Etica protecţiei mediului

Alexandru Pătruţi · 12 ianuarie 2012

Introducere

Devine evident faptul că în ultimele decenii ecologia, sub toate formele sale, de la conservarea ecosistemelor la managementul durabil, capătă o influenţă din ce în ce mai mare asupra vieţii cotidiene. Diverse grupări ecologiste apar aproape în fiecare zi şi emit fel de fel de teorii cu privirea la necesitatea protejării mediului în care trăim. Se poate spune că nu numai opinia publică a fost receptivă la aceste idei, deoarece ele apar frecvent şi în agenda politică a diverselor partide.

Datorită acestor motive, obiectivele principale ale articolului de faţă sunt, pe de o parte, analiza legislaţiei de mediu, văzută ca rezultat al tezelor ecologiste, din perspectiva a cinci principii etice universal aplicabile şi pe de altă parte, propunerea unei soluţii juridice mai bune pentru rezolvarea conflictelor legate de protejarea mediului înconjurător. Pe baza propunerilor unor autori ca W. Block (2008, p. 42-62) şi M. N. Rothbard (1997, p. 121-170), se va sublinia necesitatea definirii clare şi a apărării drepturilor de proprietate privată. Se vor menţiona de asemenea avantajele şi dezavantajele actualei legislaţii de mediu în comparaţie cu fosta metodă anglo-saxonă de aducere a oricărui caz de poluare în instanţă de către cei implicaţi. Pe lângă acestea, lucrarea va încerca să interpreteze succesul actual al mişcării ecologiste pe fondul unei denaturări a ideii de drept natural.

Având în vedere faptul că cercetarea de faţă are preponderent o dimensiune teoretică, calitativă, metodologia utilizată va fi studiul literaturii de specialitate şi analiza critică.

Pe scurt, articolul îşi propune să arate, analizând în baza unor principii universale de drept şi a teoriei drepturilor naturale, că actuala legislaţia de mediu prezintă anumite aspecte negative. Ca şi alternativă la acest gen de legislaţie va fi propusă metoda tradiţională anglo – saxonă, utilizată între anii 1820 - 1830, în care fiecare caz de poluare era reclamat în instanţă ca şi conflict între doi indivizi. De asemenea, se va sublinia necesitatea ca poluatorul să plătească daune celui păgubit.

Concluzia acestei cercetări este că premisele ecologiste ridică anumite probleme etice şi că legislaţia de mediu nu este în esenţă cel mai bun mijloc juridic de a rezolva problemele legate de poluare, ci mai degrabă rezultatul unei degradări a conceptului de drept. Pentru o mai bună protejare a mediului înconjurător este necesară definirea clară şi implementarea drepturilor de proprietate privată, în spiritul principiilor etice universale.

1. Analiza legislaţiei de mediu din perspectiva principiilor etice

Principalul instrument pe care autorităţile îl au la dispoziţie pentru implementarea politicilor de mediu este legislaţia. Deşi poluarea (sub diversele ei forme) reprezintă o problemă reală şi apare necesitatea unor mijloace legale de constrângere care să compenseze potenţialele victime ale acestui fenomen, întrebarea care se poate pune în cazul de faţă este dacă într-adevăr reglementările pentru protecţia mediului sunt instrumentul legal optim pentru a rezolva această problemă? Există alternative pentru legislaţia de mediu?

Soluţia alternativă pe care voi încerca să o propun, inspirată din teoria liberală juridică şi economică (Rothbard 1997; Block 2008), este oferirea posibilităţii persoanelor private de a acţiona poluatorii în instanţă. Această alternativă bazată pe principiul liberal al nonagresiunii este departe de a fi nouă, ea aplicându-se mai mult sau mai puţin în Statele Unite şi în Marea Britanie între anii 1820-1830 (Block 2008, p. 48-49)[1]. Aparent, procesul se desfăşura în felul următor: un cetăţean dădea în judecată o companie sau un alt individ reclamând efectele poluării asupra sa sau asupra proprietăţii sale, instanţa dând de cele mai multe ori dreptate cetăţenilor şi emiţând un ordin de stopare a agresiunii şi de despăgubire a victimei. Totuşi, înainte de a detalia procesul de acţionare în instanţă a actorilor privaţi, trebuie să argumentăm de ce ar fi acesta de preferat legislaţiei actuale de mediu.

În urma analizei unei părţi a literaturii în domeniu (Rothbard 1997; Block 2008; Reisman 2001; Reisman 2002; Barnett 1977), un posibil răspuns ar fi că acţionarea în instanţă respectă[2] un set de principii etice/normative, spre deosebire de legislaţie care în anumite cazuri încalcă acest set fundamental de principii[3]. Cadrul general de principii mai sus menţionat se compune din: principiul respectării proprietăţii private (1) şi principiul nonagresiunii (2) (care sunt practic cele două feţe ale aceleiaşi monede[4]) şi încă 3 principii care reies din aplicarea specializată a acestora, respectiv: principiul răspunderii personale (3), principiul proporţionalităţii (4) şi principiul demonstrării cauzalităţii (5). În cele ce urmează, fiecare principiu va fi detaliat, cu referire la cele două variante juridice alternative, legislaţia de mediu versus acţionarea în instanţa a poluatorilor individuali.

1.1 Principiul respectării proprietăţii private

Este extrem de important de punctat faptul că soluţionarea oricărei dispute legale cu privire la degradarea mediului înconjurător trebuie să pornească de la drepturile de proprietate ale indivizilor implicaţi. Astfel, sintagma A îl acuză pe B că poluează trebuie să respecte următoarea logică: o anumită acţiune a lui B a avut ca rezultat infestarea sau vicierea proprietăţii lui A[5] cu materii chimice reziduale, cu deşeurilor industriale, gaze nocive etc.. Prin urmare, pare rezonabil, în cazul de faţă, ca B să îl compenseze pe A pentru pierderile suferite. Pornind de la acest principiu se poate pune o întrebare fundamentală. Este posibil ca în cazul anterior, un anumit individ C să îl acuze pe B de degradarea mediului înconjurător, atâta timp cât proprietatea lui C nu a fost direct afectată în nici un fel de acţiunile poluante ale lui B? Rămânând în logica respectării drepturilor de proprietate răspunsul ar fi unul negativ. Cu toate acestea, diversele ONG-uri de mediu care fac lobby pe lângă autorităţi pentru a adopta reglementări cu privire la protecţia mediului[6], în cvasitotalitatea cazurilor, nu deţin drepturi de proprietate asupra zonelor poluate. Un exemplu interesant aici ar fi cererea organizaţiilor Greenpeace şi Agent Green de a stopa construirea drumului naţional 66A sub acuzaţia că acesta ar „distruge ultimul Peisaj Forestier Intact” din Europa (Stop DN 66A – Salvaţi munţii Retezat de Asfalt 2010). Din punct de vedere al drepturilor de proprietate privată, această acuzaţie este nefondată deoarece grupările ecologiste nu deţin în proprietatea lor pădurea respectivă. Acţiunea lor este deci, în această logică, una abuzivă.

Evident, acesta nu este singurul exemplu în care drepturile de proprietate sunt ignorate total de către reglementările de mediu. Spre exemplu legislaţia din România cu privire la deşeurile de ambalaje[7] (care nu reprezintă altceva decât transpunerea Directivei Europene 94/62/CE în legislaţia naţională) menţionează obligaţia producătorilor de a suporta costurile colectării/valorificării deşeurilor. Analizând pe scurt ciclul produsului de la producător la consumator, putem observa clar că ambalajul devine deşeu, nu în momentul în care este „pus pe piaţă[8]” de către producător ci după folosirea lui de către consumator. Astfel produsul devine deşeu atunci când este în posesia consumatorului (acesta fiind responsabil de utilizarea bunului respectiv), prin urmare consumatorul (nu producătorul) ar trebui să suporte costurile de degradare a mediului datorate aruncării neadecvate a acestor ambalaje, în concordanţă cu principiul respectării proprietăţii private. Forţarea producătorilor prin lege să plătească aceste costuri nu poate fi cauzată în ultimă instanţă decât de faptul că aceştia dispun de mai multe resurse decât consumatorii individuali şi că sunt mult mai uşor de urmărit şi taxat (Rothbard 1997, p. 144).

Cu privire la aplicarea drepturilor de proprietate în cazul degradării mediului înconjurător, Rothbard (1997, p. 145) evidenţiază un aspect mai subtil în acest sens. În conformitate cu viziunea lui John Locke, modalităţile neagresive de dobândire a proprietăţii sunt schimbul, transferul unilateral şi utilizarea unor resurse anterior nealocate (eng. „homesteading”). Rothbard sugerează că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată şi a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „şi-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetăţean îşi cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii şi dă în judecată fabrica pentru poluare, în raţionamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obţină câştig de cauză în instanţă, decât dacă actualmente fabrica poluează la un nivel mai mare decât nivelul iniţial. De asemenea, în lucrarea sa Rothbard dă exemple de cazuri concrete în care anumite procese au fost soluţionate în această manieră[9].

1.2 Principiul nonagresiunii

După cum am menţionat anterior, acest element normativ fundamental cu privire la nonagresiune este practic o reformulare a principiului universal aplicabil al respectării proprietăţii private. Principiul nonagresiunii poate fi sugerat pe scurt în următorul fel „nici o acţiune nu trebuie considerată ilicită sau ilegală, şi deci interzisă prin lege, atâta timp cât acţiunea respectivă nu reprezintă o agresiune concretă, fizică[10], la adresa unei persoane sau a proprietăţii acesteia (Rothbard 1997, p. 127)”. Poluarea, prin faptul că dăunează concret, fizic, proprietăţii individuale private, se încadrează în această definiţie şi ar trebui în mod normal ca poluatorul să poată fi acuzat în instanţă. Cu toate acestea, legislaţiile „preventive”, respectiv cele care au ca scop împiedicarea unei posibile situaţii viitoare de poluare, devin ele însele agresive[11] pentru cei afectaţi. Majoritatea legislaţiilor actuale îmbracă această formă preventivă, următorul citat din Directiva Europeană 94/62/CE fiind sugestiv:

„... pentru a preveni orice impact al acestora (deşeurilor de ambalaje) asupra mediului sau pentru a reduce un astfel de impact, asigurând astfel un grad ridicat de protecţie a Mediului ... Întrucât cel mai bun mijloc de a preveni producerea deşeurilor de ambalaje este de a reduce volumul general al ambalajelor. ”

Este clar că o asemenea formulare a legislaţiei instituţionalizează agresiunea şi frânează în ultimă instanţă progresul economic. Mai mult, reducând la absurd, pentru a „preveni orice impact al acestora (deşeuri de ambalaje)” singura soluţie este să renunţăm la ambalaje în totalitate. Evident, aceeaşi logică poate fi folosită şi pentru restul proceselor productive. Este clar în acest caz că legislaţia de mediu devine o îngrădire a libertăţii economice individuale[12]. Cu toate acestea, mai mulţi specialişti (Block 2008, p. 45-60) susţin că nu există motive temeinice să presupunem că libertatea economică (şi principiul laissez-faire) şi ecologismul ar fi concepte antagoniste. Chiar din contră, în opinia acestora, piaţa liberă este probabil cel mai eficient mecanism de protejare a mediului.

