Politica monetară optimă

Jörg Guido Hülsmann

Traducere de Bogdan Glăvan şi Tudor Smirna*

Scopuri şi mijloace ale politicii monetare

Lucrările convenţionale asupra politicii monetare se concentrează de obicei asupra obiectivelor presupus asumate de către factorii de decizie în domeniul politicii monetare. Ţintirea inflaţiei, ocuparea forţei de muncă, echilibrarea balanţei de plăţi, obiectivele de creştere pentru agregatele monetare, stabilizarea cursului de schimb, a PIB, sau a preţurilor activelor – acestea şi alte obiective similare ale politicii monetare sunt discutate mai mult sau mai puţin detaliat în manualele contemporane. Când vine vorba de mijloacele prin care aceste scopuri sunt urmărite, discuţia se opreşte complet şi este înlocuită de o descriere tehnică a operaţiunilor pe piaţa deschisă, ratei dobânzii de referinţă, rezervelor minime obligatorii şi aşa mai departe.

În prezentul articol, vom neglija aceste aspecte tehnice a pentru a ne concentra asupra mijloacelor şi obiectivelor fundamentale ale politicii monetare. Procedăm astfel din două motive.

Pe de o parte, scopuri precum ţintirea inflaţiei şi ritmul de creştere al agregatelor monetare reprezintă doar obiective intermediare, nu fundamentale ale politicii monetare. Presupunerea tacită este că acestea sunt legate mai mult sau mai puţin strâns de realizarea scopului ultim – reducerea rarităţii (creşterea „prosperităţii” sau a „avuţiei”). Abordarea noastră ne permite să lăsăm deoparte discuţia privind valabilitate acestei presupuneri implicite. Prin urmare vom merge direct la problema fundamentală: în ce măsură politica monetară poate afecta avuţia comunităţii de utilizatori ai banilor.

Pe de altă parte, concentrarea analizei pe mijloacele fundamentale ne permite să studiem politica monetară dintr-o perspectivă mult mai generală decât de obicei. În special, aceasta ne permite să definim cadrul instituţional al producţiei de bani drept unul din mijloacele
politicii monetare şi să comparăm diferitele aranjamente instituţionale. Considerăm de la sine înţeles că băncile centrale, FMI, Banca Mondială şi alte organizaţii monetare naţionale şi internaţionale nu reprezintă date ultime, ci sunt create de voinţa oamenilor. Ele sunt mijloace ale politicii monetare, în sensul fundamental în care înţelegem această expresie. Şi ca simple mijloace folosite pentru atingerea unui scop, mai degrabă decât ca scopuri în sine, ele pot fi comparate cu alte aranjamente instituţionale menite să realizeze acelaşi scop suprem de reducere a rarităţii.

În consecinţă, vom studia în primul rând producţia de bani pe o piaţă neobstrucţionată de intervenţia statului. Apoi vom încerca să descoperim dacă schimbările induse politic în oferta de bani sunt potrivite pentru a intensifica reducerea rarităţii peste nivelul realizabil pe piaţa liberă. Vom ajunge la concluzia că nu aşa stau lucrurile. Dimpotrivă, astfel de modificări agravează de fapt situaţia. Prin urmare, singura alternativă logică la modificarea pe cale politică a ofertei de bani, anume soluţia laissez-faire, reprezintă politica monetară optimă.

S-ar putea replica din capul locului că această abordare nu poate justifica, eventual, concluzia la care ajunge, deoarece concentrarea analizei pe producţia de bani este mult prea îngustă pentru a ţine cont de toate problemele complexe implicate în elaborarea politicii monetare.

Dar această obiecţie este neîntemeiată. Producţia de bani reprezintă instrumentul esenţial al politicii monetare, chiar dacă adoptăm definiţia convenţională a acesteia, anume „deciziile luate de către autorităţile monetare”. Nimeni nu contestă importanţa ofertei de bani pentru politica monetară în acest sens. Desigur, definirea agregatelor monetare reprezentative din perspectivă politică se poate dovedi o sarcină dificilă. Dar acest lucru nu schimbă faptul că manipularea ofertei de bani constituie vehiculul principal al politicii monetare convenţionale. Într-adevăr, indiferent de obiectivele politicii monetare, autorităţile au la dispoziţie doar două mijloace pentru a le realiza.

Primul mijloc este intervenţionismul monetar, în special controlul preţurilor prin impunerea unor limite pe piaţa internă sau a unor restricţii pe piaţa valutară. Este binecunoscut faptul că aceste metode sunt sortite eşecului. Controlul preţurilor, indiferent de piaţa unde este impus, nu pune capăt problemei pe care îşi propune să o rezolve, ci doar înăbuşă procesul de piaţă şi capacitatea membrilor societăţii de a se adapta noilor circumstanţe (Mises 1998, cap. 30-31; Rothbard 1993, cap. 12). Prin urmare, nu vom aborda acest subiect acum.

Al doilea mijloc constă în schimbarea ofertei de bani. Acest lucru este cel mai evident în cazul în care politica autorităţii monetare constă în ţintirea unui anumit agregat monetar (stabilirea unei reguli de creştere a masei monetare); dar şi în cazul când autorităţile ţintesc o anumită rată a inflaţiei, sau o anumită rată a dobânzii şi aşa mai departe. Adevărul elementar dar crucial este că, ori de câte ori politica monetară nu comandă celorlalţi participanţi la piaţă să se comporte într-un anumit fel (intervenţionism), ea nu are alte mijloace la dispoziţie decât modificarea ofertei de bani.[1] Pe scurt, politica monetară non-intervenţionistă se reduce întotdeauna la modificarea ofertei de bani. Principalul motiv pentru care acest fapt nu este de obicei perceput cu claritate este accentul oarecum exagerat pe care specialiştii domeniului monetar îl pun pe discutarea diverselor posibile scopuri ale politicii monetare, precum şi a diferitelor tehnici folosite pentru a schimba masa monetară (operaţiunile pe piaţa deschisă, rezervele minime obligatorii, rata dobânzii de refinanţare şi aşa mai departe).

Concentrarea atenţiei noastre pe producţia de bani reprezintă, prin urmare, abordarea potrivită pentru a răspunde la întrebarea dacă laissez-faire este sau nu cea mai bună politică monetară. Observaţi că acest studiu diferă de lucrările anterioare, nu numai prin accentul pus pe producţia de bani, ci şi prin faptul că aici considerăm concurenţa monetară – producţia şi utilizarea în paralel a mai multor monede – drept regula, nu excepţia, modului în care funcţionează o piaţă liberă.[2] Această abordare se va dovedi foarte utilă în analizarea unor cazuri dificile, precum deflaţia sau abandonarea monedei.

Producţia de bani pe piaţa liberă

Pentru o evaluare cât mai corectă, este util să studiem în primul rând caracteristicile principale ale producţiei bani pe o piaţă neobstrucţionată de intervenţia statului. Economia de piaţă neobstrucţionată se defineşte prin absenţa oricăror restricţii legale care să îi împiedice pe cetăţeni să-şi folosească proprietatea aşa cum cred de cuviinţă pentru a produce bani sau substitute monetare. Pe o piaţă liberă, fiecare participant are opţiunea de a intra sau nu în activitatea de producţie monetară. Oricine poate încerca să bată monedă din metale preţioase şi oricine poate încerca să producă şi să ofere alte mijloace utilizabile în schimbul indirect.

Prin urmare, producţia banilor-marfă, precum aurul, este determinată de aceiaşi factori care influenţează producţia oricărui alt bun. Banii de aur vor fi produşi în măsura în care această producţie aduce un randament suficient, adică în măsura în care există o marjă suficientă între cantitatea produsă (măsurată în uncii de aur) şi volumul cheltuielilor (în uncii de aur) pentru factorii de producţie, în special pentru serviciile de muncă. Acum, această marjă este determinată la rândul său, de cererea pentru toate celelalte bunuri. Să presupunem că publicul cheltuieşte mai mulţi bani pentru cumpărarea de pantofi şi că există, prin urmare, un stimulent pentru creşterea producţiei de pantofi. Producătorul de pantofi îşi poate mări producţia numai dacă licitează suplimentar pentru cumpărarea de forţă de muncă şi alţi factori de producţie, retrăgându-i din întrebuinţările lor alternative, cum ar fi producţia de monede de aur. Producătorul este în măsură să ofere preţuri mai mari pentru aceşti factori, deoarece vânzările sale sporesc, ceea ce înseamnă că, în paralel, alte firme vor trebui să îşi restrângă producţia.

Pe scurt, pe o piaţă liberă producţia de bani este menţinută în limitele stabilite prin cooperarea voluntară dintre membrii societăţii. Nu există alte considerente. În particular, din motive pur tehnice, nu putem vorbi de existenţa unei politici monetare în sens convenţional. Cantitatea banilor de hârtie poate fi sporită după bunul plac al producătorului lor, pentru că fabricarea lor nu implică practic nici un cost. În schimb, creşterea cantităţii de bani-marfă presupune costuri semnificative şi, prin urmare, are loc într-o măsură mult mai limitată. O cantitate suplimentară de bani va fi adusă pe piaţă numai în cazul în care producătorii lor se aşteaptă ca publicul să patroneze această creştere mai mult decât creşterea cantităţii celorlalte bunuri care, de asemenea, ar putea fi produse cu respectivii factori de producţie.

Deşi pe o piaţă liberă oricine poate încerca să fabrice bani de hârtie, există motive întemeiate pentru a presupune că producţia de bani ar consta practic în activitatea de minerit şi de batere a metalelor preţioase, ale căror caracteristici fizice le fac mai potrivite ca mijloace de schimb decât toate celelalte mărfuri. Atât analiza teoretică cât şi experienţa istorică ne spun acest lucru. Banii de hârtie nu pot rezista concurenţei metalelor preţioase. Motivul esenţial pentru inferioritatea lor este că aceştia nu beneficiază de o cerere non-monetară (Hülsmann 1996, pp. 293-99, 307, 2000, pp. 428-30).

Astfel, concurenţa monetară pe o piaţă liberă ar consta în rivalitatea dintre diversele metale preţioase. Aici raritatea relativă a acestor metale şi constrângerile tehnologice joacă un rol decisiv. Să presupunem că întreaga economie foloseşte bani de aur pentru desfăşurarea schimburilor monetare şi că argintul şi cuprul sunt folosite numai în scopuri ornamentale. De asemenea, să presupunem că economia creşte şi că, prin urmare, puterea de cumpărare a aurului sporeşte constant. Se va ajunge la un punct în care nu va mai fi convenabil să se producă şi să se utilizeze monede de aur suficient de mici pentru a fi folosite în plata tranzacţiilor minore, cum ar fi cumpărarea unei pahar de cafea sau a serviciilor de frizerie.

O soluţie pentru a depăşi această dificultate constă în utilizarea unor substituenţi pentru aur, un gen de jetoane. Ne putem imagina, de exemplu, că o firmă emite chitanţe de hârtie sau alte tipuri de însemne confecţionate din materiale ieftine, pentru a reprezenta cantităţi foarte mici de aur – prea mici pentru a fi manipulate în forma monedelor de aur. Emitentul deţine o cantitate corespunzătoare de aur pe care o va preda în schimbul acestor însemne, o dată ce un număr suficient de mare dintre ele sunt prezentate pentru răscumpărare.

Acest sistem şi-a dovedit utilitatea în multe perioade istorice, de exemplu, în oraşele miniere din SUA în secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Însă folosirea însemnelor monetare este oportună doar în limite destul de înguste, din cauza a două dezavantaje: riscul falsificării, atât de către emitent însuşi cât şi de alte persoane şi asumarea costurilor suplimentare asociate cu producţia lor.

O altă soluţie este utilizarea unui metal diferit, a cărui putere de cumpărare raportată la greutate facilitează întrebuinţarea monedelor confecţionate din acest material atunci când aurul nu mai poate fi utilizat în mod convenabil în tranzacţiile de vânzare-cumpărare de bunuri. Să presupunem că unii oameni încep să folosească monede de argint pentru plata tranzacţiilor de valoare redusă şi că, ulterior, din ce în ce mai mulţi participanţi la piaţă îi imită. În consecinţă, în economie se vor folosi două monede – aurul şi argintul – care vor fi utilizate în paralel şi în circuite monetare care se suprapun. Cel puţin la început, circulaţia aurului ar fi, probabil, mult mai amplă, iar banii de argint ar fi utilizaţi numai în acele cazuri mai puţin frecvente în care nici însemnele monetare nici banii de aur nu ar putea fi folosiţi în mod convenabil.

