Noul chip democratic al „Festung Europa”

Carmen Dorobăţ · 30 mai 2011

Întreaga Europă[1] a fost şi este modelată de fenomenul migraţionist, deşi în istorie au existat episoade nefericite în care s-a încercat fortificarea ei. Însă vreme de secole, comercianţi, manufacturieri şi artişti au traversat continentul pentru a-şi găsi de lucru şi câteva milioane dintre ei au emigrat către America. Lumea de dinainte de Primul Război Mondial nu cunoştea politici guvernamentale speciale şi controale vamale, migraţia persoanelor şi a factorilor de producţie fiind respectată chiar şi fără documente sau acte de identitate oficiale[2]. Schimbarea de peisaj de după 1914 nu a avut însă ca obiectiv o societate sigură şi sănătoasă, ci mai degrabă uşurinţa cu care se pot desfăşura acum supravegherile, controlul şi mai ales, reglementarea.

Ultimele săptămâni ne-au pus în faţa unui tip de naţionalism zgomotos şi a unor frontiere - fizice şi metaforice - pe care le consideram de mult depăşite, cel puţin în spaţiul european. Partidul Poporului Danez, de extremă dreapta, a reuşit să încheie o colaborare cu Guvernul Danemarcei pentru reintroducerea de controale în cadrul Spaţiului Schengen, la graniţa cu Germania şi Suedia[3]. Motivul? Combaterea imigrării ilegale şi a crimei transfrontaliere. Colac peste pupăză, şi Comisia Europeană se gândea, la jumătatea acestei luni, la noi metode pentru a reintroduce temporar controale la frontierele naţionale din Spaţiul Schengen, iritată fiind de problemele existente în Italia şi Franţa[4].

Iată aşadar un motiv propice pentru o discuţie pe marginea imigrării. Viziunea libertariană asupra acestor probleme s-ar putea dovedi de folos, ca în mai toate celelalte cazuri; de aceea, în cele ce urmează, ne propunem o expunere teoretică destul de succintă, care să pună accentul pe aspectele etice şi economice.

1. Perspectiva libertariană asupra imigrării: două faţete

Crezul libertarian se sprijină pe un principiu central, acela al axiomei non-agresiunii, care afirmă că niciunui individ şi niciunui grup de indivizi nu îi este permis să agreseze împotriva persoanei sau proprietăţii altcuiva. Iniţierea forţei sau ameninţarea cu folosirea violenţei este sinonimă cotropirii.[5] Prin urmare, legitimitatea sau nelegitimitatea unor acţiuni poate fi cântărită în funcţie de atingerea pe care o aduc acestei axiome.

Este imigrarea o acţiune nelegitimă sau poate fi încadrată în sfera crimelor fără victime (victimless crime[6])? Dacă imigrarea, per se, presupune ameninţarea sau încălcarea proprietăţii private a unor indivizi, ea este în mod necesar invazivă şi atunci libertarienii sunt nevoiţi să i se opună în totalitate. Dar dacă nu, aceeaşi sunt nevoiţi să o susţină în totalitate.

Există două viziuni asupra imigrării în interiorul dezbaterilor libertariene. Având fiecare ceva neajunsuri şi câteva diferenţe, cele două puncte de vedere nu intră în conflict. Prima dintre acestea consideră că frontierele sunt limite artificiale, impuse de puterea coercitivă a aparatului statal, şi prin urmare nelegitime. Aşadar, fără state şi fără graniţe, însuşi conceptul de imigrare ar dispărea. Acest argument este perfect valid într-o societate libertariană, dar poate fi criticat ca având o perspectivă mult prea de ansamblu – deoarece neagă realitatea împărţirii actuale a lumii după criterii de naţionalitate şi etnicitate.

