Etica protecţiei mediului
Introducere
Devine evident faptul că în ultimele decenii ecologia, sub toate formele sale, de la conservarea ecosistemelor la managementul durabil, capătă o influenţă din ce în ce mai mare asupra vieţii cotidiene. Diverse grupări ecologiste apar aproape în fiecare zi şi emit fel de fel de teorii cu privirea la necesitatea protejării mediului în care trăim. Se poate spune că nu numai opinia publică a fost receptivă la aceste idei, deoarece ele apar frecvent şi în agenda politică a diverselor partide.
Datorită acestor motive, obiectivele principale ale articolului de faţă sunt, pe de o parte, analiza legislaţiei de mediu, văzută ca rezultat al tezelor ecologiste, din perspectiva a cinci principii etice universal aplicabile şi pe de altă parte, propunerea unei soluţii juridice mai bune pentru rezolvarea conflictelor legate de protejarea mediului înconjurător. Pe baza propunerilor unor autori ca W. Block (2008, p. 42-62) şi M. N. Rothbard (1997, p. 121-170), se va sublinia necesitatea definirii clare şi a apărării drepturilor de proprietate privată. Se vor menţiona de asemenea avantajele şi dezavantajele actualei legislaţii de mediu în comparaţie cu fosta metodă anglo-saxonă de aducere a oricărui caz de poluare în instanţă de către cei implicaţi. Pe lângă acestea, lucrarea va încerca să interpreteze succesul actual al mişcării ecologiste pe fondul unei denaturări a ideii de drept natural.
Având în vedere faptul că cercetarea de faţă are preponderent o dimensiune teoretică, calitativă, metodologia utilizată va fi studiul literaturii de specialitate şi analiza critică.
Pe scurt, articolul îşi propune să arate, analizând în baza unor principii universale de drept şi a teoriei drepturilor naturale, că actuala legislaţia de mediu prezintă anumite aspecte negative. Ca şi alternativă la acest gen de legislaţie va fi propusă metoda tradiţională anglo – saxonă, utilizată între anii 1820 - 1830, în care fiecare caz de poluare era reclamat în instanţă ca şi conflict între doi indivizi. De asemenea, se va sublinia necesitatea ca poluatorul să plătească daune celui păgubit.
Concluzia acestei cercetări este că premisele ecologiste ridică anumite probleme etice şi că legislaţia de mediu nu este în esenţă cel mai bun mijloc juridic de a rezolva problemele legate de poluare, ci mai degrabă rezultatul unei degradări a conceptului de drept. Pentru o mai bună protejare a mediului înconjurător este necesară definirea clară şi implementarea drepturilor de proprietate privată, în spiritul principiilor etice universale.
1. Analiza legislaţiei de mediu din perspectiva principiilor etice
Principalul instrument pe care autorităţile îl au la dispoziţie pentru implementarea politicilor de mediu este legislaţia. Deşi poluarea (sub diversele ei forme) reprezintă o problemă reală şi apare necesitatea unor mijloace legale de constrângere care să compenseze potenţialele victime ale acestui fenomen, întrebarea care se poate pune în cazul de faţă este dacă într-adevăr reglementările pentru protecţia mediului sunt instrumentul legal optim pentru a rezolva această problemă? Există alternative pentru legislaţia de mediu?
Soluţia alternativă pe care voi încerca să o propun, inspirată din teoria liberală juridică şi economică (Rothbard 1997; Block 2008), este oferirea posibilităţii persoanelor private de a acţiona poluatorii în instanţă. Această alternativă bazată pe principiul liberal al nonagresiunii este departe de a fi nouă, ea aplicându-se mai mult sau mai puţin în Statele Unite şi în Marea Britanie între anii 1820-1830 (Block 2008, p. 48-49)[1]. Aparent, procesul se desfăşura în felul următor: un cetăţean dădea în judecată o companie sau un alt individ reclamând efectele poluării asupra sa sau asupra proprietăţii sale, instanţa dând de cele mai multe ori dreptate cetăţenilor şi emiţând un ordin de stopare a agresiunii şi de despăgubire a victimei. Totuşi, înainte de a detalia procesul de acţionare în instanţă a actorilor privaţi, trebuie să argumentăm de ce ar fi acesta de preferat legislaţiei actuale de mediu.
În urma analizei unei părţi a literaturii în domeniu (Rothbard 1997; Block 2008; Reisman 2001; Reisman 2002; Barnett 1977), un posibil răspuns ar fi că acţionarea în instanţă respectă[2] un set de principii etice/normative, spre deosebire de legislaţie care în anumite cazuri încalcă acest set fundamental de principii[3]. Cadrul general de principii mai sus menţionat se compune din: principiul respectării proprietăţii private (1) şi principiul nonagresiunii (2) (care sunt practic cele două feţe ale aceleiaşi monede[4]) şi încă 3 principii care reies din aplicarea specializată a acestora, respectiv: principiul răspunderii personale (3), principiul proporţionalităţii (4) şi principiul demonstrării cauzalităţii (5). În cele ce urmează, fiecare principiu va fi detaliat, cu referire la cele două variante juridice alternative, legislaţia de mediu versus acţionarea în instanţa a poluatorilor individuali.