În cazul în care creşterea economică va continua, procesul de înlocuire se va accelera, în toată structura preţurilor. Astfel, la un moment dat argintul însuşi ar putea dobândi o asemenea putere de cumpărare încât tranzacţiile de dimensiuni reduse nu ar mai putea fi achitate în monede de argint. Participanţii la piaţă ar putea decide atunci să folosească monezi de cupru pentru aceste tranzacţii, adăugând astfel un circuit monetar bazat pe cupru peste reţelele deja existente de schimburi în aur şi argint. Între timp, banii de aur ar putea ajunge la o putere de cumpărare atât de mare încât ar deveni inconvenabili pentru utilizarea cotidiană. În acest caz, banii de argint îi vor înlocui din postura de cel mai larg folosit mijloc de schimb; monedele de aur vor fi folosite doar pentru achitarea tranzacţiilor cu bunuri foarte scumpe; iar cele de cupru ar fi utilizate predominant în tranzacţiile care implică mărfuri cu o valoare foarte mică.

Acesta este modul în care funcţionarea economiei determină concurenţa dintre diferite monede. Un rol similar revine, desigur, producţiei de bani. Pe de o parte, în exemplul nostru de mai sus, producţia unei cantităţi suplimentare de aur ar întârzia procesul de înlocuire şi la fel ar sta lucrurile şi în ceea ce priveşte argintul şi cuprul. Pe de altă parte, producţia unei cantităţi suplimentare de bani ar putea atinge un asemenea nivel încât metalul respectiv ar înceta să mai fie adecvat pentru utilizare în schimburile indirecte. Dacă aurul ar fi un material atât de banal precum fierul, astfel încât pentru cumpărarea unui costum de haine ar trebui să plăteşti un vagon de bani, el nu ar mai fi folosit ca mijloc de schimb. Cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple, alte metale preţioase l-ar înlocui

Dar indiferent câte monede ar fi folosite pe o piaţă liberă, producţia fiecăreia dintre ele ar fi în orice caz strict circumscrisă, aşa cum am spus, preferinţelor consumatorilor. Producţia şi utilizarea de bani ar fi supuse aceloraşi legi care se aplică producţiei şi utilizării tuturor celelalte bunuri. Pe o piaţă liberă, consumatorii sunt cei care arbitrează în ultimă instanţă toate deciziile de investiţii. Cumpărând sau abţinându-se să cumpere, ei determină profitabilitatea fiecărei activităţi productive. Capitaliştii ar produce, prin urmare, orice fel de bani până la punctul în care se aşteaptă ca sporirea producţiei să nu mai fie profitabilă şi apoi ar investi toate resursele care rămân în producerea altor bunuri. Iar oamenii ar folosi – adică, ar deţine – orice fel de bani astfel încât să maximizeze valoarea subiectivă a portofoliilor lor. Daca ei constată că deţin prea mult aur, atunci vor vinde aurul care le prisoseşte pentru a cumpăra lucruri care pentru ei au o valoare mai mare (de exemplu, îl vor vinde în schimbul altor monede, sau pentru achiziţia de bunuri şi servicii „reale”). Astfel, utilizarea banilor urmează acelaşi principiu care guvernează utilizarea tuturor celelalte bunuri: îi păstrăm doar în măsura în care aceasta nu ne împiedică să intrăm în posesia altor bunuri, mai importante pentru noi.

Motive non-utilitariste pentru o politică laissez-faire în domeniul monetar

Până acum am descris modul în care ar fi produşi banii pe o piaţă liberă. Am avut în vedere numai descrierea pur factuală a modului în care funcţionează sistemul. Am lăsat deoparte toate întrebările referitoare la evaluarea politică a funcţionării sale, adică întrebarea dacă politica monetară laissez-faire este un lucru bun sau rău. Către această chestiune ne îndreptăm atenţia în cele ce urmează. În secţiunea de faţă, vom prezenta pe scurt motivele non-utilitariste pentru laissez-faire în producţia de bani. Restul studiului nostru va aborda apoi consideraţiile de ordin utilitarist care pot fi invocate în acest sens.

Primul lucru care merită observat este faptul că evaluarea politică a ordinii monetare trebuie să fie exprimată în termeni de alternative. De exemplu, ar fi inutil să se susţină că politica monetară laissez-faire este deficitară la modul absolut, dacă nu avem la dispoziţie un sistem mai bun cu care să o înlocuim. Problema relevantă este modul în care producţia de monedă pe o piaţă liberă se compară cu alte regimuri monetare.

O a doua observaţie preliminară se referă la alegerea etalonului de referinţă pentru comparaţie. Care ar trebui să fie criteriul care să stea la baza comparaţiei? Mai important, cine ar trebui să decidă care este acest criteriu? Abordare uzuală este să ne raportăm la preferinţele membrilor societăţii ca la arbitrul ultim. Dar dacă urmăm această abordare, ne lovim foarte repede de obstacole insurmontabile, din cauza omniprezenţei conflictelor de interese. De exemplu, este un lucru să afirmi că producţia unei cantităţi suplimentare de aur întârzie înlocuirea aurului de către argint. Dar este cu totul altceva ca de aici să tragem concluzia că producţia unei cantităţi suplimentare de aur este un lucru bun. Putem să acceptăm că utilizatorii actuali ai monedelor de aur sunt interesaţi de menţinerea unei ample reţele de schimburi în aur. Însă ei sunt, de asemenea, interesaţi de menţinerea puterii de cumpărare a rezervelor lor de lichidităţi, iar producţia suplimentară de aur ar reduce puterea de cumpărare a acestora sub nivelul la care s-ar fi situat altminteri. Mai mult decât atât, nu trebuie să-i ignorăm pe producătorii şi utilizatorii banilor de argint. Aceşti oameni au un interes în limitarea producţiei de aur, pentru că într-o economie în creştere acest lucru ar accelera înlocuirea circulaţiei aurului cu argintul, extinzând astfel reţeaua de schimburi intermediate de argint şi sporind puterea de cumpărare a lichidităţilor de care dispun în prezent.

Ştiinţa economică nu poate rezolva conflictele de interese între indivizi. Nu există un numitor comun al tuturor intereselor individuale care să ne permită să ne pronunţăm în legătură cu bunăstarea agregată, în sensul că, de exemplu, ar fi mai bine să dispunem de o cantitate mai mare de aur, de argint sau de orice alt mijloc de schimb. Problema fundamentală de care ne lovim atunci când încercăm să soluţionăm astfel de conflicte prin raţionament economic este că ar trebui să cântărim, să adăugăm şi să scădem preferinţele subiective individuale. Dar această abordare nu are un fundament ştiinţific.

Prin urmare, mulţi economişti Austrieci recurg la o metodă diferită pentru a analiza chestiunile politice în contextul existenţei conflictului de interese. Ei susţin că singurul criteriu justificabil de bunăstare este respectarea drepturilor de proprietate, deoarece doar acest criteriu poate fi apărat în mod consistent, fără contradicţii.[3] Dacă vom aplica această condiţie în cazul producţiei de bani, atunci numărul monedelor alese spontan de către participanţii la piaţă este cel optim, indiferent la cât se cifrează, deoarece economia de piaţă se defineşte ca totalitatea interacţiunilor sociale care au loc cu respectarea drepturilor de proprietate privată. Din acelaşi motiv, cantitatea produsă pe o piaţă liberă din oricare din aceste monede, indiferent de mărimea ei, reprezintă masa monetară optimă.

Optimalitatea politicii monetare laissez-faire, în sensul de mai sus nu trebuie confundată cu întrebarea dacă indivizii pot produce şi deţine prea mulţi (sau prea puţini) bani. Participanţii la piaţă pot greşi şi chiar săvârşesc erori atunci când utilizează banii, la fel cum comit erori atunci când se folosesc de orice alt bun. Totuşi, se cuvine să observăm că fiecare participant la piaţă are stimulente puternice pentru a evita comiterea erorilor şi pentru a produce şi utiliza cantitatea optimă de monedă. Aceste stimulente lipsesc atunci când producţia de bani se află sub control politic.[4]

Motive utilitariste pentru politica monetară laissez-faire

Ceea ce am spus până acum coincide cu concluziile trase în cele mai bune tratate de economie monetară, care abordează problema noastră dintr-o perspectivă utilitaristă. Economiştii de la David Hume încoace au subliniat faptul că masa monetară este irelevantă pentru avuţia unei naţiuni. Este adevărat însă că Hume şi majoritatea celorlalţi economişti au apărat acest principiu aducând tot felul de amendamente. Numai un grup restrâns de economisti, incluzându-i pe John Wheatley, Ludwig von Mises (în opera sa de la maturitate) şi Murray Rothbard l-au susţinut categoric şi consistent.[5] Spune Mises: „Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor oamenilor toate serviciile pe care banii le pot furniza şi le furnizează” (Mises 1998, p. 418).[6] Chiar mai mult decât Mises, Rothbard a recunoscut importanţa centrală a acestui principiu, pe care l-a considerat practic o axiomă a teoriei monetare. În cuvintele lui Rothbard: „Una dintre cele mai importante legi economice este aceasta: orice cantitate de bani este întotdeauna utilizată complet, prin urmare, utilitatea socială nu poate spori prin creşterea ofertei de bani” (Rothbard 1993, p. 671; 1990, p. 34, 1983, p. 45). În ochii lui Rothbard, producţia de bani pe piaţa liberă nu oferă beneficii monetare, dar ea satisface cererea non-monetară pentru metalele care sunt utilizate ca bani. Prin urmare, a concluzionat el, producţia de bani-marfă este întotdeauna optimă.[7]

Am văzut că această argumentare este uşor incorectă, deoarece constrângerile tehnologice (legate de dimensiunea convenabilă a monezilor) determină la rândul lor concurenţa monetară. Dar, în măsura în care putem face abstracţie de aceste constrângeri fizice, poziţia rothbardiană este inatacabilă. O oferta mai mare de bani este strâns asociată cu preţuri mai mari, în timp ce o cantitate mai mică de bani este asociată cu preţuri mai mici. Însă nivelul general al preţurilor nu are absolut nici un impact asupra producţiei agregate. La capătul superior al structurii de producţie, întreprinzătorii se bucură de pe urma preţurilor de vânzare mai mari, dar preţurile lor de cumpărare sunt şi ele mai ridicate. De asemenea, la capătul inferior al structurii producţiei, atât preţurile de vânzare cât şi cele de cumpărare sunt mici şi, prin urmare, nu afectează succesul economic al producţiei.[8] Creşterea şi scăderea cantităţii de bani influenţează într-adevăr avuţia relativă a diverşilor indivizi. Dar ea nu duce la creşterea avuţiei totale şi a producţiei agregate dincolo de nivelul la care s-ar situa altminteri.

Deci, dacă ignorăm constrângerile tehnologice legate de producţia banilor, modificarea cantităţii de bani nu atenuează raritatea resurselor din societate. Şi nici nu o agravează. Pentru a facilita schimburile monetare, nu există nici un motiv pentru a prefera un anumit nivel al masei monetare altuia. O ofertă de bani constantă nu este nici superioară nici inferioară creşterii sau scăderii ofertei de bani.[9]

Iar dacă ţinem cont de constrângerile tehnologice legate de producţia monedelor, aşa cum am arătat mai sus, concluzia rămâne neschimbată. Pentru a facilita schimbul indirect, nu este necesar să se încalce drepturile de proprietate ale participanţilor la piaţă prin impunerea legilor privind moneda oficială şi a altor instituţii, în scopul de a produce o cantitate diferită de bani faţă de cea care ar fi fost produsă pe piaţa liberă. Orice astfel de politică nu facilitează schimbului indirect. Cel mult, ea stimulează utilizarea unui anumit tip de bani în detrimentul altora. Aceasta implică întotdeauna o distribuţie a resurselor diferită faţă de cea care ar fi rezultat din interacţiunea voluntară dintre membrii societăţii.

Pentru a rezuma, producţia de bani este supusă aceloraşi constrângeri ca toate celelalte ramuri ale producţiei, constrângeri care în cele din urmă izvorăsc din scările de valori ale participanţilor la piaţă, care sunt de acord sau nu să coopereze. Din acest punct de vedere, producţia de bani pe piaţa liberă este în mod inerent optimă, indiferent de numărul de monede şi de cantitatea lor relativă. Întrebarea relevantă, prin urmare, nu este „Cât de mulţi bani ar trebui să fie produşi?”, ci „Există restricţii legale care împiedică producerea concurenţială de bani?” După cum am arătat mai sus, nu pare să existe nici un motiv economic pentru stabilirea sau menţinerea unor astfel de restricţii. Numărul de monede spontan ales de către participanţii la piaţă reprezintă, măcar din punct de vedere ex ante, numărul optim şi orice cantitate produsă din oricare dintre aceste monede într-o piaţă liberă reprezintă cantitatea optimă.

