Cele şapte lecţii magnifice ale lui Mises

Tudor Smirna · 29 martie 2011

[Versiune prescurtată a prefeţei volumului Economia în şapte lecţii.]

În decembrie 1998, student fiind la ASE, am descoperit într-o librărie din oraşul meu natal o cărţulie de Ludwig von Mises, nume pe care parcă îl zărisem prin vreun paragraf marginal din manualul de doctrine economice.
Habar nu aveam că tocmai mă întâlnisem cu o carte mică, doldora de idei mari.

Concizia, claritatea, coerenţa, şarmul reţinut şi anvergura cu care Mises oferă cele şase conferinţe argentiniene care sunt nucleul acestei cărţi m-au făcut să înţeleg că există un mod economic de gândire şi o tradiţie admirabilă (Şcoala austriacă de economie) în care acesta a fost cultivat cu rigurozitate.

Întâlnirea cu Mises m-a structurat şi mi-a redat interesul pentru o ştiinţă pe care instituţia de învăţământ la care eram înscris ratase să mi-o predea. Margit von Mises vorbea despre reacţia auditoriului ca la o adiere de aer proaspăt. Eu am avut o experienţă ca trecerea bruscă de la întuneric la lumină: nu eu stăteam prost cu deducţia şi limba engleză ci Keynes era confuz şi intelectualmente necinstit, nu eu eram incapabil să înţeleg matematicile modelelor macro, ci economiştii „mainstream” ofereau de regulă un amestec de şarlatanie, incoerenţă şi falsitate.

Am înţeles atunci că un economist e cu totul altceva decât un manager, contabil, tehnolog, „inginer social” sau funcţionar din vasta organigramă de stat.
Dar ce este un economist şi care sunt problemele sale specifice? Lecţiile misesiene ar trebui să-l ajute mult pe cititor în lămurirea acestei chestiuni, mai ales acum, când celor şase conferinţe argentiniene din 1958 li s-a alăturat memoriul despre ciclul economic pe care Mises l-a pregătit în 1946 în calitate de consultant pentru un grup de oameni de afaceri. Această inedită rotunjire cu cea mai integrantă, definitorie şi actuală dintre ariile de studiu ale Şcolii austriece de economie a făcut ca volumul de faţă să fie intitulat Economia în şapte lecţii, nume care aminteşte de binecunoscuta Economie într-o lecţie a lui Henry Hazlitt.

Au trecut doisprezece ani de când am citit de la cap la coadă cartea lui Mises. Revenind la ea, mă bucur să reîntâlnesc aceeaşi hartă a chestiunilor economice, desenată minimalist de Mises, însă cu suficiente şi surprinzătoare detalii. Mises nu a fost în primul rând un popularizator, asemenea lui Hazlitt, cu toate că putem vedea din această carte cât de bine o făcea. El poate fi numit fără prea multe ezitări unul dintre cei mai mari economişti ai lumii şi adevărata sa valoare este reprezentată de lucrări ca Acţiunea umană, însă nu obosea niciodată să amintească importanţa popularizării adevărurilor economice în rândul începătorilor şi al oamenilor cu orientări mai puţin savante.

S-ar putea spune că Mises vedea răspândirea ideilor economice sănătoase, fără de care cooperarea socială are mult de suferit, ca pe o întreprindere capitalistă, adică producţie de masă pentru nevoile maselor. Astăzi s-ar bucura probabil să vadă atâtea focare de „austrianism” răspândite în toată lumea, mult mai multe decât în 1958 şi cu o notabilă prezenţă în fostele ţări socialiste, a căror sistem economic fusese condamnat de Mises încă din 1920.

Teoreticianul socialist Oskar Lange l-a ironizat pe Mises, sugerând să i se ridice o statuie în holul ministerului polonez al planificării centrale, pentru sprijinul pe care l-a adus prin critica sa la rezolvarea finală a problemei calculului economic în socialism. Acea statuie a lui Mises nu s-a făcut, în schimb economiile socialiste au clacat şi în prezent există în lume peste o duzină de institute purtând numele lui Ludwig von Mises, unul chiar în Polonia.

