Constituţia, instituţiile de drept, legile: fundamente şi implicaţii

Alexandru Odea · 30 aprilie 2011

Lucrarea abordează problematica sistemului politico-legislativ actual pornind de la teoria dreptului de proprietate privată şi de la teoria economică şi cea sociologică a statului dezvoltate în cadrul paradigmei Şcolii Austriece. În prima parte va fi expusă teoria dreptului de proprietate privată iar apoi câteva idei despre natura statului şi implicaţiile sale. În cea de-a doua parte, lucrarea va evidenţia faptul că în actualul regim politic în care statul este în acelaşi timp unica autoritate legislativă şi, de asemenea, deţinătorul monopolului coerciţiei şi al administrării justiţiei într-un teritoriu dat, Constituţia ca legislaţie fundamentală a statului nu conţine o definiţie juridică legitimă a dreptului de proprietate privată. În acest sens, lucrarea va lua în discuţie definiţiile drepturilor fundamentale din Constituţia României. De asemenea, se vor analiza critic următoarele aspecte: legitimitatea adoptării legilor şi actelor normative de către instituţiile statului în afara criteriilor juridice reale derivate din dreptul de proprietate privată; fenomenul politic al multiplicării legilor şi actelor normative arbitrare şi efectele economice şi sociale ale acestora; independenţa justiţiei şi rezolvarea justă a disputelor dintre persoane în stat. În ultima parte se va discuta despre posibilitatea unei ordini sociale a proprietăţii private cu instituţii juridice private de rezolvare a disputelor între persoane.

Teoria dreptului proprietăţii private şi natura statului

Pentru a înţelege corect atât natura statului, cât şi a legii trebuie să plecăm de la distincţia dintre două moduri de dobândire a resurselor (cu implicaţii complet diferite la nivel economic, social şi cultural):

1. Un mod legitim prin:

a) transformarea unor resurse naturale din mediul înconjurător nedeţinute de nimeni anterior în proprietatea sa privată;

b) prin schimb liber stabilit prin consimţământul fiecărei persoane participante la schimb.

2. Un mod ilegitim prin agresiunea asupra dreptului natural al unei persoane de a transforma resursele apropriate originar (resurse care nu se aflau la momentul aproprierii în proprietatea nimănui) şi de a da orice utilizare resurselor dobândite non-agresiv din producţie proprie sau schimb liber.

Această distincţie face clară axioma non-agresiunii care afirmă că niciun individ sau grup de indivizi nu este îndreptăţit să agreseze persoana sau proprietatea altcuiva. Agresiune are sensul strict de iniţierea sau ameninţarea cu iniţierea violenţei fizice împotriva persoanei sau proprietăţii sale legitim dobândite. (Rothbard, 2006: 27).

Dar pentru a clarifica lucrurile, să explicităm primul mod de apropriere (dobândire a resurselor), anume, aproprierea legitimă. În acest demers trebuie să pornim de la ideea că orice persoană are dreptul de a dispune de propriul corp aşa cum crede de cuviinţă atâta vreme cât nu invadează integritatea fizică a altei persoane sau a proprietăţii sale. Acesta este principiul proprietăţii de sine („self-ownership”). Încercarea de a nega acest principiu nu constituie decât o contradicţie performativă, nu poţi argumenta împotriva existenţei proprietăţii de sine din moment ce acţiunea de a argumenta presupune de la început existenţa proprietăţii de sine (bineînţeles, şi proprietatea asupra altor resurse rare). (Hoppe, 1989; 2006) Pe lângă argumentul contradicţiei performative, se poate spune că proprietatea de sine este o formă de apropriere originară a propriului corp în sensul în care există o legătură naturală între voinţa liberă a persoanei şi corpul său.

Odată cu clarificarea principiului proprietăţii de sine, punctul a) enunţat mai sus, anume, principiul aproprierii originare („homesteading”) de resurse rare, devine la fel de clar: dată fiind condiţia reală în care indivizii acţionează (condiţia rarităţii bunurilor), aceştia, pentru a-şi susţine viaţa, apropriază resurse pe care apoi le integrează în structura de producţie pentru a obţine bunuri de consum, sau pentru a le consuma direct (în cazul bunurilor de consum produse sau aflate deja prin natura lor în starea de a fi consumate direct). În fond, proprietatea de sine este imposibilă în absenţa aproprierii originare a resurselor din mediul înconjurător. Acest principiu al aproprierii originare susţine că un individ este proprietarul legitim al resurselor naturale transformate fizic prin acţiunea sa. (Locke, 1999; Rothbard, 1997b, 1998, 2006; Kinsella, 2003) Fără regula derivată din principiul aproprierii originare, „first occupier homesteading rule”, nu putem avea un criteriu obiectiv, just de alocare a drepturilor de proprietate pentru că în această situaţie orice persoană devine automat un proprietar legitim al resurselor apropriate originar de către alte persoane. (Kinsella, 2008: 29-32)

Aproprierea secundară a bunurilor (punctul b)), adică prin schimb voluntar sau dar, se produce atunci când titlurile de proprietate asupra bunurilor trec de la o persoană la alta. Proprietarul poate alege să cedeze voluntar bunurile anterior apropriate unei alte persoane, deci bunurile sunt apropriate de către cea de-a doua persoană. Această apropriere implică neapărat voinţa liberă a primului proprietar de a alege să cedeze bunul său altui individ care acceptă (consimte) să-l primească. Cu alte cuvinte, schimbul de titluri de proprietate asupra bunurilor se produce respectând consimţământul ambelor părţi.