Să examinăm acum consideraţiile de ordin utilitarist care sunt de obicei prezentate împotriva situaţiei monetare laissez-faire. Problema de care trebuie să ne ocupăm se reduce la următoarea întrebare: există beneficii care se pot obţine prin manipularea politică a producţiei de bani? Cu alte cuvinte: în ce măsură ar putea fi oportun să se încalce drepturile de proprietate individuale cu scopul de a modifica masa monetară în raport cu situaţia care ar fi existat pe o piaţă liberă? Dacă descoperim că de pe urma unor astfel de încălcări ale drepturilor de proprietate beneficiază doar un grup de indivizi în detrimentul altor persoane sau grupuri, va trebui să negăm existenţa unui beneficiu global. Un asemenea beneficiu ar putea apărea numai dacă modificările induse politic ale ofertei de bani determină, de fapt, la reducerea rarităţii.[10]

Constrângerile legate de spaţiul disponibil în această lucrare ne obligă să abordăm doar principalele argumente formulate împotriva principiul nostru că orice cantitate de bani produsă pe o piaţă liberă este optimă. Vom examina mai întâi întrebarea dacă modificările induse politic în cantitatea de bani aduc vreun beneficiu direct, iar apoi ne vom îndrepta atenţia asupra presupuselor lor beneficii indirecte.

Duce oare tipărirea banilor de hârtie la atenuarea rarităţii resurselor? Dacă ridicăm întrebarea înseamnă implicit că oferim şi un răspuns. Tipărirea mai multor bilete de hârtie nu ne face mai bogaţi decât am fi altminteri, pentru că bunăstarea noastră nu depinde de cantitatea de bani pe care o folosim, ci de cantităţile de bunuri reale care pot fi achiziţionate cu aceşti bani. Ideea simplă este că tipărirea de bani nu este totuna cu producţia de bunuri care pot fi achiziţionate cu aceşti bani. Existenţa mai multor bani nu îi face pe utilizatorii lor să trăiască mai bine decât ar fi dus-o altfel. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci am ar fi ajuns de mult timp în Nirvana. Este incontestabil faptul că tipărirea mai multor bani de hârtie nu este acelaşi lucru ca producerea mai multor bunuri non-monetare tranzacţionate în schimbul banilor. Rezultă că producţia de bani nu constituie un factor de producţie direct al celorlalte bunuri.

Astfel, întrebarea care rămâne este dacă există relaţii de cauzalitate indirectă între aceste două elemente. Restul studiului nostru va examina această chestiune în detaliu. Să observăm încă de la început că raţiunea utilitaristă pentru politica monetară depinde în ultimă instanţă de un răspuns afirmativ la această întrebare. Dacă modificările ofertei de bani nu pot aduce nici măcar beneficii indirecte societăţii, atunci nu există nici un motiv pentru existenţa politicii monetare şi am face bine să scăpăm de instituţiile responsabile cu politica monetară cât mai repede posibil.

Înainte de a continua, să ne oprim, numai pentru motive de exhaustivitate, la întrebarea dacă politica monetară ar putea fi justificată în termenii unei relaţii de cauzalitate pur accidentale. Răspunsul la această întrebare este evident. În cazul în care modificarea ofertei de bani produce consecinţe pozitive în mod accidental, astfel încât consecinţele negative pot rezulta cu aceeaşi probabilitate, ar fi lipsit de sens să vorbim de politică monetară, iar băncile centrale şi celelalte autorităţi responsabile de aceasta ar trebui să fie desfiinţate pe dată.

Eroarea distribuţiei avantajoase

Analiza producţiei de bani pe o piaţă liberă ne-a condus la concluzia că orice cantitate de bani care apare fără încălcarea drepturilor de proprietate ale altor persoane este cantitatea optimă în circumstanţele date. Merită să subliniem că această declaraţie nu trebuie confundată cu afirmaţia că moneda pieţei libere ar fi optimă, în sensul de a fi oarecum „neutră” în ceea ce priveşte procesul de piaţă. Modificarea ofertei de bani, mereu şi pretutindeni, are un efect permanent asupra economiei reale, indiferent dacă această modificare rezultă din procesul de piaţă în sine sau dacă este indusă pe cale politică.

Pe scurt, schimbările ofertei de bani au un impact real, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, iar acest impact se produce indiferent dacă participanţii la piaţă sunt suficient de inteligenţi pentru a anticipa schimbările în curs de desfăşurare în cantitatea de bani. Acest lucru se întâmplă fiindcă schimbarea ofertei de bani modifică distribuţia avuţiei în societate.[11] Creşterea cantităţii de bani aduce beneficii indivizilor care primesc primii noile unităţi monetare, pentru că venitul lor monetar creşte în raport cu cel al concetăţenilor lor. În calitatea lor de consumatori şi întreprinzători, ei sunt acum în măsură să cumpere bunuri de consum şi factori de producţie de la alţi membri ai societăţii. Cei aflaţi în ultima linie a acestui proces sărăcesc în raport cu nivelul de bunăstare pe care l-ar fi avut în absenţa creşterii cantităţii de bani. În mod similar, scăderea cantităţii de bani dăunează celor care suferă primii consecinţele acestei scăderi, pentru că venitul lor monetar se diminuează în raport cu cel al altor participanţi la piaţă.[12]

Acum, nu este exclus ca procesul de redistribuţie indus prin mijloace monetare să aducă beneficii celor mai capabili întreprinzători ai naţiunii. Această posibilitate a fost menţionată în doctrina economisirilor forţate.[13] Dacă redistribuirea funcţionează în avantajul celor care se pricep cel mai bine la investirea resurselor disponibile, atunci deciziile lor vor avea o însemnătate mai mare decât altminteri. Invers, deciziile tuturor celorlalte persoane – investitori relativ mai puţin pricepuţi – ar căpăta o importanţă mai mică. Astfel, creşterea ofertei de bani are în ansamblu un impact pozitiv.

Totuşi, nu există vreun mecanism care să ne asigure că procesul de redistribuire pe canale monetare aduce în mod automat beneficii celor mai buni întreprinzători. Nu există nici măcar un motiv pentru care creşterea ofertei de bani nu ar duce tocmai la rezultatul opus, anume, la avantajarea celor mai puţin competenţi pe seama celor mai capabili întreprinzători. Economisirile forţate induse de inflaţie sunt, prin urmare, nimic altceva decât un accident plăcut al istoriei. Este o eroare să ridicăm o relaţie accidentală dintre inflaţie şi producţie la rangul de principiu al politicii monetare. Efectele distributive ale ofertei de bani atenuează raritatea doar în mod întâmplător.

De fapt, avem motive bune să presupunem că redistribuirea indusă monetar aduce de obicei beneficii întreprinzătorilor mai puţin competenţi pe seama celor mai capabili. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când producţia de bani este sub control politic, de exemplu în sistemul bazat pe bancă centrală. Producătorii de bani de hârtie au stimulente copleşitoare pentru a asigura finanţarea statului bunăstării şi a statului agresor cu ajutorul tiparniţei. La urma urmei, ei îşi datorează privilegiul de monopol tocmai statului care îi cheamă în ajutor în vremuri de dificultăţi financiare. De asemenea, care întreprinzători sunt susceptibili să depindă de producătorul banilor de hârtie pentru a-şi finanţa investiţiile – cei competenţi sau cei incompetenţi? Răspunsul este evident. Firmelor foarte profitabile le este uşor să atragă finanţare din partea capitaliştilor. Doar firmele care funcţionează în pierdere sau investiţiile care oferă perspectivele unui profit viitor puţin probabil au cu adevărat nevoie să capete resurse prin redistribuire graţie tiparniţei de bani. Deci, există motive serioase să credem că exercitarea controlului politic asupra ofertei de bani va tinde să-i avantajeze mai degrabă pe membrii incompetenţi decât pe cei competenţi ai naţiunii.

Eroarea motivaţiei

Conform acestui argument, participanţii la piaţă vor lucra mai mult dacă sunt motivaţi prin creşterea preţurilor de vânzare. Deoarece producători banilor de hârtie pot foarte uşor să creeze fenomenul creşterii preţurilor tipărind mai mulţi bani, ei pot stimula producţia agregată. Acest lucru este valabil cel puţin pe termen scurt, adică în perioada în care cantitatea adiţională de bani se răspândeşte în economie. Gânditori remarcabili precum David Hume (1985, pp. 286f.) au aprobat acest argument. Dar el se bazează pe o eroare fundamentală.

Practic întotdeauna banii suplimentari sunt vânduţi doar unei părţi a participanţilor la piaţă. Putem fi de acord că aceste persoane vor fi entuziasmate să obţină preţuri mai mari pentru bunurile pe care le vând şi, astfel, încurajate să producă mai mult. Ele cumpără mai mulţi factori de producţie şi fabrică mai multe mărfuri decât înainte. Totuşi, acest efect este neapărat în detrimentul altor întreprinzători, care nu mai pot concura cu cei dintâi pe pieţele factorilor, care vor produce, prin urmare, mai puţin şi care – din aceleaşi motive psihologice – vor fi descurajaţi. Pe scurt, banii suplimentari distrug motivaţia şi descurajează munca la fel de mult pe cât o încurajează.

Să presupunem acum, de dragul discuţiei, că toţi participanţii la piaţă primesc simultan o cotă identică din creşterea cantităţii de bani, sub forma creşterii preţurilor pentru produsele lor. În acest caz, toate preţurile factorilor de producţie ar fi licitate suplimentar instantaneu şi, din nou, nici o creştere a producţiei agregate nu ar avea loc. Unii ar putea susţine că creşterea cererii nominale ar atrage anumite resurse care „stau nefolosite” şi care altminteri nu ar fi fost oferite spre vânzare. Dar acest lucru s-ar întâmpla doar dacă proprietarii acestor resurse subestimează scăderea puterii de cumpărare a banilor care rezultă din creşterea ofertei de bani.[14] Dacă ei o supraestimează, atunci mai multe resurse vor „sta nefolosite” decât ar fi fost cazul în absenţa sporirii ofertei de bani. Pe scurt, nu există o legătura de cauzalitate sistematică – ci doar una accidentală – ceea ce, după cum am observat, este irelevant pentru justificarea politicii monetare.

Teoreticianul care îmbrăţişează argumentul motivaţiei à la Hume ar putea argumenta în continuare, după cum urmează: admitem că creşterea preţurilor de vânzare nu ar permite întreprinzătorilor să cumpere mai mulţi factori de producţie. Dar nu i-ar îndemna această scumpire măcar să lucreze mai mult decât înainte?

Există trei dificultăţi cu acest argument. În primul rând, nu este deloc plauzibil că întreprinzătorii se bucură automat atunci când constată că preţurile lor de vânzare cresc, fără să ia în calcul şi preţurile de cumpărare. De ce ar fi întreprinzătorii mai motivaţi doar fiindcă preţurile lor de vânzare cresc, chiar dacă factorii de producţiei se scumpesc în aceeaşi proporţie? În al doilea rând, nu este adevărat că stimulentul profitului trebuie să fie declanşat prin tiparniţa de bani. Întreprinzătorii caută întotdeauna profituri. Ei nu au nevoie de birocraţi care să manevreze o tiparniţă pentru a fi mai motivaţi în demersul lor. În al treilea rând, trebuie să ţinem seama din nou că veniturile nominale mai mari nu reflectă o putere de cumpărare mai mare. De ce ar fi dispuşi întreprinzătorii să lucreze mai mult, renunţând astfel petrecerea timpului liber, pentru o simplă compensaţie nominală?

Eroarea unităţii de cont

Conform acestui argument, un sistem de monede concurente nu dispune de o unitate de cont (numéraire) comună sau de un etalon de valoare pentru calculul economic şi, prin urmare, este din punct de vedere economic inferior unui sistem dotat cu un astfel de etalon. În consecinţă, se susţine, introducerea monedei discreţionare poate oferi beneficii substanţiale. Ea nu ar implica doar redistribuirea politică a avuţiei, ci ar contribui şi la reducerea rarităţii în societate.

Acest argument este fondat pe o concepţie greşită a calculului economic. El supraestimează similitudinile dintre calculul economic pe de o parte, şi greutăţile şi măsurile tehnologice pe de altă parte. Scopul acestora din urmă este de a oferi termenii în care să raportăm elementele lumii materiale. Prin contrast, scopul calculului economic este de a oferi un numitor comun pentru compararea diferitelor acţiuni umane. El reprezintă un instrument de luare a deciziilor, într-un sens mult mai îngust decât greutăţile şi celelalte etaloane de măsurare.