Completarea acestor neajunsuri vine de la Hans-Hermann Hoppe, care defineşte imigrarea nu în funcţie de graniţele statului, ci în funcţie de ordinea proprietăţii private. El afirmă că în ordinea naturală, imigrarea sau emigrarea nu sunt altceva decât ‚‚migraţia unei persoane dintr-un cartier în altul’’[7] şi prin urmare, singura situaţie în care acesta este fezabilă este prin achiziţionarea şi cedarea voluntară de titluri de proprietate. Prima abordare devine aşadar redundantă, deoarece într-un sistem în care proprietatea privată se instituie ca mecanismul natural de restrângere a mobilităţii persoanelor[8], conceptul de ‚‚frontiere deschise’’ (open borders) este irelevant în absenţa unor spaţii aflate în proprietatea publică sau neapropriate. Dar cum spuneam şi mai sus, aceste două perspective nu sunt însă în conflict. Prima dintre ele pune accentul pe toleranţă şi deschidere a graniţelor, dar ideea de bază s-ar traduce ca absenţa frontierelor în forma lor din prezent. Iar cea de-a doua se bazează pe justeţea respectării drepturilor naturale şi desfiinţarea limitelor teritoriale actuale, indiferent de gradul în care acest lucru ar reduce sau mări mobilitatea celor care vor să imigreze.

Ambele perspective diferă considerabil de cea din discursul administraţiei daneze: ‚‚Propriul nostru parlament ar trebui să decidă politica externă şi legile privind imigrarea, nu orice altă entitate şi în special nu înţelegerea dintre Uniunea Europeană şi Turcia din anii ’80. Trebuie să decidem pentru noi înşine, deoarece aceste greşeli pot avea consecinţe negative asupra culturii şi societăţii daneze’’[9]. Asta pentru că o asemenea poziţie este acceptabilă numai dacă ajunge până în punctul analizei la nivel de individ, altfel neavând niciun argument logic pentru a se opri la nivel de stat şi societate în ansamblu[10]. Ce este esenţial de înţeles, aşadar, din perspectiva libertariană, este că privirea se mută la nivel de individ şi ulterior, la nivel de comunitate constituită voluntar, iar puterea de decizie în restricţionarea sau tolerarea imigranţilor este atribuită în virtutea dreptului de proprietate privată. Prin urmare, nu este nevoie de nicio politică naţională specială pentru migrarea persoanelor.

Acestui cadru de lucru i se aduc multe argumente contrare, însă câteva dintre inconsistenţele lor interne sunt lesne de scos la iveală. Mai întâi, migrarea inter-statală nu pune o problemă conceptual diferită de migrarea intra-statală. Ce diferenţă ar putea exista între decizia unui individ de a se muta într-un alt oraş al României şi cea de a se muta într-un oraş din Spania? Beneficiile economice – după cum vom vedea – sunt prezente indiferent de situaţie. Iar acceptarea imigrării ca un lucru absolut legitim nu presupune în niciun caz adoptarea unei atitudini pacifiste[11], în aceeaşi măsură în care nimic din axioma non-agresiunii nu sugerează aşa ceva. Cu alte cuvinte, orice individ care s-ar face vinovat de încălcarea patrimoniului unui alt individ va fi în aceeaşi măsură responsabil şi va trebui ţinut la distanţă, indiferent dacă este cetăţean local sau imigrant.

Mai apoi, toţi aceşti opozanţi ai imigrării sunt fără îndoială susţinători ai emigrării. Baricadarea propriilor cetăţeni în interiorul graniţelor a devenit de mult o atitudine desuetă, totalitară şi nici Uniunea Europeană sau Danemarca, oricât de extreme ar fi partidele politice, nu ar accepta o astfel de situaţie. Aici ne confruntăm însă cu o contradicţie: dacă un individ are voie să părăsească o ţară, indiferent de motive, pentru ca acest lucru să fie posibil, el trebuie să se poată muta într-o alta. Dar în situaţia în care toate statele ar interzice imigrarea, situaţie de altfel fezabilă şi în contextul actual, ne-am confrunta, în cazul fiecărui stat, cu un regim totalitar care ar restrânge de fapt emigrarea. Pentru că oricare cetăţean, deşi ar avea voie să plece, nu ar avea unde să se ducă.