1.3 Principiul răspunderii personale

Deşi probabil cel mai simplu şi mai evident, acest principiu se poate exprima pe scurt în cuvintele lui Ludwig von Mises „Only individuals think. Only individuals act” (Von Mises 1951, p. 133). Astfel, principiul răspunderii personale reprezintă aplicarea conceptului de individualism metodologic în sfera juridică. Detaliind, putem spune că în faţa justiţiei individul trebuie să răspundă strict pentru rezultatele acţiunilor sale. Cu toate acestea, principiu mai sus enunţat, deşi intuitiv corect, este ignorat totalmente când vine vorba de problemele privind mediul înconjurător. Cele mai bune exemple în acest caz sunt încălzirea globală şi distrugerea stratului de ozon (Reisman 2002). Este posibil ca un singur individ, prin acţiunile sale de zi cu zi, să producă încălzirea globală sau distrugerea stratului de ozon[13]? Pare evident că orice acţiuni ar întreprinde un singur om, el este incapabil să producă acele fenomene climatice. Teoria ecologiştilor propune ideea că acţiunea globală a tuturor indivizilor ar produce pe termen lung aceste modificări climatice, considerând necesar ca statul să adopte legislaţie cu scopul de a reduce emisiile de poluanţi în atmosferă. Totuşi, obligarea cetăţenilor să plătească taxe uriaşe pentru prevenirea acestor fenomene, având în vedere că acţiunile lor individuale nu pot cauza apariţia încălzirii globale pare total arbitrară din punct de vedere juridic. Anumiţi autori (Reisman 2002) sugerează că în cazul în care un asemenea fenomen apare ca şi consecinţă strictă a acţiunii tuturor fiinţelor umane per ansamblu acesta ar trebui privit mai degrabă ca un „fenomen de forţă majoră[14]”, o manifestare aflată în afara controlului fiinţelor umane. Această viziune pare să fie oarecum mai aproape de adevăr.

1.4 Principiul proporţionalităţii

În concordanţă cu principiile mai sus enunţate, scurta analiză juridică realizată până în momentul de faţă a ajuns la concluzia că un individ este liber să întreprindă orice acţiune doreşte atâta timp cât aceasta nu are ca rezultat deteriorarea, concretă/fizică a proprietăţii private a altor indivizi (principiile 1 şi 2). În cazul în care o persoană a agresat unul sau mai mulţi indivizi, aceasta trebuie să răspundă în faţa justiţiei pentru rezultatele acţiunilor sale individuale. În această fază a analizei teoretice apare o întrebare importantă: cum trebuie agresorul să îndrepte situaţia creată de acţiunile sale?

Pentru a răspunde la întrebarea respectivă, putem invoca principiul restituţiei (pure[15]). Astfel, conform principiului restituţiei[16], dacă un individ A deteriorează prin poluare proprietatea lui B, A este obligat să îi restituie lui B contravaloarea daunelor respective. Acţionarea în instanţă a lui A de către B este în perfectă concordanţă cu acest principiu spre deosebire de legislaţia de mediu, care îl încalcă flagrant. Sub dictonul aparent corect „poluatorul plăteşte”, raţionamentul merge mai departe cu întrebarea poluatorul plăteşte cui? Conform principiului restituţiei poluatorul este obligat să plătească victimei contravaloarea daunelor, pe când în conformitate cu cvasitotalitatea reglementărilor de mediu, banii de la poluator ajung la bugetul de stat. De exemplu, în România majoritatea taxelor de mediu ajung la Administraţia Fondului pentru Mediu[17]. Întrebarea este cât la sută din aceste fonduri ajung la victimele poluării, respectiv indivizii privaţi care au fost agresaţi de către poluatori? Având în vedere că Administraţia Fondului pentru Mediu utilizează fondurile colectate pentru „a susţine şi realiza proiecte prioritare pentru protecţia mediului”[18], este clar că avem de-a face cu o procedură de redistribuire şi în nici un caz una de restituire. Este important de realizat că din punct de vedere juridic (respectând principiul proporţionalităţii) poluatorul nu a agresat societatea, ci victima concretă a cărei proprietate a fost deteriorată.

Pe lângă cele menţionate mai sus, utilizarea principiului restituţiei via acţionarea în instanţă ar avea următoarele avantaje (Rothbard 1997):

a) Ar acorda asistenţă şi justă compensare victimelor afectate de poluare;

b) Posibilitatea de a primi compensare ar încuraja eventualele victimele să fie vigilente şi să reclame cazurile de poluare;

c) Ar exista anumite reguli clare[19] pe baza cărora s-ar calcula daunele ce trebuie suportate de poluatori (respectiv preţul proprietăţii afectate). Agenţii poluatori ar putea astfel să calculeze relativ clar „costul poluării”.

d) Consumatorii ar plăti mai puţin prin reducerea sau anularea taxelor de mediu. Este clar că deşi producătorii sunt momentan taxaţi sub pretextul protejării mediului, o anumită parte din taxă va fi transmisă mai departe consumatorilor prin intermediul preţurilor crescute. Mai mult, cheltuielile actuale ale uriaşelor birocraţii de mediu ar putea fi mult reduse, diminuând astfel şi cheltuielile statului.

1.5 Principiul demonstrării cauzalităţii

Ultimul concept pe care îl vom include în analiza juridică este principiul demonstrării cauzalităţii. Reclamantul, în concordanţă cu acest principiu, trebuie să dovedească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” o relaţie de cauzalitate strictă între acţiunea acuzatului şi încălcarea drepturilor sale (Rothbard 1997, p. 142)[20]. Mai mult, sarcina de a aduce probe rămâne asupra reclamantului, orice acuzat considerându-se „nevinovat până la proba contrară”. Aplicând acest principiu în cazul degradării mediului înconjurător am obţine următoarea situaţie (Rothbard 1997, p. 157): A îl acuză pe B de poluare. Pasul 1: (a) În cazul în care poluarea este observabilă cu ochiul liber agresiunea este evidentă (b) Dacă din contră, poluarea nu poate fi detectată prin intermediul simţurilor umane, A este obligat să demonstreze că această poluare „invizibilă” îl afectează negativ (concret/fizic) în vreun fel[21]. Pasul 2: A trebuie să dovedească cauzalitatea dintre agresiunea înfăptuită asupra proprietăţii sale şi acţiunile lui B.

Cu toate că puţini ar contrazice în principiu aceste norme juridice, mai mult sau mai puţin intuitive, legislaţia de mediu în multe cazuri ignoră demonstrarea cauzalităţii. Un exemplu în acest sens este că demonstrarea faptului că încălzirea globală e cauzată de poluare este departe de a fi „dincolo de orice îndoială rezonabilă”[22]. Cu toate acestea, s-au adoptat numeroase reglementări care vizează acest aspect.

Am analizat cele 5 principii universale de drept cu scopul de a sugera necesitatea respectării lor şi în cazul protecţiei mediului înconjurător.

Pentru a nu crea confuzie se poate menţiona că idea de bază a acestui capitol nu este că poluarea nu ar trebui combătută, ci că mijloacele şi motivele actuale pentru combaterea poluării ridică anumite probleme. Motivul juridic pentru care poluatorii ar trebui sancţionaţi este că aceştia deteriorează în mod concret şi agresiv proprietatea celorlalţi indivizi (Cordato 2004). În locul legislaţiei s-ar putea folosi un alt mijloc legal, respectiv acţionarea în instanţă pe baza deteriorării proprietăţii private, alternativă existentă în orice sistem juridic şi care poate fi în principiu utilizată de cetăţeni pentru a combate poluarea (Rothbard 1973, p. 265). Adoptarea de reglementări de mediu nu reprezintă o soluţie optimă pentru problematica poluării, deoarece acestea nu sunt în spiritul principiilor universale de drept mai sus menţionate. Astfel, sugestia acestui subcapitol ar fi utilizarea unor mijloace juridice mai bune – acţionarea în instanţă a poluatorilor – cu scopul de a stopa degradarea proprietăţii private a indivizilor. Cu alte cuvinte, s-a încercat propunerea unui cadru legal alternativ pentru rezolvarea poluării ca şi conflict interpersonal între doi sau mai mulţi indivizi care încearcă să utilizeze aceeaşi resursă rară pentru a-şi realiza scopurile. În concordanţă cu această viziune, poluarea nu mai este o chestiune de „distrugere a mediului înconjurător”, ci devine o chestiune de rezolvare a unui conflict uman pentru utilizarea unei resurse fizice rare (Cordato 2004).

2. Mişcarea ecologistă ca rezultat al denaturării conceptului de drept

Dacă mai sus am încercat propunerea unei alternative de interpretare legală a disputelor privind degradarea mediului înconjurător, este necesar să menţionăm că în momentul de faţă această viziune nu este utilizată şi că principala modalitate legală de „rezolvare”[23] a problemei poluării este prin intermediul legislaţiei administrative[24]. Trebuie subliniat, chiar dacă spaţiul lucrării de faţă nu permite aprofundarea subiectului, că mişcarea îndreptată către protecţia mediului s-a produs în paralel cu o denaturare a conceptului de drepturi. Se poate spune că iniţial drepturile naturale erau considerate drepturi negative. Astfel, singura limită asupra exercitării acestor drepturi este cea de a nu împiedica posibilitatea celorlalţi indivizi de a-şi exercita aceleaşi drepturi (Hamowy 2004). Mai simplu spus, libertatea poate fi considerată posibilitatea de a întreprinde orice acţiuni atâta timp cât nu-i afectezi negativ pe ceilalţi.

Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm explozia numărului de drepturi „pozitive” din ultimele decenii. Astfel, un drept pozitiv nu se referă la o interdicţie legală de tipul „Să nu ....”, ci din contră, oferă un privilegiu legal celui în cauză, determinând alţi indivizi să acţioneze pozitiv într-un anumit fel. Un exemplu tipic este „dreptul la serviciile medicale” prin care un cetăţean are dreptul de a beneficia de aceste servicii, obligând restul cetăţenilor să suporte costurile. Totuşi probabil cel mai sugestiv exemplu al acestui proces de denaturare a conceptului de drepturi poate fi considerată adăugarea de către Franklin Roosevelt la cele două drepturi naturale „libertatea de exprimare” şi „libertatea cu privire la religie” a altor două alte două drepturi pozitive respectiv „libertatea de a nu fi supus privaţiunilor (freedom from want)” şi „libertatea de a nu te teme (freedom from fear)”. Un asemenea drept ca „libertatea de a nu fi supus privaţiunilor” (care este indisociabil de conceptul de „stat al bunăstării sociale”) este problematic din mai multe puncte de vedere[25], însă această discuţie depăşeşte scopul prezentei lucrări. Alt exemplu din aceeaşi categorie poate fi considerat Art. 25 din Declaraţia ONU a drepturilor omului care menţionează că un individ are dreptul la „un nivel de trai adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale.”