S-ar putea întreba cineva, cât de actuale mai sunt conferinţele lui Mises din moment ce socialismul lui Lange sau Lenin a fost discreditat? Despre ce ne-ar vorbi Mises azi, dacă l-am invita să conferenţieze în România?

Eu cred că ar vorbi despre cum ar fi putut arăta o Românie cu adevărat capitalistă, despre cum am ratat privatizarea generalizată a activelor statului imediat după revoluţie, care ne-ar fi scutit de foarte multe probleme ulterioare: de şomaj şi de găurile negre din industrie, de inflaţia necesară pentru a le astupa, de hora sinistră a arieratelor şi a sectorului privat subfinanţat în favoarea celui public, de criza perpetuă din medicină, transporturi, energie, educaţie.

Despre cum pensionarii ar fi avut bătrâneţi prospere dacă am fi încetat prompt schema Ponzi a pensiilor de stat şi am fi adoptat sisteme concurenţiale de pensii private bazate pe investirea capitalului şi nu pe redistribuirea taxelor. În fine, despre cât de paşnică şi prosperă ar putea fi o ţară în care nivelul fiscalităţii ar fi mai apropiat de 5% decât de 70%.

Impresionantul capitol despre socialism, înţeles ca sistem de planificare centralizată a întregii economii, poate ar avea un caracter mai degrabă didactic, dar cele despre intervenţionism, inflaţie şi ciclu ar fi în plină actualitate. Criza mondială pe care o trăim este explicată de teoria misesiană a ciclului economic. Acelaşi sistem bancar exonerat de domnia legii proprietăţii private este nucleul expansiunii monetare peste care au proliferat alte instituţii financiare derivate, producând iarăşi distorsiunea la scară planetară a structurii de producţie: creând discrepanţe majore între ceea ce îşi doresc consumatorii finali – sau cât sunt dispuşi să aştepte înainte de a consuma – şi ceea ce anticipează mulţi antreprenori susţinuţi de sistemul bancar.

Mises ar vorbi probabil despre falimentele generalizate care sunt necesare pentru lichidarea proiectelor investiţionale eronate, ca o condiţie pentru reluarea unei creşteri economice sănătoase, însă ar observa că exact punctul nevralgic de unde ar trebui să înceapă lichidarea, sistemul bancar cu ale sale active toxice, este menţinut artificial pe linia de plutire prin transferarea pierderilor către actualele şi viitoarele bugete de stat. Erorile sunt multiplicate exponenţial prin transformarea crizelor financiar-bancare în crize ale datoriilor publice. La modă sunt falimentele statelor, iar soluţia proiectată la nivel internaţional este transferarea responsabilităţii „suverane” către entităţi suprastatale.

Uniunea Europeană se află într-un moment cheie al „dezvoltării” sale: pentru a putea gestiona crizele statale trebuie să obţină controlul fiscal asupra statelor membre. Pentru ca această tranziţie să fie cât mai lipsită de dizidenţi aflaţi în poziţii relativ sustenabile, organismele financiare europene şi internaţionale, precum FMI-ul, sunt interesate ca toate statele viitoarei uniuni fiscale suprastatale să fie îndeajuns de îndatorate. Miza prezenţei FMI-ului în România în ultimii ani nu este atât salvarea aparenţelor de stabilitate financiară şi cauţionarea conglomeratelor bancare străine cu expunere locală, urmărite de clasa politică şi de bancheri, cât creşterea îndatorării „înapoiatei” Românii până la niveluri similare cu statele „mature” ale Europei: de la aproximativ 25% din PIB, România trebuie să ajungă la datorii de 75% sau chiar peste 100% din PIB.