Într-un sistem al ordinii proprietăţii private, acest lucru este improbabil, fiind greu de imaginat o situaţie în care o persoană să nu poată achiziţiona nici măcar un titlu de proprietate sau să nu fie primit de niciun proprietar din regiunea în care ar vrea să emigreze. Chiar şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, deciziile acelei comunităţi – deşi nu i-ar aduce beneficii economice – ar fi voluntare şi prin urmare, legitime.

2. Efectele economice ale imigrării

Miezul expunerii noastre îl reprezintă totuşi analiza efectelor economice ale imigrării libere a persoanelor. Cele ce urmează nu sunt importante deoarece lasă aparenţa unei părţi mai ‚‚practice’’, ci pentru că aceste argumente folosite acum de Danemarca, Franţa sau Italia au la bază premise viciate. Întreaga teorie a libertăţii persoanelor tinde să fie încălcată din cauza credinţei că efectele imigrării sunt negative.

Pentru început, o mică revenire la realitate: tendinţa de emigrare a locuitorilor multor ţări spre Europa nu face decât să răspundă unor forţe ale pieţei. În anumite zone, există un surplus de ofertă de muncă, ce pune mare presiune pe resursele limitate sau economiile încă nedezvoltate ale acelor regiuni. De aceea, acest surplus debuşează, urmând regula de fier a economiei de piaţă, în zonele în care cererea de muncă este excedentară. Aşadar, procesul imigrării pe considerente economice are drept rezultat beneficiile apărute în urma acomodării cererii şi ofertei, pe o piaţă ca oricare alta. Este însă adevărat că piaţa muncii prezintă un vraf de probleme adiacente, printre care şi anumite particularităţi de mobilitate a factorului de producţie în cauză. Sunt acestea datorate imigranţilor sau prezenţei statului în economie?

Şomajul

Un prim loc îl ocupă teama de exacerbare a şomajului, din cauza pătrunderii pe piaţă a unui volum mare de forţă de muncă ieftină, acesta fiind unul dintre cele mai răspândite paralogisme. O primă dovadă potrivnică acestei afirmaţii – şi poate cea mai puţin solidă – este că imigranţii vin să ocupe doar posturile neatractive pentru lucrătorii europeni şi pentru un salariu mult mai mic. Argumentul e de regulă respins de teama că, odată legalizată complet imigrarea, străinii s-ar bucura de aceleaşi privilegii pe piaţa muncii, s-ar putea organiza în sindicate şi ar câştiga în final cât un muncitor european, dispărând locurile de muncă pe care cei din urmă să le refuze. Acest răspuns este însă insuficient: dacă imigranţii doresc aceste slujbe prost plătite şi dificile doar pentru că munca lor se află în ilegalitate, asta nu explică de ce sunt în continuare plătiţi atât de puţin. Dacă munca lor nu este impozitată, nu deţin puterea sindicală a celorlalţi şi nici nu pot cere compensaţii, atunci cu atât mai mult ar trebui să fie mai atractivi pentru angajatori, în ciuda riscului asumat de întreprinzător pentru un contract la negru[12].

Mult mai important şi mai robust este al doilea argument: perspectiva celor îngrijoraţi de imigrare pare să spună că într-o anumită ţară, există un volum fix de cerere de muncă, pe care se luptă indigenii şi veneticii, înlocuindu-se unii pe ceilalţi. Procesele de producţie se află însă într-o continuă evoluţie şi istoric, putem vedea că acestea au acomodat un volum din ce în ce mai mare de mână de lucru. Mai mult, un astfel de argument ar putea fi eronat folosit şi împotriva progreselor tehnologice, deşi este demonstrat că acestea nu duc la creşterea cotelor şomajului.