Dată fiind condiţia lumii în care trăim, (faptul incontestabil că există resurse rare pe care le dorim), drepturile de proprietate şi regulile pornind neapărat de la principii de apropriere naturală elaborate sistematic prin teoria drepturilor de proprietate privată sunt necesare pentru a descoperi cărei persoane i se poate atribui controlul resurselor rare. Aceasta se dovedeşte a fi o observaţie extrem de importantă deoarece dacă ar fi să identificăm cea mai importantă funcţie etică şi socială a drepturilor de proprietate privată, atunci aceasta ar fi aceea de a preveni conflictul interpersonal asupra resurselor rare. (Kinsella 1999, 2003, 2008; Hoppe 1989: 7-18) Acolo unde nu există resurse rare ci există supraabundenţă, nu poate exista nici conflict interpersonal cu privire la resurse. Din această perspectivă, a evitării conflictului interpersonal asupra resurselor rare, juristul Stephan N. Kinsella insistă asupra ideii că drepturile de proprietate trebuie delimitate obiectiv, distinct, intersubiectiv recognoscibil, de aceea, graniţele proprietăţii private sunt întotdeauna (sau ar trebui să fie în cazul în care nu sunt) public observabile. (Kinsella 1999) Dacă un individ nu poate demonstra în mod obiectiv (pe baza unor reguli derivate exclusiv din principiile aproprierii enunţate) că un bun X îi aparţine, indicând legătura dintre sfera proprietăţii sale private şi bunul respectiv, nu poate pretinde că el este proprietarul de drept al bunului respectiv.

Axioma non-agresiunii şi principiile sale, principiul proprietăţii de sine – „self-ownership”, principiul aproprierii originare – „homesteading” precum şi implicaţia celor două principii cu privire la schimbul voluntar ca modalitate legitimă de a apropria consecutiv resurse (deci aproprierea actuală a resurselor după cedarea voluntară a titlurilor de proprietate asupra lor de către proprietarii anteriori), alcătuiesc fundamentele aproprierii legitime sau naturale.

Păstrând toate aceste distincţii în minte, punctul 2), aproprierea prin alte mijloace decât cele voluntare (cele non-invazive, non-agresive, păstrând integritatea fizică a celorlate persoane şi proprietăţi) presupune prin definiţie aproprierea prin utilizarea forţei, a coerciţiei, a mijloacelor agresive. Nerespectând principiile şi regulile aproprierii legitime, aproprierea pleacă de la simple declaraţii arbitrare cu privire la alocarea drepturilor de proprietate. În acest sens, H.-H. Hoppe explică: „At the bottom of the natural property theory lies the idea of basing the assignment of an exclusive ownership right on the existence of an objective, intersubjectively ascertainable link between owner and the property owned and, mutatis mutandis, of calling all property claims that can only invoke purely subjective evidence in their favor aggressive.” (1989: 12) În condiţiile aproprierii prin simplă afirmaţie, prin simplă vorbă, nu mai avem de-a face cu o alocare demonstrabil justă şi non-arbitrară a drepturilor de proprietate în societate în conformitate cu principiile aproprierii legitime expuse mai sus, ci în mod necesar cu exproprierea persoanei prin mijloace coercitive de către o altă persoană (sau grup de persoane). Astfel, în cazul aproprierii declarative, agresorul nu poate indica decât legături subiective între un bun aflat legitim în proprietatea unei persoane şi proprietatea sa.

Analitic, se pot distinge două tipuri de apropriere ilegitimă în conformitate cu modul în care agresiunea este utilizată pentru a expropria resurse din sfera proprietăţii private just deţinute şi obţinute de diverse persoane sau grupuri de persoane. Un prim tip ar fi aproprierea ilegitimă printr-o formă nesistematică de agresiune. În acest prim tip sunt incluse acte de violenţă ca ameninţarea, frauda, furtul, violul, crima şi în general orice act ce aduce atingere integrităţii fizice a persoanei non-agresive şi proprietăţii sale. Un al doilea tip ar fi aproprierea ilegitimă printr-o formă sistematică de agresiune: aproprierea agresivă instituţionalizată . Acest al doilea tip de apropriere, deşi prin natura sa ilegitim dacă este supus analizei scrupuloase pe baza teoriei dreptului de proprietate privată, pretinde (prin simple declaraţii, deşi formalizate în jargon, acte oficiale, alegeri „libere” şi proceduri mai mult sau mai puţin sofisticate menite să-i camufleze natura şi în acelaşi timp să-i confere o importanţă deosebită în ochii celor expropriaţi) legitimitatea aproprierii prin acte de agresiune. Însă în realitate, aceste acte de agresiune sistematică nu sunt în esenţa lor distincte de actele de agresiune nesistematică.

Aproprierea agresivă instituţionalizată este specifică numai statului. Statul (atunci când nu înţelegem prin această denumire un grup de indivizi ales voluntar în unanimitate şi în condiţii contractuale circumscrise în mod clar şi obiectiv de către alt grup pentru a-i reprezenta interesele în anumite probleme) nu este decât un grup de indivizi în cadrul societăţii, grup organizat şi angajat în acte de agresiune sistematică împotriva persoanelor non-agresive şi a proprietăţilor deţinute legitim de către acestea. Cu alte cuvinte, statul este organizaţia „mijloacelor politice”, prin natura sa opusă organizaţiei „mijloacelor economice” (piaţa, reţeaua de relaţii umane non-agresive), pentru a utiliza distincţia sociologului german Franz Oppenheimer. (1926: 25) Aşa cum remarcă Murray N. Rothbard (2009), organizaţia „mijloacelor politice” a apărut (şi apare întotdeauna) numai în condiţiile în care piaţa a fost (şi este) anterioară acesteia. Numai în situaţia în care există deja o structură relativ dezvoltată de capital şi o acumulare semnificativă de bunuri (posibilă exclusiv prin „mijloace economice”), adică prin intermediul activităţilor productive ale persoanelor din societate, bazate pe schimburi voluntare de resurse în cadrul diviziunii extinse a muncii (prin definiţie respectând alocarea drepturilor de proprietate în conformitate cu aproprierea legitimă), statul poate exista şi se poate extinde însuşindu-şi prin expropriere bunurile produse anterior în piaţă. De aici natura parazitară a statului, întregul său venit rezultând din ceea ce a fost produs anterior prin mijloace economice în piaţă.