Mulţi ar spune că probabil aşa trebuie să se întâmple din moment ce intrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună şansă acordată României. Mises ar răspunde că pentru a fi europeni nu avem nevoie de Uniunea Europeană, ba ar fi chiar necesar să ne dezbărăm de ea. Ne-ar aminti lecţia investiţiilor străine, ar observa că muncitorii români din străintate sunt deja importanţi investitori străini în România şi că ar fi mult mai convenabil, pentru cei rămaşi şi pentru cei plecaţi, să se creeze condiţiile unei productivităţi crescute în ţară.

Ne-ar spune că acest lucru se poate face cel mai bine prin instituirea liberului schimb neîngrădit de acorduri protecţioniste, prin libertatea circulaţiei capitalurilor, prin eliminarea reglementărilor minuţioase ce sufocă producţia, printr-o fiscalitate minimală care să atragă rapid investitorii străini şi, în fine, prin evitarea finanţării din fonduri publice, europene sau naţionale, care, prin condiţiile impuse şi direcţiile preferenţiale în care sunt alocate, nu fac decât să redirecţioneze resursele materiale şi energiile umane de la utilizări alternative mai urgente şi importante.

Mises ar repeta că dimensiunea teritorială mică este un garant al libertăţii economice: o ţară de dimensiuni mici, care depinde de comerţul exterior, va fi obligată să renunţe la politicile intervenţioniste şi să adopte unele liberale pentru a-şi asigura un loc favorabil în diviziunea internaţională a muncii. Acest lucru nu ne-ar împiedica să luăm ceea ce este bun şi admirabil de la Uniunea Europeană, lucruri ce ţin de tradiţia europeană a libertăţii şi respectului pentru proprietatea privată, dar, în spirit universalist, ne-ar feri de îngrădirea libertăţii în graniţele Uniunii.

Tradiţia europeană a libertăţii nu exclude dreptul de secesiune, fie teritorială, fie lingvistică, fie educaţională. Mises observa în altă parte, referitor la multinaţionalismul specific Europei de Est, că liberalizarea învăţământului, adică desprinderea completă a statului din sfera educaţiei, este o condiţie prealabilă a bunei înţelegeri şi cooperării economice în teritorii cu populaţie de mai multe naţionalităţi.

Într-adevăr, controlul etatist al educaţiei nu este important doar pentru o naţionalitate majoritară în tentativa rău intenţionată de a inculca minorităţilor limba şi valorile sale cu forţa, ci şi pentru elitele de stat în controlul formării minţilor şi caracterelor celor mici sau tineri. Acesta este un motiv în plus pentru care, în spirit misesian, educaţia ar trebui dezetatizată complet, adică ar trebui ca statul să nu mai redistribuie impozite către învăţământ şi să excludă practicile acreditării sau acordării de bonuri educaţionale (vouchere).

Aceste bonuri sunt în primul rând garantul păstrării unui anumit nivel de redistribuţie a resurselor. Apoi, voucherele înseamnă impunerea unui cadru supervizat de stat. Acest aranjament nu poate decât să compromită, după reţeta dinamicii intervenţioniste prezentate în carte, încercarea de a crea o piaţă liberă a educaţiei. Într-un asemenea cadru, instituţiile private care doresc să ofere altceva decât ceea ce este impus de curricula ministerială sunt sufocate, legal şi economic.

Astfel, instituţiile de învăţământ, „private” sau publice, nu pot concura decât pentru a fi cele mai bune fabrici de diplome cu linia de producţie specializată în satisfacerea criteriilor inerent etatiste impuse de reglementatorul central al educaţiei. În plus, orice eşec va fi pus pe seama relativei liberalizări din domeniu şi analizele „experţilor educaţionali” vor recomanda invariabil reîntoarcerea la învăţământul public, complet etatizat. Adagiul misesian după care „libertatea este indivizibilă” înseamnă că respectul pentru instituţia proprietăţii private trebuie să fie neadulterat, inclusiv în domeniul educaţiei.