Mai rămân de spus două lucruri: întâi, chiar şi dacă dimensiunile ofertei de muncă, venite prin imigranţi, ar ajunge să depăşească la un moment dat capacităţile de acomodare ale unor anumite zone, tocmai migrarea ar duce la echilibrarea marginală, progresivă, a acestor situaţii. Şi mai apoi, imigranţii nu contribuie doar la creşterea cantitativă a mâinii de lucru, ci şi la creşterea cererii pentru bunuri şi servicii, mărind în consecinţă şi cererea de muncă.

Reducerea salariilor

Este fără îndoială adevărat că anumite industrii din ţările europene ar avea de suferit de pe urma imigranţilor şi salariile muncitorilor din aceste domenii ar scădea, ca urmare a abundenţei de lucrători. Acest lucru ar veni totuşi în beneficiul antreprenorilor şi capitaliştilor, care ar avea la îndemână forţă de muncă mai ieftină; astfel, ar putea opta pentru alte structuri de producţie, mai rentabile şi pentru reducerea costurilor, efecte care ar apărea în preţurile finale ale bunurilor produse. Altfel spus, dacă salariile nominale ale lucrătorilor autohtoni ar scădea, cele reale ar putea să crească, având în vedere scăderea preţurilor la bunurile de consum. Situaţia în oglindă este prezentă în ţara de origine a imigranţilor, unde muncitorii rămaşi vor beneficia de o creştere a salariilor în urma penuriei accentuate de forţă de muncă, dar pe cheltuiala antreprenorilor şi capitaliştilor, confruntaţi acum cu preţul mai mare al unui factor de producţie.

Însă indiferent care sunt efectele asupra câştigurilor proprietarilor de resurse, aceştia nu au un drept decât asupra aspectelor fizice ale proprietăţii lor, nu şi asupra valorii acesteia.[13] Deoarece valoarea unei resurse este rezultatul interacţiunii între mii de persoane, care creează atât cererea cât şi oferta de bunuri şi servicii, a avea un drept asupra valorii proprietăţii înseamnă de fapt a avea dreptul de decizie economică în locul tuturor acestor indivizi.

În final, merită amintit un fenomen pe care l-am putea numi paradoxul concurenţei: în vreme ce statele Uniunii Europene dezmembrează conglomeratele şi companiile transnaţionale de teama că acestea încalcă regulile concurenţei, tot ele se luptă să-şi subvenţioneze producătorii autohtoni şi să protejeze muncitorii indigeni de concurenţa externă. Într-o astfel de situaţie, e bine de văzut că la baza deciziilor politice nu stă niciun principiu solid, ci doar un emfatic populism.

Criminalitatea transfrontalieră

Problema criminalităţii transfrontaliere ridicată de Danemarca este una autentică, în sensul în care este fără îndoială prezentă. Dificultatea nu stă însă în termenul de ‚‚transfrontalier’’, ci în cel de prohibiţie[14] şi mai larg, în cel de criminalitate. Bunurile traficate – droguri, arme[15] - nu au ca intrinseci preţuri exorbitante, ca de altfel niciun bun economic. Valoarea lor este dată de piaţă, iar legile care interzic aceste tranzacţii îngreunează producerea, vânzarea şi cumpărarea lor. Datorită tuturor acestor restricţii pe care trebuie să le depăşească cei care se implică în astfel de afaceri, atractivitatea şi valoarea bunurilor traficate creşte proporţional cu costurile suferite de producători şi distribuitori.

De aceea, având în vedere riscurile asumate, cei implicaţi recurg la acte criminale pentru a-şi proteja investiţiile sau dimpotrivă, pentru a încerca să acapareze afacerile altora. În vreme ce nu e nimic etic în folosirea violenţei, trebuie observat totuşi că prohibiţia este cea care le creează acestor persoane structura pervertită de stimulente pentru astfel de acţiuni. Ridicarea restricţiilor şi scoaterea în afara ilegalităţii a acestor bunuri care fac obiectul traficului transfrontalier şi al criminalităţii ar reduce substanţial atât valoarea bunurilor tranzacţionate, dar şi riscurile şi stimulentele pentru violenţă, lucrurile producându-se întocmai ca pe orice altă piaţă de bunuri şi servicii, considerate acum legale.