În mod evident, ecologiştii au profitat de pe urma acestei denaturări a conceptului de drept, considerând că deţin tot felul de drepturi pozitive. Ideea pe care aceştia o promovează este că omul are dreptul la un „mediu curat” şi astfel orice deteriorare a acestuia trebuie pedepsită (de către stat, care acţionează ca apărător al mediului) indiferent de circumstanţe[26]. Mai mult, susţinătorii acestor idei au în cvasitotalitatea cazurilor o viziune deformată asupra drepturilor de proprietate, tinzând să realizeze o colectivizare a resurselor naturale (un fel de „moştenire colectivă a omenirii”[27]), indiferent în posesia cui se afla acestea în realitate (Hamowy 2004, p. 163). Acest mod de gândire poate duce la concluzii şi situaţii bizare, cum ar fi pretenţia cuiva de a nu fuma la tine în casă deoarece deteriorezi calitatea aerului care e un bun public. Această concluzie, mai mult decât discutabilă, rezultă în ultimă instanţă din „dreptul” pozitiv al oamenilor la un mediu curat.

Chiar şi în ţara noastră acest drept este garantat prin Art. 35 din Constituţie - Dreptul la un Mediu Sănătos:
(1 )Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”

Mai mult, conform paragrafului (3) din articol, orice individ sau companie are datoria legală de a ameliora mediul, datorie care este într-un anumit sens o contradicţie în termeni, deoarece în esenţă ecologiştii consideră că activitatea antropică este antagonistă procesului natural. Astfel, dacă mediul ajunge la un echilibru natural doar în lipsa intervenţiei umane, atunci orice tentativă umană de a ameliora mediul este, prin ipoteză, dăunătoare.

Am simţit nevoia acestei discuţii cu privire la drepturi, deoarece propunerea de a trata poluarea ca şi conflict interpersonal pentru folosirea aceleiaşi resurse în scopuri diferite, este făcută în spiritul dreptului natural. Implementarea strictă a drepturilor negative este esenţială pentru a putea rezolva problema poluării respectând principiile legale mai sus menţionate.

Urmând sugestiile făcute, scopul politicii publice de mediu ar deveni crearea şi îmbunătăţirea cadrului instituţional premergător funcţionării pieţei. Intervenţia guvernamentală s-ar limita, cel mult[28], la definirea şi implementarea drepturilor de proprietate privată. Înţelegând aceste aspecte, se poate afirma că poluarea nu este o chestiune de eşec al pieţei, cum se afirmă destul de des în ultima perioadă, ci un eşec instituţional, însăşi instituţia proprietăţii private nefiind complet pusă în aplicare (Cordato 1997, p. 2).

Concluzii

Lucrarea de faţă a analizat, în baza unor principii etice (normative) universal aplicabile, avantajele şi dezavantajele actualei legislaţii de mediu. Ca posibilă alternativă s-a propus metoda folosită în ţările anglo-saxone în anii 1820-1830, respectiv aducerea oricăror probleme de poluare în faţa instanţei ca şi conflict între doi sau mai mulţi indivizi. Astfel, s-a constatat că sistemul legal actual nu respectă întotdeauna principiul proprietăţii private, că poluatorul nu este obligat să restituie victimei daunele datorate şi că victima nu este supusă întotdeauna poverii de a demonstra dincolo de orice îndoială că poluatorul a prejudiciat-o prin acţiunile sale. De asemenea, s-a făcut o scurtă discuţie cu privire la drepturile naturale şi s-a arătat că legislaţia actuală de mediu este mai degrabă legislaţie pozitivă (administrativă) şi nu are ca ultim scop garantarea posibilităţii de a întreprinde orice acţiuni, atâta timp cât nu-i afectez negativ pe ceilalţi. Se poate spune, într-un oarecare sens că mişcarea ecologistă recentă şi succesul acesteia, materializat în corpul de legi de mediu aprobate, au fost posibile pe fondul acestei denaturări a conceptului de drept natural.

În ultimă instanţă, lucrarea a subliniat necesitatea delimitării clare a drepturilor de proprietate şi a punerii lor în aplicare. În plus, deoarece din punct de vedere economic problemele de poluare sunt conflicte interpersonale, pare normal ca şi din punct de vedere legal să fie tratate similar cu toate celelalte conflicte interpersonale de deteriorare a proprietăţii. Ca şi părere personală aş sublinia că mişcarea ecologistă în ultima vreme a luat o turnură relativ neplăcută. Se poate spune că aceasta a devenit mai degrabă o mişcare anti –capitalistă, anti – progres şi anti – dezvoltare. Lucrul surprinzător este că această viziune nu a influenţat doar opinia publică, ci şi decidenţii politici care au creat legislaţie în acest sens. Ceea ce am încercat să arăt în această lucrare este că viziunea ecologistă nu respectă în mod necesar principiile etice fundamentale şi că o mai bună delimitare şi implementare a drepturilor de proprietate sunt esenţiale şi indispensabile pentru protejarea mediul înconjurător.

Bibliografie

Barnett, Randy E., (1977), „Restitution: A New Paradigm of Criminal Justice”, Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, ed. Cambridge, Mass.: Ballinger.

Block, Walter , (2008), „Reconstrucţia Libertăţii, Libertas Publishing, Bucureşti.

Constituţia României, TITLUL II, Cap. II, Art. 35. Disponibilă la: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2. [ 11 Noiembrie 2011].

Cordato, Roy, (1997), „Market-Based Environmentalism and the Free Market – They’re Not the Same”, The Independent Review, Vol. I, No. 3, ISSN 1086-1653.

Cordato, Roy, (2004), „Toward an Austrian Theory of Environmental Economics”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.

DIRECTIVA 94/62/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI, Art.1, Paragraf (1). Disponibilă la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri =CONSLEG:1994L0062:20090420v:RO:PDF. [ 11 Noiembrie 2011].

Hamowy, Roy, (2004), „Some Comments on the Rhetoric of the Environmental Movement”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.

Hoppe, Hans Hermann (1999), „The private production of defense”, Journal of Libertarian Studies, p. 27 – 52. Disponibilă la http://mises.org/journals/jls/14_1/14_1_2.pdf. [ 11 Noiembrie 2011].

Reisman, George, (1990), „CAPITALISM: A Treatise on Economics”, Jamesons Books, Ottawa, Illinois.

Reisman, George, (2001), „Environmentalism Refuted”, Mises Daily. Disponibil la: http://mises.org/daily/661. [ 11 Noiembrie 2011].

Reisman, George, (2002), „Environmentalism in Light of Menger and Mises”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 5, No. 2.

Rothbard, Murray Newton, (1973), „For a New Liberty: The Libertarian Manifesto”, Macmillan Publishing Co., New York.

Rothbard, Murray Newton, (1997), „Law, Property Rights and Air Pollution”, The Logic of Action Two, Cheltenham, Edward Elgar, UK, pag. 121-170.

Rothbard, Murray Newton, (2002), „The Ethics of Liberty”, New York University Press, New York.

Stop DN 66A – Salvaţi munţii Retezat de Asfalt 2010, Ecomagazin. Disponibil la: http:// www.ecomagazin.ro/stop-dn-66a-salvati-muntii-retezat-de-asfalt/. [ 11 Noiembrie 2011].

United Nations, „The Universal Declaration of Human Rights”. Disponibilă la: http://www.un.org/en/documents/udhr/index.shtml. [ 11 Noiembrie 2011].

Von Mises, Ludwig, (1951), „Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, Londra: Johnatan Cape.


[1] Autorul operei citate menţionează că în perioada respectivă plângerile ecologice erau încadrate în categoria ”proceselor de vătămare”.

[2] Sau cel puţin se poate spune că respectarea principiilor respective este compatibilă la nivel conceptual cu acţionarea în instanţă, pe când legislaţia de mediu este incompatibilă conceptual cu setul de principii.

[3] Un anumit set de principii etice este necesar în aplicarea justiţiei, pentru că în ultimă instanţă justiţia este un concept normativ, vezi Rothbard (1997, p. 121-170).

[4] În ultimă instanţă cele 5 principii se pot reduce la unul singur, respectiv la respectarea proprietăţii private (1). Privit dintr-un alt unghi de vedere acesta implică necesitatea evitării oricărei agresiuni asupra persoanei sau proprietăţii altuia (2). Celelalte 3 principii rămase ((3),(4),(5)) nu sunt altceva decât implicaţii ale principiului proprietăţii private în anumite cazuri particulare. Cu toate acestea consider că explicitarea lor în cazul de faţă va aduce mai multă claritate analizei.

[5] Se consideră în lucrarea de faţă că omul are în primul rând proprietate asupra propriului său corp. Astfel, dacă prin procesul de poluare un individ dăunează sănătăţii altuia este clar că se poate vorbi de o degradare a proprietăţii sale, vezi Rothbard (1997, p. 127).

[6] De multe ori obţinând câştig de cauză.

[7] Vezi HG 621/2005 sau HG 167/2010.

[8] Exprimare utilizată în HG 621/2005 care sugerează producţia sau importul unui bun.

[9] Vezi de exemplu New York Case of Bone vs. Donner-Hanna Coke Co. (1932) în care o persoană s-a mutat într-un cartier destinat producţiei industriale, vis-a-vis de un industriaş care opera un cuptor de cocs. Peste câţiva ani rezidenta a dat în judecată operatorul cuptorului de cocs sub acuzaţia că îi poluează mediu ambiant. Instanţa a respins acuzaţia pe motiv că rezidenta şi-a cumpărat proprietatea cu bună ştiinţă într-o zonă destinată producţiei industriale şi că poluarea respectivă este inerentă activităţii de producţie.

[10] În aceeaşi categorie se poate adăuga pe lângă agresiunea concretă, fizică, şi ameninţarea clară a unei agresiuni iminente – eng. ”overt act”. Aceasta ar presupune posibilitatea legală de a reacţiona în cazul unei agresiuni iminente asupra persoanei sau proprietăţii.

[11] După definiţia dată anterior.

[12] Până la urmă, încercarea de a preveni orice formă de poluare se reduce la anularea oricăror activităţi productive, respectiv reîntoarcerea societăţii umane la primitivism.

[13] Chiar dacă presupunem prin absurd că în situaţii extraordinare un individ ar fi capabil de asemenea acţiuni, rămâne valabilă întrebarea dacă teza ecologistă presupune o legătură clară, determinabilă, între acţiunea individuală şi distrugerea stratului de ozon sau dacă este pur şi simplu văzută ca fenomen agregat (de masă). Lipsa unei limite clare – cum ar fi un nivel maxim de emisii peste care se declanşează procesul de încălzire globală – pare să dovedească definirea problematică a fenomenului.

[14] În engleză ”Act of Nature/Act of God ”.