1.1 Principiul respectării proprietăţii private
Este extrem de important de punctat faptul că soluţionarea oricărei dispute legale cu privire la degradarea mediului înconjurător trebuie să pornească de la drepturile de proprietate ale indivizilor implicaţi. Astfel, sintagma A îl acuză pe B că poluează trebuie să respecte următoarea logică: o anumită acţiune a lui B a avut ca rezultat infestarea sau vicierea proprietăţii lui A[5] cu materii chimice reziduale, cu deşeurilor industriale, gaze nocive etc.. Prin urmare, pare rezonabil, în cazul de faţă, ca B să îl compenseze pe A pentru pierderile suferite. Pornind de la acest principiu se poate pune o întrebare fundamentală. Este posibil ca în cazul anterior, un anumit individ C să îl acuze pe B de degradarea mediului înconjurător, atâta timp cât proprietatea lui C nu a fost direct afectată în nici un fel de acţiunile poluante ale lui B? Rămânând în logica respectării drepturilor de proprietate răspunsul ar fi unul negativ. Cu toate acestea, diversele ONG-uri de mediu care fac lobby pe lângă autorităţi pentru a adopta reglementări cu privire la protecţia mediului[6], în cvasitotalitatea cazurilor, nu deţin drepturi de proprietate asupra zonelor poluate. Un exemplu interesant aici ar fi cererea organizaţiilor Greenpeace şi Agent Green de a stopa construirea drumului naţional 66A sub acuzaţia că acesta ar „distruge ultimul Peisaj Forestier Intact” din Europa (Stop DN 66A – Salvaţi munţii Retezat de Asfalt 2010). Din punct de vedere al drepturilor de proprietate privată, această acuzaţie este nefondată deoarece grupările ecologiste nu deţin în proprietatea lor pădurea respectivă. Acţiunea lor este deci, în această logică, una abuzivă.
Evident, acesta nu este singurul exemplu în care drepturile de proprietate sunt ignorate total de către reglementările de mediu. Spre exemplu legislaţia din România cu privire la deşeurile de ambalaje[7] (care nu reprezintă altceva decât transpunerea Directivei Europene 94/62/CE în legislaţia naţională) menţionează obligaţia producătorilor de a suporta costurile colectării/valorificării deşeurilor. Analizând pe scurt ciclul produsului de la producător la consumator, putem observa clar că ambalajul devine deşeu, nu în momentul în care este „pus pe piaţă[8]” de către producător ci după folosirea lui de către consumator. Astfel produsul devine deşeu atunci când este în posesia consumatorului (acesta fiind responsabil de utilizarea bunului respectiv), prin urmare consumatorul (nu producătorul) ar trebui să suporte costurile de degradare a mediului datorate aruncării neadecvate a acestor ambalaje, în concordanţă cu principiul respectării proprietăţii private. Forţarea producătorilor prin lege să plătească aceste costuri nu poate fi cauzată în ultimă instanţă decât de faptul că aceştia dispun de mai multe resurse decât consumatorii individuali şi că sunt mult mai uşor de urmărit şi taxat (Rothbard 1997, p. 144).
Cu privire la aplicarea drepturilor de proprietate în cazul degradării mediului înconjurător, Rothbard (1997, p. 145) evidenţiază un aspect mai subtil în acest sens. În conformitate cu viziunea lui John Locke, modalităţile neagresive de dobândire a proprietăţii sunt schimbul, transferul unilateral şi utilizarea unor resurse anterior nealocate (eng. „homesteading”). Rothbard sugerează că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată şi a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „şi-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetăţean îşi cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii şi dă în judecată fabrica pentru poluare, în raţionamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obţină câştig de cauză în instanţă, decât dacă actualmente fabrica poluează la un nivel mai mare decât nivelul iniţial. De asemenea, în lucrarea sa Rothbard dă exemple de cazuri concrete în care anumite procese au fost soluţionate în această manieră[9].
1.2 Principiul nonagresiunii
După cum am menţionat anterior, acest element normativ fundamental cu privire la nonagresiune este practic o reformulare a principiului universal aplicabil al respectării proprietăţii private. Principiul nonagresiunii poate fi sugerat pe scurt în următorul fel „nici o acţiune nu trebuie considerată ilicită sau ilegală, şi deci interzisă prin lege, atâta timp cât acţiunea respectivă nu reprezintă o agresiune concretă, fizică[10], la adresa unei persoane sau a proprietăţii acesteia (Rothbard 1997, p. 127)”. Poluarea, prin faptul că dăunează concret, fizic, proprietăţii individuale private, se încadrează în această definiţie şi ar trebui în mod normal ca poluatorul să poată fi acuzat în instanţă. Cu toate acestea, legislaţiile „preventive”, respectiv cele care au ca scop împiedicarea unei posibile situaţii viitoare de poluare, devin ele însele agresive[11] pentru cei afectaţi. Majoritatea legislaţiilor actuale îmbracă această formă preventivă, următorul citat din Directiva Europeană 94/62/CE fiind sugestiv:
„... pentru a preveni orice impact al acestora (deşeurilor de ambalaje) asupra mediului sau pentru a reduce un astfel de impact, asigurând astfel un grad ridicat de protecţie a Mediului ... Întrucât cel mai bun mijloc de a preveni producerea deşeurilor de ambalaje este de a reduce volumul general al ambalajelor. ”
Este clar că o asemenea formulare a legislaţiei instituţionalizează agresiunea şi frânează în ultimă instanţă progresul economic. Mai mult, reducând la absurd, pentru a „preveni orice impact al acestora (deşeuri de ambalaje)” singura soluţie este să renunţăm la ambalaje în totalitate. Evident, aceeaşi logică poate fi folosită şi pentru restul proceselor productive. Este clar în acest caz că legislaţia de mediu devine o îngrădire a libertăţii economice individuale[12]. Cu toate acestea, mai mulţi specialişti (Block 2008, p. 45-60) susţin că nu există motive temeinice să presupunem că libertatea economică (şi principiul laissez-faire) şi ecologismul ar fi concepte antagoniste. Chiar din contră, în opinia acestora, piaţa liberă este probabil cel mai eficient mecanism de protejare a mediului.