Elementul central al calculului economic este calculul de rentabilitate, care împarte veniturile totale din vânzări la cheltuielile totale, pentru fiecare acţiune alternativă. Alegerile alternative fizic eterogene devin astfel comparabile, anume în termeni de procente. Acest serviciu esenţial al calculului economic nu depinde în nici un fel de faptul că alte persoane folosesc sau nu pentru calcul aceeaşi unitate monetară.

Se poate argumenta că lucrurile nu stau diferit în ceea ce priveşte utilizarea greutăţilor şi a măsurilor fizice. Şi în acest domeniu fiecare individ ar putea măsura definind cum vrea unităţile, fără a schimba rezultatul calculului. Totuşi, calculele tehnologice au mult de câştigat de pe urma unui sistem unitar de greutăţi şi măsuri deoarece această omogenitate facilitează comunicarea între diferiţi membri ai societăţii. Spre deosebire, calculul economic nu reprezintă în primul rând un mijloc de comunicare – de fapt, întreprinzătorii depun adesea eforturi consistente pentru a ascunde altor persoane rezultatul calculului lor economic. Chiar şi în măsura în care ei comunică aceste rezultate, informaţia relevantă este cuprinsă nu în cifre absolute, ci în rata rentabilităţii investiţiei. Iar aceste rate (procente) pot fi comparate indiferent de moneda utilizată.

S-ar putea obiecta că utilizarea diferitelor tipuri de bani implică o mai mare incertitudine în ceea ce priveşte valabilitatea calculului economic decât ar fi cazul dacă s-ar utiliza un singur fel de bani. Aceasta deoarece nu ar mai exista cursuri de schimb flotante între diversele monede.

Deşi observaţia este corectă, ea nu are legătură cu concluzia că omogenizarea sistemului monetar ar fi benefică. Ideea este că orice diferenţă între produse, firme, locuri şi vremuri reprezintă o sursă de incertitudine. Dacă observăm aceste diferenţe pe o piaţă liberă, atunci avem motive întemeiate să presupunem că pachetul eterogenitate-plus-incertitudine sporită se situează mai sus pe scările individuale de valori decât reducerea incertitudinii prin creşterea omogenităţii. Am arătat deja că, pe o piaţă neobstrucţionată, oricine poate încerca să stabilească un sistem omogen de bani de hârtie. Dacă el nu-i poate convinge pe ceilalţi participanţi la piaţă să-i accepte produsul, atunci putem concluziona că oamenii preferă o mai mare varietate şi o incertitudine sporită în cadrul unui sistem monetar eterogen, în locul unei incertitudini reduse promovate de un sistem unificat.

Eroarea preţurilor rigide

Conform acestui argument, inflaţia reprezintă un mijloc adecvat de a creşte marja dintre preţurile de vânzare şi cele de cumpărare, mărind astfel profitabilitatea afacerilor în acele situaţii în care firmele nu pot reduce preţurile de achiziţie suficient de mult pentru a-şi permite continuarea producţiei. Principala aplicaţie a argumentului constă în depăşirea rigidităţilor de pe piaţa muncii. Inflaţia, se spune, reduce salariile reale la nivelul de echilibru, astfel încât angajarea forţei de muncă devine completă şi toate resursele productive (în special forţa de muncă) ale societăţii pot fi folosite.

Încă din anii 1920, acest argument a jucat un rol proeminent în dezbaterile legate de politica monetară şi, după Al Doilea Război Mondial, a avansat la rangul de dogmă. Dar este o eroare. El presupune că nu există o legătură între politica monetară şi instituţiile care guvernează stabilirea preţurilor pe celelalte pieţe, în vreme ce aceste două domenii nu sunt de fapt independente unul de altul. Tehnicile contractuale, precum indexarea salariilor, au imperfecţiunile lor, dar în orice caz ele arată că participanţii la piaţă încearcă să anticipeze schimbările ofertei de bani. În multe cazuri, sindicatele supraestimează pierderea viitoare a puterii de cumpărare a banilor. Consecinţa este chiar mai mult şomaj decât înainte – o bună ilustrare a acestui fapt o oferă evoluţia pieţei muncii din Germania, Franţa şi Spania, din 1970 încoace. Având în vedere aceste fapte incontestabile, economiştii ar face bine să înceapă să considere rigiditatea pieţei forţei de muncă ca o variabilă dependentă, nu ca pe ceva situat în afara controlului uman.

Eroarea de ajustare I: Cererea şi oferta de lichidităţi

Cele mai multe erori cu privire la cantitatea optimă de bani sunt variante ale unei confuzii fundamentale, pe care o putem numi „eroare de ajustare”. Această eroare constă în convingerea că oferta de bani nominală trebuie să fie adaptate la condiţiile economice, ca nu cumva să se producă un dezechilibru. Putem distinge două variante principale ale acestei erori. Prima dintre ele subliniază faptul că masa monetară disponibilă pentru păstrarea de numerar trebuie să fie adaptată la nivelul cererii pentru lichidităţi (stoc). A doua variantă afirmă că cererea şi oferta de bani pe piaţă trebuie echilibrate – cantitatea nominală de bani oferită în schimbul altor bunuri trebuie să corespundă cererii de bani în forma cantităţi de mărfuri vândute pe piaţă (flux). În cele ce urmează ne vom ocupa de prima variantă, iar în secţiunea următoare ne întoarcem la cea de-a doua.


Oferta de lichidităţi

În ceea ce priveşte oferta de numerar, trebuie să spunem că aceasta este, în orice moment, identică cu cantitatea totală de bani aflată în posesia participanţilor la piaţă. Expresiile „ofertă de lichidităţi” şi „masă monetară” sunt prin urmare sinonime, în măsura în care toate unităţile monetare sunt susceptibile a fi folosite, mai degrabă decât îngropate pe fundul oceanului, de exemplu.

Observaţi că toate unităţile monetare sunt deţinute, adică, în măsura în care se află sub controlul cuiva, fac parte din deţinerile de lichidităţi ale indivizilor. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de conceptul de „bani aflaţi în circulaţie”, care pot fi deosebit de „banii păstraţi”. Banii nu circulă în sensul că ei ar putea la un moment dat să nu aparţină nimănui. Prin intermediul schimbului, unităţile monetare sunt transferate de la o persoana la alta, dar chiar şi în acest caz fiecare unitate aparţine cuiva la un moment dat.[15]

Cererea pentru deţineri monetare

De ce dorim să avem bani, de fapt? Serviciul esenţial al monedei stă în reducerea problemei dublei coincidenţe a nevoilor. Această problemă se manifestă cel mai acut într-un sistem de barter sau schimb direct. O soluţie parţială este abandonarea schimbului direct şi adoptarea schimbului indirect – intermediat de bani. În economiile dezvoltate practic toate schimburile indirecte sunt făcute cu un singur mijloc de schimb, sau, în orice caz, cu un număr foarte mic de mijloace de schimb. Mijloacele de schimb care sunt folosite într-un număr mare de tranzacţii sunt bani.

Serviciile oricărei sume date de bani depind de cantităţile din celelalte bunuri care pot fi schimbate contra ei. În 1960, 500 de dolari ar fi putut cumpăra mai multe lucruri decât 550 de dolari în anul 2000, pentru că puterea de cumpărare a dolarului s-a diminuat considerabil între aceşti ani. Astfel, serviciile de schimb ale banilor nu au nimic de-a face cu cantitatea lor nominală, ci cu puterea lor de schimb.

Dar serviciile banilor nu depind doar de condiţii generale, precum puterea de cumpărare şi oportunităţile alternative de investire, ci şi de factori strict personali care variază de la o persoană la alta (Mises 1980, cap. 8). O sumă de bani oferă servicii nu doar atunci când proprietarul banilor o vinde pentru ca achiziţiona bunurile pe care şi le doreşte, ci şi pe toată perioada în care proprietarul o păstrează în deţinerile sale monetare. În orice moment, omul care acţionează îşi echilibrează cantitatea de bani deţinută cu deţinerile din toate celelalte bunuri economice. Nu putem spune a priori câţi bani va alege să deţină un oarecare participant pe piaţă. Dar putem spune că va vinde bani dacă astfel obţine ceea ce valorizează mai mult decât suma de bani la care renunţă, şi că va cumpăra o cantitate de bani dacă o preferă preţului pe care trebuie să îl plătească. Portofoliul îi reflectă fiecărui om poziţionarea în viaţă, dar şi celelalte aspecte ale personalităţii sale: virtuţile şi viciile. Cheltuitorului îi trec din ce în ce mai mulţi bani prin mână şi nu are niciodată destule bunuri de consum. Laşul nevrozat stă pe munţi de bani. Antreprenorul temerar îşi plasează toţi banii în investiţii, pe când afaceristul prudent îşi face rezerve mari de bani. Pe scurt, nu există reguli generale pentru a preciza câţi bani va deţine o persoană. Dar acest lucru nu schimbă faptul că orice om trebuie să facă faţă compromisului impus de raritate: cu cât păstrează mai mulţi bani, cu atât trebuie să renunţe la serviciile altor bunuri de care ar fi putut să beneficieze, şi viceversa.

Ajustarea cererii cu oferta?

Să ne întoarcem acum la problema de la care am plecat. Potrivit unei opinii foarte răspândite, echilibrul monetar, în sensul egalităţii între oferta şi cererea de deţineri monetare, cere ca schimbărilor cererii să li se răspundă cu schimbări similare ale ofertei nominale. Creşterea cererii necesită o creştere corespunzătoare a ofertei şi viceversa. Dar oferta de monedă-marfă precum aurul sau argintul nu poate urma decât foarte lent unor asemenea schimbări şi, datorită limitărilor tehnice, ar putea fi imposibil să se producă acele cantităţi absolute de aur şi argint care sunt necesare. Astfel, se poate pleda pentru impunerea de către stat a unei monede de hârtie din care este posibil să se producă orice cantitate, cu costuri practic inexistente.

O modalitate de a respinge acest argument este observarea faptului că se bazează pe o interpretare eronată a legilor cererii şi ofertei. Nu are nici un sens să vorbim de cererea şi oferta unei mărfi fără a face referire şi la cererea şi oferta de bunuri alternative, adică fără să ne referim la preţurile de piaţă. Şi, pentru că preţurile de piaţă se pot schimba, cererea şi oferta se pot echilibra în orice moment.

Un alt mod de a respinge pledoaria pentru moneda de hârtie este punerea în evidenţă a presupoziţiei implicite că oferta de deţineri monetare este independentă de cererea de deţineri monetare (Hülsmann 2000, p. 435, 438–40). O asemenea independenţă există, într-adevăr, în cazul aproape tuturor celorlalte bunuri, iar motivul este acela că, în aproape toate celelalte cazuri, cantitatea de servicii care poate fi obţinută de la un bun anume depinde, în esenţă, de caracteristicile sale fizice. De exemplu, serviciile oferite de regulă de către un telefon nu depind deloc de cererea pentru acel telefon, sau de cererea pentru telefoane de acel tip. Dacă participanţii pe piaţă au o părere bună sau rea despre telefon, dacă plătesc preţuri mari sau mici pentru el, aceasta nu are vreun impact asupra cantităţii de servicii care poate fi obţinută din folosirea unui telefon de acest tip. Însă, în cazul deţinerilor monetare, cererea şi oferta nu sunt independente, deoarece în acest caz cererea depinde de ofertă şi oferta depinde de cerere.

Dacă volumul de bani creşte, puterea de cumpărare a fiecărei unităţi va scădea sub nivelul pare care l-ar fi atins altfel. Aceasta înseamnă că serviciile care pot fi obţinute de la fiecare unitate monetară s-au diminuat. Din moment ce deţinătorii de bani sunt interesaţi strict de cantitatea acestor servicii, şi nu de cantităţile nominale în care sunt încorporate aceste servicii, cererea exprimată de ei pentru cantităţi nominale de bani va fi mai mare decât ar fi fost altfel.[16]

De asemenea, dacă cererea de bani creşte, oferta de servicii monetare creşte automat – fără o schimbare a ofertei nominale de bani. Creşterea cererii de bani deţinuţi înseamnă că persoana în cauză (1) schimbă banii pe care îi posedă doar la preţuri monetare mai mici decât altfel şi/sau că (2) cumpără unităţi suplimentare de bani la preţuri mai mari (în termenii muncii sale şi ale altor părţi ale proprietăţii sale).[17] În ambele cazuri, cererea crescută face ipso facto să crească oferta de servicii a fiecărei unităţi monetare, deoarece creşterea cererii înseamnă creşterea puterii de cumpărare a banilor.