[15] Conceputul de restituţie în anumite viziuni poate să îmbrace două forme: restituţia pură – acţiunea strictă de compensare a păgubitului pentru daunele provocate şi restituţia punitivă – care pe lângă compensarea victimei mai adaugă şi pedepsirea vinovatului, vezi Barnett (1977).

[16] În cazul în care poluatorul a afectat sănătatea sau chiar viaţa unei victime, anumiţi autori sugerează inclusiv posibilitatea pedepsirii vinovatului prin includerea unor elemente din codul penal în codul civil, vezi Rothbard, (1997, p. 144, nota 91).

[17] Vezi O.U.G. 196/2005 CAPITOLUL III: Veniturile Fondului pentru mediu, Art. 9.

[18] Idem, CAPITOLUL IV: Destinaţia Fondului pentru mediu.

[19] Sau mai exact ar exista cu siguranţă un interes pentru a descoperi asemenea reguli pe baza cărora instanţa să judece şi să aproximeze cât mai exact posibil dimensiunile daunei. Ar lua naştere astfel un proces evolutiv prin care aceste reguli s-ar descoperi, proces pus în mişcare de propriul interes al victimelor de a fi remunerate.

[20] Mai mult, autorul sugerează că această cauzalitate trebuie dovedită clar şi nu prin ”corelare statistică sau probabilistică”.

[21] Dacă spre exemplu A dovedeşte că procesul productiv a lui B emană anumite radiaţii în aer care, deşi invizibile, pe termen lung cauzează o boală de plămâni, B devine acţionabil în instanţă.

[22] Existenţa unor teorii alternative este abundentă, una dintre ele fiind faptul că temperatura Pământului se modifică în funcţie de apropierea şi depărtarea acestuia de soare. Istoric orbita Pământului a suferit astfel de modificări, printre cele mai evidente fiind erele glaciare.

[23] Sugerez că problema nu este rezolvată prin legislaţie pentru că aceasta nu rezolvă în principiu conflictul între poluator şi victimă.

[24] Legislaţia administrativă este văzută în antiteză cu legea naturală. Cea din urmă este descoperită prin intermediul raţiunii şi se concretizează într-un set obiectiv de norme etice universale după care se pot judeca acţiunile umane. Legislaţia administrativă (sau legea pozitivă), pe de altă parte, este strict rezultatul, mai mult sau mai puţin arbitrar, al celor de la conducerea aparatului legislativ, vezi Rothbard (2002, p. 17).

[25] Cum ar fi cine determină care sunt nevoile mele – în sens economic nevoile sunt infinite. Într-o oarecare măsură „statul bunăstării” încearcă, cel puţin teoretic, să pună în practică o anumită utopie de tipul – ar fi bine ca toată lumea să aibă suficiente bunuri materiale, să beneficieze de servicii gratuite etc..

[26] Lista tentativelor ecologiste de a denatura drepturile individuale este lungă. Printre cele mai interesante se numără încercarea de a extinde drepturile asupra animalelor şi, în ultimă instanţă, asupra plantelor şi mineralelor, vezi Hamowy (2004, p. 164-165).

[27] Se poate afirma într-o anumită măsură că asemănarea între socialişti şi ecologişti este izbitoare. Ambele curente ideologice doresc în mare parte drepturi de proprietate colective. Ambele au o aversiune extremă faţă de capitalism şi faţă de industrializare. Ambele, pentru motive diferite, consideră că libertatea individuală trebuie îngrădită şi ambele propun mijloace coercitive pentru a-şi realiza scopurile. Am mai putea puncta şi că mulţi ecologişti au o ideologie marxistă vezi Hamowy (2004, p. 164-165) sau Reisman (1990, p. 171).

[28] Am folosit această exprimare deoarece, anumiţi cercetători consideră că intervenţia guvernamentală nu este teoretic necesară nici măcar pentru definirea şi implementarea drepturilor de proprietate. Rothbard (1973, p. 267 – 301) şi Hoppe (1999) argumentează coerent faptul că, pe o piaţă liberă, se vor dezvolta la cerea consumatorilor servicii private de justiţie şi protecţie. Mai mult, în opinia lor, datorită concurenţei libere aceste servicii ar fi calitativ superioare şi oferite în acelaşi timp la un preţ mai bun. Acelaşi argument se poate aplica şi în cazul protecţiei mediului. Nu rezultă în mod necesar faptul că statul trebuie să intervină pentru a defini şi implementa drepturile de proprietate, soluţia optimă pentru această problemă aflând-se în ordinea proprietăţii private. Argumentarea acestei teze depăşeşte însă scopul prezentului articol.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Domnule Patruti, am cateva comentarii cu privire la articolul de mai sus:

    1. Afirmati ca “că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată şi a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „şi-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetăţean îşi cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii şi dă în judecată fabrica pentru poluare, în raţionamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obţină câştig de cauză în instanţă,[…]”
    (a) In aceste conditii afirmati implicit ca cetateanul ar trebui sa cunoasca procesele tehnologice ale fabricii respective, pentru a nu-si cumpara o parcela in vecinatatea acesteia. Ce se intampla daca poluarea este ocazionala (periodica, determinata, de exemplu, de purjarea anuala a unor cuptoare). Chiar credeti ca o intrebare adresata conducerii fabricii – sau fostului proprietarar al parcelei – ar genera un raspuns valid?
    (b) Cum solutionati situatia in care achizitorul B al parcelei situate in apropierea fabricii detinute de catre A a fost protejat de poluare prin padurea (un simplu exemplu) detinuta de catre tertul C… care C decide sa-si exercite dreptul de proprietate defrisand padurea respectiva. Presupun ca actiunea lui C nu poate fi interzisa desi permite poluarii generate de catre A sa afecteze proprietatea lui B. Chiar credeti ca B are mijloacele necesare pentru a evalua felul in care proprietatea sa va fi afectata, luand in calcul toate scenariile posibile? Dar daca schimbarile nu sunt determinate de actiunea voluntara si legitima a unui tert ci de modificarea conditiilor climatice?

    2. Dar sa luam in calcul si situatia inversa: A detine o parcela pe care nu o utilizeaza. B cumpara terenul din vecinatate si construieste o fabrica pe care o extinde, profitand de faptul ca poluarea generata nu pare sa afecteze pe nimeni. Dupa doua decenii A decide sa-si construiasca o casa pe parcela detinuta (cu ani inainte ca B sa construiasca fabrica) si-l da in judecata pe B pentru poluare. Ce solutie propuneti?
    (a) Ca B sa se intereseze in prealabil cine sunt proprietarii tuturor parcelelor invecinate, sa ia legatura cu acestia si sa se asigure ca nu vor ridica ulterior pretentii legate de poluarea generata?
    (b) Sa se instituie o durata de prescriptie asupra dreptului de a inainta actiuni juridice privind poluarea (altfel spus, daca A nu inainteaza actiune in termen de X ani inseamna ca renunta implicit la dreptul sau de a pretinde daune)?
    © Actiunea lui A, indiferent cat de tardiv initiata, sa conduca la inchiderea fabricii lui B (presupunand ca procesul tehnologic nu poate fi modificat pentru a evita poluarea), cu consecintele implicite asupra investitiei si a ocuparii fortei de munca in zona respectiva. Si asta fara a lua in calcul aparitia aproape inevitabila a “tertului” C, concurent direct al lui B, care-l va plati pe A pentru ca acesta sa-l dea in judecata pe B!

    Cu scuze pentru limbajul lipsit de subtilitate si absenta trimiterilor la autoritate, sunt doar inginer…

    iosiP · 22 februarie 2012, 07:15 · #

  2. D-le iosiP, va mulţumesc pentru comentarii. Ati ridicat, într-adevăr câteva probleme interesante. Voi încerca sa formulez un răspuns.

    1. „(a) In aceste conditii afirmati implicit ca cetateanul ar trebui sa cunoasca procesele tehnologice ale fabricii respective, pentru a nu-si cumpara o parcela in vecinatatea acesteia.”

    Nu rezulta în mod obligatoriu. Sunt suficient de multe modalităţi prin care o persoana neavizata poate lua în calcul aceste probleme. Mi se pare suficient sa punctez ca simpla existenta a unei fabrici în imediata apropiere a unei parcele reprezinta un stimulent suficient de puternic pentru a determina un individ sa se gândească de doua ori înainte sa-si construiască o casa pe parcela respectiva. Pe lângă poluarea propriu zisa as mai adăuga si zgomotul sau traficul produs de încărcarea/descărcarea mărfii/materiilor prime, inerente majorităţii proceselor productive. Nu cred ca sunt multi oameni care să-şi construiască o casa in vecinătatea unei fabrici si sa nu îşi pună aceste probleme. O alta modalitate la îndemână ar fi sa observe dacă în zona respectiva exista proprietari de case si sa ii întrebe direct dacă respectiva fabrica poluează, cat de des şi cat de grave sunt potenţialele pagube. Simplu fapt ca nu exista locatari prin vecinătate este un semn relativ evident ca respectiva „zona industriala” nu este propice pentru locuit. Dar sa luam cel mai convenabil caz pentru dumneavoastră, cel in care fabrica nu are nici un vecin. Totusi locatarul poate oricând sa întrebe un inginer (contra cost evident) cu privire la procesele productive si sa ii ceara o estimare cu privire la poluare.

    „Chiar credeti ca o intrebare adresata conducerii fabricii – sau fostului proprietarar al parcelei – ar genera un raspuns valid?”

    Personal nu vad ce interes economic ar avea managementul făbricii respective sa il minta pe proprietarul parcelei. Pana la urma, cu cat zona respectiva e mai puţin populata cu atât este mai bine pentru managementul fabrici (teren mai ieftin pentru extindere, lipsa plângerilor cu privire la poluare etc.)

    ”(b) Cum solutionati situatia in care achizitorul B al parcelei situate in apropierea fabricii detinute de catre A a fost protejat de poluare prin padurea (un simplu exemplu) detinuta de catre tertul C… care C decide sa-si exercite dreptul de proprietate defrisand padurea respectiva. Presupun ca actiunea lui C nu poate fi interzisa desi permite poluarii generate de catre A sa afecteze proprietatea lui B.”

    Acest exemplu mi se pare uşor tras de par. In primul rand nu cred ca o pădure poate sa „blocheze” poluarea. In al doilea rand este o inconsecventa serioasa in raţionament. Nu vad ce interes ar avea C sa permită sa i se polueze in mod continuu proprietatea fara sa dea in judecata fabrica. Ar exista o singura posibilitate- daca C ar avea un contract cu A prin care acesta îl remunerează pentru faptul ca C ii permite sa ii polueze proprietatea. Astfel C ar fi plătit pentru serviciul de „plasa de oprit poluarea”(desi suna mai mult decât ciudat am încercat sa păstrez premisele dumneavoastră).

    „Chiar credeti ca B are mijloacele necesare pentru a evalua felul in care proprietatea sa va fi afectata, luand in calcul toate scenariile posibile?”