O monedă unică, ar spune Mises, este utilă pentru eficientizarea comerţului şi calculului economic internaţional, însă ceea ce trebuie să ne dorim nu este o monedă unică europeană, ci o monedă unică universală şi liberă de intervenţia autorităţilor statale.

Nu moneda Euro ar trebui să fie ţinta unei ţări libere, ci moneda pe care piaţa liberă a ales-o de-a lungul istoriei şi care nu a fost înlăturată din prim-planul afacerilor internaţionale decât cu eforturile seculare ale autorităţilor intervenţioniste: aurul. Iar acest metal preţios nu ar trebui readus în circuitul monetar într-un coş valutar alături de monede naţionale compromise, aşa cum sugera de curând şeful Băncii Mondiale – soluţie care ar permite iarăşi folosirea aurului ca ţap ispăşitor pentru relele banilor de hârtie –, ci pur şi simplu ca monedă de sine stătătoare, independentă de orice aranjament etatist.

Produsele financiare moderne, precum cardurile de credit şi plăţile prin internet, ar observa Mises, ar face astăzi cu atât mai uşoară revenirea la utilizarea monetară a aurului, dacă s-ar dori acest lucru. Dar Mises nici măcar nu ar insista pe revenirea monetară anume a aurului, ci pe crearea unui cadru instituţiunal sănătos în care piaţa să îşi aleagă moneda pe care şi-o doreşte.

Acest cadru ar conţine cel puţin libertatea producţiei private de monedă şi a concurenţei între diversele monede, în conjuncţie cu reaşezarea sistemelor bancare şi financiare în rigorile ordinii neadulterate a proprietăţii private. Acest ultim lucru ar însemna abolirea legislaţiei puterii liberatorii pentru monedele de stat şi dispariţia privilegiului rezervelor fracţionare pentru instituţiile bancare, adică a puterii acestora de a crea monedă din nimic.

Recitindu-le acum, îmi dau seama că „simplele” prelegeri ale lui Mises oferă deschideri spre cele mai actuale soluţii oferite de economiştii Şcolii austriece de economie. Nu numai teoriile sale la care posteritatea a adăugat doar note de subsol (cum îi place să amintească prietenului meu Cristian Comănescu) sunt bine reprezentate în această carte, dar am avut iarăşi ocazia să constat cât de aproape ajunsese Mises de concluzia, atât de specifică autorilor mai recenţi, că democraţia, ca sistem politic al celui mai luminat tip de stat minimal, poartă în ea germenul propriei distrugeri.

Mai întâi, vorbind despre intervenţionism şi arătând cum controlul preţului laptelui lasă mai mulţi consumatori fără lapte decât înainte, puţin mai lipsea ca Mises să arate cum se formează două clase tipice de dependenţi: acei consumatori care au nevoie de puterea discreţionară a statului pentru a stabili cine capătă şi nu capătă lapte şi acei producători care au nevoie de acelaşi decret de stat prin care se stabileşte cine produce şi nu produce lapte.

Or, aceste clase dependente de stat, intrate în logica intereselor speciale descrisă în lecţia a şasea, se pot permanentiza în exploatarea profitului politic şi redistribuirea costurilor către restul societăţii. Dacă politicile intervenţioniste nu sunt adoptate de către majoritate din necunoaştere, adică din hrănirea unor idei false – în perspectiva universalistă şi idealist-democratică a lui Mises –, ci într-o cinică şi prea bună cunoştinţă de cauză, – în perspectiva particularist-minoritar-tribalistă a intereselor speciale –, atunci e cazul să ne gândim serios la posibilitatea distrugerii democratice a civilizaţiei.

Într-adevăr, în lumina dezvoltărilor teoretice ulterioare din Şcoala austriacă, privitoare la folosirea sistemului democratic pentru liberul acces pe piaţa producţiei de „rele” politice de către cei mai abili în cumpărarea voturilor – cu promisiunea exproprierii prin taxe din ce în ce mai mari şi schemelor redistributive din ce în ce mai totalitare –, este greu de văzut cum o conducere democratică în maniera misesiană a statului minimal poate fi altceva decât accident istoric. Într-a şasea lecţie Mises pare că este la un pas de această concluzie.

