Adevărul crud despre situaţia României

Tudor Smirna · 27 ianuarie 2012

Rostit de Ion Vianu:

Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce ţara de la revoluţie încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupţie, recentele şi sistematicele luări de poziţie ale domniei sale au arătat fără putinţă de îndoială ce au devenit intenţiile sale şi pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunţată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate preşedintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce ştiam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe.

Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.

Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor două sisteme“. Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergenţă“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule.

Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte ţări ex-socialiste (fiecare caz are particularităţile lui), să ne mărginim la analiza situaţiei din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceauşescu şi a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă şi mai mare şi pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societăţii sub aparenţe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în dispreţul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergenţa celor două sisteme“ atât de visată de pacifiştii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul bolşevic, păstrând acelaşi dispreţ pentru „clasa muncitoare“ care, se ştie, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului.

Actualul nivel al discuţiei între puterea şi opoziţia din România arată cât de slabe pot fi speranţele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliţia de la guvernare, nici aşa-zisa opoziţie, monstrul bicefal USL, nu au programe şi personalizează la maximum polemica. Restul este un câmp gol în care proliferează buruienile disperării care se numesc, pe rând, Vadim, Becali, Dan Diaconescu-Direct.
Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranţa deşartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elţîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariţia unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social.

Mulţi ani, d-l Traian Băsescu a putut întreţine iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agaţe de iluzii. Ne putem întreba dacă preşedintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulţime de cetăţeni, inclusiv un număr de intelectuali idealişti. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puţin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, preşedintele este prins în mrejele cine ştie cărui şantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în faţa exigenţelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizaţie de contabili feroci lipsiţi de interes faţă de bunăstarea şi chiar de supravieţuirea unor popoare.

Faptul că preşedintele a retras în ultimul moment proiectul de lege dovedeşte că nu vrea să întindă prea mult coarda. Dar nu infirmă înclinarea puterii către soluţii neoliberale.

Dacă d-l Emil Constantinescu a fost înfrânt de sistem fiindcă venea din afara sistemului (orice s-ar spune, a fost un moment unic care s-a pierdut), românii şi-au putut spune că îi va fi mai uşor cuiva care vine chiar din interiorul sistemului, cum era perceput d-l Băsescu, să îl domesticească şi în cele în urmă să-l pună cu botul pe labe. Dar nu s-a întâmplat aşa. Oricare ar fi explicaţia, constatăm că noua nouă clasă este în perfectă concordanţă cu neoliberalismul internaţional şi nu are să-şi facă grijă în ce priveşte viitorul, decât în măsura, notabilă, în care şi cei mai bine hrăniţi şoareci pier atunci când se scufundă corabia.

Cât de lucidă şi de exactă a fost poziţia unui Alexandr Soljeniţîn care era în acelaşi timp antibolşevic şi antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolşevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup şi păstrarea ei cu orice preţ! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolşevicii să devină ultraliberali – şi atunci nu le-a mai fost nici ruşine, nici frică!

Aceasta fiind critica, tratamentul despre care se vorbeşte în articol nu indică soluţia. Paşoptul, UE şi FMI nu numai că nu indică soluţii, dar sunt parte din problemă.

Soluţia cred că rămâne liberalismul clasic, cu amendamentele aduse de avansurile teoretice ale Şcolii austriece de economie. Fie că îi spunem în continuare liberalism sau neoliberalism, încercând să recuperăm etichetele de la socialiştii occidentali sau adepţii locali ai sistemului mixt descris mai sus, fie că îi spunem libertarianism, ideile fundamentale despre ordinea proprietăţii private trebuie apărate cu vigilenţă continuă contra neglijenţelor intelectuale şi a şarlatanilor.

Este demonstrat că un asemenea sistem ar funcţiona şi că este unica soluţie viabilă. Se pune însă întrebarea dacă toţi oamenii l-ar vrea, chiar şi după ce îi înţeleg avantajele universale.

