Adevărul crud despre situația României

Adevărul crud despre situația României

Rostit de Ion Vianu:

Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcțiile – nu a apărut mai șocantă decât cea privind noua organizare sanitară a țării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce țara de la revoluție încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupție, recentele și sistematicele luări de poziție ale domniei sale au arătat fără putință de îndoială ce au devenit intențiile sale și pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susținerea proiectului Roșia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituție care mai reușea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredințeze, în țara hoției incontrolabile, banii strânși de la cetățeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunțată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate președintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situația gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce știam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluții strâmbe.

Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în fața realității: România a fost, este și va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.

Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiștii mondiali lansaseră ideea „convergenței celor două sisteme“. Mai lăsau socialiștii un pic, mai lăsau și capitaliștii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga și de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergență“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule.

Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte țări ex-socialiste (fiecare caz are particularitățile lui), să ne mărginim la analiza situației din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceaușescu și a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă și mai mare și pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societății sub aparențe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în disprețul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergența celor două sisteme“ atât de visată de pacifiștii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viață decât cel impus de rigorismul bolșevic, păstrând același dispreț pentru „clasa muncitoare“ care, se știe, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolșevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului.

Actualul nivel al discuției între puterea și opoziția din România arată cât de slabe pot fi speranțele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliția de la guvernare, nici așa-zisa opoziție, monstrul bicefal USL, nu au programe și personalizează la maximum polemica. Restul este un câmp gol în care proliferează buruienile disperării care se numesc, pe rând, Vadim, Becali, Dan Diaconescu-Direct.
Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranța deșartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elțîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariția unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social.

Mulți ani, d-l Traian Băsescu a putut întreține iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agațe de iluzii. Ne putem întreba dacă președintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulțime de cetățeni, inclusiv un număr de intelectuali idealiști. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puțin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, președintele este prins în mrejele cine știe cărui șantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în fața exigențelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizație de contabili feroci lipsiți de interes față de bunăstarea și chiar de supraviețuirea unor popoare.

Faptul că președintele a retras în ultimul moment proiectul de lege dovedește că nu vrea să întindă prea mult coarda. Dar nu infirmă înclinarea puterii către soluții neoliberale.

Dacă d-l Emil Constantinescu a fost înfrânt de sistem fiindcă venea din afara sistemului (orice s-ar spune, a fost un moment unic care s-a pierdut), românii și-au putut spune că îi va fi mai ușor cuiva care vine chiar din interiorul sistemului, cum era perceput d-l Băsescu, să îl domesticească și în cele în urmă să-l pună cu botul pe labe. Dar nu s-a întâmplat așa. Oricare ar fi explicația, constatăm că noua nouă clasă este în perfectă concordanță cu neoliberalismul internațional și nu are să-și facă grijă în ce privește viitorul, decât în măsura, notabilă, în care și cei mai bine hrăniți șoareci pier atunci când se scufundă corabia.

Cât de lucidă și de exactă a fost poziția unui Alexandr Soljenițîn care era în același timp antibolșevic și antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolșevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup și păstrarea ei cu orice preț! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolșevicii să devină ultraliberali – și atunci nu le-a mai fost nici rușine, nici frică!

Aceasta fiind critica, tratamentul despre care se vorbește în articol nu indică soluția. Pașoptul, UE și FMI nu numai că nu indică soluții, dar sunt parte din problemă.

Soluția cred că rămâne liberalismul clasic, cu amendamentele aduse de avansurile teoretice ale Școlii austriece de economie. Fie că îi spunem în continuare liberalism sau neoliberalism, încercând să recuperăm etichetele de la socialiștii occidentali sau adepții locali ai sistemului mixt descris mai sus, fie că îi spunem libertarianism, ideile fundamentale despre ordinea proprietății private trebuie apărate cu vigilență continuă contra neglijențelor intelectuale și a șarlatanilor.

Este demonstrat că un asemenea sistem ar funcționa și că este unica soluție viabilă. Se pune însă întrebarea dacă toți oamenii l-ar vrea, chiar și după ce îi înțeleg avantajele universale.

Și pentru că tot amintea Ion Vianu de el, iată ce spune Soljenițîn, în celebrul și controversatul său discurs de la deschiderea anului academic la Harvard în 1978, despre problema occidentului:

How has this unfavorable relation of forces come about? How did the West decline from its triumphal march to its present sickness? Have there been fatal turns and losses of direction in its development? It does not seem so. The West kept advancing socially in accordance with its proclaimed intentions, with the help of brilliant technological progress. And all of a sudden it found itself in its present state of weakness.

This means that the mistake must be at the root, at the very basis of human thinking in the past centuries. I refer to the prevailing Western view of the world which was first born during the Renaissance and found its political expression from the period of the Enlightenment. It became the basis for government and social science and could be defined as rationalistic humanism or humanistic autonomy: the proclaimed and enforced autonomy of man from any higher force above him. It could also be called anthropocentricity, with man seen as the center of everything that exists.

The turn introduced by the Renaissance evidently was inevitable historically. The Middle Ages had come to a natural end by exhaustion, becoming an intolerable despotic repression of man’s physical nature in favor of the spiritual one. Then, however, we turned our backs upon the Spirit and embraced all that is material with excessive and unwarranted zeal. This new way of thinking, which had imposed on us its guidance, did not admit the existence of intrinsic evil in man nor did it see any higher task than the attainment of happiness on earth. It based modern Western civilization on the dangerous trend to worship man and his material needs. Everything beyond physical well-being and accumulation of material goods, all other human requirements and characteristics of a subtler and higher nature, were left outside the area of attention of state and social systems, as if human life did not have any superior sense. That provided access for evil, of which in our days there is a free and constant flow. Merely freedom does not in the least solve all the problems of human life and it even adds a number of new ones.

Să fie ăsta motivul pentru care nu a dăinuit republica?

Avatar photo
Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?