Eroare de ajustare II: Schimburile monetare

Să ne aplecăm acum asupra celeilalte variante a argumentului ajustării. În această variantă, politica monetară este necesară pentru echilibrarea ofertei de monedă – înţeleasă de această dată în sensul „circulaţiei” unităţilor monetare oferite spre vânzare contra altor bunuri – astfel încât să se potrivească cererii de bani, definită ca acele cantităţi din celelalte bunuri oferite la schimb contra banilor. Dacă nu există o politică monetară care să exercite funcţia de ajustare, ar putea exista nepotriviri (dezechilibre) mai mult sau mai puţin serioase între oferta şi cererea de bani şi, în consecinţă, ar apărea crize economice, mai ales când oferta de monedă se dovedeşte a fi insuficientă pentru a cumpăra toate produsele oferite spre vânzare.

Înainte de a trece la examinarea acestui argument punct cu punct, ar putea fi folositoare observaţia că argumentul se bazează pe ceea ce am putea numi teoria monetară a „corespondenţei”, sau „reprezentării”, sau „alocării”.[18] Conform acestei teorii, banii „reprezintă” cumva celelalte bunuri, iar funcţionare lină a economiei depinde de cât de bine „corespunde” oferta de bani ofertei din celelalte bunuri. Dacă există prea mulţi bani se instalează inflaţia, cu diverse consecinţe negative. Dacă nu există suficienţi bani pe piaţă, vor avea loc perturbări mai mult sau mai puţin grave ale activităţii economice. Sarcina politicii monetare este, deci, să asigure corespondenţa dintre monedă şi celelalte bunuri, iar acest scop este atins prin modificarea cantităţii de monedă.

Această teorie este probabil acea idee economică eronată care a făcut cel mai mult rău în istoria Occidentului.[19] Înainte de a trece la examinarea punct cu punct, să observăm din capul locului că banii nu reprezintă sau corespund decât lor înşişi. Nu are nici un sens să afirmăm o asemenea corespondenţă în privinţa schimburilor pe piaţă, deoarece cantităţile care se presupune că îşi „corespund” sunt identificate doar prin procesul pieţei. Doar dacă ar exista o unitate nonmonetară a valorii care ar putea servi drept tertium comparationis, separată de schimburile de piaţă, ar fi de conceput că oferta monetară corespunde ofertei celorlalte bunuri. Dar nu există o asemenea unitate de măsură a valorii.

Cazul unei economii în creştere

Într-o economie în creştere sunt oferite tot mai multe bunuri pe piaţă, vândute contra banilor. Un teoretician al ajustării ar putea argumenta că într-un astfel de caz este, de asemenea, nevoie de mai multă monedă pentru a cumpăra aceste cantităţi sporite de bunuri, pentru ca preţurile monetare să nu scadă şi să stranguleze producţia.

Principala problemă a acestui argument este aceea că se bazează pe o noţiune mult prea statică a funcţiei antreprenoriale. Oamenii de afaceri nu se comportă ca nişte roboţi care reacţionează mecanic la schimbările circumstanţiale. Ei sunt antreprenori care încearcă să anticipeze schimbările viitoare relevante. Prin urmare, într-o conjunctură cu preţuri în scădere, antreprenorii pot avea afaceri profitabile prin cererea unor preţuri de achiziţie mai mici, sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin abţinerea completă de la activitatea investiţională. Iar antreprenorii de succes vor acţiona exact aşa. Diferenţa dintre antreprenorii de succes şi cheltuitorii nesăbuiţi stă în aceea că primii îşi bazează acţiunile pe o estimare corectă a schimbărilor viitoare de preţ. În orice moment, un antreprenor se poate proteja contra impactului viitor al preţurilor de vânzare în scădere fie prin scăderea în prezent a plăţilor pentru factorii săi de producţie, fie prin încetarea completă a activităţilor investiţionale. Această ultimă strategie reprezintă calea cea mai înţelept de urmat atunci când nu poate negocia scăderea preţului factorilor, caz de obicei întâlnit când este singurul sau printre puţinii care anticipează scăderea viitoare a preţurilor, şi când alţi antreprenori nu îşi diminuează ofertele. Dacă nu poate să îşi scadă costurile, nu va investi deloc, ci va aştepta până când concurenţii săi, care au plătit factorii pe care el îi considera prea scumpi, vor da, în cele din urmă, faliment. Atunci va interveni şi va obţine preţurile de achiziţie care îi sunt necesare pentru a activa profitabil şi este posibil să cumpere chiar capacităţile de producţie ale unora dintre concurenţii săi faliţi.

Acei antreprenori care nu fac altceva decât să reacţioneze la schimbările preţurilor de pe piaţă vor avea, desigur, surprize neplăcute când va trebui să facă faţă scăderii nivelului preţurilor induse de creşterea productivităţii. Au cumpărat factori de producţie la preţuri care nu se justifică în lumina acestui eveniment ulterior şi, astfel, profiturile lor sunt reduse considerabil şi, adesea, suferă pierderi care îi aduc în pragul falimentului. Să observăm aici că nu este o tragedie ca aceşti antreprenori proşti să fie eliminaţi de pe piaţă.

Să pre supunem că (a) aceste firme ar putea să funcţioneze profitabil la nivelul mai mic al preţurilor (aflat, poate, în continuă scădere) şi că dau faliment doar pentru că au acumulat datorii la nivelul anterior, mai mare, al preţurilor; în acest caz, proprietarii anteriori – care s-au dovedit a fi antreprenori nepricepuţi – vor fi înlocuiţi de noi proprietari, de regulă creditorii anteriori, care ar putea să preia conducerea afacerii cu profit, în beneficiul pieţii.

Sau, să presupunem că (b) aceste firme nu mai pot funcţiona profitabil la nivelul scăzut (în scădere) al preţurilor;[20] în acest caz, firmele noastre nu mai sunt profitabile pentru că alţi antreprenori pot folosi mai profitabil factorii de producţie care le sunt necesari acestor firme. Astfel, ar fi corect şi benefic să se sisteze acele afaceri şi să se lase factorii de producţie la dispoziţia celorlalte firme.

Presupunerile (a) şi (b) acoperă toate cazurile posibile, aşa că putem conchide că scăderile nivelului preţurilor cauzate de creşterea productivităţii nu implică dezavantaje pentru societatea luată în ansamblu.[21] Nu există justificare pentru întâmpinarea creşterii economice cu o creştere paralelă a ofertei monetare. O astfel de politică ar afecta distribuţia avuţiei în societate şi ar putea avea doar în mod accidental un efect pozitiv asupra producţiei agregate. Mai mult, ar încuraja iresponsabilitatea antreprenorială, pentru că îi premiază pe acei oameni de afaceri care mizează tocmai pe faptul că o astfel de politică îi va cauţiona în viitor; pe de altă parte, astfel sunt pedepsiţi antreprenorii prudenţi şi independenţi care anticipează scăderi ale preţurilor induse de creşterea producţiei şi, în consecinţă, nu investesc atât cât ar fi investit în alte condiţii, punând prin aceasta factorii de producţie la dispoziţia altor procese de producţie.

Cazul unei economii în scădere

Într-o economie în scădere sunt oferite pe piaţă bunuri din ce în ce mai puţine contra banilor, iar preţurile monetare cresc. Care ar fi implicaţiile de politică monetară din perspectiva ideii eronate referitoare la ajustare? Probabil că un avocat al ajustării ar susţine că ridicarea nivelului preţurilor ar fi cumva dăunătoare pentru societate. Dar preţurile în creştere nu sunt mai dăunătoare decât cele în scădere.

Mai jos, vom arăta dincolo de această afirmaţie, că acelaşi lucru este valabil şi pentru scăderile sau creşterile ofertei monetare. Într-o economie de piaţă există incitative puternice care îi fac pe participanţii la procesul pieţei să minimizeze impactul negativ pe care l-ar putea avea asupra producţiei modificările masei monetare. Îndată ce aceste schimbări devin excesive apar oportunităţi de profit care indică utilizarea altor monede în locul celei volatile.

Cazul „tezaurizării”

„Tezaurizarea” este o expresie peiorativă folosită pentru a descrie creşterea cererii de deţineri monetare reale. Să ne amintim, în primul rând, că toate cantităţile de bani sunt „tezaurizate” pentru că fiecare unitate monetară este păstrată în „tezaurul” – adică în rezervele de lichiditate – ale unei persoane. Este aşadar imposibil ca banii să fie ţinuţi mai intens decât ar fi fost altminteri ţinuţi. Banii deţinuţi sunt bani deţinuţi.

Deci, de unde vine prejudiciul emoţional evident în termenul de „tezaurizare”? După cum am spus, este vorba de resentimentul pe care îl au unii oameni faţă de cererea mai mare a altora pentru deţineri monetare reale. Motivul esenţial al acestui resentiment este acela că „tezaurizarea” produce o scădere a nivelului preţurilor monetare. În consecinţă, ameninţă toate acele afaceri bazate pe anticiparea unor preţuri crescute.

Am arătat mai sus ce înseamnă o cerere crescută pentru deţineri monetare: proprietarul banilor renunţă la bani doar la preţuri mai mici decât ar fi trebui să plătească altminteri şi este dispus să ofere mai multe bunuri decât altminteri în schimbul unor cantităţi adiţionale de bani. În ambele cazuri, toate unităţile monetare sunt păstrate sau „tezaurizate” în acelaşi mod în care au fost păstrate sau „tezaurizate” întotdeauna. Diferenţa constă în aceea că proprietarii banilor îi valorizează mai mult decât înainte.

Am arătat deja şi că asemenea creşteri ale cererii pentru deţineri monetare reale nu pot fi compensate de o creştere similară a ofertei monetare nominale. Orice astfel de politică de neutralizare ar intensifica problema de rezolvat. Banii suplimentari diluează puterea de cumpărare a tuturor unităţilor monetare, declanşând astfel o creştere şi mai mare a cererii de bani.[22]

Pe de altă parte este adevărat şi că masa banilor de hârtie poate fi crescută într-aşa o măsură încât să se instaleze un efect contrar: dacă participanţii la piaţă anticipează o scădere continuă în termeni absoluţi a puterii de cumpărare a monedei, îşi vor scădea cererea pentru deţineri monetare reale chiar dacă rezervele lor monetare nominale sunt în creştere. În astfel de cazuri oferta nominală de bani creşte adesea în ritmuri ameţitoare în timp ce puterea agregată a masei monetare scade.[23] Prin urmare, dacă un producător de monedă de hârtie este hotărât să combată „tezaurizarea” cu orice preţ, s-ar putea să reuşească. Întrebarea care se pune este, bineînţeles, dacă atingerea acestui scop merita sacrificarea monedei – pentru că implicite aici nu sunt, de regulă, decât colapsul sau o situaţie proximă colapsului schimburilor monetare

La un nivel mai fundamental, trebuie să ne întrebăm dacă tezaurizarea are ceva negativ. Cu siguranţă că „tezaurizarea” va produce câştigători şi perdanţi – toate schimbările din societatea au acest efect. Dar tezaurizarea nu va produce cu necesitate perturbări ale producţiei, pentru că poate fi anticipată. Şi chiar în măsura în care produce perturbări ale afacerilor acelor antreprenori care nu au anticipat-o, nu există nici o justificare a cauţionării antreprenorilor proşti, aşa cum am arătat mai sus, ci mai degrabă trebuie lăsaţi creditorii să le preia firmele sau alte firme să preia factorii de producţie angajaţi anterior de aceste firme.

Cazul inflaţiei

Până aici am studiat impactul schimbărilor nemonetare asupra relaţiei dintre cererea şi oferta de monedă. Acum, vom supune atenţiei schimbările provenite din latura monetară – creşteri şi descreşteri ale ofertei monetare pe care le putem numi, în analiza noastră, „inflaţie”, respectiv, „deflaţie”.

În primul rând se poate obiecta că producţia de monedă poate fi excesivă în raport cu creşterea „laturii bunurilor”. Am discutat deja erorile implicite în acest argument. Serviciile schimburilor monetare nu depind de modul în care se modifică masa monetară relativ la ofertele din bunurile care sunt schimbate contra banilor. Producţia sporită de monedă aduce după sine preţuri monetare mai mari decât s-ar fi plătit altminteri pe piaţă. În anumite condiţii, producţia de bani astfel sporită poate duce la creşteri absolute ale preţurilor monetare. Însă nici creşterile absolute, nici cele relative, ale preţurilor monetare (relative la nivelul pe care l-ar fi atins în absenţa inflaţiei) nu implică, per se, vreo consecinţă negativă insurmontabilă pentru economie.