    Nu B trebuie neaparat sa aibe mijloacele necesare, ci instantele judecătoreşti, pe baza numeroaselor cazuri de acest tip cu care s-ar întâlni (de unde s-ar dezvolta, in mod normal, si instrumente legale cat mai eficiente) si pe baza preturilor de pe piaţă a altor proprietăţi similare.

    „Dar daca schimbarile nu sunt determinate de actiunea voluntara si legitima a unui tert ci de modificarea conditiilor climatice?”

    Discuţia in acest caz este lunga. Daca proprietatea cuiva este afectata de schimbarea condiţiilor climatice si nu de acţiunea unui tert avem de-a face cu un fenomen de forţă majora (similar cu un cutremur sau tsunami, care este in afara controlul oamenilor).

    „2. Dar sa luam in calcul si situatia inversa: A detine o parcela pe care nu o utilizeaza. B cumpara terenul din vecinatate si construieste o fabrica pe care o extinde, profitand de faptul ca poluarea generata nu pare sa afecteze pe nimeni. Dupa doua decenii A decide sa-si construiasca o casa pe parcela detinuta (cu ani inainte ca B sa construiasca fabrica) si-l da in judecata pe B pentru poluare. Ce solutie propuneti?”

    Nu conteaza in esenta daca respectiva parcela este locuita sau nu, ci faptul ca este in proprietatea cuiva.” Daca B incepe sa polueze parcela lui A, proprietatea celui din urma este in mod clar, fizic, afectata. In cazul solului sau vegetaţiei, spre exemplu, procesul ar fi vizibil. Fara sa mai menţionăm ca valoarea de piaţă a acelei parcele ar scădea dramatic.

    „(a) Ca B sa se intereseze in prealabil cine sunt proprietarii tuturor parcelelor invecinate, sa ia legatura cu acestia si sa se asigure ca nu vor ridica ulterior pretentii legate de poluarea generata?”

    Da, aceasta este o soluţie in acest caz. Industriaşul ar trebui fie sa negocieze cu proprietarul un contract prin care cel din urma renunţă la posibilitatea de a depune plângere ulterioara împotriva poluării (in schimbul unei remuneratii), fie sa cumpere parcela respectivului individ.

    AP · 24 februarie 2012, 15:38 · #

  3. Domnule Patruti, in primul rand va multumesc pentru raspuns.
    Iata comentariile mele:

    1. “Acest exemplu mi se pare uşor tras de par. In primul rand nu cred ca o pădure poate sa „blocheze” poluarea.”
    Exemplul prezentat poate fi tras de par – l-am folosit doar pentru a ma incadra in ipoteza folosita de dumneavoastra. In schimb cunosc un exemplu real in care zgomotul excesiv produs de un service auto a fost atenuat de existenta unei cladiri vechi (o fosta fabrica) amplasata intre spalatorie si casele dintr-un cartier rezidential… cladire demolata de catre actualul proprietar al terenului.
    In conditiile legislatiei actuale situatia a fost rezolvata rapid si eficient: s-au efectuat masuratori ale nivelului de poluare acustica, s-a ajuns la concluzia ca zgomotul depaseste nivelul maxim admisibil iar atelierul a fost obligat sa ia masurile necesare, fara a aduce in discutie chestiuni privind precedenta.

    2. In alta ordine de idei, privind exemplul referitor la rezervatia din muntii Retezat: din cate am inteles, doctrina libertariana afirma ca o cale legala/morala de dobandire a proprietatii este revendicarea acesteia dintr-un “fond comun” al carui proprietar nu este stabilit. In acest context, acceptati ideea ca oricine poate ingradi o parcela in muntii Retezat, solicitand recunoasterea acesteia ca proprietate privata? Iar daca – pe buna dreptate, cred eu – considerati ca un astfel de demers este absurd inseamna ca acceptati implicit faptul ca aceste terenuri nu sun “ale nimanui” ci sunt un bun colectiv, sub forma de proprietate indiviza. In acest context, cred ca orice reprezentant al colectivitatii are dreptul sa pretinda interzicerea actiunilor care afecteaza mediul, personal sau prin reprezentanti.

    3. Afirmati ca obligatia de a dovedi prejudiciul produs de poluare revine celui prejudiciat. Ce solutie oferiti in cazul in care o fabrica produce emisii de substante cancerigene (dovedite a fi astfel prin studii clinice) dar proprietarii parcelelor invecinate INCA nu s-au imbolnavit de cancer? Cum tratati chestiunea prejudiciului potential? Propuneti ca proprietarii sa se imbolnaveasca (unii nu o vor face) inainte de a actiona in instanta proprietarul fabricii? Dar daca unul dintre proprietarii care se imbolnavesc de cancer este fumator, isi pierde implicit drepturile de actiune legala (ceea ce constituie o incalcare grava a dreptului sau de a-si gestiona viata asa cum crede de cuviinta) sau dispuneti de o metoda de evaluare a cauzelor care au generat afectiunea in cauza?

    4. In fine, legat de afirmatia dumneavoastra:
    “Industriaşul ar trebui fie sa negocieze cu proprietarul un contract prin care cel din urma renunţă la posibilitatea de a depune plângere ulterioara împotriva poluării (in schimbul unei remuneratii), fie sa cumpere parcela respectivului individ.”
    , cum solutionati situatia in care individul refuza sa renunte la dreptul de a depune plangere si nici nu este dispus sa-si vanda parcela?

    iosiP · 25 februarie 2012, 07:24 · #

  4. Si imi permit sa adaug un comentariu. Ati scris:
    “ Mi se pare suficient sa punctez ca simpla existenta a unei fabrici în imediata apropiere a unei parcele reprezinta un stimulent suficient de puternic pentru a determina un individ sa se gândească de doua ori înainte sa-si construiască o casa pe parcela respectiva.”

    1. De ce considerati ca proprietarul fabricii are dreptul sa-si extinda poluarea (de orice natura) dincolo de limitele proprietatii pe care o detine? Din punctul meu de vedere, este liber sa cumpere toate terenurile adiacente (in masura in care sunt disponibile) astfel incat actiunile sale sa afecteze STRICT proprietatea proprie.

    2. De ce considerati ca proprietarul fabricii are dreptul de a afecta prin poluare terenurile care, momentan, nu apartin altor proprietari? Ati admis faptul ca fabrica in cauza are un efect potential negativ asupra valorii terenurilor adiacente. Doresc sa stiu cum justificati acest drept, in masura in care proprietarul fabricii a platit doar pentru suprafata de teren pe care o ocupa?

    3. Iar in incheiere va rog sa va precizati opinia fata de proprietatea asupra “resurselor anterior nealocate”. Sunt aceste resurse accesibile oricui decide sa le revendice (am pus deja ochii pe o zona din masivul Piatra Craiului, spuneti-mi doar daca pot s-o ingradesc la primavara) sau pot fi incadrate in categoria “proprietate comuna”, caz in care oricare dintre proprietari detine drepturi depline de actiune juridica (in caz de poluare, ca doar despre asta discutam)?

    iosiP · 25 februarie 2012, 08:05 · #

  5. 1. şi 2. Dacă terenurile nu au proprietar, nu există de fapt nici o problemă. Dacă au proprietar(i) problema poluării se rezolvă, fie amiabil, fie în justiţie, ca orice altă problemă de prejudiciere fizică, nu comercială, a proprietăţii.

    3. Orice resursă anterior nealocată poate fi apropriată. Dar în exemplul cu masivul Piatra Craiului mai trebuie ţinut cont de faptul că acel teren la care vă gândiţi s-ar putea să fie deja apropriat de facto de vreun cioban. Cărările şi traseele turistice sunt dificil de apropriat fără recunoaşterea deptului de folosinţă gratuită pentru cei care le-au folosit şi până acum, în calitate de proprietari ai terenurilor adiacente sau de oaspeţi ai lor.

    Tudor · 1 martie 2012, 03:57 · #

  6. Re. 1. si 2.:
    a) Cum stie industriasul ca terenurile adiacente pe care le polueaza nu sunt apropriate de facto de vreun cioban (vedeti va rog comentariul dumneavoastra la 3.)?
    b) Presupunand ca terenurile nu au fost apropriate, nu credeti ca poluarea le scade valoarea si implicit reduce fondul funciar care ar putea fi apropriat de catre alte persoane?
    c) Principial vorbind, ce anume ofera industriasului dreptul de a extinde poluarea in afara proprietatii pe care o detine in mod legal? Nu credeti ca, prin reducere la absurd, se poate ajunge in situatia in care cineva care a cumparat un hectar si, in viziunea lui Locke, “şi-a amestecat munca cu resursele respective” sa construiasca o centrala nucleara ale carei emisii sa afecteze cateva sute de kmp “fara proprietar” (vedeti si punctul 3. din comentariul nr.3)?

    Re. 3.:
    a) Aproprierea de facto trebuie demonstrata prin acte? Altfel spus, recunoasterea dreptului de proprietate asupra unui teren apropriat implica un inscris juridic (declaratie de apropriere), se bazeaza pe declaratiile martorilor, pe cutuma, pe semne vadite de utilizare prealabila (tarcuri, magazii, etc.)?
    b) Cum stabiliti dreptul de folosinta gratuita a cararilor si traseelor turistice, in masura in care terenurile respective nu sunt alocate? Sau, pentru mai multa claritate, daca dobandesc un teren (prin apropriere sau cumparare), in ce masura pot interzice aproprierea terenurilor adiacente folosind argumentul utilizarii acestora in scop de acces de catre mine sau oaspetii mei?
    c) Presupunand ca terenul in cauza este la o distanta apreciabila de traseele turistice sau alte cai de acces si nu se preteaza pasunatului sau agriculturii si, la limita, ca sunt capabil sa obtin declaratii in acest sens din partea ciobanilor si a turistilor, chiar credeti ca il pot revendica?

    Observ ca ati avut amabilitatea de a intra in dialog cu mine! In acest context as aprecia daca ati putea raspunde si intrebarilor ridicate in comentariul nr.3.
    Cu multumiri anticipate,
    iosiP

    iosiP · 1 martie 2012, 07:29 · #

  7. #6, 1&2, a) prin cioban

    #6, 1&2, b) si c) drepturile de proprietate sunt un instrument de rezolvare a conflictului. conflictul presupune doua persoane. daca una lipseste, nu are loc nici conflict, nici o discutie despre ce se poate face si ce nu.

    #6, 3, a) ce importanta are cum se demonstreaza apropierea de facto. credeti ca nu este posibile demonstratia, cumva?

    #6, 3, b) prin batere (cu piciorul, nu cu pumnul). cararea e una, terenul adiacent e alta.

    #6, 3, c) il puteti revendica, dar nu din pix, ci prin apropriere reala: ingradire de vreun fel, utilizare etc.