Ceea ce trebuie înlăturat în acest caz nu sunt doar ideile economice proaste, ci şi infrastructura prin care aceste idei ajung să domnească sistematic şi pe care Mises o considera un câştig permanent al libertăţii – democraţia însăşi ca sistem politic.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Excelent articol :) Nu am citit cartea, sper sa o fac in perioada urmatoare.

    Totusi, ca tanar pot spune ca statul si cu precadere statul Roman imi creeaza numeroase piedici. In primul rand, dorind sa demar propria-mi afacere sunt obligat sa platesc anumite taxe, dupa parerea mea nejustificate si inexplicabile ( ex: de ce costa 30 lei rezervarea numelui firmei si de ce trebuie sa interactionez cu 4 persoane diferite pentru o dovada banala a faptului ca nu mai are nimeni acelasi nume de firma ca acela ales de mine). In al doilea rand, sunt impozitat de doua ori: Prima data 16% profitul societatii si in a doua oara daca doresc sa primesc dividende. Deci din start 30%. Nu mai punem la socoteala celelalte taxe pentru eventualii angajati.

    Mai nou, aflu ca statul ma “ajuta”. Cum? “Oferindu-mi” ca bonus pana la 10.000 euro reprezentand 50% din valoarea proiectului. Totusi, sunt obligat sa angajez cel putin 2 angajati, sa reinvestesc minim 50% din profit etc. Asa ca la final pentru a beneficia de acei 10.000 euro sunt obligat sa accept anumite conditii total ineficiente pentru mine.

    Avand toata aceasta situatie, imi dau seama cum creativitatea specifica antreprenorilor (consider ca majoritatea oamenilor au aceasta creativitate si spirit de inovatie, distrus mai apoi de instrumentele etatiste precum invatamantul public si altele) nu este deloc sustinuta si devine mult mai “util” sa devii politician, sa cunosti la perfectie legile (mai mult sau mai putin aberante), iar la final prin manipulare sa ajungi sa redistribui in favoarea ta veniturile altora.

    Poate parea un pic pesimist ce am scris, dar consider ca fara a demara o schimbare de perspectiva asupra ideilor etatiste in favoarea libertatii individuale nu vom putea scapa de inevitabil: DISTRUGEREA

    andrei · 30 martie 2011, 05:22 · #

  2. Cam multa filosofie/teorie strica …

    De exemplu as vrea sa stiu care este domeniul ala in care romanii plecati in strainatate sunt mari investitori in Romania .. Industria auto ? Energetica? Alimetara (altii decat fratii Micula – si sunt client al lor ..) Electronica ?! Ca nici macar tigarile …Deci in ce domenii “muncitorii români din străintate sunt deja importanţi investitori străini în România” ? Prin investitie neintelegandu-se sumele de bani trimise ptr a asigura subzistenta familiilor ramase in Romania …

    Iar despre alegatile impotriva invatamatului de stat care ar fi “important doar pentru o naţionalitate majoritară în tentativa rău intenţionată de a inculca minorităţilor limba şi valorile sale cu forţa” si “Tradiţia europeană a libertăţii nu exclude dreptul de secesiune, fie teritorială, fie lingvistică, fie educaţională” asta imi aduc deja aminte de bolsevism. Nu este vina mea ! La fel “condiţie prealabilă a bunei înţelegeri şi cooperării economice în teritorii cu populaţie de mai multe naţionalităţi” imi cam pute a sovietism . Cestiuni care ma fac sa regret ca Romania interbelica a tratat cu manusi agentii bolsevici in loc sa ii impuste pur si simplu.