1.3 Principiul răspunderii personale
Deşi probabil cel mai simplu şi mai evident, acest principiu se poate exprima pe scurt în cuvintele lui Ludwig von Mises „Only individuals think. Only individuals act” (Von Mises 1951, p. 133). Astfel, principiul răspunderii personale reprezintă aplicarea conceptului de individualism metodologic în sfera juridică. Detaliind, putem spune că în faţa justiţiei individul trebuie să răspundă strict pentru rezultatele acţiunilor sale. Cu toate acestea, principiu mai sus enunţat, deşi intuitiv corect, este ignorat totalmente când vine vorba de problemele privind mediul înconjurător. Cele mai bune exemple în acest caz sunt încălzirea globală şi distrugerea stratului de ozon (Reisman 2002). Este posibil ca un singur individ, prin acţiunile sale de zi cu zi, să producă încălzirea globală sau distrugerea stratului de ozon[13]? Pare evident că orice acţiuni ar întreprinde un singur om, el este incapabil să producă acele fenomene climatice. Teoria ecologiştilor propune ideea că acţiunea globală a tuturor indivizilor ar produce pe termen lung aceste modificări climatice, considerând necesar ca statul să adopte legislaţie cu scopul de a reduce emisiile de poluanţi în atmosferă. Totuşi, obligarea cetăţenilor să plătească taxe uriaşe pentru prevenirea acestor fenomene, având în vedere că acţiunile lor individuale nu pot cauza apariţia încălzirii globale pare total arbitrară din punct de vedere juridic. Anumiţi autori (Reisman 2002) sugerează că în cazul în care un asemenea fenomen apare ca şi consecinţă strictă a acţiunii tuturor fiinţelor umane per ansamblu acesta ar trebui privit mai degrabă ca un „fenomen de forţă majoră[14]”, o manifestare aflată în afara controlului fiinţelor umane. Această viziune pare să fie oarecum mai aproape de adevăr.
1.4 Principiul proporţionalităţii
În concordanţă cu principiile mai sus enunţate, scurta analiză juridică realizată până în momentul de faţă a ajuns la concluzia că un individ este liber să întreprindă orice acţiune doreşte atâta timp cât aceasta nu are ca rezultat deteriorarea, concretă/fizică a proprietăţii private a altor indivizi (principiile 1 şi 2). În cazul în care o persoană a agresat unul sau mai mulţi indivizi, aceasta trebuie să răspundă în faţa justiţiei pentru rezultatele acţiunilor sale individuale. În această fază a analizei teoretice apare o întrebare importantă: cum trebuie agresorul să îndrepte situaţia creată de acţiunile sale?
Pentru a răspunde la întrebarea respectivă, putem invoca principiul restituţiei (pure[15]). Astfel, conform principiului restituţiei[16], dacă un individ A deteriorează prin poluare proprietatea lui B, A este obligat să îi restituie lui B contravaloarea daunelor respective. Acţionarea în instanţă a lui A de către B este în perfectă concordanţă cu acest principiu spre deosebire de legislaţia de mediu, care îl încalcă flagrant. Sub dictonul aparent corect „poluatorul plăteşte”, raţionamentul merge mai departe cu întrebarea poluatorul plăteşte cui? Conform principiului restituţiei poluatorul este obligat să plătească victimei contravaloarea daunelor, pe când în conformitate cu cvasitotalitatea reglementărilor de mediu, banii de la poluator ajung la bugetul de stat. De exemplu, în România majoritatea taxelor de mediu ajung la Administraţia Fondului pentru Mediu[17]. Întrebarea este cât la sută din aceste fonduri ajung la victimele poluării, respectiv indivizii privaţi care au fost agresaţi de către poluatori? Având în vedere că Administraţia Fondului pentru Mediu utilizează fondurile colectate pentru „a susţine şi realiza proiecte prioritare pentru protecţia mediului”[18], este clar că avem de-a face cu o procedură de redistribuire şi în nici un caz una de restituire. Este important de realizat că din punct de vedere juridic (respectând principiul proporţionalităţii) poluatorul nu a agresat societatea, ci victima concretă a cărei proprietate a fost deteriorată.