Este de conceput situaţia în care oferta dintr-un metal preţios creşte pe piaţa liberă într-aşa un ritm încât să devină neconvenabilă utilizarea sa ca mijloc de schimb. Să ne imaginăm, de exemplu, că cineva ar descoperi subit o mină care conţine de peste un milion de ori cantitatea de aur existentă în prezent. S-ar putea, în consecinţă, ca aurul să nu mai fie utilizat ca mijloc de schimb. Rolul său va fi preluat atunci de alte mărfuri. Dar, după cum arată acest exemplu, utilizatorii banilor pot, pe o piaţă liberă, să limiteze destul de strict daunele provocate de creşterile neobişnuite ale oricărui metal preţios. Piaţa liberă înseamnă, în ultimă instanţă, că nimeni nu este împiedicat să testeze alternative presupus benefice. Acesta este motivul pentru care inflaţia într-un sistem de monedă de hârtie, în care doar autorităţile pot experimenta diverse alternative, tinde să fie mult mai dăunătoare, în special atunci când luăm în considerare faptul că producătorii banilor de hârtie au, de fapt, mai multe motive de a înteţi inflaţia decât de a o reduce.

Însă, în afară de chestiunea incitativelor, moneda de hârtie are câteva consecinţe foarte rele, care pe piaţa liberă nu ar apărea. De exemplu, producătorii de monedă de hârtie au capacitatea aproape nelimitată de a cauţiona orice participant la procesul pieţei. Aici găsim problema cunoscută sub denumirea de „haos motivaţional” („moral hazard”) – participanţii pe piaţă care sunt în relaţii personale şi profesionale bune cu producătorul monedei de hârtie investesc în afaceri excesiv de riscante. Când aceste investiţii se dovedesc a fi proaste, producătorul banilor de hârtie îi cauţionează, adică îi salvează pe seama celorlalţi utilizatori ai monedei. Acesta este unul din motivele pentru care moneda de hârtie implică mai multă risipă decât moneda pieţei libere şi creează astfel mai multă raritate decât ar fi existat altminteri pe piaţa liberă.

Un alt motiv pentru care inflaţia monedei de hârtie este diferită calitativ de creşterile ofertei de monedă-marfă este acela că permite statului să finanţeze prin îndatorare tot felul de proiecte risipitoare. În particular asistenţialismul şi militarismul sunt mult mai mari şi mai risipitoare în contextul controlului de stat asupra monedei, decât ar fi pe o piaţă neobstrucţionată. În prezent, acestea sunt atât de risipitoare încât este cu totul exclusă ideea că s-ar putea vreodată stinge datoriile făcute pentru finanţarea lor. Cum se poate, în aceste condiţii, ca statul să obţină în continuare noi creditori pentru noi datorii? Răspunsul este că toată lumea ştie că aceste datorii sunt acoperite cu tiparniţa de bani controlată (de regulă chiar deţinută) de stat.

Al treilea motiv pentru care moneda de hârtie creează o raritate mai mare a bunurilor şi serviciilor decât ar fi existat pe piaţa liberă este acela că producţia practic lipsită de costuri a monedei de hârtie permite creşteri arbitrare şi imense ale ofertei monetare. Este aproape imposibil ca participanţii la procesul pieţei să se adapteze destul de repede acestor schimbări. Există pericolul foarte real ca rata dobânzii de pe piaţa creditului să scadă sub nivelul său de echilibru. Acest lucru ar declanşa ciclul de avânt şi prăbuşire pe care îl cunoaştem din teoria misesiană a ciclului economic.

În concluzie, creşterile cantităţii oricărui tip de bani nu au de ce să fie mai dăunătoare, per se, decât o cantitate stabilă sau în descreştere de bani. Modul tradiţional în care economiştii studiază schimbările agregatelor cuantificabile, precum masa monetară, se dovedeşte a fi foarte nepotrivit în acest caz, ca şi în multe altele. Consecinţele negative asociate de obicei inflaţiei – în special risipa de resurse datorată problemelor de ajustare – nu rezultă în primul rând din creşterile cantităţii de monedă, ci din lipsa concurenţei între diverse monede. După cum am putut vedea, simpla existenţă a monedei de hârtie (protejate de stat) provoacă probleme care nu apar pe o piaţă liberă. Dar aceste probleme sunt, din aceleaşi motive, relativ uşor de soluţionat, cel puţin din punct de vedere tehnic. Nu este necesară decât abolirea privilegiilor de monopol ale producătorilor de monedă de hârtie, care astfel ar ajunge rapid la faliment.

Cazul deflaţiei

Alături de tezaurizare, deflaţia este un ilustru ţap ispăşitor al ştiinţei economice monetare. Lupta contra deflaţiei este astăzi considerată în mare măsură drept misiunea cea mai elementară a autorităţilor monetare, o necesitate minimă a politicilor economice. Este justificarea prima facie a politicii monetare inflaţioniste şi a instituţiilor menite să o aplice – în special a producătorilor monedelor de hârtie.

Însă, în mod surprinzător, această argumentare nu se află pe un teren mai solid decât celelalte teorii prin care se încearcă justificarea instituţiilor monetare actuale. Pledoaria pentru combaterea deflaţiei nu se bazează atât pe argumente, cât pe o lungă tradiţie a denigrării deflaţiei.[24] Trebuie, de aceea, să ne ocupăm de această argumentare mai în detaliu decât în cazul celorlalte argumente.

Am arătat deja că argumentul anti-deflaţie este de nesusţinut atâta vreme cât prin deflaţie se înţelege o scădere a nivelului preţurilor. Rămâne, atunci, întrebarea dacă lupta împotriva deflaţiei definite într-un mod uşor diferit – o scădere a ofertei monetare în sensul mai larg – are baze mai solide. După cum vom vedea, este adevărat că deflaţia în sensul al doilea implică o scădere mai mult sau mai puţin dramatică a nivelului preţurilor. Dar nu se justifică saltul de la acest lucru la concluzia că deflaţia distruge diviziunea muncii, sau că poate fi contracarată printr-o politică inflaţionistă.

Ce anume înţelegem atunci când spunem că „oferta monetară scade”? Se pot distinge patru tipuri de deflaţie, pe care le vom trata secvenţial:

1. Deflaţia pe piaţa liberă

Deflaţia poate însemna că anumiţi participanţi pe piaţă, din motive oarecare, decid să-şi distrugă, complet sau parţial, deţinerile monetare. Acest scenariu, al distrugerii fizice, este evident că nu are semnificaţii practice; nu a dus vreodată la o deflaţie pe scară atât de largă încât să dea insomnii responsabililor cu politica monetară.

2. Deflaţia confiscatorie

Cu mult mai relevantă în practică este deflaţia sub forma confiscării deţinerilor monetare operate de stat. Deflaţia confiscatorie are o lungă tradiţie în spate. Face, de obicei, parte integrantă din reformele monetare, ca, de exemplu, în cazurile Germaniei, în 1948, Braziliei, în 1990, Rusiei, în 1990, sau Argentinei, în 2001. Bineînţeles că poate fi combătută de către stat fără probleme, din simplul motiv că este suficient ca acesta să nu le confişte banii supuşilor săi.

3. Deflaţia monedei-credit (credit money deflation)

Din perspectivă istorică, deflaţia a avut adesea loc atunci când autorităţile monetare au răscumpărat cantităţi de monedă-credit fără a neutraliza aceste răscumpărări cu noi emisiuni, sau când au distrus moneda de hârtie obţinută în urma taxării. De obicei, scopul acestor deflaţii a fost acela de a aduce moneda deflaţionată înapoi la paritatea veche, în special după războaie. Asemenea deflaţii au avut loc în Marea Britanie după publicarea Raportului asupra Metalelor Preţioase (Bullion Report), în Statele Unite după Războiul Civil (forţa motrice a fost Secretarul Trezoreriei Hugh McCulloch) şi în Marea Britanie, Suedia, Olanda, S.U.A. şi alte ţări, după Primul Război Mondial.

La fel ca în cazul deflaţiei confiscatorii, statului i-ar fi foarte uşor să „lupte” împotriva monedei-credit pur şi simplu prin abţinere sau, chiar mai bine, prin abţinerea de la crearea inflaţiei de bani-credit în primul rând. Totuşi, ne putem întreba dacă scăderea cantităţii de monedă ar avea, per se, vreo consecinţă negativă pentru producţia agregată. Răspunsul este negativ. Scăderea cantităţii de bani are în mod cert acelaşi efect ca şi creşterea tezaurizării, iar oamenii de afaceri şi ceilalţi actori de pe piaţă pot să se adapteze noii situaţii. Antreprenorii de succes vor anticipa atât deflaţia în sine, cât şi impactul asupra sistemului de preţuri. Vor profita de abilităţile lor de prevedere superioare pe seama altor antreprenori, care nu îşi scad costurile factorilor de producţie la timp, pentru a obţine o diferenţă suficientă între aceste cheltuieli şi vânzările viitoare. Din nou, nu există nici un motiv pentru care această redistribuţie să aibă consecinţe negative asupra producţiei totale. În orice caz, ne putem aştepta să aibă un impact pozitiv pentru că îi elimină pe antreprenorii mai puţin eficienţi.

S-ar putea argumenta că deflaţia monedei-credit implică mai multe complicaţii decât tezaurizările sporite. Anume, această formă de deflaţie ar putea provoca anticipări pesimiste care se autoalimentează. Când preţurile scad pentru un timp, din ce în ce mai mulţi oameni ar putea presupune că există un tip de automatism în această tendinţă şi ar putea să-şi sporească cererea de bani. Acest lucru ar face preţurile să scadă şi mai tare, întărind pesimismul oamenilor, care îşi sporesc astfel şi mai mult cererea de bani, şi tot aşa.

Să observăm că aceste spirale de anticipări pesimiste pot fi foarte benefice dacă nu duc decât la accelerarea procesului prin care actorii de pe piaţă anticipează corect nivelul cel mai de jos dat de oferta monetară minimă la care deflaţia încetează. Este, totuşi, cu putinţă ca asemenea anticipări autoalimentate să meargă prea departe. Oamenii s-ar putea panica şi ţine la bani chiar şi când preţurile ating un nivel atât de scăzut încât merită să se reia achiziţiile. S-ar putea ajunge astfel într-o situaţie în care schimburile indirecte efectuate cu moneda deflaţionată să devină imposibile din motive tehnice. Preţurile în scădere ar necesita unităţi monetare din ce în ce mai mici, dar acestea nu pot fi produse la timp (cu tiparniţa) sau pur şi simplu nu pot fi manipulate în tranzacţiile zilnice (de exemplu, monede de aur de dimensiuni microscopice). Cu alte cuvinte, deflaţiile de anvergură ale monedei-credit pot duce la dezintegrare monetară, mai ales atunci când lipsesc exemplele antreprenoriale călăuzitoare.

Cum se rezolvă această problemă pe piaţa liberă? Soluţia este aceeaşi ca şi în cazul problemei inverse a hiperinflaţiei. Soluţia se numeşte competiţie monetară. Imediat ce pesimismul pieţei referitor la moneda deflaţionară devine excesiv – cu alte cuvinte, imediat ce se manifestă dezechilibrul – se vor folosi alte mijloace de plată pentru substituirea acelei monede, pentru simplul motiv că dezechilibrul înseamnă oportunităţi de profit. Deflaţiile excesive sunt, aşadar, de regulă însoţite de adoptarea spontană a altor monede. Participanţii la procesul pieţei vor considera că este încă profitabil să se angajeze în schimburi indirecte, şi ar putea face acest lucru pentru că au, încă, active reale de oferit, acestea fiind cel mai adesea munca lor şi alte tangibile. În consecinţă, vor începe să folosească lucruri ca mijloace de schimb, în special monede străine şi substitute monetare oferite de bănci solide, însă şi monedă-marfă, precum monedele de aur sau argint. Adoptarea spontană a diverşilor bani s-a putut observa în multiple cazuri istorice de deflaţie, cu toate că intervenţia statului a blocat de regulă desfăşurarea completă a acestui proces. Bineînţeles, astfel de procese sunt însoţite de o redistribuire masivă a avuţiei în societate, însă, după cum am arătat deja, acest lucru nu este pers se dăunător din perspectivă generală.

4. Deflaţia prin controlul preţurilor

În multe cazuri istorice deflaţia s-a declanşat atunci când statul a impus controlul preţurilor asupra cursurilor de schimb dintre monedele folosite în paralel, cazul ce mai ilustru fiind cel al regimurilor bimetalice. Economiştii ştiu că acest tip de control al preţurilor activează legea lui Gresham – moneda proastă (subevaluată) o scoate de pe piaţă de cea bună (supraevaluată). Banii răi sunt folosiţi în continuare în schimburile monetare, pe când banii buni sunt fie complet scoşi de pe piaţă, fie vânduţi locuitorilor din zonele unde controlul preţurilor nu se aplică. Această dispariţie a monedei bune nu înseamnă decât că volumul total al banilor a fost redus, în teritoriul supus controlului preţurilor.

