înţeles că sistemul de monede-decret naţionale cu rate de schimb fluctuante liber este încă imperfect pentru năzuinţele inflaţioniste, prin aceea că dolarul ar putea fi ameninţat de valutele concurente, precum o marcă germană puternică, de exemplu. Iar pentru a reduce şi slăbi această concurenţă au susţinut diverse scheme de „integrare monetară”, cum ar fi crearea Băncii Centrale Europene (BCE) şi a monedei Euro.

Au mai înţeles şi că visul lor ultim de putere a falsificării nelimitate ar putea deveni realitate doar dacă reuşesc să creeze o bancă centrală mondială, dominată de Statele Unite, care să emită o monedă de hârtie mondială, cum ar fi bancor-ul sau phoenix-ul. Aşa că au fondat şi finanţat o mulţime de organizaţii cum ar fi Consiliul Relaţiilor Externe, Comisia Trilaterală, Grupul Bilderberg etc., pentru atingerea acestui scop. De asemenea, marii industriaşi au înţeles cât de mari sunt profiturile care se pot obţine din monopolurile oferite de stat, din subvenţiile oferite de stat şi din contractele exclusive de tip cost-plus, şi cum pot acestea să îi elibereze şi protejeze de concurenţă. Aşa că şi ei s-au aliat şi au „infiltrat” statul.

În istorie există „accidente” şi există acţiuni atent plănuite care au consecinţe neintenţionate şi neanticipate. Dar istoria nu este doar o succesiune de accidente şi de surprize. Cea mai mare parte a ei este plănuită şi intenţionată. Bineînţeles, nu de către oamenii simpli, ci de către elitele puterii care controlează aparatul de stat. Dacă se doreşte evitarea cursului uşor de anticipat pe care istoria se îndreaptă în prezent, acela spre un dezastru economic fără precedent, atunci este imperios necesar ca indignarea publică să fie stârnită prin scoaterea la lumină, fără răgaz, a motivelor şi maşinaţiunilor malefice ale acestor elite ale puterii, nu doar a celor care lucrează în aparatul de stat, ci în special a celor din afara sa, care stau în culise şi trag sforile.

Daily Bell: Am susţinut că, aşa cum presa lui Gutenberg a aruncat în aer structurile sociale existente la vremea ei, internetul face acelaşi lucru astăzi. Credem că internetul ne duce într-o nouă Renaştere după Evul Mediu (Era Întunecată) a secolului 20. Sunteţi de acord sau nu?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Este cu siguranţă adevărat că ambele invenţii au revoluţionat societatea şi ne-au îmbunătăţit vieţile în mare măsură. Este greu de imaginat cum ar fi să ne întoarcem în timpurile dinaintea internetului sau a lui Gutenberg. Sunt sceptic, însă, în privinţa capacităţii revoluţiilor tehnologice de a aduce doar prin puterea lor progresul moral şi avansul către mai multă libertate. Tind mai degrabă să cred că tehnologia si avansurile tehnice sunt „neutre” în această privinţă. Internetul poate fi folosit la aflarea şi răspândirea adevărului la fel de mult cum poate răspândi minciuna şi confuziile. Ne-a dat posibilităţi nemaiauzite de a evada şi slăbi puterea inamicului nostru statul, dar a dat şi statului posibilitatea nemaiauzită de a ne spiona şi ruina. Suntem mai bogaţi azi, cu internetul, decât eram la, să zicem, 1900, fără el (şi suntem mai bogaţi nu datorită statului, ci în ciuda lui). Dar neg cu putere că suntem mai liberi azi decât eram la 1900. Dimpotrivă.

Daily Bell: Ce ne-aţi putea spune la final? La ce lucraţi în prezent? Există vreo carte sau vreun website pe care aţi vrea să le recomandaţi?

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Am deviat cândva de la principiul de a nu vorbi despre proiectele mele până când sunt realizate. Am regretat această deviere. Nu voi mai repeta această greşeală. În privinţa cărţilor, recomand în primul rând lucrările majore ale celor doi mentori ai mei, Ludwig von Mises şi Murray Rothbard, care ar trebui parcurse nu doar o dată, ci în mod repetat, din timp în timp. Opera lor este încă nedepăşită şi va rămâne astfel mult timp de acum încolo. În privinţa site-urilor, eu frecventez regulat mises.org şi lewrockwell.com. În privinţa altor site-uri: am fost catalogat drept extremist, reacţionar, revizionist, elitist, adept al supremaţiei, rasist, homofob, antisemit, om de dreapta, teocrat, un cinic fără dumnezeu, fascist şi, bineînţeles, cum nu se poate altlfel pentru un neamţ, nazist. Aşadar, nu ar trebui să fie de mirare că am o slăbiciune pentru site-uri incorecte politic pe care orice persoană „modernă”,„decentă”, „civilizată”, „tolerantă” şi „luminată” trebuie să le ignore şi evite.

Daily Bell: Vă mulţumim pentru răspunsurile la aceste întrebări. A fost o onoare pentru noi, în contextul remarcabilelor dumneavoastră lucrări.

Dr.Hans-Hermann Hoppe: Cu plăcere.

[Acest interviu a fost publicat iniţial pe site-ul The Daily Bell, pe data de 27 martie 2011. Traducere de Tudor Smirna şi Eden N. Kurtasan.]