Instituţionalizarea agresiunii a fost posibilă numai prin monopolizarea coerciţiei dar şi a sistemului legal. Numai în acest mod statul a reuşit să utilizeze forţa pentru a extrage în mod continuu bunurile produse de piaţă. Din acest moment al monopolizării, legea este considerată ca aparţinând strict de autoritatea statală. Cu alte cuvinte, statul devine legislator, prin instituţiile sale emiţând legi şi numind oficiali cu atribuţii de a aplica aceste legi ce reglementează relaţiile tuturor persoanelor care acţionează pe teritoriul statului. În concluzie, legea, dintr-un set de reguli derivate din principii imuabile ale drepturilor naturale de proprietate privată asupra propriei persoane şi asupra bunurilor dobândite non-agresiv prin apropriere originară şi schimb liber, a devenit legislaţie, instrumentul ultim de decizie a maximizării venitului şi puterii statului prin expropriere sub mantia legalităţii şi a legitimităţii. În realitate însă, această legalitate şi această legitimitate ale statului nu sunt decât nişte simulacre ale legii şi drepturilor reale, naturale.

Analiza drepturilor fundamentale din Constituţia României

În lumina discuţiei de mai sus, problema pe care o voi ridica în continuare priveşte drepturile fundamentale din Constituţia României. Întrebarea de bază este dacă drepturile fundamentale definite în Constituţia României se supun sau nu principiilor drepturilor naturale de proprietate privată expuse mai sus. Orice definiţie a drepturilor care nu se supune examenului raţional critic impus de principiile drepturilor proprietăţii private şi axiomei non-agresiunii, nu poate constitui o bază non-arbitrară pentru formularea unor reguli şi criterii juridice reale necesare pentru a decide just în disputele apărute în societate.

Pentru început trebuie subliniat caracterul monopolist al sistemului legal din România. Acesta are în centrul său legislaţia iar legislatorul, emitentul ei, este statul. Constituţia României specifică: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” (Art. 61, al. 1); „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.” (Art. 73, al. 1); „Prin lege organică se reglementează: l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi Curţii de Conturi.” (Art. 73, al. 3, litera l); „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.” (Art. 115, al. 1). Deşi articolul 133, alineat 1 afirmă: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”, articolul 73, alineat 3, litera l nu face decât să afirme explicit dependenţa şi subordonarea puterii judecătoreşti în raport cu cea legislativă. Este de remarcat că Parlamentul care pretinde a fi organul reprezentativ suprem al poporului nu poate reprezenta în realitate pe nimeni, parlamentarii fiind de fapt singurii responsabili de propriile voturi pentru legile adoptate sau respinse precum şi de consecinţele acestora. Principiul majorităţii nu poate constitui un criteriu pentru a alege reprezentanţi universali pentru că principiul majorităţii presupune că voinţa celor care fac parte din grupul minoritar trebuie subordonată a priori voinţei celor care fac parte din grupul majoritar. Însă în mod fundamental parlamentarii nu pot fi numiţi reprezentanţii populaţiei în vreo problemă pentru că votul nu poate fi considerat încheierea unui contract de către populaţie cu vreun candidat în funcţia de parlamentar. Populaţia votează promisiuni ale politicienilor, nu semnează un contract care leagă părţile de comun acord prin schimbarea titlurilor de proprietate asupra unor bunuri sau servicii, date fiind anumite condiţii clar definite în contract. Promisiunile sunt afirmaţii implicând stări şi aşteptări subiective şi nu trasferuri reale, obiective, de titluri de proprietate (Rothbard 1998, p. 134). Şi dacă s-ar afirma că articolul 61, al. 1 este valid pentru că decurge din faptul că actul numit Constituţie este legitim fiind votat anterior de populaţie, nu se va face decât să se admită că prin vot majoritar sau unanim, Constituţia devine cumva validă din punct de vedere juridic şi, mai mult, îşi poate produce efectele şi asupra generaţiilor următoare, care nu au participat la vot. (Spooner, 1972) Dar, din nou, acesta nu poate fi un argument solid pentru legitimitatea Constituţiei şi astfel a articolului cu pricina, pentru că nu poate afirma într-adevăr că votul este acelaşi lucru din punct de vedere juridic cu semnarea unui contract între două părţi. Iar dacă parlamentarii nu pot fi numiţi după niciun criteriu juridic real, reprezentanţi ai poporului, concluzia firească este că nici actele normative pe care aceşti parlamentari le adoptă în urma unor proceduri specifice în numele populaţiei, nu reprezintă voinţa sau interesele populaţiei, prin urmare, totalitatea actelor normative adoptate de Parlament (dar şi ale Guvernului) sunt nule din punct de vedere juridic real. Deci, articolul 69 (1), „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.” este nul din punct de vedere juridic. Putem deduce de aici că toate tratatele internaţionale încheiate de stat în numele cetăţenilor sunt nule din punct de vedere juridic şi nu îi obligă la nimic pe cei din urmă. (Vezi spre exemplu, art. 148 şi art. 149 privind integrarea în Uniunea Europeană şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord). De asemenea, este evident că parlamentarii nu pot pretinde după niciun criteriu raţional, moral, juridic „imunitate parlamentară”. (Vezi art. 72, al. 1) Conform principiilor de drept natural ei sunt singurii responsabili juridic de toate consecinţele legilor şi actelor normative emise şi impuse întregii populaţii, toate având la bază principiul forţei, al coerciţiei pentru a fi aplicate.