Pe lângă cele menţionate mai sus, utilizarea principiului restituţiei via acţionarea în instanţă ar avea următoarele avantaje (Rothbard 1997):
a) Ar acorda asistenţă şi justă compensare victimelor afectate de poluare;
b) Posibilitatea de a primi compensare ar încuraja eventualele victimele să fie vigilente şi să reclame cazurile de poluare;
c) Ar exista anumite reguli clare[19] pe baza cărora s-ar calcula daunele ce trebuie suportate de poluatori (respectiv preţul proprietăţii afectate). Agenţii poluatori ar putea astfel să calculeze relativ clar „costul poluării”.
d) Consumatorii ar plăti mai puţin prin reducerea sau anularea taxelor de mediu. Este clar că deşi producătorii sunt momentan taxaţi sub pretextul protejării mediului, o anumită parte din taxă va fi transmisă mai departe consumatorilor prin intermediul preţurilor crescute. Mai mult, cheltuielile actuale ale uriaşelor birocraţii de mediu ar putea fi mult reduse, diminuând astfel şi cheltuielile statului.
1.5 Principiul demonstrării cauzalităţii
Ultimul concept pe care îl vom include în analiza juridică este principiul demonstrării cauzalităţii. Reclamantul, în concordanţă cu acest principiu, trebuie să dovedească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” o relaţie de cauzalitate strictă între acţiunea acuzatului şi încălcarea drepturilor sale (Rothbard 1997, p. 142)[20]. Mai mult, sarcina de a aduce probe rămâne asupra reclamantului, orice acuzat considerându-se „nevinovat până la proba contrară”. Aplicând acest principiu în cazul degradării mediului înconjurător am obţine următoarea situaţie (Rothbard 1997, p. 157): A îl acuză pe B de poluare. Pasul 1: (a) În cazul în care poluarea este observabilă cu ochiul liber agresiunea este evidentă (b) Dacă din contră, poluarea nu poate fi detectată prin intermediul simţurilor umane, A este obligat să demonstreze că această poluare „invizibilă” îl afectează negativ (concret/fizic) în vreun fel[21]. Pasul 2: A trebuie să dovedească cauzalitatea dintre agresiunea înfăptuită asupra proprietăţii sale şi acţiunile lui B.
Cu toate că puţini ar contrazice în principiu aceste norme juridice, mai mult sau mai puţin intuitive, legislaţia de mediu în multe cazuri ignoră demonstrarea cauzalităţii. Un exemplu în acest sens este că demonstrarea faptului că încălzirea globală e cauzată de poluare este departe de a fi „dincolo de orice îndoială rezonabilă”[22]. Cu toate acestea, s-au adoptat numeroase reglementări care vizează acest aspect.
Am analizat cele 5 principii universale de drept cu scopul de a sugera necesitatea respectării lor şi în cazul protecţiei mediului înconjurător.
Pentru a nu crea confuzie se poate menţiona că idea de bază a acestui capitol nu este că poluarea nu ar trebui combătută, ci că mijloacele şi motivele actuale pentru combaterea poluării ridică anumite probleme. Motivul juridic pentru care poluatorii ar trebui sancţionaţi este că aceştia deteriorează în mod concret şi agresiv proprietatea celorlalţi indivizi (Cordato 2004). În locul legislaţiei s-ar putea folosi un alt mijloc legal, respectiv acţionarea în instanţă pe baza deteriorării proprietăţii private, alternativă existentă în orice sistem juridic şi care poate fi în principiu utilizată de cetăţeni pentru a combate poluarea (Rothbard 1973, p. 265). Adoptarea de reglementări de mediu nu reprezintă o soluţie optimă pentru problematica poluării, deoarece acestea nu sunt în spiritul principiilor universale de drept mai sus menţionate. Astfel, sugestia acestui subcapitol ar fi utilizarea unor mijloace juridice mai bune – acţionarea în instanţă a poluatorilor – cu scopul de a stopa degradarea proprietăţii private a indivizilor. Cu alte cuvinte, s-a încercat propunerea unui cadru legal alternativ pentru rezolvarea poluării ca şi conflict interpersonal între doi sau mai mulţi indivizi care încearcă să utilizeze aceeaşi resursă rară pentru a-şi realiza scopurile. În concordanţă cu această viziune, poluarea nu mai este o chestiune de „distrugere a mediului înconjurător”, ci devine o chestiune de rezolvare a unui conflict uman pentru utilizarea unei resurse fizice rare (Cordato 2004).
2. Mişcarea ecologistă ca rezultat al denaturării conceptului de drept
Dacă mai sus am încercat propunerea unei alternative de interpretare legală a disputelor privind degradarea mediului înconjurător, este necesar să menţionăm că în momentul de faţă această viziune nu este utilizată şi că principala modalitate legală de „rezolvare”[23] a problemei poluării este prin intermediul legislaţiei administrative[24]. Trebuie subliniat, chiar dacă spaţiul lucrării de faţă nu permite aprofundarea subiectului, că mişcarea îndreptată către protecţia mediului s-a produs în paralel cu o denaturare a conceptului de drepturi. Se poate spune că iniţial drepturile naturale erau considerate drepturi negative. Astfel, singura limită asupra exercitării acestor drepturi este cea de a nu împiedica posibilitatea celorlalţi indivizi de a-şi exercita aceleaşi drepturi (Hamowy 2004). Mai simplu spus, libertatea poate fi considerată posibilitatea de a întreprinde orice acţiuni atâta timp cât nu-i afectezi negativ pe ceilalţi.
Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm explozia numărului de drepturi „pozitive” din ultimele decenii. Astfel, un drept pozitiv nu se referă la o interdicţie legală de tipul „Să nu ....”, ci din contră, oferă un privilegiu legal celui în cauză, determinând alţi indivizi să acţioneze pozitiv într-un anumit fel. Un exemplu tipic este „dreptul la serviciile medicale” prin care un cetăţean are dreptul de a beneficia de aceste servicii, obligând restul cetăţenilor să suporte costurile. Totuşi probabil cel mai sugestiv exemplu al acestui proces de denaturare a conceptului de drepturi poate fi considerată adăugarea de către Franklin Roosevelt la cele două drepturi naturale „libertatea de exprimare” şi „libertatea cu privire la religie” a altor două alte două drepturi pozitive respectiv „libertatea de a nu fi supus privaţiunilor (freedom from want)” şi „libertatea de a nu te teme (freedom from fear)”. Un asemenea drept ca „libertatea de a nu fi supus privaţiunilor” (care este indisociabil de conceptul de „stat al bunăstării sociale”) este problematic din mai multe puncte de vedere[25], însă această discuţie depăşeşte scopul prezentei lucrări. Alt exemplu din aceeaşi categorie poate fi considerat Art. 25 din Declaraţia ONU a drepturilor omului care menţionează că un individ are dreptul la „un nivel de trai adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea sa şi a familiei sale.”
În mod evident, ecologiştii au profitat de pe urma acestei denaturări a conceptului de drept, considerând că deţin tot felul de drepturi pozitive. Ideea pe care aceştia o promovează este că omul are dreptul la un „mediu curat” şi astfel orice deteriorare a acestuia trebuie pedepsită (de către stat, care acţionează ca apărător al mediului) indiferent de circumstanţe[26]. Mai mult, susţinătorii acestor idei au în cvasitotalitatea cazurilor o viziune deformată asupra drepturilor de proprietate, tinzând să realizeze o colectivizare a resurselor naturale (un fel de „moştenire colectivă a omenirii”[27]), indiferent în posesia cui se afla acestea în realitate (Hamowy 2004, p. 163). Acest mod de gândire poate duce la concluzii şi situaţii bizare, cum ar fi pretenţia cuiva de a nu fuma la tine în casă deoarece deteriorezi calitatea aerului care e un bun public. Această concluzie, mai mult decât discutabilă, rezultă în ultimă instanţă din „dreptul” pozitiv al oamenilor la un mediu curat.
Chiar şi în ţara noastră acest drept este garantat prin Art. 35 din Constituţie - Dreptul la un Mediu Sănătos:
„(1 )Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”
Mai mult, conform paragrafului (3) din articol, orice individ sau companie are datoria legală de a ameliora mediul, datorie care este într-un anumit sens o contradicţie în termeni, deoarece în esenţă ecologiştii consideră că activitatea antropică este antagonistă procesului natural. Astfel, dacă mediul ajunge la un echilibru natural doar în lipsa intervenţiei umane, atunci orice tentativă umană de a ameliora mediul este, prin ipoteză, dăunătoare.
Am simţit nevoia acestei discuţii cu privire la drepturi, deoarece propunerea de a trata poluarea ca şi conflict interpersonal pentru folosirea aceleiaşi resurse în scopuri diferite, este făcută în spiritul dreptului natural. Implementarea strictă a drepturilor negative este esenţială pentru a putea rezolva problema poluării respectând principiile legale mai sus menţionate.
Urmând sugestiile făcute, scopul politicii publice de mediu ar deveni crearea şi îmbunătăţirea cadrului instituţional premergător funcţionării pieţei. Intervenţia guvernamentală s-ar limita, cel mult[28], la definirea şi implementarea drepturilor de proprietate privată. Înţelegând aceste aspecte, se poate afirma că poluarea nu este o chestiune de eşec al pieţei, cum se afirmă destul de des în ultima perioadă, ci un eşec instituţional, însăşi instituţia proprietăţii private nefiind complet pusă în aplicare (Cordato 1997, p. 2).