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. ““dacă toţi sunt liberi să îşi aproprieze ca proprietate privată lucruri anterior nedeţinute”“
    Adica cum nedetinute?! Bun Antarctica este “nedetinuta”. Si Luna. Insa in rest? De ex: p pasune montana, Este “nedetinuta” insa un oaresce sat obismuieste sa isi pasca vitele pe acolo . Sa inteleg ca X poa sa vina sa intarcuiasca pasunea si sa puna pancarda :”Proprietate privata!”? Ca si Cuba era “nedetinuta” da caribii is azi morti in numele drepturilor privatilor agreati de tronul Spaniei…Ca nici dakotanii nu “detineau” teritoriile lor …
    Sau alta “buna” : “statutului depozitelor şi bancnotelor cu rezerve fracţionare….acum avem două persoane, A şi C, care sunt proprietarele exclusive ale uneia şi aceleiaşi cantităţi de bani.” Ntz. Doar deponentul este proprietarul exclusiv. Banca are ,in anumite limite, dreptul de folosinta a banilor.
    HHH – si numai – face filozofeala ieftina (de genul stangist invatat la Franckfurt cf careia unii sustin ca in URSS nu era socialism ci capitalism de stat) absolutizeaza ce intelege el prin “proprietate” si face abstractie de restul lumii. De ex tipa “drept privat”, adica <b>jus civilis” uitand ca proprietatera inseamna “ utere, frutere , abutere” si ca atunci cand depun banii la banca nu ii incredintez dreptul sa “abutere “ de banii mei ci doar “utere et frutere” cu conditia sa impartim fructul* ..(adica sa imi dea dobdanda ptr impozit). Si cestia asta este veche…. veche. Mi-a explicat-o mama pe cand aveam vreo10 ano(fara sa foloseasca termeni de drept roman ca nu era jurista). Ma rog germani ….
    Si as zice ceva despre proprietatea intelectuala. Pana acum , erau permise copiile “private” adica cele destinate uzului individual necomercial . Adica sa nu castigi material din copie (inregistrez o melodie si o ascult iar si iar pana imi vine greata, fac o fotograie dupa o statue celebra si o pun in sufragerie) . Insa daca castigi .. imparti! (melodia aia o pun in ocanta mea sa danseze clientii …. Poza o multiplic si o vand) Insa nu intamplator apare ACTA azi … a fost “premearsa” de insi preucm HHH care vorbesc “filozofic” despre lucruri serioase .

    a fost o exceptie. Cam intre 1930 si 1980 bancile din SUA nu plateau dobanzi ptr depozite. Era interzis prin lege (urmare a marelui crah). Asta va fi cam unica consecinta a aplicarii “ideilor” de acest gen

    Ghita Bizonu' · 1 martie 2012, 04:35 · #

  2. Hm . Un pic de critica netovaraseasca :
    “Toate conflictele legate de bunuri rare, aşadar, pot fi evitate dacă fiecare bun este deţinut în mod privat, i.e., controlat exclusiv de către unul sau mai mulţi indivizi specificaţi şi nu de altul, şi este întotdeauna clar care lucru este deţinut şi de către cine, şi care nu.”
    Bijuteriile sunt (in gnl) bunuri detinute in mod privat. Insa conflicte exista .. exista hoti de bijuterii, da?! Sau certuri de familie : matusa inelu mo-l lasi mie nu lu’ Lena! Da?
    Tablourile sunt si mai rare. Multe sunt detinute privat. Insa exista si o piata ptr tablouri furate (si colectionari bogati si pasionati carora nu le pasa ca nu trebuie sa ascunda posesia tabloului.. poa chiar le creste placerea :sunt singurul care il poate admira!).

    Insa sunt si conflicte motivate de bunurui care nu sunt asa de rare . De exemplu se poate sparge o toneta(propretate particulara) ca sa se fure tigari si bautura .. bunuri care nu sunt rare! Nici banii nu sunt bunuri rare da se fura!!!

    Sau aerul este disponibil intr-o foarte mare abundenta. Nu cred ca HHH ar aprecia prea mult daca un vecin ar ibstala o tabaarie langa el (HHH)

    “Iar pentru a evita orice conflicte posibile încă de la începutul omenirii, este necesar să existe o regulă care decide aproprierea originală a bunurilor din natură, nedeţinute anterior de cineva, ca proprietate privată.” Ete na. O regula pe care sa o respecte si raposatii Cain , Hamurabi, Caesar , Gingis Han sau Cortez ? Azi bunurile accesibile sunt deja revendicate. Cele care mai pot fi revendicate sunt inaccesibile (Luna, Marte samd) sau cvasiinacesibile :Antactida, caltetaii din Fosa Marianelor samd.

    Ghita Bizonu' · 7 martie 2012, 02:53 · #

  3. Deci hai sa vedem ce afirma Dr.HHH:

    “Deci, există în mod esenţial trei „legi bune” care asigură interacţiunea neconflictuală sau „pacea eternă”: […] b) cel care produce ceva cu ajutorul propriului corp şi al bunurilor apropriate este proprietarul produsului său, […]”
    Daca nu ma insel, atunci cand compun si interpretez o melodie produc ceva cu ajutorul propriului corp si al bunurilor apropriate (sau legal dobandite).
    Iar daca nu cedez proprietatea asupra acesteia printr-un act de schimb voluntar nu vad cum se constituie dreptul altei persoane de a folosi melodia in cauza… chiar si in cazul in care decid sa o fac publica.

    “Ideile – reţetele, formulele, declaraţiile, argumentele, algoritmii, teoremele, melodiile, şabloanele, ritmurile, imaginile etc. – sunt cu siguranţă bunuri (în măsura în care sunt reţete etc. bune, nu rele), dar nu sunt bunuri rare.”
    Ii sugerez cu respect Dr. HHH sa-si compuna singur melodiile pe care le asculta/fluiera, sa-si scrie propriul sistem de operare si, de ce nu, sa-si pregateasca singur medicamentele de care ar putea avea nevoie. Si sa revina dupa o perioada de timp ca ne spuna in ce masura exercitarea dreptului de a inventa personal aceste lucruri a fost o optiune viabila!

