Pentru că pleadoaria lui Stephan Kinsella postată ieri a stârnit controverse, revin cu precizări.
Ideea pe care se bazează dezomogenizarea dreptului de proprietate pentru bunuri fizice de drepturile de proprietate pentru bunuri „intelectuale” este aceea că ultimele nu sunt caracterizate de raritate. Rothbard le spunea „rețete”, „condiții ale acțiunii” sau „idei tehnologice”, iar Tucker&Kinsella le spun bunuri non-rare.
Fiind reproductibile indefinit, este ilegitimă postularea unor drepturi opozabile tuturor pentru producătorul acestui tip de bunuri sau cei autorizati de el. Pe de altă parte, dreptul la proprietate privată asupra bunurilor fizice rămâne intact (doar) în aceste condiții.
Dar, bineînțeles, rămân valabile contractele private pentru respectarea aranjamentelor de tip copyright. De exemplu, practica unor scriitori de a oferi gratuit textul cărților scrise și de a participa apoi la evenimente contra cost este un model economic deja prezent.
Un scriitor ar putea totuși, chiar în absența legilor de tip copyright, să semnaze un contract de distribuție cu o anumită editură, în care să stipuleze diverse restricții, și să îndrume cititorii să cumpere de la acea editură autorizată, fără a putea însă urmări în justiție pe concurenții care aleg să publice și să vândă copii ale cărții sale fără a fi semnat vreun contract.
Contra lor rămân valabile persuasiunea și boicotul.
Cristian Comănescu în traducerea pe care o dă Eticii libertății, comentează pe subiect:
Pentru o critică viguroasă a ideii de proprietate asupra informației și a ideilor de proprietate intelectuală derivate din ea, a se vedea online Stephan N. Kinsella, Against Intellectual Property [pdf].
Kinsella arată că singura proprietate care poate fi protejată legal, în conformitate cu principiul de homesteading, este cea asupra corpului și a obiectelor tangibile dobândite prin apropriere originară, transferuri pașnice sau producție. Acestea pot fi liber structurate, în limitele respectării egalei libertăți a celorlalți, ceea ce exclude orice așa-zise drepturi asupra informației.
Altminteri, ar rezulta că ideile, descoperirile, sau „invențiile” lui X anulează cumva drepturile de proprietate prealabile ale lui Y. Astfel, în exemplul cursei de șoareci, dacă cineva poate copia cursa de șoareci fără a încheia nici un contract restrictiv prealabil și fără a încălca proprietatea tangibilă a cuiva, Brown („inventatorul”) nu are nici un drept de a-l opri.
Într-adevăr, nu este nevoie de „un drept mai mare decât al cumpărătorului” (Green) asupra cursei de șoareci, cum greșit sugerează Rothbard, ci de faptul că, spre deosebire de cumpărător, imitatorul (Black) nu a acceptat să renunțe la drepturile sale prealabile, de a-și structura oricum dorește proprietatea, inclusiv în forma oricărei curse de șoareci – și de a comercializa rezultatul.
Simplul fapt că Brown desoperă un mod specific de a-și structura proprietatea sa nu limitează dreptul preexistent al celorlalți de și-o structura pe a lor la fel. Este adevărat că inovatorul Brown poate condiționa prezentarea sau vânzarea către Green de semnarea unei clauze, prin care cel din urmă se angajează să-i plătească celui dintâi o anumită sumă dacă survine o anumită situație specificată.
Dar aceasta nu are nimic de a face cu vreun drept „rezidual” al lui Brown asupra vreunei informații, ci este o simplă tranzacție condiționată. Același raționament face irelevantă distincția între patente și copyright-uri, conform căreia primele s-ar referi la descoperiri care pot fi făcute de multiple persoane independent, iar ultimele la „invenții unice”, care n-ar putea fi decât copiate.
Esențialul este că oricine are dreptul să-și structureze sau formateze proprietatea oricum dorește și acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum își gestionează alții proprietatea lor, în absența unui contract de cedare a sa.
Rezultă imediat nulitatea de drept a tuturor presupuselor „drepturi intelectuale”, inclusiv a așa-ziselor „drepturi” ale lui Brown „asupra ideilor din capul lui Black”.
Dacă am admite totuși, de dragul discuției pur academice, invocarea genezei acestor idei din capul lui Black, ca fundament pentru o distincție fără consecințe juridice, ar rezulta că trebuie stabilit dacă ideile din capul lui Black sunt rezultatul ideilor din capul lui Green, sau ar fi ajuns oricum acolo (în care caz argumentul „mărimii excedentare” cade). Dar aceasta este în sine o sarcină imposibilă, neexistând criterii obiective pentru a stabili contrafactual ce ar fi existat în capul cuiva, dacă istoria ar fi fost alta.
Așadar, încă o dată, proprietatea intelectuală nu poate fi instituită ca lege, cu caracter universal, așa cum e proprietatea asupra bunurilr rare, dar poate fi stipulată în contracte private.
Pentru aprofundare, se poate merge aici:
