Despre criză, keynesism şi laissez-faire. Vlad Topan în dialog cu Răzvan Enache

Vlad Topan · 16 ianuarie 2012

[O variantă mai scurtă a acestui interviu, coroborată cu răspunsurile lui Ionuţ Dumitru, economist şef al Reiffeisen Bank, a apărut în Wall-Street.ro]

1. În opinia unui libertarian/adept al Şcolii austriece, de la ce crezi că a pornit criza din 2008? Ajunseseră pieţele prea puţin reglementate?

Nici vorbă. Se aruncă mult prea uşor cu marota aceasta a de-reglementării când vine vorba de criza din 2007-2008 (sau o fi 2007-2012? 13? 14?). E greu să vorbim de de-reglementare când sectorul financiar-bancar e, peste tot, printre cele mai reglementate şi controlate.

Să nu uităm că cvasitotalitatea statelor moderne funcţionează sub auspiciile a ceea ce am putea numi ”socialism monetar”, sau ”planificare centralizată în sectorul producţiei monetare”. Dacă producţia de pixuri şi telefoane mobile, de pildă, stă în mâna agenţilor privaţi, producţia de monedă are parte de monopolizare şi de un veritabil ”Comitet Naţional de Planificare a Producţiei Monetare” – adică banca centrală.

Apoi băncile comerciale, practic cartelizate, au un privilegiu unic între toate sectoarele economiei – acela de a-şi produce ”activul” din nimic (mecanismul de expansiune a creditului, posibil prin sistemul rezervelor fracţionare, adică ştergerea distincţiei între depozite şi credite, văzute din perspectiva clienţilor: băncile pot da cu împrumut şi banii depozitaţi „la vedere”, din raţiuni de siguranţă sau cash management şi plăţi, şi care nu constituie economisire (abţinere de la consum curent), laolaltă cu cei depuşi „la termen”, din raţiuni investiţionale, şi care constituie economisire).

Şi în acest punct putem evidenţia ingredientul necesar – şi de cele mai multe ori şi suficient – al punerii în mişcare a ciclului economic de tip expansiune-contracţie (boom-bust). Este vorba de expansiunea (neanticipată ca atare) creditului peste volumul permis de economisire (limitele sale naturale pe piaţa liberă). La baza acestui proces stau, pe de o parte, injecţiile de rezerve în sistem ale băncii centrale (fie direct, prin aşa-zisele „operaţiuni de piaţă deschisă”/open market operations, fie indirect, prin manipularea ratelor dobânzii), iar pe de alta, expansiunea în logica rezervelor fracţionare făcută de băncile comerciale, în limitele rezervelor injectate în sistem prin procesul anterior.

Expansiunea creditului, laolaltă cu reducerea ratei dobânzii sub nivelul pe care aceasta l-ar fi avut pe piaţă pe care o implică, stimulează iniţierea unor proiecte investiţionale care altfel nu ar fi fost începute, caracterizate prin bătaia/termenul relativ lungă/lung pe care o/îl au (sunt mai capitalizate, sau mai intensive bunuri de capital), şi care nu vor putea fi duse la bun sfârşit, deoarece fundamentele economice (economisirile sporite cu reorientarea relativă a consumului dinspre prezent spre viitor) care le-ar justifica pur şi simplu nu există.

Lichidarea inevitabilă a unei părţi a acestor proiecte constituie faza de criză şi recesiune/depresiune. Ea poate apărea mai pregnant în diverse zone ale structurii producţiei (imobiliare, dot.com-uri, sectorul ipotecar, pe bursă sau pe piaţa forex), creând impresia unor probleme locale.

Însă sursa este cea descrisă mai sus, şi este una sistematică. Deci dereglementarea nu a stat nicidecum la baza crizei. Daca mai adăugam intervenţiile guvernamentale nenumărate legate de garantarea depozitelor, facilitarea răscumpărării ipotecilor subprime (Fannie Mae şi Freddie Mac – ultima dintre ele fiind arena – non-privată – în care s-a născut practica securitizării), selectarea agenţiilor de rating şi regulile generale de funcţionare a acestora, capitalizarea băncilor şi instituţiilor financiare (acorduri interguvernamentale gen Basel), atunci a spune că piaţa în perioada crizei actuale a fost dereglementată, bate înspre ridicol.

E ca şi cum ai spune că lagărele de concentrare erau subreglementate deoarece, ştiu şi eu, nu precizau cu ce mână trebuie deţinuţii să ţină furculiţa.

2. Odată cu extinderea crizei financiare, răspunsul a părut să fie exclusiv keynesist. Crezi că a fost cea mai bună abordare? Care ar fi fost alternativa libertariană?

Da, din păcate răspunsurile la criză au fost keynesiste. Mai mult, keynesiste într-un mod şi la o scară (mă gândesc la bailout-uri şi la quantitative easing) pe care cel mai probabil Keynes însuşi ar fi dezavuat-o, dacă e să-l credem pe ultimul Hayek.

Abordarea aceasta keynesistă – dincolo de problemele teoretice suficient de grave pe care le are, şi care ar fi trebuit să-i asigure un loc de cinste la „clasice erori” – este nefastă în primul rând prin aceea că prezintă drept terapie tocmai otrava (ridicată la puterea a zecea, pe deasupra) care a creat haosul: expansiunea creditului (laolaltă cu intensificarea reglementării).

Nici nu poate fi vorba de vreo soluţie reală la problema crizei – ca să trec la ultima parte a întrebării – în afara eliminării cauzelor: stoparea procesului expansionist laolaltă cu eliminarea cât mai multor reglementări gen CRA (Community Reinvestment Act) ar fi fost un fel de minim absolut.

Apoi orice de la acest pachet minimal şi până la reintegrarea totală a sectorului financiar-bancar în sfera pieţei libere (eliminarea rezervei fracţionare, a băncii centrale şi a legislaţiei de tip legal tender, laolaltă cu libertatea cetăţenilor de a utiliza/produce ce tip de monedă consideră de cuviinţă) ar fi fost binevenit.

3. Care ar fi soluţia din perspectiva unui libertarian pentru criza datoriilor, în contextul în care capacitatea statului de a stimula economia pare să fi ajuns la limită?

Statul nu poate stimula economia în mod real. O poate doar canaliza în direcţii care până la urmă sunt nesustenabile. Cred că în România experienţa alocării etatice a resurselor economice (cca 45 ani de comunism cu 20 de ani de intervenţionism agresiv) ar trebui să ne fie suficientă în înţelegerea acestui lucru.

Prin urmare, ca peste tot, soluţia este retragerea cât mai mult posibil (total, la rigoare) a statului. Să nu se îndatoreze şi să nici nu gestioneze în vreun fel (garantare, reglementare, subvenţionare etc.) datoria privată.

4. Ar fi mai sănătos un faliment al Greciei?

N-aş vrea să pară că mă pronunţ cu uşurinţă, însă cred că da. Până la urmă Grecia este în faliment. Ceea ce contează e dacă grecii o vor recunoaşte sau nu, şi, fireşte, ce vor face apoi. Deci opţiunea este faliment onest, versus faliment ipocrit.

Un faliment onest poate reaşeza structura economiei greceşti – iremediabil sărăcită şi canalizată şi ea în direcţii nesustenabile de ani buni de politici guvernamentale (şi europene) nefaste – pe calea cea bună. Falimentul ipocrit – nerecunoscut ca atare nici în ruptul capului – înseamnă perpetuarea reţetei care i-a adus în acest punct.

5. Cum vezi eforturile de reglementare a pieţelor financiare şi ce efecte vor avea asupra economiei?

Reiese din răspunsul la întrebarea 1.

6. Având în vedere că inegalităţile sociale s-au amplificat în urma crizei financiare, crezi că ar trebui pus accentul în continuare pe creşterea economiei (growth of the economic pie), în detrimentul echităţii?

Nu am prea mare respect pentru retorica aceasta a inechităţii. Sunt modalităţi diferite de evidenţiere statistică a acestora (per gospodărie versus persoană; per persoană versus pe categorii statistice etc.) care dau rezultate atât de diferite încât eu unul nu mai rezonez când aud de creşterea inegalităţilor.

Mai degrabă cred că criza are implicaţii în sensul egalizării averilor, dacă e lăsată să-şi consume cursul. Ne-ar fi mai bine dacă n-am mai avea deloc parte de retorica şi acţiunea aceasta a „umaniştilor cu ghilotina” care sar, nechemaţi şi pe seama altora, în ajutorul celorlalţi.

7. Crezi că a avut loc un fel de fractură de paradigmă? Putem vorbi de o nouă economie după criza financiară şi, dacă da, cum ar trebui să arate aceasta?

După cum înţeleg eu întrebarea, mă tem că nu. Guvernele vor continua acelaşi tip de conduită. Iar soluţiile corecte se vor afla, ca întotdeauna, în sfera – accesată doar sporadic, la mari urgenţe şi de către politicieni care mai au totuşi o rămăşiţă de simţ civic – pieţei libere.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Bună,

    Scurtă observaţie:
    Raiffeisen, cu a. :)

    Olivian BREDA · 5 mai 2012, 09:03 · #

  2. touretul, regulă care nu trebuie scrisă decât exceptional pe acest site: limbaj civilizat sau zbori, oricat de interesant ar fi comentariul.

    Tudor · 18 aprilie 2013, 00:23 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)