    De fapt cheia se afla in ce scrieti “multinaţionalismul specific Europei de Est” . Mises era apartinator unei minoritati imperiale care si castigase egalitatea in drepturi de curand. Care minoritate se afla intr-o foarte maltusiana concurenta cu celelate nationalitati .. de aici si tipatul despre “libertate” si “liberalism” ul cam particular ( a se vedea Studiul asupra uzerei de Mihai Eminescu ). De aici si inatlnirea cu unele idei mai crete ale bolsevismului si antinationalismul scoii austriece egal cu cel al socialismului “tanar”.

    In alta ordine de idei este “intersanta” vituperarea schemei Ponzi cand va referiti la sistemul de pensii . Si mai interesant este faptul ca de curand un sinistru al guvernului a zis sistem piramidal. In cazul in care sunteti un om cinstit discutand doar “filisofic” va atrag atentia unui aspect cam neplacut. In 1990 o majoritate a cetatenilor romani cotizase la sistemul de pensii . Cotizase la timpul trecut . Ca fondul de pensii inca era echilibrat daca nu excedentar. Ca zisul fond nu statuse la mucegait in BNR (era si greu fiind vorba doar de moneda de cont!) ci a fost folosit la investitii (inclusiv pentru industriile covenabil vandute ca fie vechi de fle de fel de intreprinzatori cam penali) . Acestia aveau un drept de creanta … Cer faceam cu acest drept de creanta ? Il anulam pur si simplu ? Si banii?!
    Nu ati auzit niciodata ca inainte de 89 fondul de pensii era cea mai mare rezerva ?! In copilaria si tinertea mea am auzit asta cu obstinatie in familie , intre vecini samd.
    Vedeti dvoastra in asta sta dificultatea solutiilor practice din societate. Este simplu in teorie ori in filosofie si literatura- iei o noua foaie de hartie ! Insa societatea nu agreaza cezuri bruste (ma rog bolsevicii au operat o astfel de cezura in numele teoriei).

    A da . O sa repetati faza cu “absenţa unei structuri filosofice sănătoase, ca cea oferită de Mises. “ Curios am mai auzit o astfel de admonestare – din partea unor activsiti PCR ! (in discutii de la om la om cu insi care aveau destul bun simt sa nu ma denunte ca facand propaganda antisocialista. Metodele sunt mai unversale decat ne place sa recunoastem).

    O da. Sistemul planificarii socialiste era prost din prima . Fiindca – aici stiu ca sochez- el fusese introdus nu pentru a asigura o dezvolatare economica rationala. Nu ! Primul plan cincinal din URSS (si alte nu mai stiu cate!) a fost de fapt planul de dezvolatre a “bazei de razboi” . Adica ptr o “necesitate” aparte si de aici preferinta ptr tancuri in dauna celie ptr – sa zicem – tractoare , utilaje agricole si autoturisme* . Asta nu ca as fi de parere ca socialsmul “real” ar mai trebui incercat inca o data …

    • si asa sovieticii au dispus de un motor exceptional ptr tancul T34. Multi ani cel mai bun din lume – peste cele germane ca englezesti .. Ca americanii foloseau vechi motoare in stea care nu mai erau folosite de aviatie (depasite). Si cand au dat de necaz Chrysler a facut Multibanck – o cestie de tot rasul! Adica au luat 5 motoare cu 6 cilindri si le-au asamblat in stea. Asta aveau , asta au facut – si destule !! nemtii ar fi zis chiar ca erau prea multe! Si inca ceva americanii au luat transmisia automata de pe Cadillac si au pus-o pe tancuri . De ras.(in gnl pana prin 60 restu tancurilor aveau transmisii nesincrone cerand duubla debreieire) Insa dupa razboi … mersi fumos americanii au avut din nou multe motoare si tansmisii automate ptr automobile iar rusii au ramas cu niste motoare f bune ptr tancuri. Eventual ptr niste locmotive Diesel de 500 cp . Si o industrie cam ineficenta dpv al populatiei . Am facut aceasta lunga digresiune ptr a ilustra de ce planificarea socialista era gresita mai rau decat presupun criticii ei …