Mergând la rădăcina problemei, adică la definiţia dreptului de proprietate privată din Constituţie, vedem că este stabilit în mod explicit că exproprierea persoanei de către stat este legitimă în termeni de „utilitate publică”: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.” (Art. 44, al. 3) Este de remarcat din capul locului contradicţia flagrantă pentru că deşi se susţine garantarea dreptului de proprietate privată se admite în acelaşi timp exproprierea unor persoane din societate. Pe lângă acest aspect de bază, din această definiţie constituţională a dreptului de proprietate privată nu rezultă decât că nu contează dacă anumite resurse au fost apropriate legitim sau nu de către persoane în societate, ceea ce contează primordial este utilitatea publică. Bineînţeles, referinţa echivocă la această „utilitate publică” permite o interpretare liberă a semnificaţiei sale, iar sintagma „stabilită potrivit legii” ar presupune că există o lege „mai” fundamentală decât legea fundamentală, Constituţia, care să stabielască exact înţelesul noţiunii de „utilitate publică”. Însă este sigur să presupunem că această utilitate publică este definită de autoritatea care conform Constituţiei reprezintă interesul public: Parlamentul. Această presupusă definiţie a utilităţii publice nu poate avea un fundament legitim din moment ce Parlamentul nu are un fundament legitim în sine ca reprezentant al interesului public. Pe de altă parte însă, presupoziţia acestui alineat este că, în principiu, autorităţile pot aloca (în anumite cazuri) resursele acolo unde deţinătorii de drept ai acestor resurse nu le-ar putea aloca singuri. Teoria economică în tradiţia Şcolii Austriece a demonstrat clar însă că autorităţile publice nu pot şti niciodată în mod obiectiv şi raţional unde este mai util să fie alocate resursele pentru simplul motiv că nu pot calcula economic, neavând posibilitatea de a se ghida în funcţie de profit şi pierdere pentru a vedea care sunt proiectele investiţionale care pot produce bunurile cele mai cerute de consumatori. (vezi Mises 2006) Dar încercarea de a justifica exproprierea şi redistribuirea resurselor pe argumentul unei presupuse utilităţi publice ca fiind oarecum superioară sau mai dezirabilă decât utilitatea pe care persoana o ataşează subiectiv resurselor sale, se loveşte însă nu numai de argumentul haosului calculaţional în care se găseşte autoritatea publică pusă în faţa deciziei de a aloca resurse în economie, ci şi de argumentul imposibilităţii comparaţiilor interpersonale de utilitate. În presupoziţia conform căreia câştigul în utilitate publică în urma redistribuirii ar fi superior câştigului în utilitatea privată a persoanei se consideră implicit că în general, utilităţile derivate de persoane se pot cumva aduna, scădea, fără să se înţeleagă că de fapt, valorile pe care oamenii le ataşează diverselor bunuri nu sunt extinse în spaţiu şi nu pot fi observate din exterior (deci nu pot fi măsurate). Ceea ce se poate şti însă cu certitudine odată ce înţelegem natura contrafactuală a legilor economice, este că în absenţa coerciţiei exercitate de stat pentru a expropria resursele de la un grup pentru a le redistribui altui grup la un moment dat pentru a atinge scopuri de utilitate publică, grupul productiv (cel expropriat contrafactual dată fiind coerciţia) ar fi utilizat resursele spre a atinge alte scopuri decât cele impuse de stat contrafactual, deci spre scopuri mai utile din punctul de vedere al grupului productiv.

Acest articol 44 (3) introduce posibilitatea statului (şi a altor grupuri) de a dobândi proprietate ilegitim prin simple declaraţii, deci nu poate constitui un principiu real de drept natural. În această logică intră şi definiţia obligaţiei cetăţenilor de a plăti taxe şi impozite. Articolul 56 (1) afirmă: „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice.” precum şi articolele 136 şi 139, „Proprietatea”, respectiv, „Impozite, taxe şi alte contribuţii”. Articolul 136, „Proprietatea”, defineşte „proprietatea publică” şi bunurile cuprinse ca fiind „inalienabile”, menţionând la alineatul 5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.” Cu alte cuvinte, bunurile din proprietatea privată pot deveni bunuri publice dacă legea organică va declara acest lucru legitim în viitor (vezi alineatul 3). Articolul 139 permite, de asemenea, ca impozitele şi taxele dar şi alte „contribuţii” la bugetul statului să fie stabilite prin lege, adică unilateral de către stat, la un anumit moment în viitor, oricând statul va decide că este necesar pentru „interesul public” şi „utilitatea publică”.

Analizând critic articolul 32, „Dreptul la învăţătură”, anume: „Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.” observăm că pe lângă faptul că statul asigură drept la învăţătură prin învăţământ general, totodată obligă persoanele la învăţătură prin învăţământ general, în mod cert acest lucru fiind o contradicţie – nu poţi avea şi dreptul şi obligaţia la ceva în acelaşi timp pentru că dreptul presupune libertatea persoanei de a alege de a abandona sau nu un anumit bun sau serviciu apropriat legitim anterior (respectând principiile de apropriere naturală). În mod evident, statul constrânge persoanele să se supună unei instituţii, încălcându-le dreptul natural de a alege modul în care să-şi utilizeze resursele corporale („self-ownership”). Referitor la toate aceste presupuse drepturi la învăţătură, „ceea ce nu se vede” (Bastiat 2007a) este că ele presupun implicit obligaţii pentru alte persoane să finanţeze cu resurse monetare proprii (alimentând prin impozite şi taxe bugetul statului), sistemul de învăţământ, încălcându-li-se dreptul natural de a utiliza respectivele resurse în orice alte scopuri legitime (care nu implică acte de agresiune împotriva altor persoane).