    “Odată gândite şi exprimate, ele sunt bunuri libere, inepuizabile. Fluier o melodie sau notez o poezie, auzi melodia sau citeşti poezia şi le reproduci sau copiezi. Nu ai luat nimic de la mine făcând aceste lucruri.”
    Pai puteti sa fluierati ad nauseam, nu ma deranjeaza! Ma deranjeaza atunci cand difuzati melodia compusa si interpretata de mine, asa cum este ea inregistrata pe suportul pe care l-ati cumparat (prin schimb reciproc avantajos) cu conditia expresa de a nu face acest lucru! Si da, ai “luat de la mine” in masura in care mi-ai redus veniturile potentiale obtinute din vanzarea proprietatii dobandite producand ceva cu propriul corp! Sau altfel spus, ai intervenit in mod artificial in mecanismul principal de stabilire a pretului (valorii de schimb): legea cererii si ofertei!

    “Acum, să ne imaginăm că mi s-a oferit un drept de proprietate pentru melodia sau poezia mea astfel încat aş putea să îţi interzic copierea sau să îţi cer o plată dacă vei face acest lucru. În primul rând: Nu cumva rezultă, prin absurd, că eu, la rândul meu, trebuie să plătesc o sumă persoanei (sau moştenitorilor săi) care a inventat fluieratul şi scrisul […]”
    Ba da, rezulta… cu diferenta ca cei care au inventat fluieratul si scrisul nu s-au gandit sa-mi impuna o taxa de utilizare deci nu sunt constrans contractual in acest sens. Sa mentionam si faptul ca fluieratul reprezinta un mod natural de folosire a corzilor vocale si, ca atare, nu a fost “inventat” de catre cineva?

    “În al doilea rând: Oprindu-te din fluierat sau facându-te să plăteşti fluieratul melodiei mele sau recitării poeziei mele, eu devin (parţial) proprietarul tău […]”

    Repet ceea ce am scris mai sus: puteti fluiera si recita cat doriti!
    Ceea ce nu puteti face este sa vindeti (sau sa distribuiti gratuit) fluieratul sau recitatul meu, in forma in care se afla pe suportul pe care l-ati cumparat!
    In schimb, daca credeti ca puteti obtine venituri fluierand o partitura interpretata de Maria Callas sunteti liber sa o faceti… si va urez succes!

    Si o ultima mentiune: la finalul interviului apare textul “© Institutul Ludwig von Mises – România”!
    Pai textul in cauza nu este un bun liber si inepuizabil, caz in care am dreptul sa-l copiez integral pe un alt sit de internet? Sau se aplica doctrina cunoscuta “sa faci ce spune popa, nu ce face popa”?

    iosiP · 19 martie 2012, 19:45 · #

  4. @Ghita si iosip

    Discutia era mai profunda, despre “dreptul unora de a impune restrictii asupra mea”, fie si prin schimb “avantajos”. Odata ce intelegem aceste idei despre libertate, putem, in calitatea noastra de consumatori, sa nu mai cumparam creatii ce ne ingradesc libertatea de a face orice cu noul nostru bun achizitionat. Daca ceva poate fi copiat fara sa iti aduc un prejudiciu, “beneficiile potentiale” sunt doar “potentiale” in virtutea unor legi unilaterale, nu sunt un drept ancestral, ci un drept consfintit de consumator prin cumpararea unui bun sub conditia unor limitari. Un exemplu ciudat ar fi: firma producatoare de auto iti interzice sa iti folosesti masina drept taxi daca nu le platesti drepturi de autor.

    Daca faci o tabacarie langa mine/HHH ii vei invada proprietatea, prin aer, prin poluare, ii vei scadea calitatea vietii si valoarea proprietatii. QED.

    Nu este obligatoriu ca bunurile care sunt furate sa fie si rare. Problema este ca erau proprietatea altcuiva. Impartiti ideile in bucati si nu mai vedeti intregul?

    Revendicarea bunurilor este mai delicata, intr-adevar. Exista un stat intemeiat de curand pe justificarea ca acum cateva mii de ani era pamantul lor. Pe aceesi logica, bazinul Marii Negre ar trebui sa se intoarca sub controlul mostenitorilor tracilor. Totusi, abuzurile din trecut nu justifica abuzuri in prezent. Chiar si in prezent, din pacate, o mare putere militara nu poate fi obligata sa respecte arbitrajul unei terte judecati (obiective). Iar oamenii, din natura lor biologica, prefera perpetuarea unor sisteme in care sunt posibile privilegiile, macar din greseala logica in urma careia pare ca tuturor le-ar fi accesibile provilegiile daca intrunesc un set de conditii (bani, relatii etc.).
    Probleme apar din cauza institutiilor statului, care, unilateral, pot hotari asupra unor bunuri detinute (teoretic) colectiv. Nu este corect ca “statul” sa poata efectua schimburi/vanzari/concesionari fara acordul proprietarilor, cetatenii. Deasemenea, ce intra in prezent in proprietatea colectiva poate sa fi fost dobandit prin forta de regimul anterior. Iar cei spoliati de regimul anterior poate au dobandit multe proprietati prin intermediul unor privilegii nemeritate.
    Nu am un raspuns in privinta “revendicarii bunurilor”. Daca functioneaza doar regula naturala a revendicarii prin forta/inselaciune, atunci “don’t panic; organize”.