    Ghita Bizonu' · 1 aprilie 2011, 05:45 · #

  3. Idei generaliste, insa nimeni nu contesta ca mintea ta este izvorul acestui eseu. Sunt de acord cu ceea ce ai comentat insa nu imi este clar un lucru cu privire la invatamantul public. Ce consideri tu ca este limitat? Oare nu cumva la noile facultati private de economie s-ar studia Donald Trump fiindca este mai actual si mai comercial si nu Ludwig von Mises? In privinta educatiei nu ne putem baza decat pe drumul dintre trecut si prezent

    Roxana · 28 aprilie 2011, 13:43 · #

  4. Sistemele de pensii au esuat pt ca s-au procopsit, in numai 10 ani, cu cei de 45-55 ani care dupa falimentul intreprinderilor socialiste nu au putut face fata, evident, noii economii de piata. Si s-au invartit, contra unei sume, de o pensionare pe caz de boala. Nu ii condamna nimeni, din contra, as spune ca foarte multi chiar nu aveau alta solutie; de condamnat sunt cei care fiind la manete, nu au reusit sa faca nimic in aceasta privinta.

    Nu prea ma pricep la economie, dar mi se pare ca toate teoriile, concepute in perioada ante/interbelica, ale unor personalitati, oricat de destepti si de vizionari ar fi fost ei, nu sunt aplicabile in totalitate perioadei actuale pur si simplu pt ca teoriile acelea au fost gandite atunci cand resursele planetei se alocau la 2 mld de oameni, iar acum, numai 60-80 de ani mai tarziu, se aloca la 7 mld.. Adevaratele probleme ale omenirii sunt suprapopularea si lacomia.

    Vali · 24 mai 2011, 06:55 · #

  5. @Ghita Bizonu’
    Esti de la partid, nu?

    @Roxana (confuzata)
    Ai foarte multe confuzii… Legat de compararea (chiar si in gluma, dar cred ca mai degraba e ignoranta combinata cu ceata) a lui Ludwig von Mises cu Donald Trump… Trump te-ar putea “invata” cel mult despre cazinouri si practica afacerilor cu guvernul. No comment.

    @Vali

    Foarte amuzant, deci exista un numar (magic) ideal de oameni…. Cam cati dintre noi ar trebui sa dispara ca sa ne echilibram? Sugerezi si metodele de alegere? Lasand gluma la o parte, ma intreb, acest numar e acelasi indiferent de epoca si conditiile ei? Oare cum ar fi putut trai 2 mld de oameni acum 2000 de ani?! Doar intrebari retorice…

    Raspuns catre cei asemenea "nebunului care arunca o piatra in lac si..." · 25 mai 2011, 07:49 · #

  6. Cine crede in mitul de suprapopulare al planetei ar trebui sa fie un exemplu pentru toti ceilalti si sa mai usureze putin povara cu propria persoana.

    Parerea mea umila este ca statul ca institutie in control total este adevarata mare problema a omenirii….

    El Toro · 10 iulie 2011, 11:34 · #

  7. Pai, e limpede, d-le Smirna : Statul e sursa discreta a majoritatii problemelor noastre – zicea Patapievici.

    Numai “complicatii rafinatzi”, din stirpea intelectuala a d-lui Daniel Daianu, nu mai sant capabili sa admita evidentza asta. Ah, plus politicienii contemporani. Ceea ce intretzine durabil .. letargia.

    Astazi, doar libertarienii mai spun lucrurilor pe nume (plus copiii, care inca n-au contactat pojarul.. Oxfordului)

    Sanchi · 10 decembrie 2011, 15:10 · #

  8. deci dl. Patapievici crede ca statul e sursa discreta a majoritatii problemelor noastre? Sis ce face domnia sa? Infuleca banuti de la acelasi stat (care creeaza probleme evident) – sinecura ICR. Sunteti absolut patetici.

    Anaxagoras · 27 decembrie 2011, 16:12 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)