Similar, articolul 47 permite statului să exproprieze un grup social (partea nevăzută dar reală din punct de vedere economic) pentru a asigura altui grup social un „nivel de trai decent”. Acest nivel de trai decent ar fi atins prin respectarea presupuselor drepturi ale grupului beneficiar al redistribuirii resurselor expropriate: „Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.” (al. 2) Statul nu produce nimic, tot venitul său fiind expropriat din sfera activităţii productive din piaţă. Statul nu poate scoate ex nihilo resurse pe care apoi să le distribuie pentru a asigura un trai decent pentru toţi indivizii. Iar dacă statul ar putea să asigure decenţa traiului unor indivizi, el o poate face numai prin diminuarea traiului altora, altă posibilitate nu există. În plus, la nivelul structurii de stimulente, statul nu poate pretinde că stimulează într-adevăr creşterea nivelului de trai taxând grupul antreprenorilor şi al celorlalte persoane angajate în producţie şi formare de capital. Adevărul este că mai degrabă stimulează grupurile beneficiare ale redistribuirii, stimulând consumul, non-producţia şi penalizând activităţile de producţie cu rezultatul de aşteptat al sărăcirii şi scăderii nivelului de trai al tuturor. (vezi Hoppe, 1989)

Analiza Constituţiei poate fi extinsă şi asupra celorlalte drepturi fundamentale dar şi asupra obligaţiilor definite. Nu pot fi analizate toate aici, însă se poate trage cu siguranţă o concluzie plecând de la analiza de mai sus a celor mai importante precum şi de la implicaţiile acestora. Repetăm, miza discuţiei este dacă legislaţia fundamentală a statului cuprinde definiţia drepturilor naturale de proprietate privată expuse în prima parte a lucrării, şi dacă poate într-adevăr constitui astfel un adevărat reper juridic, universal şi legitim pentru rezolvarea justă (corectă, imparţială, independentă, obiectivă) a disputelor în societate. După cum am văzut însă, Constituţia, în definiţiile drepturilor pe care declară că le garantează în mod egal pentru toţi indivizii din societate (vezi art. 16, al. 1), o parte a indivizilor este expropriată cu forţa pentru ca altă parte a populaţiei (în primul rând statul) să beneficieze de bunurile expropriate (în mod evident, cei din urmă nu pot indica legătura intersubiectiv recognoscibilă între bunurile acumulate în urma redistribuirii şi proprietatea privată deţinută de fiecare dintre ei, astfel ei nu pot fi conform niciunui criteriu juridic real, proprietari de drept ai bunurilor expropriate). Mai vedem că presupusul criteriu „imparţial”, „obiectiv” şi „drept” invocat prin Constituţie pentru a pune în aplicare această expropriere urmează a fi definit ad hoc (spre exemplu, semnificaţiile termenilor de „utilitate publică”, „despăgubire”, „integritate psihică”, „ordine publică”, „bune moravuri”, „siguranţă naţională”, „fidelitate faţă de ţară”, „protecţie socială”, „egalitate a şanselor”, „interesul naţional”, etc.) de Parlament sau Guvern (ori de câte ori Parlamentul îi deleagă autoritatea de a legifera) în urma emiterii unor legi organice sau a altor tipuri de acte normative şi reglementări. Este evident că exproprierea de către autorităţile publice este considerată legitimă prin Constituţie şi, de asemenea, definiţiile şi prevederile referitoare la măsura exproprierii precum şi la obligaţia cetăţenilor de a plăti taxe, impozite, sunt formulate vag în unele părţi, iar în altele sunt lăsate libere, toate acestea pentru a facilita interpretările politice ulterioare. Nu poate fi de mirare că articolele din Constituţie care se referă la administraţia publică centrală şi locală (vezi capitolul V) permit ca înfiinţarea, structura, atribuţiile lor să fie determinate prin lege organică (deci politic) de către Parlament.

În concluzie, articolul 124 din Constituţie care se referă la înfăptuirea justiţiei, nu conţine decât anumite mituri legate de imparţialitatea, egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor. Pentru că dacă „justiţia se înfăptuieşte în numele legii” (al. 1) iar legea fundamentală a statului pretinde că garantează dreptul la proprietate privată în acelaşi timp cu exproprierea unor persoane şi redistribuţia de resurse de la acestea către stat şi alte grupuri care urmează a fi incluse politic (prin vot în Parlament sau direct prin decizii guvernamentale) printre cele cu „drepturi” de a beneficia de bunuri şi servicii care nu le aparţin de drept, atunci imparţialitatea pretinsă de justiţie este o pură fabulaţie. Iar dacă „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (al. 3), din simplul fapt că judecătorii sunt supuşi unei astfel de legi fundamentale sau unei legi rezultate în urma negocierilor şi voturilor politice, decurge că judecătorii nu sunt decât subordonaţii politicului. De asemenea, decurge că instituţia Curţii Constituţionale, „garantul supremaţiei Constituţiei” (Art. 142, al. 1) este de fapt garantul deciziilor politice sub formă de legi şi acte normative de toate tipurile, iar singura „raţiune” a verdictelor Curţii cu privire la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea anumitor legi şi acte normative emise de Parlament sau Guvern este de a legitimiza puterea statului în ochii opiniei publice chiar şi atunci când punctual respinge ca neconstituţională o anumită lege sau act normativ (respingere de fapt sterilă pentru că legea în cauză este reexaminată şi reformulată, fiind de facto, prin natura ei, politică).