Concluzii
Lucrarea de faţă a analizat, în baza unor principii etice (normative) universal aplicabile, avantajele şi dezavantajele actualei legislaţii de mediu. Ca posibilă alternativă s-a propus metoda folosită în ţările anglo-saxone în anii 1820-1830, respectiv aducerea oricăror probleme de poluare în faţa instanţei ca şi conflict între doi sau mai mulţi indivizi. Astfel, s-a constatat că sistemul legal actual nu respectă întotdeauna principiul proprietăţii private, că poluatorul nu este obligat să restituie victimei daunele datorate şi că victima nu este supusă întotdeauna poverii de a demonstra dincolo de orice îndoială că poluatorul a prejudiciat-o prin acţiunile sale. De asemenea, s-a făcut o scurtă discuţie cu privire la drepturile naturale şi s-a arătat că legislaţia actuală de mediu este mai degrabă legislaţie pozitivă (administrativă) şi nu are ca ultim scop garantarea posibilităţii de a întreprinde orice acţiuni, atâta timp cât nu-i afectez negativ pe ceilalţi. Se poate spune, într-un oarecare sens că mişcarea ecologistă recentă şi succesul acesteia, materializat în corpul de legi de mediu aprobate, au fost posibile pe fondul acestei denaturări a conceptului de drept natural.
În ultimă instanţă, lucrarea a subliniat necesitatea delimitării clare a drepturilor de proprietate şi a punerii lor în aplicare. În plus, deoarece din punct de vedere economic problemele de poluare sunt conflicte interpersonale, pare normal ca şi din punct de vedere legal să fie tratate similar cu toate celelalte conflicte interpersonale de deteriorare a proprietăţii. Ca şi părere personală aş sublinia că mişcarea ecologistă în ultima vreme a luat o turnură relativ neplăcută. Se poate spune că aceasta a devenit mai degrabă o mişcare anti –capitalistă, anti – progres şi anti – dezvoltare. Lucrul surprinzător este că această viziune nu a influenţat doar opinia publică, ci şi decidenţii politici care au creat legislaţie în acest sens. Ceea ce am încercat să arăt în această lucrare este că viziunea ecologistă nu respectă în mod necesar principiile etice fundamentale şi că o mai bună delimitare şi implementare a drepturilor de proprietate sunt esenţiale şi indispensabile pentru protejarea mediul înconjurător.
Bibliografie
Barnett, Randy E., (1977), „Restitution: A New Paradigm of Criminal Justice”, Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, ed. Cambridge, Mass.: Ballinger.
Block, Walter , (2008), „Reconstrucţia Libertăţii”, Libertas Publishing, Bucureşti.
Constituţia României, TITLUL II, Cap. II, Art. 35. Disponibilă la: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2. [ 11 Noiembrie 2011].
Cordato, Roy, (1997), „Market-Based Environmentalism and the Free Market – They’re Not the Same”, The Independent Review, Vol. I, No. 3, ISSN 1086-1653.
Cordato, Roy, (2004), „Toward an Austrian Theory of Environmental Economics”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.
DIRECTIVA 94/62/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI, Art.1, Paragraf (1). Disponibilă la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri =CONSLEG:1994L0062:20090420v:RO:PDF. [ 11 Noiembrie 2011].
Hamowy, Roy, (2004), „Some Comments on the Rhetoric of the Environmental Movement”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.
Hoppe, Hans Hermann (1999), „The private production of defense”, Journal of Libertarian Studies, p. 27 – 52. Disponibilă la http://mises.org/journals/jls/14_1/14_1_2.pdf. [ 11 Noiembrie 2011].
Reisman, George, (1990), „CAPITALISM: A Treatise on Economics”, Jamesons Books, Ottawa, Illinois.
Reisman, George, (2001), „Environmentalism Refuted”, Mises Daily. Disponibil la: http://mises.org/daily/661. [ 11 Noiembrie 2011].
Reisman, George, (2002), „Environmentalism in Light of Menger and Mises”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 5, No. 2.
Rothbard, Murray Newton, (1973), „For a New Liberty: The Libertarian Manifesto”, Macmillan Publishing Co., New York.
Rothbard, Murray Newton, (1997), „Law, Property Rights and Air Pollution”, The Logic of Action Two, Cheltenham, Edward Elgar, UK, pag. 121-170.
Rothbard, Murray Newton, (2002), „The Ethics of Liberty”, New York University Press, New York.
Stop DN 66A – Salvaţi munţii Retezat de Asfalt 2010, Ecomagazin. Disponibil la: http:// www.ecomagazin.ro/stop-dn-66a-salvati-muntii-retezat-de-asfalt/. [ 11 Noiembrie 2011].
United Nations, „The Universal Declaration of Human Rights”. Disponibilă la: http://www.un.org/en/documents/udhr/index.shtml. [ 11 Noiembrie 2011].
Von Mises, Ludwig, (1951), „Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, Londra: Johnatan Cape.
[1] Autorul operei citate menţionează că în perioada respectivă plângerile ecologice erau încadrate în categoria ”proceselor de vătămare”.
[2] Sau cel puţin se poate spune că respectarea principiilor respective este compatibilă la nivel conceptual cu acţionarea în instanţă, pe când legislaţia de mediu este incompatibilă conceptual cu setul de principii.
[3] Un anumit set de principii etice este necesar în aplicarea justiţiei, pentru că în ultimă instanţă justiţia este un concept normativ, vezi Rothbard (1997, p. 121-170).