Rămân totuşi cazuri în care aceste acte criminale, ce depăşesc graniţele unui stat, nu fac obiectul unor crime fără victime, ci violează tocmai axioma non-agresiunii. Nici în aceste situaţii însă, vinovată nu se face absenţa controalelor vamale, ci sistemul de justiţie. Într-un sistem libertarian, cu justiţie privată, aceste probleme ar fi tratate la un nivel mai restrâns şi în jurisdicţii mai mici, fiind astfel mai uşor gestionabile. Fără pretenţia eradicării unor probleme globale, atât legile, cât şi pedepsele s-ar înăspri considerabil. Nu este însă cazul să insistăm asupra acestor lucruri acum, fiind suficient să arătăm că problema nu stă în niciun caz în acceptarea imigranţilor.

Sistemul de asigurare socială şi bunurile publice

În final, poate punctul cheie al supărării unor state precum Franţa sau Italia în privinţa unor imigranţi ca cei veniţi din ţările arabe este presiunea pe care aceştia o pun asupra statului asistenţial (welfare state). Presupunerea că aceşti indivizi imigrează pentru a se bucura de beneficiile sistemului de redistribuţie nu este însă validă. Fără îndoială că posibilitatea de a fi un free rider în sfera bunurilor publice este tentantă şi deseori i se dă curs, dar nu face în niciun caz obiectul unei politici imigraţioniste care să-i ţină pe cei tentaţi afară. Dimpotrivă, este tocmai o consecinţă a defectelor inerente ale sistemului de asigurare socială, care prin natura sa permite astfel de comportamente, dar nu numai imigranţilor, ci şi propriilor cetăţeni. Aşadar, chestiunea imigrării şi a statului asistenţial sunt două probleme analitic distincte şi trebuie tratate separat[16].

3. Practicabilitatea viziunii libertariene

Fără îndoială că o astfel de abordare a fenomenului imigraţionist vine la pachet, în mod necesar, cu o serie de alte schimbări ale status quo-ului actual: desfiinţarea sistemului de asigurări sociale, a sindicatelor, abrogarea legii salariului minim şi eficientizarea sistemului legal sunt esenţiale pentru ca imigrarea să creeze efectele benefice scontate. Este însă acesta un motiv suficient pentru amânarea unei decizii corecte, până când toate celelalte puncte ale programului sunt atinse?

Rothbard s-ar referi la această atitudine ca favorizând politicile laissez-faire la un înalt nivel filozofic, fără însă ca aceste principii să ajungă să fie vreodată puse în aplicare[17]; altfel spus, ‚‚gradualismul în teorie înseamnă perpetuitate în practică’’[18]. Cu atât mai mult cu cât fiecare dintre condiţiile de mai sus, necesare unei politici a uşilor deschise, influenţează şi depinde de alte condiţii, la rândul lor realizabile doar dacă întregul cadru este pus în practică. Astfel încât suntem prinşi într-un cerc vicios, în care niciun obiectiv, nefiind autonom, nu mai ajunge să fie îndeplinit.

Ne rămâne ca soluţie corectă doar încercarea de a obţine acum aceleaşi rezultate care ar decurge dintr-o societate cu adevărat liberă, din ordinea naturală. Şi asta oricât de precare ar fi condiţiile pe care ni le pune la dispoziţie sistemul de stat.


NOTE


[1] Deşi având mai multe înţelesuri – în funcţie de ce parte a baricadei a fost folosit – termenul de Festung Europa (Fortăreaţa Europa) este utilizat pentru a ilustra încercările ocupaţiei naziste de a fortifica Europa centrală şi a stopa invazia britanică.