Efecte economice, etice şi sociale

Însă care ar fi contextul unui atare sistem legal şi care ar fi mecanismele şi consecinţele sale la nivel social? Dat fiind sistemul legislativ al regimului actual, autoritatea de stat este singurul emitent de legi care reglementează relaţiile dintre indivizi în sistemul social. Legislaţia votată în Parlament, ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, precum şi celelalte acte normative sunt adoptate reglementând drepturile şi obligaţiile indivizilor. Este modificată permanent modalitatea în care proprietarii îşi pot fi utiliza proprietatea lor dobândită legitim. Astfel, problema principală constă în faptul că definiţia a ceea ce este permis şi ce nu, se modifică aproape în fiecare zi cu fiecare act normativ intrat în vigoare. Ca urmare, planificarea acţiunilor individuale (la nivel social) într-un astfel de context devine dificilă – nu mai suntem siguri că ne vom duce la capăt acţiunile din moment ce dreptul de a acţiona şi decide cu privire la utilizarea proprietăţii noastre, este permis sau restricţionat în funcţie de legile adoptate sau abrogate în fiecare zi. Viitorul devine mult mai incert decât ar fi fost în absenţa legislaţiei volatile. Prin legislaţia volatilă avem de-a face cu „short-run certainty of law”, aşa cum este numită de juristul italian Bruno Leoni (1991: 80), aproape orice lege adoptată azi poate fi modificată mâine sau poate fi abrogată (sau într-un orizont de timp apropriat). Acest aspect constituie în sine posibilitatea apariţiei erorii în sistemul social, tocmai pentru că este imposibil de anticipat ce lege se va adopta, sau se va modifica sau se va abroga mâine. Incertitudinea crescută cu privire la viitor duce la creşterea preferinţei de timp la nivel social. (Kinsella 1995: 152). „Chiar numai actul de a legifera – a legifera în sistem democratic – măreşte gradul de incertitudine. În loc să fie imuabilă şi astfel predictibilă, legea devine din ce în ce mai flexibilă şi impredictibilă. Ceea ce este drept şi nedrept astăzi poate nu va fi aşa mâine. Viitorul va ţine mai mult de hazard. În consecinţă, preferinţele individuale de timp vor creşte, consumul şi orientarea pe termen scurt vor fi stimulate şi în acelaşi timp respectul pentru toate legile va fi subminat sistematic iar delicvenţa va fi impulsionată (pentru că dacă nu există niciun standard de neschimbat cu privire la ceea ce este «drept», atunci de asemenea, nu există o definiţie fermă a «delicvenţei»)” (Hoppe 2001: 31)

În sistemul politic democratic, poziţiile de putere politică oferă controlul unei proprietăţi publice provenite din activităţile productive anterioare ale societăţii. Problema principală cu care se confruntă sistemul democratic este faptul că indivizii aflaţi în poziţiile de control al proprietăţii publice şi acţionând ca administratori ai acesteia, şi confruntându-se cu faptul că la sfârşitul unui mandat este plauzibil să-şi piardă poziţiile de control politic, sunt stimulaţi tocmai de aceste circumstanţe să extragă cât mai multe beneficii prin redistribuţia resurselor proprietăţii publice în interes propriu şi în interesul grupurilor care au sprijinit şi sprijină ascensiunea şi menţinerea poziţiilor politice actuale. (Hoppe, 2001: 48) În aceste condiţii structurale, sistemul legislativ constituie cadrul instituţional de funcţionare a redistribuţiei, şi cum redistribuţia resurselor prin instrumentul legislativ implică beneficiari şi perdanţi avem de-a face cu fenomenul jocului cu sumă nulă la nivel social. Instituţionalizarea jocului cu sumă nulă implică la rândul său fenomenul hazardului moral al celor care profită de pe urma pierderilor suferite de ceilalţi şi care sunt stimulaţi să profite în continuare. (Hülsmann, 2006) Cu alte cuvinte, căutarea de privilegii prin legislaţie şi conservarea acestora implică întotdeauna beneficii de partea grupurilor protejate de legislaţie şi costuri care sunt suportate de alte grupuri sociale. Acest aspect creează o stare conflictuală în societate şi conduce la competiţie acerbă între grupuri pentru privilegiile oferite de legislaţie şi putere. Toate grupurile se luptă pentru obţinerea controlului asupra aparatului legislativ. Această competiţie pentru privilegii produce o inflaţie de legi care reglementează aproape orice aspect al vieţii în societate. Societatea devine dintr-o societate bazată pe antreprenoriat real şi activităţi economice sănătoase, o societate de „rent-seeking” (Benson 2005) cu efectul general al abandonării activităţilor productive. Populaţia se orientează mai mult spre activităţi de lobby şi de structurare a cererii pentru legi de protecţie din partea statului, decât spre investiţii şi producţie cu resurse proprii dobândite non-agresiv. (Hoppe 1989: 30-31) Ne confruntăm în această situaţie cu o schimbare a întregii structuri de caracter la nivel social: dinspre o societate cu indivizi orientaţi pe termen lung, indivizi productivi şi angajaţi în jocuri cu sumă pozitivă, adică în schimburi reciproc avantajoase cu alţi indivizi într-o reţea din ce în ce mai extinsă de diviziune a muncii, înspre o societate cu indivizi motivaţi de câştig pe termen scurt indiferent de consecinţele asupra partenerului.

Încrederea dintre indivizi este redusă semnificativ, astfel aceştia devin rezervaţi sau chiar abţinându-se de a intra în tranzacţii cu ceilalţi indivizi. Astfel, încrederea contractuală este subminată sistematic – persoanele nu se mai angajează în schimburi reciproc avantajoase (joc cu sumă nenulă) pentru că nu mai percep conservarea în timp a condiţiilor stabilite şi trasate ex ante de comun acord.