    #3, 1 exemplul este interesant si solutia adoptata este, cred, consonanta cu respectul proprietatii private: daca imi exersez tirul tragand spre zidul fabricii vechi a vecinului si daca vecinul se hotaraste sa demoleze intr-o buna zi, eu nu pot continua sa trag in acea directie in continuare. Problema delicata aici este nivelul de la care se considera zgomotul pagubitor. Nu cred ca exista un nivel obiectiv. Se rezolva cutumiar de la o vecinatate la alta.

    #3, 2, cred ca am raspuns deja.

    #3, 3 bineinteles ca nu este nevoie sa se imbolnaveasca cineva. Este suficient sa fie demonstrat stiintific ca emisiile fabricii sunt intr-adevar cauzatoare de cancer.

    #3, 4 e simplu, industriasul alege sa nu investeasca in acel loc daca nu isi poate asigura absenta conflictului cu orice vecin.

    Tudor · 6 martie 2012, 04:50 · #

  8. Cred ca discutia bazata pe exemple nu este productiva.
    In primul rand ar trebui stabilit statutul terenurilor neapropriate: mai precis, in ce mod (si intre ce limite) pot acestea sa fie utilizate de catre proprietarii de drept ai terenurilor adiacente versus (eventual) alte persoane.

    Iar in al doilea rand observ (cu oarecare ingrijorare, recunosc) faptul ca doctrina libertariana pune un accent marcat pe “mica intelegere”. Am constatat personal ca, de cele mai multe ori, nici dialogul si nici apelul la ratiune nu au efect… si chiar nu cred ca desfiintarea legislatiei (si a factorilor capabili sa garanteze respectarea acesteia) ar conduce la instituirea unei mentalitati care sa permita buna convietuire (s-au mai bazat si altii pe teoria “omului nou”, cu rezultatele pe care le cunoasteti). Eu unul prefer – de departe – existenta unor legi clare care sa stabileasca distanta minima fata de nasul meu la care o alta persoana are voie sa-si fluture pumnul.

    Si ca sa apelez totusi la un exemplu. Ati scris:

    “[…]daca imi exersez tirul tragand spre zidul fabricii vechi a vecinului si daca vecinul se hotaraste sa demoleze intr-o buna zi, eu nu pot continua sa trag in acea directie in continuare. Problema delicata aici este nivelul de la care se considera zgomotul pagubitor. Nu cred ca exista un nivel obiectiv. Se rezolva cutumiar de la o vecinatate la alta.”

    1. Ce faceti in cazul in care proprietarul refuza sa-si ajusteze tirul, invocand precedenta si faptul ca „şi-a amestecat munca cu resursele respective”?

    2. Cum rezolvati situatia in care majoritatea locuitorilor din vecinatatea respectiva lucreaza in fabrica despre care discutam si, cu scuze pentru limbajul colocvial, “ii doare drept la basca” de faptul ca eu nu pot sa dorm (dar sa-si pastreze ei locurile de munca)… cred ca rezolvarea cutumiara va avea un succes cel mult limitat (asta ca sa folosesc un eufemism).

    Si cu regretul ca sunt nevoit sa va contrazic: exista studii medicale cu rezultate clare privind nivelul de la care se considera zgomotul pagubitor… se bazeaza pe fiziologia auzului, psihologie, somnologie, etc. Sau altfel spus, prefer sa existe legea 195 (cu anexele aferente) care stabileste clar ca valoarea SPL generat de catre fabrica respectiva IN CASA MEA nu poate depasi 50dB (ziua) si 40dB (noaptea), decat sa ma bazez pe “cutuma” stabilita de nea’ Ghita, pe principiul ca “lasa, nene, ca doar n-oi muri din asta!”.

    Concluzionez cu riscul de a ma repeta: disponibilitatea semenilor de a gasi solutii amiabile este CHIAR ultimul lucru pe care-mi permit sa ma bazez in rezolvarea unor eventuale divergente… si sunt convins ca oricine a trait in societatea “care este” – in opozitie cu viata intr-un turn de fildes – stie de ce!

    Cu stima,
    iosiP

    iosiP · 10 martie 2012, 08:10 · #

  9. 1. pai cel care devine tinta tirului dupa caderea zidului poate sa iti amestece si el munca cu o pusca si sa tinteasca la „zid”, evident din partea opusa :)

    2. nu aveti increderea in capacitatea oamenilor de a se intelege la nivel local, dar aveti incredere in capacitatea unei minoritati privilegiate care ajunge pentru cativa ani in posesia puterii de a transforma orice text in litera de lege pentru toti ceilalti… se intampla ca legislatia sa fie cateodata buna, dar de cele mai multe ori este arbitrara. nu e o solutie.

    Tudor · 10 martie 2012, 09:25 · #

  10. “1. pai cel care devine tinta tirului dupa caderea zidului poate sa iti amestece si el munca cu o pusca si sa tinteasca la „zid”, evident din partea opusa :)”
    Pai se pare ca nu, ca el nu beneficiaza de dreptul la precedenta (sau cel putin asa a sustinut nenea Locke).

    “2. […] se intampla ca legislatia sa fie cateodata buna, dar de cele mai multe ori este arbitrara. nu e o solutie.”
    Eu nu am pretins vreodata ca este buna! Am afirmat doar ca, cel putin in principiu, este CLARA (ceea ce permite evitarea arbitrarului continut in “cutuma vecinatatii”). Nu de alta dar poate nimeresc intr-o vecinatate de gay in care cutuma… intelegeti dumneavoastra, nu cred ca este cazul sa insist! ;)

    iosiP · 10 martie 2012, 16:25 · #

  11. 1. deci daca cineva tragea la un zid care acum nu mai e si gloantele ajung pe casa mea (sau daca cineva producea un zgomot care acum devine deranjant prin caderea zidului) eu nu am voie sa retaliez defensiv pentru ca nu am drept de precedenta??? Cred ca nu ati inteles analogia mea.

    2. recrutarea la armata era obligatorie. Iata un exemplu de lege clara si evident nedreapta. Una din formele moderne de sclavie.

    De unde o fi rezultand ca prevederile legale stabilite in comunitati voluntare sunt in mod necesar confuze si arbitrare?

    Tudor · 11 martie 2012, 06:51 · #

  12. 1. “(sau daca cineva producea un zgomot care acum devine deranjant prin caderea zidului) eu nu am voie sa retaliez defensiv pentru ca nu am drept de precedenta???”
    Ma insel eu sau tocmai asta sustine domnul Alexandru Patruti? Citez:
    “Rothbard sugerează că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată şi a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „şi-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetăţean îşi cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii şi dă în judecată fabrica pentru poluare, în raţionamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obţină câştig de cauză în instanţă, decât dacă actualmente fabrica poluează la un nivel mai mare decât nivelul iniţial.”
    Iar daca doriti sa-mi replicati ca eram constient de poluarea sonora inainte de a-mi cumpara terenul pe care mi-am construit casa va rog sa retineti ca la data achizitiei nu exista poluare sonora (se interpunea cladirea demolata anterior) si nu cred ca o persoana privata are capacitatea de a evalua consecintele potentiale ale tuturor schimbarilor care, in decursul timpului, ar putea modifica relatiile de mediu care leaga proprietatea sa de toate cele invecinate.

    2. “De unde o fi rezultand ca prevederile legale stabilite in comunitati voluntare sunt in mod necesar confuze si arbitrare?”
    N-am afirmat vreodata acest lucru! Am sustinut doar ca interesele locale pot prevala in fata celor generale si se pot schimba in ritm rapid – tocmai datorita (din cauza?) dimensiunii reduse a comunitatii – generand o stare de nesiguranta privind conditiile de utilizare a proprietatii.
    Mai sustin si ca activitati care, prin definitie, transcend spatiul comunitatilor voluntare (un exemplu simplu ar fi transportul de bunuri) ar fi mult ingreunate de existenta unor legi locale supuse schimbarilor.
    Si asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca ar deveni practic imposibil ca o persoana sa fie la curent cu toate reglementarile specifice fiecarei comunitati… desigur, este obligatia mea sa stiu ca am dreptul sa detin legal cannabis in Olanda dar risc ani grei de puscarie daca incerc sa intru cu acelasi drog in Thailanda. Pe de alta parte insa consider ca ar fi aberant sa fiu nevoit sa cunosc faptul ca fumatul este permis in Puchenii Mari dar interzis in Puchenii Mosneni, sau ca membrii comunitatii voluntare cunoscuta sub numele “Satul Cornu de sus” au decis sa adopte circulatia pe stanga – si asta, pana saptamana viitoare cand se intalneste iar “sfatul batranilor” si decide ca poate, totusi, ar fi preferabil sa se circule pe dreapta dar cu geamul de la portiera soferului deschis, ca acesta sa poata auzi talangile vacilor! :)

    Dar ca sa revin la un ton mai serios: legile stabilite in comunitati voluntare sunt (sau risca sa fie) confuze in masura in care o astfel de comunitate este incapabila sa stabileasca o legislatie coerenta si completa care sa acopere toate aspectele interactiunilor sociale.
    Si sunt (sau risca sa fie) arbitrare prin faptul ca sunt bazate pe interesele specifice ale unui grup restrans, fara a respecta principiile generale de drept. La limita, aceste legi pot chiar sa aduca atingere conceptului de proprietate, in acceptiunea libertariana a termenului… si credeti-ma, va pot oferi exemple plauzibile!

    iosiP · 11 martie 2012, 08:03 · #

  13. Dar sa va dau, totusi, un exemplu:

    1. Sa presupunem ca am dobandit o proprietate (printr-o metoda agreata de doctrina libertariana) pe arealul unei comunitati locale de crescatori de vite.

    2. Nu am posibilitatea (si nici obligatia) sa iau in calcul specificul comunitatii respective in raport cu utilizarea proprietatii mele private. Aceasta (utilizarea) este limitata exclusiv de obligatia de a nu afecta dreptul de utilizare pe care il au vecinii asupra proprietatilor personale.

    3. Folosesc – fara a deturna sau a afecta in vreun fel – cursul de apa care trece pe proprietatea mea (sau daca vreti, sap un put de mare adancime, ca sa fiu sigur ca nu pot exista obiectii) si construiesc un iaz in care cresc crapi chinezesti.

    4. Comunitatea decide ca nu este cazul sa-si mai trimita vacile la adapat in raul situat la 5km “indevale” cand exista o sursa de apa proaspata pe proprietatea lui iosiP. Prin urmare, adopta o lege in sensul ca “toate sursele de apa potabila reprezinta resurse comunitare iar proprietarii acestora au obligatia sa permita accesul vitelor la adapatori”.