    Leqoo · 8 mai 2012, 13:20 · #

  5. “Odata ce intelegem aceste idei despre libertate, putem, in calitatea noastra de consumatori, sa nu mai cumparam creatii ce ne ingradesc libertatea de a face orice cu noul nostru bun achizitionat.”
    Perfect corect, si nu va impune nimeni sa le cumparati! Dupa cum scriam mai sus, sunteti liber sa fluierati Traviata pentru cine doriti… eu prefer sa o ascult pe Maria Callas.

    “Un exemplu ciudat ar fi: firma producatoare de auto iti interzice sa iti folosesti masina drept taxi daca nu le platesti drepturi de autor.”
    Nu ar fi deloc ciudat, daca firma a precizat acest lucru in contractul de vanzare-cumparare pe care l-ati semnat in cunostinta de cauza.
    Iar daca restrictiile nu va convin sunteti – asa cum ati precizat, de altfel – liber sa nu cumparati, asa cum firma este libera sa nu va vanda! Ceea ce NU sunteti insa liber sa faceti este sa cumparati masina in conditiile precizate prin contract dar sa le incalcati ulterior, declarandu-le imorale!

    “Nu este corect ca “statul” sa poata efectua schimburi/vanzari/concesionari fara acordul proprietarilor, cetatenii.”
    Ii explicati acest lucru si domnului libertarian Patruti, care conduce agentia responsabila de tranzactiile in cauza? Si care este platit din banii pe care statul ii retine in mod abuziv din veniturile mele?

    iosiP · 8 mai 2012, 16:03 · #

  6. Sau hai sa schimbam putin registrul! Avem urmatoarele afirmatii:
    1. “cel care produce ceva cu ajutorul propriului corp şi al bunurilor apropriate este proprietarul produsului său, […]”,
    respectiv
    2. “Odată gândite şi exprimate, ele sunt bunuri libere, inepuizabile. Fluier o melodie sau notez o poezie, auzi melodia sau citeşti poezia şi le reproduci sau copiezi. Nu ai luat nimic de la mine făcând aceste lucruri.”

    Odata ce admiti primul enunt nu inteleg care este relevanta celui de-al doilea?! Chiar daca nu ai luat nimic de la mine copiind poezia pe care am compus-o, ea ramane proprietatea mea si, ca atare, am dreptul sa refuz ca ea sa fie copiata (din motive care nu te privesc). Oare dreptul tau de a copia este mai important decat dreptul meu de a refuza copierea?

    Si ca sa recurg si eu la un exemplu din “lumea reala” (materiala): sunt proprietarul a 1000Ha de padure. Faptul ca tu vrei sa faci o drumetie prin padurea respectiva (presupunand ca nu tai copaci, nu faci focul, nu lasi deseuri, etc. – pe scurt, ai o comportare decenta si neinvaziva si poti demonstra ca plimbarea ta nu imi afecteaza cu nimic proprietatea) imi anuleaza cumva dreptul sa iti interzic accesul pe proprietatea mea?

    iosiP · 8 mai 2012, 16:55 · #

  7. Tot nu vei sa renunti la ineptia denumita “proprietate IP”? Nu mai departe de ieri sustineai voios ca “ideile nu sunt patentabile”! Acuma iar te-ai razgandit?

    “mi-ai redus veniturile potentiale obtinute din vanzarea proprietatii dobandite producand ceva cu propriul corp!”

    Primo, ca asupra “veniturilor potentiale” n-ai nici un drept, si secundo, ar insemna ca n-am voie sa invit 2 prieteni cu sotiile sa vedem impreuna filmul pe care tocmai l-am cumparat, pen’ ca, nu-i asa, ti-am redus veniturile potentiale…

    Si sa nu vii sa te razgandesti iarasi sa ne spui ca, in cazul asta, am dreptul!

    ionut · 9 mai 2012, 09:09 · #

  8. 1. De ce sa renunt? Este ceea ce determina creatorii de bunuri intangibile sa produca. Sau crezi ca are cineva chef sa faca “munca voluntara” doar pentru ca asa au decis dr. HHH si amicul Kinsella? Si lasa-i pe Beethoven si pe Locke sa se odihneasca in pace: anul este 2012 iar principalul bun tranzactionabil este informatia!

    2. Expresia “proprietate intelectuala IP” nu este o ineptie ci un pleonasm, pe care nu cred ca l-am folosit vreodata!

    3. Nu “vin sa ma razgandesc” pentru ca nu am afirmat vreodata contrariul. Am afirmat insa ca nu ai dreptul sa VINZI filmul, obtinand venituri din tranzactionarea unei proprietati care nu iti apartine. Si stii de ce? Pentru ca ai acceptat aceste conditii atunci ai cumparat DVD-ul (tranzactie voluntara).
    Pe de alta parte nu-ti contest dreptul sa reinterpretezi “The Goodfather” cu Patapievici in rolul lui Don Vito Corleone si sa vinzi rezultatul (promit sincer sa cumpar ;))… asa cum am spus, IDEILE nu sunt patentabile!

    iosiP · 9 mai 2012, 13:46 · #

  9. 2)Da, enuntul corect era “legislatia” IP e o ineptie.

    3)Iar o dai la intors. Eu n-am vorbit de vanzare! Insa faptul ca invit x prieteni sa vada gratis filmul pe care eu l-am obtinut legitim, se incadreaza, fara discutie, in sintagma “reducere a veniturilor potentiale obtinute din vanzarea proprietatii dobandite producand ceva cu propriul corp”. Deci daca e legitim sa invit cei x prieteni sa vada filmul, inseamna si ca, implicit, e legitim sa-ti reduc “veniturile potentiale”. Ori, in comentariul din – 19 martie 2012, 19:45 – tu sustineai cu voiosie contrariul!