[4] În ultimă instanţă cele 5 principii se pot reduce la unul singur, respectiv la respectarea proprietăţii private (1). Privit dintr-un alt unghi de vedere acesta implică necesitatea evitării oricărei agresiuni asupra persoanei sau proprietăţii altuia (2). Celelalte 3 principii rămase ((3),(4),(5)) nu sunt altceva decât implicaţii ale principiului proprietăţii private în anumite cazuri particulare. Cu toate acestea consider că explicitarea lor în cazul de faţă va aduce mai multă claritate analizei.
[5] Se consideră în lucrarea de faţă că omul are în primul rând proprietate asupra propriului său corp. Astfel, dacă prin procesul de poluare un individ dăunează sănătăţii altuia este clar că se poate vorbi de o degradare a proprietăţii sale, vezi Rothbard (1997, p. 127).
[6] De multe ori obţinând câştig de cauză.
[7] Vezi HG 621/2005 sau HG 167/2010.
[8] Exprimare utilizată în HG 621/2005 care sugerează producţia sau importul unui bun.
[9] Vezi de exemplu New York Case of Bone vs. Donner-Hanna Coke Co. (1932) în care o persoană s-a mutat într-un cartier destinat producţiei industriale, vis-a-vis de un industriaş care opera un cuptor de cocs. Peste câţiva ani rezidenta a dat în judecată operatorul cuptorului de cocs sub acuzaţia că îi poluează mediu ambiant. Instanţa a respins acuzaţia pe motiv că rezidenta şi-a cumpărat proprietatea cu bună ştiinţă într-o zonă destinată producţiei industriale şi că poluarea respectivă este inerentă activităţii de producţie.
[10] În aceeaşi categorie se poate adăuga pe lângă agresiunea concretă, fizică, şi ameninţarea clară a unei agresiuni iminente – eng. ”overt act”. Aceasta ar presupune posibilitatea legală de a reacţiona în cazul unei agresiuni iminente asupra persoanei sau proprietăţii.
[11] După definiţia dată anterior.
[12] Până la urmă, încercarea de a preveni orice formă de poluare se reduce la anularea oricăror activităţi productive, respectiv reîntoarcerea societăţii umane la primitivism.
[13] Chiar dacă presupunem prin absurd că în situaţii extraordinare un individ ar fi capabil de asemenea acţiuni, rămâne valabilă întrebarea dacă teza ecologistă presupune o legătură clară, determinabilă, între acţiunea individuală şi distrugerea stratului de ozon sau dacă este pur şi simplu văzută ca fenomen agregat (de masă). Lipsa unei limite clare – cum ar fi un nivel maxim de emisii peste care se declanşează procesul de încălzire globală – pare să dovedească definirea problematică a fenomenului.
[14] În engleză ”Act of Nature/Act of God ”.
[15] Conceputul de restituţie în anumite viziuni poate să îmbrace două forme: restituţia pură – acţiunea strictă de compensare a păgubitului pentru daunele provocate şi restituţia punitivă – care pe lângă compensarea victimei mai adaugă şi pedepsirea vinovatului, vezi Barnett (1977).
[16] În cazul în care poluatorul a afectat sănătatea sau chiar viaţa unei victime, anumiţi autori sugerează inclusiv posibilitatea pedepsirii vinovatului prin includerea unor elemente din codul penal în codul civil, vezi Rothbard, (1997, p. 144, nota 91).
[17] Vezi O.U.G. 196/2005 CAPITOLUL III: Veniturile Fondului pentru mediu, Art. 9.
[18] Idem, CAPITOLUL IV: Destinaţia Fondului pentru mediu.
[19] Sau mai exact ar exista cu siguranţă un interes pentru a descoperi asemenea reguli pe baza cărora instanţa să judece şi să aproximeze cât mai exact posibil dimensiunile daunei. Ar lua naştere astfel un proces evolutiv prin care aceste reguli s-ar descoperi, proces pus în mişcare de propriul interes al victimelor de a fi remunerate.
[20] Mai mult, autorul sugerează că această cauzalitate trebuie dovedită clar şi nu prin ”corelare statistică sau probabilistică”.
[21] Dacă spre exemplu A dovedeşte că procesul productiv a lui B emană anumite radiaţii în aer care, deşi invizibile, pe termen lung cauzează o boală de plămâni, B devine acţionabil în instanţă.
[22] Existenţa unor teorii alternative este abundentă, una dintre ele fiind faptul că temperatura Pământului se modifică în funcţie de apropierea şi depărtarea acestuia de soare. Istoric orbita Pământului a suferit astfel de modificări, printre cele mai evidente fiind erele glaciare.
[23] Sugerez că problema nu este rezolvată prin legislaţie pentru că aceasta nu rezolvă în principiu conflictul între poluator şi victimă.
[24] Legislaţia administrativă este văzută în antiteză cu legea naturală. Cea din urmă este descoperită prin intermediul raţiunii şi se concretizează într-un set obiectiv de norme etice universale după care se pot judeca acţiunile umane. Legislaţia administrativă (sau legea pozitivă), pe de altă parte, este strict rezultatul, mai mult sau mai puţin arbitrar, al celor de la conducerea aparatului legislativ, vezi Rothbard (2002, p. 17).