[2] Vezi Bylund, Per, The Libertarian Immigration Conundrum, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, decembrie, 2005

[3] Schnegen state Denmark to re-impose border controls, BBC News Europe, mai, 2011, disponibil online

[4] Europe shuts door to illegal immigration, RIA Novosti, mai, 2011, disponibil online

[5] Vezi Rothbard, Murray, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, London, varianta online, Libertarian Application to Current Problems: War and Foreign Policy, pg. 269-303, Ludwig von Mises Institute, 2002

[6] Walter Block este cel care propune încadrarea imigrării în sfera crimelor fără victime. Acestea din urmă reprezintă o încălcare a Codului Penal, fără dovada prejudicierii sau vătămării unei persoane. Exemplele obişnuite includ legi privind ordinea publică, consumul şi vânzarea de droguri, pornografia, prostituţia sau jocurile de noroc. Toate aceste legi nu se bazează însă pe principiul daunei (harm principle), ci pe cel al ultrajului (offence principle), luând în considerare poziţia morală şi sentimentele societăţii în ansamblu. Vezi Block, Walter, A Libertarian Case for Free Immigration, Journal of Libertarian Studies, vol. 13, nr. 2, 1998, pg. 167-186.

[7] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, Natural Order, the State and the Immigration Problem, Journal of Libertarin Studies, vol. 16, nr.1, 2002, pg. 75-97

[8] Hoppe susţine că în cadrul ordinii naturale, imigrarea ar putea fi mult mai restrânsă decât la ora actuală, existând motive serioase pentru indivizi atât pentru a permite accesul pe proprietăţile lor, cât şi pentru a-l restricţiona.

[9] Martin Henriksen este purtătorul de cuvânt pe politică externă al Partidului Poporului Danez. Declaraţia este consemnată în Hȕrryiet Daily News and Economic Review, disponibil online. Traducerea ne aparţine.

[10] Atât Mises, cât şi Rothbard sunt foarte critici la folosirea unor concepte holistice precum cel de societate şi atrag atenţia asupra imposibilităţii agregării unor valori subiective ca bunăstarea. Vezi von Mises, Ludwig, Human Action: A Treatise on Economics, cap. VIII: Human Society – A Critique of the Holistic and Metaphysical View of Society, Fox&Wilkes, San Francisco, 1996, pg. 145-157.

[11] Rothbard a fost de altfel destul de critic la adresa pacifismului de tip Tolstoi, deşi discuţia este purtată în alt context decât cel al lucrării noastre. Vezi Rothbard, Murray, Are Libertarians ‘Anarchists’?, disponibil online.

[12] Vezi Murphy, Robert, Upsidedown Luddism: The Case of Immigration, Ludwig von Mises Institute, octombrie, 2006, disponibil online.

[13] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, op. cit.

[14] Şi perioada de prohibiţie a alcoolului din SUA era asociată cu grupările de gangsteri, până când barierele au fost ridicate şi mafia subiacentă a dispărut ca prin minune. Vezi Block, Walter, A Libertarian Case for Free Immigration, Journal of Libertarian Studies, vol. 13, nr. 2, 1998, pg. 167-186.

[15] Spaţiul şi subiectul nu ne permit o pledoarie pentru legalizarea acestor bunuri şi servicii. Rămâne de precizat doar că libertarienii, pentru că doresc legalizarea lor, nu susţin şi utilizarea lor efectivă. Pentru o analiză comprehensivă, vezi Block, Walter, Pledoarii imposibile, editura Nemira, Bucureşti, 1998

[16] Vezi Hoppe, Hans-Hermann, op. cit.

[17] Vezi Rothbard, Murray, The Mysterious Fed, The Free Market, vol. 9, nr. 10, octombrie 1991, disponibil online.

[18] Vezi Rothbard, Murray, For A New Liberty: The Libertarian Manifesto, Collier Books, London, varianta online, Epilogue: A Strategy for Liberty, pg. 304-330, Ludwig von Mises Institute, 2002. Traducerea ne aparţine.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)