Revenind la distincţia oppenheimeriană, am putea spune că indivizii se raportează din ce în ce mai mult la mijloace politice şi din ce în ce mai puţin la mijloace economice pentru îndeplinirea scopurilor. Iar înţelegerea relaţiei dinamice dintre mijloacele politice şi cele economice înseamnă înţelegerea faptului că dezvoltarea primelor se produce neapărat în detrimentul celor din urmă. O societate axată pe mijloace politice tinde să submineze în ritm accelerat capitalul civilizaţional construit de generaţii întregi cu eforturi şi sacrificii majore. La ritmul accelerat al dezintegrării sociale contribuie şi delicvenţa care înfloreşte într-un mediu social incert şi conflictual în care preferinţa socială de timp atinge cote înalte iar jocul cu sumă nulă este instituţionalizat prin utilizarea pe scară largă a mijloacelor politice mai degrabă decât a mijloacelor economice.

În loc de concluzie: instituţii de drept într-o ordine socială a proprietăţii private

Incursiunea în teoria dreptului de proprietate privată şi în interpretarea Constituţiei ne-a ajutat să înţelegem care este de fapt natura statului şi a legii pe care acesta o impune în societate. Am aflat că legea fundamentală dar şi celelalte legi subsumate sunt de natură politică servind puterea statului şi nu satisfac criteriul imparţialităţii, deci nu pot sta la baza fundamentării unor reguli şi norme juste în funcţie de care să se judece dispute concrete dintre indivizi în societate. Pe lângă acest fapt, întregul statut al judecătorilor dar şi modul de funcţionare a instanţelor judecătoreşti sunt reglementate prin lege organică, deci, prin vot politic, transformând de facto judecătorii şi instanţele de judecată în birocraţi şi agenţii responsabile cu aplicarea legii dictate de la centrul puterii politice de către un grup. (Vezi art. 73, 125, 126, 133) Legislaţia statului şi arhitectura instituţională de aplicare a acesteia sunt inerent conflictuale social.

Însă dacă prin lege înţelegem un sistem just de norme şi reguli pentru a ghida comportamentul indivizilor în societate dar şi un sistem just de aplicare a acestor norme şi reguli, legea având ca scop principal evitarea conflictului interpersonal în societate, atunci doar o lege care îşi are izvorul în dreptul natural de proprietate privată poate fi într-adevăr legitimă. Cu alte cuvinte o astfel de lege şi sistemul de aplicare adecvat ei, trebuie să fie în acord complet cu principiile aproprierii juste expuse la începutul lucrării. Fără această condiţie de bază, scopul adevărat al legii este confiscat. Un astfel de sistem legal just este posibil numai într-o ordine socială a proprietăţii private în care judecătorii, curţile judecătoreşti sunt selectate voluntar de persoanele care cer rezolvarea justă a disputelor. Această viziune nu este doar o deducţie logică ci poate fi ilustrată istoric prin: evoluţia legii comerciale în Evul Mediu (Benson, 2007), evoluţia legii şi a instituţiilor juridice în Irlanda medievală (Peden, 1997), Islanda medievală (Friedman, 1979), rezolvarea disputelor în primele comunităţi religioase din perioada colonială americană (Auerbach, 1983), etc. În cadrul sistemelor legale dezvoltate în aceste societăţi, recunoaşterea drepturilor de proprietate privată stau la baza demersului de a descoperi regulile în funcţie de care persoanele specializate, alese voluntar de părţile aflate în conflict, oferă soluţii la litigii. Proceduri specifice ca arbitrajul şi medierea erau utilizate pentru a oferi soluţii la conflicte, iar stimulentul principal pentru atingerea profesionistă, rapidă a soluţiilor juste era constituit de reputaţia persoanelor specializate în rezolvarea disputelor (judecătorii). Alegerea judecătorilor, mediatorilor era deschisă, liberă, astfel doar judecătorii într-adevăr competenţi, cu experienţă dovedită, ţinută morală, reputaţie, imparţialitate, erau selectaţi de ambele părţi aflate în conflict. Judecătorii nu erau „inamovibili” prin decizie politică, aşa cum se întâmplă în actualul sistem, ci chiar răspundeau ei înşişi cu proprietăţile lor pentru orice decizie greşită, pe lângă costurile reputaţionale implicate. Refuzul medierii sau arbitrajului sau refuzul de a se supune deciziei finale a mediatorilor, judecătorilor constituia un afront la adresa întregii comunităţi, cel care refuza fiind respins, ostracizat de întreaga comunitate.

Cu alte cuvinte, legea apare şi se dezvoltă „orizontal” în societate şi nu porneşte de la o autoritate, constituită unilateral, nereprezentativă. Realitatea istorică indică faptul că legislaţia dezvoltată autoritar a fost posibilă doar în condiţiile post-monopolizării sistemului legal (existent într-o ordine socială pe baze voluntare), de către stat. Este posibilă o alternativă mult mai bună în acest moment, atât la nivel conceptual, cât şi în practică având în vedere puzderia de sisteme de reguli apărută spontan (în diverse domenii, asociaţii, reţele), la sistemul de reguli impus de către stat.

[O variantă a acestui articol a fost publicată în volumul „Colocviul Naţional de Ştiinţe Sociale - ACUM 2010”]

Ilustraţie de Răzvan Mihalcea.

Referinţe bibliografice

Auerbach, Jerold S. (1983). Justice Without Law? Resolving Disputes Without Lawyers. Oxford: Oxford University Press.

Barnett, Randy E. (1978). Toward a Theory of Legal Naturalism, Journal of Libertarian Studies, 2:2, 97-107.

Bastiat Frédéric (2007a). That Which is Seen and That Which is Not Seen. În Frédéric Bastiat. The Bastiat Collection. Vol. 1. (pp. 1-48). Auburn: The Ludwig von Mises Institute.

Bastiat Frédéric (2007b). The Law. În Frédéric Bastiat. The Bastiat Collection. Vol. 1. (pp. 49-94). Auburn: Ludwig von Mises Institute.