    Mai departe iarasi te-ai razgandit si ne explici ca n-am dretul sa VAND acel film unor terte persoane. Te anunt ca sharing-ul pe net NU inseamna vanzare! Prevad o noua razgandire.

    “Ideile nu sunt patentabile”. Pai atunci “legislatia IP” (cu privire la patente si copyright) e ilegitima. Pen’ ca nu poti sa sustii in mod logic si coerent, concomitent, ideea de “patent” si ca ideile sunt “nepatentabile”.

    ionut · 9 mai 2012, 19:05 · #

  10. ““Ideile nu sunt patentabile”. Pai atunci “legislatia IP” (cu privire la patente si copyright) e ilegitima. Pen’ ca nu poti sa sustii in mod logic si coerent, concomitent, ideea de “patent” si ca ideile sunt “nepatentabile”.”

    Ba da, pot! Daca tot facem arheologie (ca doar suntem pe un sit) ma auto-citez:
    “Din pacate pentru rationamentul tau, ideile nu sunt patentabile, din motive a caror enumerare depaseste cu mult scopul acestui comentariu (exista o bibliografie stufoasa in acest sens, daca chiar te tenteaza sa aprofundezi chestiunea). In schimb, modul de exprimare al acestora este protejabil prin copyright.”

    Citeste pana la capat: “In schimb…”
    Acum ai priceput, sau preferi citatele trunchiate si scoase din context?

    Si ca sa te lamuresti: IDEEA ca un barbat iubeste o femeie dar familiile lor se afla in conflict, ceea ce conduce la… (nu insist, cunosti scenariul) NU este protejabila prin copyright. In schimb, TEXTUL dramei “Romeo si Julieta”, incluzand celebrul citat “What’s in a name? That which we call a rose/By any other name would smell as sweet” AR FI FOST protejabil prin copyright daca era creat de un autor contemporan.

    Similar, ideea ca ar fi bine ca rotile sa nu se blocheze in timpul unei franari violente NU este patentabila, in schimb descrierea detaliata a unui sistem electro-mecanic care sa sesizeze blocarea rotilor si sa reduca temporar franarea indiferent de apasarea exercitata pe pedala de frana, este patentabila (si patentata)… vezi ca probabil ai si tu asa ceva pe masina, se numeste ABS si este posibil sa-ti fi salvat viata de cateva ori!
    Desigur, conform doctrinei libertariene era preferabil ca autorului inventiei/inovatiei sa i se fi aratat degetul mijlociu, caz in care este posibil (probabil?) sa nu-si fi batut capul… si ca zeci de mii de libertarieni – sau non-libertarieni, ca si aia “e” oameni – sa sfarseasca la doi metri sub tarana!

    iosiP · 10 mai 2012, 14:04 · #

  11. “AR FI FOST protejabil prin copyright daca era creat de un autor contemporan.”

    Ceea ce era evident o agresiune, per se! Fie si din simplul motiv ca nu era posibila fara agresiunea care inseamna esenta statului! Ca sa nu mai spun ca intra in contradictie flagranta cu afirmata ta, ca in lipsa ineptiei denumita “legislatia copyright”, “Romeo si Julieta” nici nu s-ar fi scris!

    Repet, esti incoerent, daca ideile nu sunt patentabile, legislatia IP e ilegitima. Fie si din motivul ca stabileste absolut discretionar ca nimeni altcineva n-are voie sa scrie, absolut independent, o poveste identica! Sau un dispozitiv identic cu ABS-ul.

    “In practica aplicării legislaţiei nu exista o definiţie clară pentru inventator …inventatorul nu este un criteriu pentru brevetabilitate. Atât timp cât calitatea de inventator este asociată cu revendicările din documentaţia de solicitare a brevetului, a şti/stabili cine este inventatorul real este uneori dificil, în conformitate cu legea.”

    Asta ca tot vorbeam despre aratarea degetului mijlociu…

    “In schimb, modul de exprimare al acestora este protejabil prin copyright.”

    Repet, atunci ar trebui ca si tu, si eu si toti comentatorii acestui site de exemplu, intram lejer sub incidenta legislatiei IP. Ceea ce e o aberatie!

    ionut · 10 mai 2012, 15:27 · #

  12. “Ca sa nu mai spun ca intra in contradictie flagranta cu afirmata ta, ca in lipsa ineptiei denumita “legislatia copyright”, “Romeo si Julieta” nici nu s-ar fi scris!”
    Unde am afirmat acest lucru? Am afirmat doar ca, in lipsa legislatiei copyright, un Shakespeare actual nu s-ar mai obosi sa scrie aceasta capodopera.

    “Fie si din motivul ca stabileste absolut discretionar ca nimeni altcineva n-are voie sa scrie, absolut independent, o poveste identica! Sau un dispozitiv identic cu ABS-ul.”
    Pai sunt liberi sa scrie, ABSOLUT INDEPENDENT, ce vrea muschii lor. Nu sunt liberi sa copieze (in mod DEPENDENT, deci) ceea ce a scris autorul.
    Iar daca te crezi capabil sa produci un ABS performant fara a folosi detaliile tehnice care fac obiectul patentului originar, bazandu-te strict pe ideea modularii fortei de franare (care este nepatentabila, dupa cum spuneam), esti liber sa o faci si iti garantez ca nici legislatia actuala nu te opreste. Iar eu voi fi primul care sa-ti recunoasca paternitatea inventiei/inovatiei pentru simplul motiv ca ai creat-o prin efort propriu (recunoscand faptul ca “cel care produce ceva cu ajutorul propriului corp şi al bunurilor apropriate este proprietarul produsului său”). In schimb, daca produci sistemul ABS inventat de mine (adica eu am gandit/muncit/testat/etc si tu iei rezultatul “moca”) mi-e teama ca avem o divergenta de opinii!