    Imi permit sa intreb care ar fi, intr-un astfel de caz (poate putin exagerat dar bazat pe situatii reale), solutia propusa de dumneavoastra? Mai precis:

    a. Imi transform gradina in islaz de vite (cu implicatiile de rigoare asupra igienei si a afacerii mele cu pesti ornamentali)?

    b. Ma opun reglementarii respective pe cai legale prevazute in “statutul comunitatii” (urati-mi succes, ca sansele de a rezolva ceva ar fi in mod sigur minimale)?

    c. Astup fantana si renunt la crescatoria de pesti (cu implicatiile evidente asupra dreptului meu de a-mi folosi in mod nestingherit proprietatea)?

    d. Ma retrag (din punct de vedere juridic) din comunitatea voluntara si implicit neg autoritatea acesteia asupra proprietatii mele? Caz in care ramane de lamurit dreptul comunitatii de a ingloba (din punct de vedere administrativ, desigur) proprietatile aflate fizic pe teritoriul acesteia.

    e. Pun mana pe pusca si execut vacile (eventual si vacarii) care-mi incalca teritoriul? Asta, dupa ce m-am constituit in comunitate voluntara impreuna cu nevasta si pisica si am “legiferat” ca cei care incalca proprietatile aflate pe teritoriul comunitatii (adica gradina personala) pot fi “descurajati” cu un glont in cap?

    f. Recurg la o autoritate de reglementare situata, macar teoretic, in pozitie de neutralitate fata de interesele grupurilor din comunitatea voluntara la care fac referire?

    Recunosc, nu sunt tentat sa renunt la existenta unor legi aplicabile tuturor comunitatilor, tocmai pentru a evita abuzurile potentiale ale unor grupuri locale de interes… iar faptul ca “legile globale” mentionate anterior pot fi nedrepte nu ma face sa-mi schimb opinia: prefer un “pachet” coerent de legi (dintre care unele pot fi nedrepte, desi ramane de stabilit cine are autoritatea de a decide asupra acestui atribut) decat o multitudine de legi locale care au potentialul inerent de a incalca principiile (drepturile) generale privind viata si proprietatea!

    iosiP · 11 martie 2012, 09:12 · #

  14. “prefer un “pachet” coerent de legi (dintre care unele pot fi nedrepte)”

    In acest caz ce rost mai are discutia? Asa a aparut si poate fi “aparata” si Germania national-socialista, si Rusia sovietixa etc si China maoista etc.

    ionut · 16 martie 2012, 03:26 · #

  15. “In acest caz ce rost mai are discutia? Asa a aparut si poate fi “aparata” si Germania national-socialista, si Rusia sovietixa etc si China maoista etc.”

    Exemplele exagerate tin intotdeauna loc de argumente (atunci cand argumentele reale lipsesc).

    Intrebarile mele au fost clare, mai precis:

    1. Cum se adapteaza argumentul privind obligativitatea cunoasterii legilor in conditiile in care fiecare comunitate voluntara are propriul set de legi (posibil diferite de cele ale comunitatilor adiacente)?

    2. Cum se evita legile aberante (inclusiv cele privind incalcarea proprietatii private) generate de interesele particulare ale membrilor unei comunitati voluntare.

    3. Cum se evita hiatusul legislativ in conditiile in care comunitatile voluntare nu au calificarea necesara pentru a emite un set de legi care sa acopere toate aspectele interactiunii sociale.

    4. Cum se aplica setul de legi stabilit de catre comunitatea voluntara in cazul persoanelor care nu doresc sa faca parte din acea comunitate (dar au proprietatea situata fizic in arealul comunitatii si au dobandit acea proprietate inaintea infiintarii acesteia).

    Prefer raspunsuri concrete si complete, daca se poate?!

    iosiP · 16 martie 2012, 09:22 · #

  16. Dle iosiP,

    Puneti intrebari firesti si sistematice, dar e greu sa va raspunda cineva punct cu punct in comentarii, concret si complet.

    Pentru asta exista cartile si tratatele: va recomand in primul rand Etica libertatii a lui Rothbard, imediat disponibila. Apoi mai sunt alte surse despre cum au aparut si transformat istoric diverse sisteme legale precum Law Merchant, si cum au rezolvat probleme de tipul celor pe care le ridicati (transport etc).

    Ceea ce sustineam cand am spus ca nivelul concret de la care zgomotul devine agresiv poate fi stabilit consuetudinar presupunea respectarea principiala a proprietatii private. Rothbard incearca in cartea sa conturarea unui sistem juridic ideal. E, bineinteles, doar structura, peste care vin cutumele de care vorbeam.

    Asadar, dilemele dumneavoastra legate de confiscarea legala a iazului sunt rezolvate simplu: din punct de vedere libertarian o astfel de cutuma nu poate fi instaurata. Daca totusi se intampla, e clar ca e nedrept, asa cum sunt multe lucruri pe care le-am trait si le traim pe pielea noastra.

    Iar in cazul cu service-ul, in noua situatie data apare un conflict care inainte nu exista si e clar ca se poate rezolva fie amiabil fi in justitie, in favoarea celor din cartier (daca nivelul zgomotului este considerat prea mare), sau n favoarea service-ului (daca este considerat normal).

    Nimic nu sugereaza ca intr-o societate ideala jurisdictia sistemelor legale (oricum concurente) trebuie sa fie contigua. Orice proprietar poate iesi dintr-un sistem si alege altul, asa cum azi alegem abonamentele gsm. Ba poate chiar fi „abonat” la doua sisteme in acelasi timp, daca nu considera ca e prea mare bataie de cap si ca poate ajunge in situatii contradictorii.

    Tudor · 16 martie 2012, 12:15 · #

  17. Domnule Tudor,

    In primul rand va multumesc pentru raspuns.

    In al doilea rand imi permit sa fac o precizare: pentru mine, o doctrina (sociala, politica, etc.) este validata de felul in care raspunde intereselor divergente ale membrilor societatii. Este exact motivul pentru care incerc sa inteleg implicatiile unei eventuale adoptari a libertarianismului asupra vietii sociale.

    Iar in ceea ce priveste dialogul apreciez (caci nu-mi permit sa pretind) o pozitie consecventa din partea interlocutorului. Altfel spus, valoarea unui argument nu poate fi limitata la cazurile in care acesta sustine pozitia personala si/dar negata daca, dimpotriva, serveste discursului logic al interlocutorului. Si nu ma refer la dumneavoastra… ;)

    Nu comentez afirmatiile pe care le-ati facut in comentariul precedent (nu doresc sa fiu considerat carcotas), sunt doar curios cum va imaginati integritatea de facto a unei “comunitati voluntare” in conditiile in care membrii acesteia adereaza la seturi diferite de legi?
    Si mai ales cum rezolvati nedreptatea presupusei cutume privind iazul, in conditiile inexistentei unei instante superioare (inteleg ca negati utilitatea statului).

    iosiP · 16 martie 2012, 17:40 · #

  18. @iosiP

    Daca ti se pare ca exemplele date sunt exagerate, in opinia mea, zic ca e cazul sa te mai gandesti inca o data la preferinta pentru pachetul acela de legi “chiar si nedrepte”.

    In plus, comiti ceea ce se cheama echivocatie. Intre lege si legislatie. Iar limitarile inerente ale formatului in care dialogam nu permit raspunsuri “complete” la cele 4 intrebari. Tudor Smirna a facut o recomandare in acest sens.

    ionut · 17 martie 2012, 00:22 · #

  19. “Daca ti se pare ca exemplele date sunt exagerate, in opinia mea, zic ca e cazul sa te mai gandesti inca o data la preferinta pentru pachetul acela de legi “chiar si nedrepte”.”
    Argument care se inscrie in linia “clasica”: ai mustata? Pai vezi ca Hitler si Stalin aveau mustata deci mustata este inerent simbolul dictaturii!

    Inteleg, este mai dificil (sau incomod) sa interpretezi afirmatia mea in context – mai precis, ca optiune intre existenta unei legislatii complete si starea de incertitudine privind drepturile si obligatiile personale, generata de absenta acesteia. Asa ca recurgi la ceea ce stii/poti…

    “In plus, comiti ceea ce se cheama echivocatie. Intre lege si legislatie.”
    Pai hai sa vedem, conform DEX:

    LÉGE, legi, s. f.Normă cu caracter obligatoriu, stabilită şi apărată de puterea de stat.
    LEGISLÁŢIE, legislaţii, s. f. Totalitatea legilor unei ţări sau ale unui domeniu juridic.

    Astept sa-mi explici in ce consta “echivocatia”…

    iosiP · 17 martie 2012, 08:58 · #

  20. “Pentru asta exista cartile si tratatele: va recomand in primul rand Etica libertatii a lui Rothbard, imediat disponibila.”

    Mi-am alocat timpul necesar pentru a citi, a reciti si (sper eu) a intelege lucrarea lui Rothbard.
    Consider (in masura in care consideratiile mele prezinta importanta) ca anumite concepte expuse acolo sunt valabile in timp ce altele sunt, cu scuze pentru exprimarea directa, absurde!

    Dar intrucat, asa cum ati mentionat, formatul impus de comentarii nu permite o discutie completa prefer sa renunt la participarea la eventualele dezbateri pe tema conceptiei libertariene – si implicit la evaluarea acestei doctrine ca substitut (alternativa?) la paradigma sociala existenta.

    Cu stima,
    Costin

    iosiP · 20 martie 2012, 07:43 · #

  21. “ca optiune intre existenta unei legislatii complete si starea de incertitudine privind drepturile si obligatiile personale,”

    Orice legislatie e incompleta si, intr-un sistem etatist, ilegitima. Sistemul etatist, prin definitie, confunda “dreptul” cu “obligatia”, “privilegiul” sau “permisiunea”. In timp ce “lege nedreapta” e un paradox, “legislatie nedreapta” e un pleonasm.

    Definita ca in DEX, “legea” e ilegitima, per se!

    Mai departe, precizarea pe care ai facut-o, “o doctrina (sociala, politica, etc.) este validata de felul in care raspunde intereselor divergente ale membrilor societatii”, arata care e sursa erorii in aceasta problema. Asta deoarece ai omis cuvantul legitim: “interesele divergente legitime ale membrilor societatii”.

    ionut · 23 martie 2012, 02:04 · #

  22. Haoleu, ionut! Pai se poate?

    Daca “lege nedreapta” e un paradox inseamna ca toate legile sunt drepte prin definitie si nu vad ce motiv ai pentru a le contesta validitatea.

    Pe de alta parte daca “legislatie nedreapta” e un pleonasm sunt curios cum legile (individuale) pot fi drepte iar legislatia – adica ansamblul acestor legi – sa fie nedreapta.

    Cat despre “interesele divergente legitime” sunt curios sa aflu:

    1. Daca doua interese sunt simultan divergente si legitime, cum evaluezi care dintre ele este “mai legitim”?

    2. Ce intelegi prin “legitim”? Conform DEX:

    LEGÍTIM, -Ă, legitimi, -e, adj. 1. Care este întemeiat pe lege, care se justifică prin lege.
    Prin urmare, nu exista legimitate in absenta unor legi…

    Desigur, tot amaratul de DEX scrie ca:
    LEGÍTIM, -Ă, legitimi, -e, adj. 2. Care este justificat, îndreptăţit; just, echitabil.
    Adevarat, aici nu mai intervine recursul la lege dar apare problema definirii termenilor “justificat, îndreptăţit; just, echitabil.” Si atunci apare intrebarea: pe ce te bazezi? Pe principiile postulate de catre von Mises, Rothbard, Kinsella. et al?