Benson, Bruce L. (1989). Enforcement of Private Property Rights in Primitive Societies: Law Without Government, The Journal of Libertarian Studies, 9, 1, 1-26.

Benson, Bruce L. (1990), Customary Law with Private Means of Resolving Disputes and Dispensing Justice: A Description of a Modern System of Law and Order without State Coercion, The Journal of Libertarian Studies, 9, 2, 25-42.

Benson, Bruce L. (1991), Reciprocal Exchange as the Basis for Recognition of Law: Examples from American History, 10, 1, 53-82.

Benson, Bruce L. (2005). Regulation, More Regulation, Partial Deregulation, and Reregulation: The Disequilibrating Nature of a Rent-Seeking Society. În P. Kurrild-Klitgaard (ed.), The Dynamics of Intervention: Regulation and the Redistribution in the Mixed Economy. (pp. 105-145). Oxford: Elsevier.

Benson, Bruce L. (2007). The Enterprise of Customary Law, Mises Daily Article, http://mises.org/daily/2542.

Block, Walter, Hoppe, Hans-Hermann. (2002). On Property and Exploitation, International Journal of Value-Based Management, 15, 225-236.

Constituţia României. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339&idl=1.

Friedman, David. (1979). Private Creation and Enforcement of Law: A Historical Case, The Journal of Legal Studies, 8, 399-415.

Hayek, Friedrich A. von. (1998). Law, Legislation and Liberty. Vol. I. London: Routledge.

Hoppe, Hans-Hermann (1989). A Theory of Socialism and Capitalism. Economics, Politics and Ethics. Boston: Kluwer Academic Publishers.

Hoppe, Hans-Hermann (2001). Democracy The God that Failed. The Economics and Politics of Monarchy, Democracy and Natural Order. New Brunswick: Transactions Publishers.

Hoppe, Hans-Hermann (2005) Elitele naturale, intelectualii şi statul, Institutul Ludwig von Mises România, traducere şi adaptare de Dan Cristian Comănescu. http://mises.ro/248/.

Hoppe, Hans-Hermann, (2006), The Economics and Ethics of Private Property. Studies in Political Economy and Philosophy. Auburn: Ludwig von Mises Institute.

Hülsmann, J. G. (2004). The A Priori Foundations of Property Economics, The Quaterly Journal of Austrian Economics, 7, 4, 41-68.

Hülsmann, J. G. (2006). The Political Economy of Moral Hazard, Politická Ekonomie, 1, 35-47.

Kinsella, Stephan N. (1995). Legislation and the Discovery of Law in a Free Society, Journal of Libertarian Studies, 11, 2, 132-181.

Kinsella, Stephan N. (1999). Knowledge, Calculation, Conflict and Law, The Quaterly Journal of Austrian Economics, 2, 4, 49-71.

Kinsella, Stephan N. (2003). A Libertarian Theory of Contract: Title Transfer, Biding Promises, Inalienability, The Journal of Libertarian Studies, 17, 2, 11-37.

Kinsella, Stephan N. (2008). Against Intellectual Property. Auburn: Ludwig von Mises Institute.

La Boétie, Etienne de. (2000). Discurs asupra servituţii voluntare. Bucureşti: Antet.

Leoni, Bruno, (1991). Freedom and the Law. Indianapolis: Liberty Fund.

Locke, John (1999), Al doilea tratat despre cârmuire, Nemira, Bucureşti.

Mises, Ludwig von. (1996), Human Action. A Treatise on Economics. San Francisco: Fox & Wilkes.

Mises, Ludwig von (2006). Birocraţia şi imposibilitatea planificării raţionale în regim socialist, Bucureşti: Institutul Ludwig von Mises România.

Nock, Albert Jay. (1950). Our Enemy, The State. Caldwell: The Caxton Printers.

Oppenheimer, Franz (1926). The State. Its History and Development Viewed Sociologically. New York: Vanguard Press.

Peden, Joseph R. (1977). Property Rights in Celtic Irish Law, Journal of Libertarian Studies, 1, 2, 81-95.

Rothbard, Murray N. (1997a). Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics. În Murray N. Rothbard. The Logic of Action One (pp. 211-255). Cheltenham, UK: Edward Elgar.

Rothbard, Murray N. (1997b), Law, Property Rights and Air Pollution. În Murray N. Rothbard. The Logic of Action Two (pp. 121-170). Cheltenham, UK: Edward Elgar.

Rothbard, Murray N. (1998), Ethics of Liberty, New York: New York University Press.

Rothbard, Murray N. (2006). For a New Liberty. Auburn: Ludwig von Mises Institute.

Rothbard, Murray N. (2009). The Anatomy of the State. Auburn: Ludwig von Mises Institute.

Spencer, Herbert. (1960). The Man Versus the State. Caldwell: The Caxton Printers.

Spooner, Lysander (1972). No Treason: The Constitution of No Authority. În Lysander Spooner. Let’s Abolish Government (pp. 9-55). New York: Arno Press & The New York Times.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Exceptional articolul. Chiar si fara a aplica principiile dreptului natural, ci numai logica elementara, legea fundamentala, si cea mai mare parte a legilor organice care se aplica in Romania, pot fi dovedite ca fiind in contradictie cu ele insele, si unele cu altele. In consecinta, ele nu pot fi valide din punct de vedere logic, daramite etic. Considerearea drepturilor naturale, produs al deductiei logice bazata pe natura fiintei umane, este absolut necesara pentru elaborarea oricarui sistem de legi. Cei care ignora acest fapt evident condamna societatea la haos institutional si la subdezvoltare economica. Efectele “actului legislativ” sunt absolut evidente in Romania, si nu numai, insa teoria este absolut necesara pentru a intelege cauzele, si a lua masuri pentru eliminarea lor.

    Alex Nicolin · 30 iulie 2011, 01:19 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)