    “In practica aplicării legislaţiei nu exista o definiţie clară pentru inventator …inventatorul nu este un criteriu pentru brevetabilitate. Atât timp cât calitatea de inventator este asociată cu revendicările din documentaţia de solicitare a brevetului, a şti/stabili cine este inventatorul real este uneori dificil, în conformitate cu legea.”
    Poti preciza sursa citatului?

    “Repet, atunci ar trebui ca si tu, si eu si toti comentatorii acestui site de exemplu, intram lejer sub incidenta legislatiei IP. Ceea ce e o aberatie!”
    1. Nu inteleg justificarea afirmatiei tale… de ce ar trebui sa se intample acest lucru?
    2. Legislatia IP protejeaza doar creatiile pentru care autorul solicita protectie. In caz contrar “e la liber”.
    3. Tot nu m-ai lamurit care este relevanta/utilitatea mentiunii “© Institutul Ludwig von Mises – România” de la sfarsitul articolului. Sa inteleg ca, Doamne fereste…?

    iosiP · 10 mai 2012, 16:02 · #

  13. Ma rog, se pare ca devii incoerent si voi opri discutia aici. Urmatoarele doua fraze sunt echivalente:

    “Romeo si Julieta” nici nu s-ar fi scris!”
    “un Shakespeare actual nu s-ar mai obosi sa scrie aceasta capodopera” … adica … “Romeo si Julieta nu s-ar fi scris”

    In legatura cu sursa citatului gasesti pe net cam toata legislatia, inclusiv cea despre patente, brevete, inventii.

    “© Institutul Ludwig von Mises – România”

    Primo, ca “opiniile exprimate de autor (si comentatori) nu sunt numaidecat ale Institului Ludwig von Mises” si secundo, ca ineptia denumita “legislatia IP” este in vigoare si-si produce efectele…

    ionut · 11 mai 2012, 08:14 · #

  14. Am inteles, aplici din nou metoda evitarii… dar nu ma mira, ai demonstrat cu prisosinta ca scopul tau nu este acela de a clarifica lucrurile ci de a apara cu orice pret utopia libertariana.

    Vrei o dovada? Arata-mi unde, in comentariul 10, am afirmat ca “in lipsa ineptiei denumita “legislatia copyright”, “Romeo si Julieta” nici nu s-ar fi scris!” Ai combinat explicatia mea despre diferenta intre idee si exprimarea acesteia (cazul “Romeo si Julieta”) cu comentariul meu privind consecintele absentei protectiei IP asupra “productivitatii intelectuale” (cazul ABS)… si ai folosit rezultatul pentru a-mi atribui afirmatii care nu-mi apartin.
    Sa precizez ca afirmatia “Romeo si Julieta” nici nu s-ar fi scris!” nu imi apartine: altfel spus, te-ai autocitat incercand sa-mi atribui o afirmatie pe care nu am facut-o vreodata.
    Cat de fragila poate fi pozitia libertariana privind protectia IP daca esti nevoit sa recurgi la astfel de procedee pentru a o apara?

    Cat despre trimiterea la “…toata legislatia, inclusiv cea despre patente, brevete, inventii.” in loc de a preciza sursa citatului, consider ca este un procedeu lipsit de eleganta (si asta ca sa folosesc o exprimare decenta). Daca nu intelegi motivele, e grav… sau, cel mai probabil, e “cu intentie”.

    Deci ai dreptate, continuarea acestei discutii (si a oricarei alte discutii) este inutila. In opinia mea, lista extrapolarilor/previziunilor hazardate si a problemelor socio/economice nerezolvate de catre doctrina libertariana este vasta dar aceste chestiuni nu se pot lamuri in absenta unei deschideri reale spre dialog.

    Imi inchei aici activitatea pe acest sit, oferindu-ti posibilitatea sa ma executi “in absentia”.

    P.S. Cu aceeasi ocazie, mut adresa mises.ro din folderul “Doctrine socio-economice moderne” in “Extremism, radicalism si secte religioase”.

    iosiP · 11 mai 2012, 14:54 · #

  15. Semeni foarte mult la stil, frazare, incosistenta, incoerenta, fracturi ale logicii formale (sofisme, false silogisme etc.) si lipsa de onestitate intelectuala cu … Bogdan Tatavura!!!

    Fraza “un Shakespeare actual nu s-ar mai obosi sa scrie aceasta capodopera”, inseamnna, in traducere, ceteris paribus (din moment ce autorul lor “nu s-ar mai obosi”) ca inclusiv piesa “Romeo si Julieta” nu s-ar mai scrie”! Ori tu sustii, de la inceputul discutiei, ca, unul dintre efectele abolirii “legislatiei IP” ar fi disparitia artistilor, scriitorilor etc. Fapt infirmat empiric si istoric (nu numai teoretic). Oare cum a facut Shakespeare (alaturi de zeci de mii de “altii”) ca, in conditiile lipsei legislatiei IP de atunci, “sa se oboseasca” totusi?

    In ceea ce priveste legislatia privitoare la brevete, patente, inventii etc. e foarte simplu: selectezi fraza “In practica aplicării legislaţiei nu exista o definiţie clară pentru inventator”, click dreapta si click pe a 2-a optiune : “Search Google for…”. Te va duce sigur la ce vrei sa afli. Ca urmare, comentariul tau in ceea ce priveste chestiunea e doar o diversiune (asta pentru ca, probabil, ti-ai dat seama ca iarasi te-ai incurcat cand sustineai ritos ca, in lipsa ineptiei si agresiunii care este “legislatia IP”, inventatorului, proprietarului de fapt, “i se arata degetul mijlociu”).