Din nou, este evident că statului îi poate fi foarte uşor să lupte împotriva acestei forme de deflaţie. Să fie repetat aici şi că deflaţiile intervenţioniste nu sunt condamnabile pentru că implică o reducere a cantităţii de monedă, sau pentru că anumiţi participanţi la piaţă s-ar putea să nu fie capabili să îşi continue activităţile productive în acest climat deflaţionist, ci pentru că sunt rezultatul încălcării drepturilor de proprietate.

Fuga de bani

Unul dintre scenariile de urgenţă cele mai îngrijorătoare – cel puţin pentru responsabilii cu politica monetară – nu priveşte dispariţia fizică sau distrugerea unităţilor monetare existente, ci pierderea naturii lor monetare. Putem distinge aici două cazuri.

În primul caz, substitutele monetare (de exemplu depozitele la vedere constituite la băncile comerciale) îşi pierd statutul de substitute monetare pentru că nimeni de pe piaţă nu mai vrea să le cumpere. Acest caz are loc de obicei când emitentul acestor substitute monetare (banca) nu este capabilă să le răscumpere cu monedă (de exemplu, cu bancnotele de hârtie emise de „banca centrală” – adică de producătorul de monedă de hârtie).

În al doilea caz, moneda de hârtie îşi pierde statutul de monedă pentru că nimeni de pe piaţă nu mai doreşte să o cumpere. Acest lucru se întâmplă de regulă în faza terminală a hiperinflaţiei. S-ar putea întâmpla, însă, chiar şi fără o perioadă premergătoare de creşteri ale preţurilor, dacă producătorii actuali de monedă-decret ar fi deposedaţi de statutul lor monopolist şi ar trebui să concureze cu „monede naturale” precum aurul şi argintul de pe poziţii legale echivalente. În orice caz, hotărârea pieţei de a nu mai folosi moneda de hârtie face ca aceasta să îşi piardă întreaga valoare. Biletele care anterior erau căutate cu ardoare devin maculatură.

În ambele cazuri, fuga de monedă se instalează ca reacţie la o inflaţie anterioară. Nu pică din senin, ca o epidemie lipsită de cauze, ci este consecinţa naturală a unui regim anterior mai mult sau mai puţin inflaţionist. Prin urmare, obişnuita sa condamnare are la bază înţelegerea exact pe dos a situaţiei. Adevărul este că fuga de monedă este o mare forţă a eliberării. Distruge manifestările instituţionale ale inflaţiei: activitatea bancară cu rezervă fracţionară şi moneda de hârtie. Pune capăt inflaţiei şi opreşte astfel redirecţionarea venitului în favoarea acelor puţini privilegiaţi care au relaţii strânse cu elita politico-monetară, dinspre şi în detrimentul restului societăţii, al celor fără relaţii politice. Acesta este în sine un motiv suficient pentru a o considera binevenită.

Fuga de monedă implică o perturbare a diviziunii muncii care nu poate fi evitată prin anticiparea antreprenorială a evenimentului. Dimpotrivă, anticipările au aici caracterul unor profeţii care se împlinesc prin ele însele. Dacă participanţii la piaţă se aşteaptă la o viitoare panică vizând băncile cu rezervă fracţionară, îşi vor retrage banii din timp. Însă chiar această acţiune preventivă reduce deţinerile monetare ale băncilor (aşa zisele „rezerve”) şi precipită astfel o panică în prezent. În mod similar, dacă piaţa anticipează o viitoare evaporare a monedei de hârtie existente în prezent, va încerca, în măsura în care se poate, să abandoneze în prezent utilizarea sa. Dar acest lucru va accelera creşterea nivelului preţurilor exprimate în acea monedă şi va face pe mai mulţi oameni să înceteze a o mai utiliza. Astfel se poate naşte un proces cumulativ care duce la o putere de cumpărare a acestei monede din ce în ce mai scăzută şi se poate ajunge la abandonarea ei completă.

Un alt motiv pentru care fuga de monedă implică întotdeauna perturbări este acela că, într-un sistem caracterizat de activitate bancară cu rezerve fracţionare şi monedă de hârtie, diviziunea muncii este, într-o mai mare sau mai mică măsură, orientată către satisfacerea nevoilor grupurilor care controlează procesul inflaţionist. Totuşi, ne grăbim să observăm că, tocmai din acest motiv, acele perturbări nu sunt de nedorit. Ele sunt asemenea perturbărilor care cutremură o economie care s-a bazat pe munca forţată a sclavilor, după ce sclavia a fost abolită, sau perturbările unei societăţi totalitare după ce dictatorul a fost alungat. Asemenea oricărei schimbări pe scară largă, fuga de monedă distruge valoarea anumitor factori de producţie şi dă valoare altora. Teoria economică nu oferă nici un motiv pentru a considera preferabilă folosirea factorilor de producţie anteriori, folosirii celor din urmă. Să observăm totuşi că valorile noi reflectă preferinţele oamenilor liberi (sau, cel puţin, mai liberi decât înainte), pe când vechile valori reflectau mult mai mult preferinţele elitelor dominante.

Până aici am arătat că înclinaţia emoţională contra fugii de monedă nu are fundamente raţionale. Nu are nimic rău, decât dacă presupunem că interesele celor puţini şi fericiţi care prosperă din perpetuarea regimului inflaţionist sunt identice cu interesele tuturor membrilor societăţii. Următoarea întrebare este: cum ar putea piaţa liberă să facă faţă unor astfel de situaţii? Pe o piaţă liberă, nimeni nu ar fi obligat să accepte bani sau substitute monetare pe care nu doreşte să le deţină. În consecinţă, fuga de bani s-ar desfăşura până la capăt, eradicând în final bancnotele şi depozitele cu rezervă fracţionară şi cauzând evaporarea monedei de hârtie.

Cât va dura acest proces? Implică depresiuni prelungite şi şomaj masiv? Nu neapărat. Nu există nici un motiv pentru care să fie imposibil ca, de exemplu, oamenii să se adapteze instantaneu noilor circumstanţe. Dacă piaţa anticipează chiar de la începutul fugii de bani cât va scădea până la urmă fiecare preţ, ar ajunge la „fund” într-o secundă. Bancnotele cu rezerve fracţionare şi monedele de hârtie ar dispărea instantaneu din circulaţie şi toată lumea ar fi conştientă de noile preţuri, exprimate în alte monede, ale tuturor bunurilor existente. Acesta este, desigur, un scenariu puţin probabil, dar să observăm că nu este o imposibilitate fizică, în calea ajustării instantanee. Locul strâmt în acest caz în reprezintă anticipările. Unii oameni de afaceri sunt foarte abili în ceea ce priveşte anticiparea situaţiilor viitoare care sunt radical diferite de cele prezente, iar aceste persoane îşi vor concretiza abilităţile în profit atunci când se declanşează fuga de monedă (aşa cum, din aceleaşi motive, obţin profituri în perioadele inflaţioniste). Însă marea majoritate a celor care activează pe piaţă nu are astfel de abilităţi şi, de aceea, fuga de monedă este un proces care ia timp şi care nu numai că produce o redistribuire a resurselor, ci, cu siguranţă, şi alte probleme.

Şomajul este de obicei cea mai frecvent citată dintre aceste probleme. Însă nu este un aspect esenţial al acestui proces. Muncitorii şi antreprenorii pot, cu siguranţă, să ajungă la înţelegeri privind salariile care să facă posibilă funcţionarea în continuare a firmei. Acest lucru este cu putinţă chiar dacă nici antreprenorii şi nici muncitorii nu anticipează corect sfârşitul acestui proces.

Este cu putinţă ca politica monetară să contracareze cu succes fuga de monedă? Din nou, cea mai uşoară cale de a face acest lucru este prin evitarea inflaţiei, în primul rând. Însă, odată ce se declanşează această fugă, nu poate fi evitată prin mijloacele convenţionale ale politicii monetare. Creşterea masei monetare ar pune doar paie pe foc, deoarece noile unităţi monetare nu pot decât să amplifice motivul pentru care este abandonată moneda – pierderea absolută a puterii sale de cumpărare. Pe de altă parte, o politică de scădere masivă a ofertei monetare ar putea evita abandonarea completă a monedei. Însă, prin această politică, autorităţile monetare ar trebui să confişte o mare parte din deţinerile monetare ale cetăţenilor. Astfel de situaţii au dus adesea la schimbarea constituţiei monetare. Apoi, băncile primesc, de regulă, privilegiul de a refuza răscumpărările, transformându-şi astfel bancnotele în monedă de hârtie. În alte cazuri, moneda ameninţată cu dispariţia a fost înlocuită cu o nouă monedă, aşa cum s-a întâmplat în Germania în 1923 şi 1948. Mai recent, consiliile monetare au jucat un rol similar (Gertchev 2002). În consecinţă, fugile de monedă sunt episoade marcate de schimbări dramatice. Însă, dacă avem nevoie oricum de schimbări radicale ale politicii monetare, de ce să nu liberalizăm din capul locului producţia de monedă?

Concluzie

Producţia competitivă de monedă poate funcţiona şi, am putea adăuga, a funcţionat cu succes în toate cazurile istorice cunoscute. Am arătat că, dintr-un punct de vedere normativ care pune accentul pe integritatea proprietăţii private, este superioară alternativei sale logice: controlul etatist al ofertei monetare. Am arătat pe larg şi că nu se poate pleda din perspectivă utilitaristă pentru modificarea producţiei monedei pe piaţa liberă prin mijloace politice. Politica monetară convenţională şi fundamentele sale instituţionale, sub forma băncilor centrale şi organizaţiilor monetare similare sunt, aşadar, în cel mai bun caz inutile şi ar trebui abandonate. Schimbările ofertei monetare induse pe cale politică – însăşi esenţa politicii monetare neintervenţioniste – nu afectează problema rarităţii. Efectul lor principal este îmbogăţirea unor grupuri pe seama altora şi crearea unor probleme grave, cu care piaţa liberă nu se confruntă.

Analiza noastră a subliniat de asemenea importanţa producţiei concurenţiale de monedă. Este greşit să echivalăm piaţa monetară liberă cu preponderenţa monedei-marfă. Etalonul aur al sfârşitului secolului al XIX-lea a fost un etalon-decret! Problemele apar deîndată ce moneda, de orice tip, se bucură de privilegiul legal de a fi monedă „etalon” şi este astfel imunizată în faţa concurenţei. Am arătat cum concurenţa este esenţială pentru înlocuirea lină a unei monede (inferioare din punct de vedere tehnologic) cu alte monede-marfă. Concurenţa este de asemenea esenţială pentru realizarea unui proces rapid de ajustare în perioade de hiperinflaţie sau de deflaţie în spirală. Din această perspectivă, curentul de standardizare care a caracterizat secolul al XIX-lea apare ca una dintre moştenirile nefaste ale liberalismului clasic.


Bibliografie

Bordo Michael D., and Angela Redish. 2003. “Is Deflation Depressing? Evidence from the Classical Gold Standard.” NBER Working Paper #9520. Cambridge, Mass.: NBER.

Cannan, Edwin. [1921] 1951. “The Application of the Theoretical Apparatus of Supply and Demand to Units of Currency.” Economic Journal 31. Reprinted in Readings in Monetary Theory, F.A. Lutz and L.W. Mintz, eds. Homewood, Ill.: Irwin.

Cantillon, Richard. 2001. Essay on the Nature of Commerce. New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers.

Friedman, Milton, and Anna Schwartz. 1963. A Monetary History of the United States Chicago: University of Chicago Press.

Gertchev, Nikolay. 2003. “The Case For Gold.” Quarterly Journal of Austrian Economics 6 (4):117–26.

———. 2002. “The Case Against Currency Boards.” Quarterly Journal of Austrian Economics 5 (4): 57–76.

Hayek, Friedrich A. 1939. Profits, Interest, and Investment. London: Macmillan.

Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A Theory of Socialism and Capitalism. Boston, Mass.: Kluwer. Chap. 7.

———. 1987. “Vom Konzept der Wohlfahrtsmessung zur Theorie der Gerechtigkeit.” In Eigentum, Anarchie und Staat. Opladen: Westdeutscher Verlag.

Huerta de Soto, Jesús. 1998. Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos. Madrid: Unión Editorial.