Şi pentru că tot amintea Ion Vianu de el, iată ce spune Soljeniţîn, în celebrul şi controversatul său discurs de la deschiderea anului academic la Harvard în 1978, despre problema occidentului:

How has this unfavorable relation of forces come about? How did the West decline from its triumphal march to its present sickness? Have there been fatal turns and losses of direction in its development? It does not seem so. The West kept advancing socially in accordance with its proclaimed intentions, with the help of brilliant technological progress. And all of a sudden it found itself in its present state of weakness.

This means that the mistake must be at the root, at the very basis of human thinking in the past centuries. I refer to the prevailing Western view of the world which was first born during the Renaissance and found its political expression from the period of the Enlightenment. It became the basis for government and social science and could be defined as rationalistic humanism or humanistic autonomy: the proclaimed and enforced autonomy of man from any higher force above him. It could also be called anthropocentricity, with man seen as the center of everything that exists.

The turn introduced by the Renaissance evidently was inevitable historically. The Middle Ages had come to a natural end by exhaustion, becoming an intolerable despotic repression of man’s physical nature in favor of the spiritual one. Then, however, we turned our backs upon the Spirit and embraced all that is material with excessive and unwarranted zeal. This new way of thinking, which had imposed on us its guidance, did not admit the existence of intrinsic evil in man nor did it see any higher task than the attainment of happiness on earth. It based modern Western civilization on the dangerous trend to worship man and his material needs. Everything beyond physical well-being and accumulation of material goods, all other human requirements and characteristics of a subtler and higher nature, were left outside the area of attention of state and social systems, as if human life did not have any superior sense. That provided access for evil, of which in our days there is a free and constant flow. Merely freedom does not in the least solve all the problems of human life and it even adds a number of new ones.

Să fie ăsta motivul pentru care nu a dăinuit republica?

·

Comentarii

  1. Zice Platon: democratia precede tirania. Deci… e de 2000 de ani spusa.

    heraasku · 27 ianuarie 2012, 23:50 · #

  2. “Să fie ăsta motivul pentru care nu a dăinuit republica?”

    Republica, in practica, nu este decat ori o forma de democratie, ori una de oligarhie, fara existenta posibilitatii de seccesiune individuala a indivizilor. In plus, republica presupune stat, adica agresorul inerent si cel mai puternic (instutional) al proprietatii private. Iar statul, odata infiintat, este inerent crescator. Metodele de crestere ale statului sunt: taxarea si impozitarea, controlul si reglementarea, imprumutul, falsificarea de moneda (in conditiile imposibilitatii efectuarii calculului economic in cazul “proprietatii la comun cu forta” denumite pompos “publica” fara “socialismul monetar” prezent la care s-a ajuns, efectiv, dupa “lupte seculare”, statul ar colapsa foarte repede), uniune politica si razboi.

    ionut · 28 ianuarie 2012, 10:13 · #

  3. Altfel “critica” la articolul lui Vianu se reduce, in ceea ce ma priveste, la: un securist camuflat in “intelectual” nu se poate ocupa decat cu incercari de manipulare, pline de ineptii si inventii de genul “neoliberalism”.

    ionut · 28 ianuarie 2012, 10:44 · #

  4. Pot să comentez doar că degenerarea politică se întămplă din cauza unor instituţii proaste, însă nu este nimic mecanic la mijloc. Sunt nişte indivizi care iau decizii politice pe fondul acceptării de către populaţie a unor moduri de acţiune.

    Opinia publică se poate schimba în bine sau în rău, degenerarea poate fi frânată sau accelerată. Sau se poate face cale întoarsă spre mai multă libertate.

    Tudor · 29 ianuarie 2012, 18:36 · #

  5. “Sunt nişte indivizi care iau decizii politice”

    Problema nu sunt indivizii, care-s fiinte umane si nu ingeri omniscienti, ci politicile publice, care nu pot fi nici proaste, nici bune, ci doar “bune” pentru unii si proate pentru ceilalti si viceversa. Ce stim sigur e ca sunt ilegitime. Iar calea spre libertate e una singura: abolirea statului. Solutii de compromis nu exista din cauza naturii statului. Minarhismul e o himera.

    ionut · 30 ianuarie 2012, 09:41 · #

Comentează