    Imi pare rau, dar indiferent daca tu ai gandit/muncit/testat/etc, si acelasi lucru l-am facut si eu, independent, si am ajuns la acelasi rezultat si sunt mai rapid si-l patentez, tu ramai cu muncitu’, ganditu’ testatu’ etc. Iar asta e ceea ce impune legislatia IP, agresiunea aia pe care tu o aperi cu toate puterile.

    Scopul este fix de a clarifica lucrurile: “legislatia IP” este agresiune per se si intra in categoria paradoxurilor logice, ca tot ceea ce e legat de stat: invadatorul-protector. Statul care, pentru a putea fi cateodata, in anumite cazuri protector, este mai intai, inerent, oriunde si oricand invadator.

    Ori viziunea libertariana este coerenta si logica pana la capat: se opune initierii violentei, fie ea si legala, institutionala.

    ionut · 13 mai 2012, 10:19 · #

  16. Dl. iosiP, v-am sters comentariul cu nr. 15, cred ca e clar de ce.

    Tudor · 15 mai 2012, 09:22 · #

  17. “cred ca e clar de ce.”

    Eu-s convins de contrariul! Il va considera un simplu act de “cenzura” (un alt concept pervertit si inteles pe dos de catre publicul larg).

    ionut · 15 mai 2012, 12:17 · #

  18. Problema proprietatii initiale a fost discutata recent pe 24hgold:

    www.24hgold.com/fran…

    Iata comentariul meu. Este in franceza cu greseli dar se intelege:

    “Au cours de l’histoire, la terre a été appropriée le plus souvant par agression (la loi du plus fort). Maintenant que le monde est plus “civilisé”, l’appropriation de la propriété devrait se faire d’une manière pacifique mais le problème n’est plus d’actualité car (presque) tout le teritoire est déjà approprié et reglementé par une constitution. Supposons qu’un nouveau territoire devient accessible. Dans ce cas, celui qu’y arrive en premier ne peut pas se faire un act de propriété car le territoire n’est sous aucune juridiction qui pourrait le reconnaître. Il peut se faire un act rédigé par soi même et il peut écrire la loi de la terre reconue seulement par lui même. D’autres entitées (personnes, états) pourront à tout moment contester celà et s’attacher pour des raison sujectives et justifiable pour elles les nouveaux territoires. Et voilà le conflit. Maintenant, si l’on veut résolu autrement que par la loi du plus fort, une médiation entre les parties est nécessaire. Mais le médiateur ne peut être objectif car toutes les courts de justice appartient à d’autres états qui sont intéressés par l’apropriation du territoire. De plus, leurs lois ne s’appliquent que sur leurs terres et non pas sur le nouveau découvert. L’alternative à la loi du plus fort est la discussion, la négociation entre toutes les parties interessées conduite seulement par le bon sens, jusqu’à ce qu’un compromis soit trouvé. Il est probable qu’une telle discution dure des années et les parties renoncent graduellement à leur prétentions par usure, fatigue, le sentiment de passer leurs vies sans rien obtenir de concret. Il est aussi possible qu’un tel processus s’éttend sur plus d’une génération, car la première génération concernée est trop fort impliquée emotionellement pour renoncer à quoi qu’il soit. Celà est la seule modalité naturelle est correcte de résoudre un tel cas. Que les états du monde se met d’accord sur des reglès a suivre dans la situation de découverte de nouveaux territoires accessibles, n’est pas juste. Car moi, Alex, je suis né dans ce monde sans le demander et je suis soumis aux lois de la terre sur laquelle je viens sans mon accord et même à mon majorat, je ne suis pas demandé si j’approuve la constitution, si je veux volontairement la soubir. Je n’ai pas le droit de renoncer à ma citoyeneté sans obtenir une autre, donc sans respecter les lois d’une autre terre qui existait avant que je soit arrivé au monde. Et beaucoup de lois sont signées et imposés à moi sans que je les signe volontairement par contrat – les lois sur la découverte de nouveaux teritoires inclues. Et pourquoi tout ça? Parce que je suis arrivé au monde après que la loi de la terre soit établie donc je suis obligé de respecter ce qui a été convenu par les déjà-existants. Et je n’ai aucun droit de changer par la force ce que j’ai trouvé. Mais si je découvre une terre qui n’appartient à personne et qui n’est sous acune loi, personne ne peut me la prendre en me disant que ce qu’il faut faire dans un tel cas a déjà été discuté par les états et malheureusement je dois la ceder. Dans ce cas je défendrais MA découverte et je serais enlevé de MA terre que par la force. On revient donc à la loi du plus fort. Conclusion: si plusieurs personnes (ou groups de personnes, états…) arrivent sur une nouvelle terre en reclamant l’appropriation, il y a deux seuls façons pour résoudre le conflit: la loi de plus fort ou la lois de la négociation jusqu’au compromis, quoi qu’il soit le temps pour y arriver. “

    Alexandru Cojocaru · 16 mai 2012, 21:02 · #

  19. “Parce que je suis arrivé au monde après que la loi de la terre soit établie donc je suis obligé de respecter ce qui a été convenu par les déjà-existants”

    “Decat” comentariul tau contine, din pacate, o eroare de logica manifesta (ba chiar 2):

    - Cine a fost primul, individul sau statul? Teoria homesteadingului este singura legitima in ceea ce priveste legitimitatea proprietatii (incepand cu cea a proprietatii asupra propriului corp).

