Capitolul 19. Comisia de digestie

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Având povestea iepurelui proaspătă în minte, Jonathan întrebă cum poate să ajungă la palat. Bătrâna îşi puse o mână pe braţul lui şi îl preveni, “Te rog, Jonathan, nu spune nimănui că ai mâncat la noi. Nu avem permis.”

“Ce?” spuse Jonathan. “Aveţi nevoie de permis ca să oferiţi cuiva de mâncare?”

“În oraş, da,” răspunse bunica. “Şi poate fi o mare problemă pentru noi dacă autorităţile prind de veste că am servit de mâncare fără permis.”

“Dar pentru ce e nevoie de permis?”

“Ca să garanteze un anumit standard al alimentelor pentru toţi. Cu ani în urmă, oamenii din oraş obişnuiau să cumpere de mâncare de la vânzători de pe stradă, din mici cafenele, de la restaurante elegante, sau cumpărau alimente din magazine şi îşi găteau legal mâncarea acasă. Consiliul Lorzilor a spus că nu este drept ca unii oameni să mănânce mai bine decât alţii. Aşa încât au dat legi care au creat cantine politice unde toată lumea din oraş putea să mănânce mâncare standard pe gratis.”

“Nu chiar pe gratis, desigur,” spuse bunicul, scoţându-şi portofelul şi fluturându-l încet în faţa lui Jonathan. “Costul fiecărei mese este mult mai mare decât a fost vreodată înainte, dar nimeni nu plăteşte la intrare. Moş Cruvern plăteşte din impozitele noastre. Din moment ce plătiseră deja pentru toate cantinele politice, mulţi oameni nu s-au mai dus la furnizorii particulari, unde trebuiau să plătească din nou. Având mai puţini clienţi care să plătească cheltuielile restaurantelor, furnizorii particulari au trebuit să crească preţurile. Unii au supravieţuit cu o mână de clienţi bogaţi sau cu oameni având regimuri speciale din cauza religiei, dar majoritatea au dat faliment.”

“De ce ar plăti cineva în plus pentru masă, dacă se pot duce la cantinele politice pe gratis?” se miră Jonathan.

Bunica râse. “Pentru că acestea au devenit îngrozitoare – bucătarii, mâncarea, atmosfera – totul! Bucătarii proşti nu sunt concediaţi niciodată dintr-o cantină politică. Asociaţia lor profesională e prea puternică. Iar bucătarii cu adevărat buni sunt rareori răsplătiţi pentru că bucătarii proşti devin invidioşi. Moralul este scăzut, mâncarea este proastă, iar Comisia de Digestie hotărăşte meniul.”

“Asta e partea mizerabilă,” exclamă bunicul. “Ei încearcă să le facă pe plac prietenilor lor, şi nimeni nu e niciodată mulţumit. Ar fi trebuit să vezi cearta privind pâinea şi cartofii. Pâine şi cartofi în fiecare zi, de zeci de ani. Apoi grupul de influenţă pentru paste făinoase a organizat o campanie pentru tăiţei şi orez. Îţi aminteşti?” se întoarse el spre soţia lui. “Când cei cărora le plăceau tăiţeii şi-au plasat în sfârşit oamenii în Comisie, atunci a fost ultima dată când am mai auzit de pâine şi cartofi.”

Davy se înnecă. Arătându-şi faţa din spatele fustei bunicii, strâmbă din nas cu dezgust. “Nu-mi plac tăiţeii, bunico.”

“Mai bine să-i mănânci, dragul meu, altfel Ofiţerii de Nutriţie te vor urmări.”

“Ofiţerii de Nutriţie?” întrebă Jonathan.

“Şşt!” spuse bunicul şi duse un deget la buze. Privi peste umăr şi pe urmă în josul străzii ca să se asigure că nu-i urmărea nimeni. “Cei care evită mâncărurile aprobate politic, cad de obicei în mâinile Ofiţerilor de Nutriţie. Copiii le spun Nuţi. Nuţii urmăresc cu atenţie prezenţa la masă şi îi vânează pe cei care nu vin. Delicvenţii de nutriţie sunt duşi în cantine speciale unde sunt forţaţi să mănânce.”

Davy se scutură. “Dar n-am putea mânca acasă? Bunica găteşte cel mai bine.”

“Nu e permis, dragul meu,” spuse bunica mângâind-ul pe cap. “Câţiva oameni au permise speciale, dar bunicul şi cu mine nu avem calificarea necesară. Şi nu ne putem permite echipamentul sofisticat de bucătărie care este obligatoriu. Vezi tu, Davy, politicienii cred că ei au mai mare grijă de nevoile tale decât avem noi.”

“Şi în afară de asta,” adăugă bunicul, “amândoi trebuie să muncim ca să putem plăti impozitele pentru toate astea.” Bunicul făcu câţiva paşi în jurul intrării, vorbind pe jumătate cu el însuşi, mormăind, “Ne spun că avem acum un raport între cei care digerează şi cei care gătesc mai mic decât oricând în istorie, deşi jumătate din populaţie e malnutrită. Planul iniţial de a oferi o alimentaţie mai bună săracilor a dus la o nutriţie proastă pentru toţi. Câţiva neadaptaţi au refuzat să mănânce şi par la limita înfometării, deşi hrana lor e pe gratis. Mai mult decât atât, bandiţii dau raiduri prin cantinele politice şi nimeni nu se mai simte în siguranţă acolo.”

“Bunicule, opreşte-te!” spuse bunica văzând expresia îngrijorată de pe faţa lui Jonathan. “O să fie speriat de moarte când o să se ducă la o cantină politică. Nu trebuie decât să ai buletinul de identitate pregătit la intrare. Totul va fi în ordine.”

“Oh, îţi mulţumesc pentru grijă, bunico,” spuse Jonathan, întrebându-se cum arăta un buletin de identitate şi cum va putea obţine vreodată de mâncare fără să aibă aşa ceva. “Vă supăraţi dacă iau în buzunar câteva felii de pâine înainte să plec?”

“O, deloc, dragă. Ia câte vrei.” Bunica se duse înapoi în bucătărie şi se întoarse cu câteva felii împachetate frumos într-un şerveţel. Se uită cu fereală în ambele direcţii să vadă dacă nu se uita vreun vecin, apoi i le dădu cu mândrie lui Jonathan, spunându-i, “Ai grijă de ele. Ginerele nostru producea mâncare în plus, dar Poliţia Alimentară…" "Ştiu," zise Jonathan. "Nu arăta pâinea asta nimănui, OK?”

“Sigur. Şi vă mulţumesc pentru tot.” Făcându-le cu mâna, Jonathan ieşi în stradă simţindu-se încălzit la gândul că găsise un cămin pe această insulă străină, unde totul părea să fie interzis.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România