[25] Cum ar fi cine determină care sunt nevoile mele – în sens economic nevoile sunt infinite. Într-o oarecare măsură „statul bunăstării” încearcă, cel puţin teoretic, să pună în practică o anumită utopie de tipul – ar fi bine ca toată lumea să aibă suficiente bunuri materiale, să beneficieze de servicii gratuite etc..
[26] Lista tentativelor ecologiste de a denatura drepturile individuale este lungă. Printre cele mai interesante se numără încercarea de a extinde drepturile asupra animalelor şi, în ultimă instanţă, asupra plantelor şi mineralelor, vezi Hamowy (2004, p. 164-165).
[27] Se poate afirma într-o anumită măsură că asemănarea între socialişti şi ecologişti este izbitoare. Ambele curente ideologice doresc în mare parte drepturi de proprietate colective. Ambele au o aversiune extremă faţă de capitalism şi faţă de industrializare. Ambele, pentru motive diferite, consideră că libertatea individuală trebuie îngrădită şi ambele propun mijloace coercitive pentru a-şi realiza scopurile. Am mai putea puncta şi că mulţi ecologişti au o ideologie marxistă vezi Hamowy (2004, p. 164-165) sau Reisman (1990, p. 171).
[28] Am folosit această exprimare deoarece, anumiţi cercetători consideră că intervenţia guvernamentală nu este teoretic necesară nici măcar pentru definirea şi implementarea drepturilor de proprietate. Rothbard (1973, p. 267 – 301) şi Hoppe (1999) argumentează coerent faptul că, pe o piaţă liberă, se vor dezvolta la cerea consumatorilor servicii private de justiţie şi protecţie. Mai mult, în opinia lor, datorită concurenţei libere aceste servicii ar fi calitativ superioare şi oferite în acelaşi timp la un preţ mai bun. Acelaşi argument se poate aplica şi în cazul protecţiei mediului. Nu rezultă în mod necesar faptul că statul trebuie să intervină pentru a defini şi implementa drepturile de proprietate, soluţia optimă pentru această problemă aflând-se în ordinea proprietăţii private. Argumentarea acestei teze depăşeşte însă scopul prezentului articol.
Domnule Patruti, am cateva comentarii cu privire la articolul de mai sus:
1. Afirmati ca “că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată şi a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „şi-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetăţean îşi cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii şi dă în judecată fabrica pentru poluare, în raţionamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obţină câştig de cauză în instanţă,[…]”
(a) In aceste conditii afirmati implicit ca cetateanul ar trebui sa cunoasca procesele tehnologice ale fabricii respective, pentru a nu-si cumpara o parcela in vecinatatea acesteia. Ce se intampla daca poluarea este ocazionala (periodica, determinata, de exemplu, de purjarea anuala a unor cuptoare). Chiar credeti ca o intrebare adresata conducerii fabricii – sau fostului proprietarar al parcelei – ar genera un raspuns valid?
(b) Cum solutionati situatia in care achizitorul B al parcelei situate in apropierea fabricii detinute de catre A a fost protejat de poluare prin padurea (un simplu exemplu) detinuta de catre tertul C… care C decide sa-si exercite dreptul de proprietate defrisand padurea respectiva. Presupun ca actiunea lui C nu poate fi interzisa desi permite poluarii generate de catre A sa afecteze proprietatea lui B. Chiar credeti ca B are mijloacele necesare pentru a evalua felul in care proprietatea sa va fi afectata, luand in calcul toate scenariile posibile? Dar daca schimbarile nu sunt determinate de actiunea voluntara si legitima a unui tert ci de modificarea conditiilor climatice?
2. Dar sa luam in calcul si situatia inversa: A detine o parcela pe care nu o utilizeaza. B cumpara terenul din vecinatate si construieste o fabrica pe care o extinde, profitand de faptul ca poluarea generata nu pare sa afecteze pe nimeni. Dupa doua decenii A decide sa-si construiasca o casa pe parcela detinuta (cu ani inainte ca B sa construiasca fabrica) si-l da in judecata pe B pentru poluare. Ce solutie propuneti?
(a) Ca B sa se intereseze in prealabil cine sunt proprietarii tuturor parcelelor invecinate, sa ia legatura cu acestia si sa se asigure ca nu vor ridica ulterior pretentii legate de poluarea generata?
(b) Sa se instituie o durata de prescriptie asupra dreptului de a inainta actiuni juridice privind poluarea (altfel spus, daca A nu inainteaza actiune in termen de X ani inseamna ca renunta implicit la dreptul sau de a pretinde daune)?
© Actiunea lui A, indiferent cat de tardiv initiata, sa conduca la inchiderea fabricii lui B (presupunand ca procesul tehnologic nu poate fi modificat pentru a evita poluarea), cu consecintele implicite asupra investitiei si a ocuparii fortei de munca in zona respectiva. Si asta fara a lua in calcul aparitia aproape inevitabila a “tertului” C, concurent direct al lui B, care-l va plati pe A pentru ca acesta sa-l dea in judecata pe B!
Cu scuze pentru limbajul lipsit de subtilitate si absenta trimiterilor la autoritate, sunt doar inginer…
iosiP · 22 februarie 2012, 15:15 · #