    - Daca legea locului (legislatia) sustine ceva de genul “prima nocta” insemana ca sunt obligat s-o respect? Eminamente eronat!

    ionut · 17 mai 2012, 11:34 · #

  20. @ionut: – cronologic, intai a fost individul. In momentul aparitie mele ca individ, deja existau atat alti indivizi cat si state ca moduri de organizare
    ale celorlalti indivizi. Homestand principle este si My principle. Oamenii sunt insa diferiti, ca si modurile lor de gandire. Ceea ce mie mi se pare logic, altora li se pare absurd. Incercand sa pun pe hartie homestand principle sub forma unor legi si discutand cu prieteni (care sunt apropriati ca mentalitate de mine), am realizat ca as avea nevoie de o viata intreaga si de mii de pagini ca sa obtin ceva concret. Si legile oricum ar fi schimbate pe masura ce ciclul viata-moarte schimba oamenii. Daca eu descopar un teritoriu si il folosesc pentru a locui, a creste animale si a cultiva plante, si pentru a ma plimba, aproprierea lui de catre mine poate fi contestata de un alt individ pentru ca: gradina in care ma plimb nu este productiva ci o folosesc numai ca leisure; este in regula sa imi apropriez un spatiu in care sa dorm dar peluza nu este cam mare? de ce am 10 metri patrati pentru un porc cand un porc poare fi crescut foarte bine pe 8 metri patrati? etc… Stabilirea limitelor proprietatii mele ramane subiectiva si poate dura mai mult decat o generatie. Ceea ce spuneam in comentariu este ca atata timp cat aproprierea se face voluntar prin discutie, mediere, compromis voluntar (oricat ar dura procesul), atunci se poate spune ca a fost realizata pasnic si voluntar dupa “legea medierii/negocierii” – pe care o agreez. Daca insa una din parti isi impune granitele prin agresiune, atunci vorbim de “legea celui mai puternic” – pe care nu o agreez.

    - “…Et je n’ai aucun droit de changer par la force ce que j’ai trouvé.” . Am fost ambiguu in exprimarea ideii. Nu am voie sa schimb ceva agresand pe ceilalti, prin forta, asta am vrut sa spun . Prin “forta” nu ma refeream la “rezistenta”. Pana la prima nocta, avem deja taxele. Intrucat taxele existau inainte ca eu sa exist si sa ma pot implica in procesul legislativ, este injust sa fie impuse asupra mea. Mai mult decat atat, in orice moment ele sunt injuste atata timmp cat nu le aprob voluntar. Refuzand sa platesc taxele, nu agresez pe nimeni si nu distrug nicio proprietate. Neducandu-mi fata la lord pentru dezvirginare, nu agresez pe nimeni si nicio proprietate. In momentul in care ei vin sa ma aresteze pentru asta, ei intra fortat pe proprietatea mea si ma agreseaza. Cred ca avem amandoi acceasi logica obiectiva. Totusi daca am ajunge amandoi pe o insula, din cauza emotivitatii subiective (cine este mai lenes, mai zgomotos, cine ce foloseste, care este limita dintre util si placut), am petrece o viata incercand sa ne delimitam proprietatile…

    Alexandru Cojocaru · 17 mai 2012, 15:33 · #

  21. Multumesc pentru precizari, eu insa vorbeam despre lege – principiul universal valabil, (rational) descoperibil si acceptabil de catre toti oamenii, tot timpul, oriunde, oricand si care nu discrimineaza, si nu despre leg(islati)e – suma normelor juridice valabile la un moment dat intr-un teritoriu.

    Iar discutia despre taxe (talharia in forma continuata) este un bun exemplu al distinctiei din fraza de mai sus.

    ionut · 18 mai 2012, 09:34 · #

  22. Traim vremuri de dezagregare a Statului si a autoritatii sale. Si asta datorita coruptiei si slabiciunilor din cadrul Statului.
    Cel putin este valabil pentru Romania.

    Filip · 8 octombrie 2012, 20:12 · #

  23. Opinia autorului este halucinanta: totul proprietate privata! Dupa el nu ar trebui sa mai avem drumuri publice, trotuare, institutii publice, etc., la care sa aiba acces toti cetatenii, in mod liber, fara APROBARE PRIVATA, pentru ca sunt “raritati” sau pot deveni oricand.
    Acest autor NU POATE FI NUMIT OM DE STIINTA ci mai curand un “apologet” absurd al unei doctrine politice la fel de absurde: liberalismul!

    Teodor Ghitescu · 25 ianuarie 2013, 12:20 · #

  24. “Dupa el nu ar trebui sa mai avem drumuri publice, trotuare, institutii publice, etc., la care sa aiba acces toti cetatenii, in mod liber, fara APROBARE PRIVATA, pentru ca sunt “raritati” sau pot deveni oricand.”
    N-ai inteles nimic! Toate chestiile “publice” pe care le invoci trebuiesc intretinute iar intretinerea trebuie platita, deci singura diferenta ar fi ca fiecare ar plati pentru ceea ce utilizeaza iar responsabilitatea intretinerii ar fi clar stabilita.
    Bine, asta nu se invata in manualele de “materialism dielectric”!

    iosiP · 26 ianuarie 2013, 06:54 · #

  25. @ Teodor Ghitescu

    Mirarea, stupefactia, indignarea pot fi legitime si de inteles. Nu tin, insa, loc de argument.

    Vlad · 27 ianuarie 2013, 19:00 · #

  26. Eu am retinut titlul: “esecul democratiilor de tip vestic” – orice socialist il ia in brate pe Hoppe …

    Filip · 28 ianuarie 2013, 03:52 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)