    Uite, hai sa construiesc si eu o filosofie sociala bazata pe proprietate (asa, la plesneala, dar daca tot ne dam filosofi hai s-o facem pana la capat):

    1. Dumnezeu nu exista! In consecinta nu exista nici “viata dupa moarte” sau alte bla-bla-uri aferente! Omul traieste o singura viata, dupa care “trage heblul” si revine la statutul de materie organica primara.
    2. Pe timpul vietii (unica de care dispune) omul are dreptul sa beneficieze de toate facilitatile pe care le poate obtine, indiferent de metoda prin care si le adjudeca.
    3. Aceasta aspiratie este perfect legitima in masura in care este singura care, prin realizare deplina, asigura progresul speciei prin perpetuarea celui mai apt sa obtina acces la resursele rare (sesizezi asemanarea cu doctrina libertariana?).
    4. Prin urmare, proprietatea privata se defineste ca fiind ansamblul bunurilor pe care individul le poate dobandi si proteja prin actiunile proprii, indiferent de modul in care le-a obtinut.

    Ai vreo problema cu aceasta expunere logica (sumara, ca nu ma obosesc sa creez o paradigma completa – si oricum inaplicabila – doar de dragul unei discutii cu tine)?
    Da, uitam de faza cu “drepturile naturale” stabilite de unii sau altii (despre care as putea argumenta ca incearca sa-si protejeze proprietatea personala fata de consecintele adoptarii principiilor mele de “drept natural”)? Pai “dreptul natural” imi spune ca perpetuarea familiei mele (a liniei mele genetice) este prioritara… hai ca eu vin cu parul, pe tine te astept cu Kinsella!

    iosiP · 23 martie 2012, 09:15 · #

  23. “Legea nedreapta” e un simulacru, nu e lege! Legea (ca principiu si nu ca “norma juridica” in vigoare la un moment dat) trebuie sa fie valabila pentru toti oamenii tot timpul oriunde si oricand si sa nu discrimineze. Sursa legii e proprietatea.

    Ei bine derapajul de la definitia de mai sus poarta numele de “legislatie” care este suma unor “norme juridice” de regula ilegitime.

    Adica, conform definitiei nr.1 din dictionar, o lege de genul “spanii vor fi inchisi in lagare de concentrare si biciuti saptamanal” e legitima! De fapt acesta este si “argumentul” colectivistilor-etatisti: “asa e legea domn’e!”

    Precum bine se observa “legitim” e un termen cu inteles polisemantic (conform dictionarului), dar, de facto, acesta este o pervertire a termenului. Nu orice “lege” (in sensul de norma juridica in vigoare) este legitima si invers: exista actiuni perfect legitime care sunt ilegale. Aceasta, repet doar in cazul organizarii in sistem etatisto-colectivist. “Legal” se confunda cu “legitim” (ca in definitia din dictionar) doar intr-o societate anarho-capitalista.

    In ceea ce priveste filozofia sociala expusa am o problema cu ea si anume: e o expunere ilogica, contradictorie, (in ciuda pretentiei tale declarate), adica ea se bazeaza pe agresiunea proprietatii, nicidecum nu e bazata “pe proprietate” asa cum afirmi tu. Esti in stare sa intelegi conditionarea logica negativa inerenta, suficienta si necesara in definirea notiunilor de drept si de legitimitate?

    In timp ce e legitim sa-mi deschid un magazin langa magazinul tau, cu exact acelesi produse si cu preturi mai mici, sa-ti “fur clientii” si astfel tu sa suferi pierderi si sa dai faliment (in acest caz interesele noastre sunt divergente evident dar perfect legitime), e ilegitim sa-ti dau foc la magazin. “Cota de piata” nu e proprietatea ta ca sa ai vreun drept asupra ei (la fel cum, in cazul calomniei, “imaginea ta” nu e proprietatea ta, ci e suma/rezultanta parerilor celorlalti despre tine, astfel incat n-ai nici un drept asupra ei)! Astfel incat orice actiune din partea altuia (care exclude initierea violentei fizice directe sau indirecte) avand ca scop micsorarea cotei de piata pe care o ai tu la un moment dat, e legitima.

    Daca intelegi ca lucrurile stau asa si mai intelegi si de ce stau asa ai inteles cum e cu drepturile si legitimitatea. Daca nu, nu. De aici inainte putem deveni si moralisti, psihologi si ce mai vrei tu si sa discutam despre moralitatea actiunilor etc.

    P.S. Legitim n-are grad de comparatie. Nu exista “mai legitim” sau mai “putin legitim”.

    P.S.1 Libertarianismul nu exclude violenta, din contra, o considera legitima, dar doar in scop defensiv, de retaliere. Cu alte cuvinte, considera perfect legitim ca parul tau (ilegitim) sa fie intampinat cu “shotgun”-ul meu legitim.

    ionut · 24 martie 2012, 04:41 · #

  24. Intrebare: “Daca doua interese sunt simultan divergente si legitime, cum evaluezi care dintre ele este “mai legitim”?”
    Raspuns: “P.S. Legitim n-are grad de comparatie. Nu exista “mai legitim” sau mai “putin legitim”.”
    Multumesc, stiam, motiv pentru care am pus expresia intre ghilimelele de rigoare! Recunosc, preferam un raspuns in locul unui comentariu gratuit despre o eroare de exprimare inexistenta!

    “In ceea ce priveste filozofia sociala expusa am o problema cu ea si anume: e o expunere ilogica, contradictorie, (in ciuda pretentiei tale declarate), adica ea se bazeaza pe agresiunea proprietatii, nicidecum nu e bazata “pe proprietate” asa cum afirmi tu.”
    Nicidecum! Am adaugat doar la criteriile legitime de dobandire a proprietatii inca unul care spune ca aceasta poate fi dobandita prin preluare fortata!
    Iar daca-mi aduci argumentul “drepturilor naturale” imi permit sa intreb ce drept poate fi mai natural decat asigurarea perpetuari liniei mele genetice, expulzandu-te eventual de pe terenul apropriat prin “homesteading”?
    Chiar crezi ca faptul ca tu ai ajuns “acolo” cu ceva timp inainte si ai construit un gard ar putea sa ma opreasca?

    Pe de alta parte, cu referire la “shotgunul” tau legitim, cred ca ai inteles gresit: am expus o posibila filozofie sociala bazata pe alte criterii de proprietate decat cele acceptate de catre libertarieni. Nu am afirmat vreodata ca sunt adeptul acestei teorii, am vrut doar sa subliniez ca premisele de la care pleaca libertarienii pentru a ajunge la anumite concluzii ar putea fi inlocuite de altele (care ar conduce la concluzii diferite, desigur).

    Sau altfel spus, inainte de a discuta despre detaliile concluziilor bazate pe premisele libertariene ar fi cazul sa-mi demonstrezi de ce acestea sunt “infailibile” (observa te rog ghilimelele, ca sa nu avem discutii privind semantica termenilor)!

    iosiP · 24 martie 2012, 14:28 · #

  25. Din moment ce am expus in primul paragraf definitia legitimitatii si sursa ei:

    1)Comentariul nu era despre eroarea de exprimare, ci despre eroarea conceptuala de continut al expresiei “mai legitim”.

    2)“Preluarea fortata” este, per se, ilegitima, pentru ca nu trece testul “universalitatii”. Tu insuti (si nici un alt individ) n-ai cum sa argumentezi credibil asta, din moment ce nici tu nu o crezi (sau, mai bine zis, apriori esti convins de contrariul). De fapt nu poti sa sustii “alienabilitatea” proprietatii asupra propriului corp (“selfownership”, punctul de plecare al discutiei despre proprietate ca sursa a legitimitatii si legii) fara sa te contrazici. E poate un pic mai greu de inteles, dar afirmatia ta ca “tu nu esti proprietarul propriului corp” e o contradictie in sine.

    Putina “infailibilitate”:

    mises.ro/224/

    ionut · 25 martie 2012, 04:00 · #

  26. Prin “mai legitim” am vrut sa evidentiez situatiile in care dreptul meu (legitim) intra in conflict cu dreptul tau (tot legitim).
    Voi incerca sa exemplific in speranta ca raspunsul tau NU se va referi strict la critica exemplului ales in loc sa ofere o perspectiva generala asupra situatiei:
    a. O persoana este urmarita de talhari si stie ca urmeaza sa fie batuta crunt (sau chiar ucisa) daca este prinsa. Din interesul (legitim) de a-si scapa pielea (propriul corp, asupra caruia dispune de proprietate) sare gardul pe proprietatea mea.
    b. Eu, folosind dreptul legitim de a-mi proteja proprietatea, am plantat acolo cateva mine anti-personal (sau macar cateva capcane pentru lupi, asta ca sa nu exageram).
    Ce prevaleaza, dreptul persoanei de a-si proteja bunul cel mai de pret (propriul corp) sau dreptul meu de a-mi proteja proprietatea?

    Sau altfel: Ghita sare gardul pentru a-mi fura o gaina. Desigur, actiunea sa nu este legitima dar dreptul sau asupra propriului corp nu a fost afectat de decizia pe care a luat-o (sau a fost?). Eu mi-am amenajat proprietatea instaland un gard electrificat in jurul cotetului (actiune legitima?) iar Ghita isi da obstescul sfarsit la contactul cu acesta. Cum comentezi?
    Intreb pentru ca acelasi Rothbard sustinea stabilirea unui maxim al pedepsei aplicate pentru fiecare actiune ilegitima, cu argumente pe care nu le repet (sunt convins ca le cunosti mai bine decat mine). Si nu cred ca ar fi considerat executia prin electrocutare o pedeapsa echitabila pentru furtul unei gaini ;)

    iosiP · 25 martie 2012, 07:33 · #

  27. Comentez intr-un singur fel posibil: Ghita insusi s-a situat in afara dreptului. Nu eu l-am pedepsit, ci “s-a pedepsit” singur, deci discutiile despre “proportionalitatea pedepsei” sunt irelevante in acest caz.

    ionut · 26 martie 2012, 02:37 · #

  28. Multumesc pentru opinie.

    Pe de alta parte sunt curios sa stiu cum evaluezi situatia din primul exemplu?

    P.S.1. Dicutiile despre proportionalitatea pedepsei ar putea fi interesante – recunosc, este unul dintre aspectele din lucrarea lui Rothbard fata de care am retineri.

    P.S.2. Studiez inca textul propus in linkul din 25. Recunosc, nu este ceva care sa poata fi asimilat si evaluat in urma unei lecturi “in diagonala”. Voi reveni, daca nu te deranjeaza, dupa finalizarea lecturii si formarea unei opinii.

    iosiP · 26 martie 2012, 06:17 · #

  29. Am si eu o intrebare, domnul Alexandru Patruti este una si aceeasi persoana cu consilierul de stat pe probleme economice al primului ministru?

    Nu de alta dar asta ar explica destule…

    iosiP · 28 martie 2012, 15:30 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)