Hülsmann, Jörg Guido. 2000. “Economic Principles and Monetary Institutions.” Journal des Economistes et des Etudes Humaines 10 (2/3): 428–30.

———. 1998. “Toward a General Theory of Error Cycles.” Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 1–24.

———. 1996. Logik der Währungskonkurrenz. Essen: Management Akademie Verlag.

Hume, David. [1752] 1985. “Of Money.” In Essays. Indianapolis, Ind.: Liberty Fund.

Kumar, Manmohan S. et al. 2003. “Deflation: Determinants, Risks, and Policy Options: Findings of an Interdepartmental Task Force.” International Monetary Fund Occasional Paper #221. Washington, D.C.: International Monetary Fund.

Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. Scholar’s Edition. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute. Chaps. 30–31.

———. 1980. The Theory of Money and Credit. Indianapolis, Ind.: Liberty Fund.

———. 1977. Critique of Interventionism. New Rochelle, N.Y.: Arlington House.

———. 1912. Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. Munich: Duncker and Humblot.

Nocken, Ulrich. 1993. “Die Große Deflation: Goldstandard, Geldmenge und Preise in den USA und Deutschland 1870–1896.” In Geld und Währung vom 16. Jahrhundert bis zur Gegenwart, Eckart Schremmer ed. Stuttgart: Franz Steiner.

Reisman, George. 1996. Capitalism: A Treatise on Economics. Ottawa, Ill.: Jameson Books.

Rothbard, Murray N. 1998. The Ethics of Liberty, 2nd ed. New York: New York University Press.

———. 1997. “The Myth of Efficiency.” Logic of Action One. Cheltenham, U.K.: Edward Elgar.

———. 1993. Man, Economy, and State. 3rd ed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. 1990. What Has Government Done to Our Money? 4th ed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. 1983. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.

———. 1977. Power and Market. 2nd ed. Kansas City: Andrews and McMeel.

———. 1956. “Toward a Reconstruction of Welfare and Utility Economics.” In On Freedom and Free Enterprise. Mary Sennholz, ed. New Haven, Conn.: D. Van Nostrand.

Salin, Pascal. 1991. Macroéconomie. Paris: Presses Universitaires de France.

———. 1990. La vérité sur la monnaie. Paris: Odile Jacob.

Say, Jean-Baptiste. 1841. Traité d'économie politique. 6th ed. Paris: Guillaumin.

Wheatley, John. 1807. An Essay on the Theory of Money and Principles of Commerce. London: Bulmer


Note:

* Tradus după „Optimal Monetary Policy”, Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 6, nr. 4 (Winter 2003):37-60. Traducere de Bogdan Glăvan şi Tudor Smirna. Publicat cu permisiunea Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

[1] Folosim termenul intervenţionism în sensul restrâns în care l-a utilizat Ludwig von Mises (1977, p. 20). Murray Rothbard a folosit acest concept în sens larg, ceea ce include producţia guvernamentală de bani. Vezi, de exemplu, Rothbard (1977).

[2] În acest fel depăşim sfera de cuprindere a studiului nostru anterior dedicat concurenţei monetare, în care am preluat abordarea convenţională, aceea de analiza pentru început funcţionarea unui singur tip de bani – moneda monopolistă sau moneda “etalon”, aşa cum este ea numită de obicei – şi abia pe urmă de a vedea ce se întâmplă dacă introducem mai multe monede (Hülsmann, 1996). În lumina prezentei lucrări rezultă că analiza convenţională furnizează o slabă pledoarie pentru laissez-faire. Să observăm că, chiar dacă şi alte lucrări de inspiraţie Austriacă (autori precum White, Dowd, Selgin şi alţii) îşi propun să studieze concurenţa monetară, ele nu se ocupă cu subiectul care ne interesează pe noi, anume producţia de bani, ci se referă la producţia de substitute monetare. Despre diferenţele importante dintre monedă şi substituenţii acesteia vezi Mises (1980, pp. 63ff.)

[3] Vezi Hoppe (1989, 1987). De asemenea, Rothbard (1998, 1997). Primele lucrări ale lui Rothbard despre economia bunăstării au urmat o abordare diferită, argumentând că procesul de piaţă este inerent optim, deoarece toate părţile angajate în schimb îşi demonstrează preferinţele lor prin însuşi faptul că recurg la schimb. Vezi Rothbard (1956). Dar acest argument nu ţine fiindcă Rothbard presupune că doar folosirea proprietăţii personale „contează” în demonstrarea preferinţelor. Problema stă în dovedirea acestei ipoteze; ea nu poate fi luată ca de la sine înţeleasă.

[4] Pentru o discuţie generală a capacităţii relativ superioare a procesului de piaţă de a alinia planurile ex ante la realitatea ex post, vezi Rothbard (1977, cap. 2).

[5] Vezi Wheatley (1807, cap. II şi III, în special pp. 35-48). Primul capitol al acestei cărţi neglijate aduce o critică strălucită teoriei monetare a lui David Hume, Adam Smith şi James Stuart. Pentru un rezumat al argumentelor monetare greşite care au afectat gândirea economică clasică, vezi articolul lui Gertchev din această revistă. În prezent, ideea fundamentală că mărimea nominală a ofertei de bani este irelevantă din punctul de vedere al avuţiei agregate este urmată în tradiţia inspirată de Mises. Vezi, de exemplu, Salin (1990, 1991), Reisman (1996) şi Huerta de Soto (1998).

[6] În Theory of Money and Credit Mises propune câteva excepţii de la principiul că oferta de bani este irelevantă. Astfel, el afirmă că reducerea nivelului preţurilor va duce probabil la producerea unor „convulsii” (1980, p. 359) şi producţia inutilă a banilor-marfă (p. 333). El mai susţine că emisiunea de mediu fiduciar stimulează acumularea de capital (p. 388).

[7] Rothbard (1990) spune:

Tragem concluzia, aşadar, că este cel mai bine dacă lăsăm determinarea ofertei de bani, precum a tuturor celorlalte bunuri, pe seama pieţei. Dincolo de avantajele morale şi economice ale libertăţii în faţa agresiunii, nici o cantitate de bani stabilită prin decret nu ar putea oferi servicii mai bune, iar piaţa liberă va stabili nivelul producţiei de aur în conformitate cu capacitatea sa relativă de a satisface nevoile consumatorilor, în comparaţie cu celelalte bunuri care pot fi produse (pp. 34-35).

[8] Jean-Baptiste Say a ilustrat această idee cu un faimos exemplu mental, care încă îşi serveşte scopul pedagogic: să ne imaginăm că două economii sunt exact la fel, cu excepţia masei monetare pe care o utilizează. Presupunând că economia A foloseşte de două ori mai mulţi bani decât economia B, Say a susţinut că nivelul preţurilor din A va fi de două ori mai mare decât nivelul preţurilor din B. Deci, ideea este că aceasta nu influenţează avuţia naţiunii şi nu afectează nici măcar statutul economic al fiecărui individ. În ultimă instanţă este irelevant dacă dispunem de mai mulţi sau mai puţini bani (Say 1841, p. 248). Vezi, de asemenea, Wheatley (1807, p. 37).

[9] Pentru o critică a opiniei conform căreia creşterea ofertei de bani per se determină apariţia ciclului afacerilor, vezi Hülsmann (1998).

[10] Istoric vorbind, cele mai importante instituţii create pentru a induce modificarea politică a ofertei de bani sunt (1) banii de hârtie (protejaţi de legislaţia monedei oficiale şi alte prevederi juridice cu caracter monopolist) şi (2) activitatea bancară frauduloasă cu rezerve fracţionare (protejată prin înfiinţarea băncilor centrale, a suspendării legale a retragerii depozitelor şi prin instituirea banilor de hârtie).

[11] Să observăm că aceasta este o trăsătură comună a tuturor schimbărilor care au loc în societate. Modificarea cantităţii oricărui bun afectează avuţia relativă a tuturor participanţilor la piaţă. Cel care produce şi vinde noi scaune îşi sporeşte venitul monetar în comparaţie veniturile monetare ale celorlalţi indivizi. Încasările sale reprezintă deturnarea unor sume care ar fi putut fi încasate de alţi participanţi la piaţă în schimbul produselor lor. Ultimii sunt acum nevoiţi acum să vândă mai ieftin decât ar fi făcut-o în absenţa apariţiei noului producător de scaune.

[12] Primul economist care a accentuat problemele distributive legate de modificarea ofertei de bani a fost Richard Cantillon (2001). Autorii care au urmat, precum David Hume, J. S. Mill şi J. E. Cairnes au observat că banii nou-produşi se răspândesc în economie pe parcursul unui proces de durată, dar au manifestat tendinţa de a minimiza sau de a ignora modificările permanente induse de acest proces. În opinia lor, schimbarea masei monetare nu are efecte reale pe termen lung. Abia Ludwig von Mises (1912, pp. 222ff.) a redescoperit importanta învăţămintelor lui Cantillon.

[13] Susţinătorii acestei teorii au fost, printre alţii, Mises (în Theory of Money and Credit, nu în Human Action), Joseph Schumpeter şi Friedrich A. Hayek. Pentru istoria acestei doctrine, vezi Hayek (1939). Mises (1998, pp. 548f.) acordă expresiei o semnificaţie uşor diferită.

[14] Observaţi că, inclusiv în această situaţie, atragerea în producţie a unor resurse care „stau degeaba” nu înseamnă că producţia este stimulată sau că ea a crescut din perspectivă generală. La urma urmei există un motiv pentru care respectivele resurse „stau degeaba”, anume acela că în opinia proprietarilor lor – opinie asociată unei perspective pe termen lung – folosirea în prezent a resurselor este inutilă. Pe scurt, acestea nu stau deloc „degeaba”, ci sunt ţinute ca rezervă pentru vremurile care vor veni, iar aici nu este probabil necesar să mai demonstrăm că această cerere de rezervare îndeplineşte o funcţie socială foarte importantă. Consumarea rezervelor în prezent reprezintă, indiferent din ce perspectivă am judeca problema, nu o reducere a rarităţii, ci o sărăcire a societăţii. Despre acest subiect vezi Salin (1991).

[15] Nu putem distinge între „banii aflaţi în circulaţie” şi unităţile monetare care nu se află în posesia membrilor societăţii, de exemplu banii îngropaţi pe fundul mării după naufragiul unui vas. Chiar şi în această situaţie, toate unităţile monetare aflate în circulaţie sunt deţinute în fiecare clipă de cineva şi nu există nici o diferenţă între, pe de o parte, banii aflaţi în circulaţie aşa cum i-am definit şi, pe de altă parte, banii deţinuţi în rezervele individuale de lichidităţi.

[16] Edwin Cannan observă că ar fi mai potrivit să spunem, asemenea lui Sidgwick, că oferta crescută de monedă induce o „extindere”, mai degrabă decât o creştere, a cereri de bani. Cannan oferă o încântătoare ilustrare a principiului extinderii cererii: „Oamenii vor lua cantităţi adiţionale de wiskey atunci când este îndoit cu apă şi oferit la preţ mai mic, dar acest lucru nu demonstrează, în absenţa unei creşteri a cererii în sens restrâns, că vor lua cantităţi adiţionale de wiskey sau de bani la preţul vechi.” (Cannan 1951, p. 10).

[17] A se vedea Say (1841, p. 243 ş.u.). A se observa că Say desluşeşte aici sensul conceptului de „cerere efectivă” care îi aparţine lui Adam Smith. A se observa, de asemenea, că vom trata impactul preţurilor rigide asupra echilibrării automate a cererii şi ofertei la sfârşitul prezentului articol.

[18] Această teorie a fost susţinută de teoreticieni iluştri, precum John Law, Montesquieu, Simmel, Wieser, Schumpeter, şi mulţi alţii. Pentru o critică a teoriei schumpeteriene a alocării, a se vedea Mises (1980, p. 512 ş.u.).

[19] Nu este surprinzător că această idee eronată a apărut la sfârşitul secolului an XVII-lea, când au apărut şi bancnotele şi acele bănci privilegiate care vor deveni mai târziu „bănci centrale” (Suedia, Anglia). Teoria monetară se afla atunci în fază incipientă iar unii teoreticieni se aventurau în speculaţii neîngrădite. Observaseră că, în activitatea bancară de depozitare, există o corespondenţă între cantitatea de substitute monetare (bancnote, în special) şi cantitatea de bani propriu-zişi (aur, argint etc.), pe care aceste substitute le reprezentau prin contractul dintre bancheri şi clienţii lor. John Law şi alţii au început să vadă reprezentări peste tot şi au postulat că trebuie să fie corespondenţă nu doar între substitutele monetare şi banii propriu-zişi, ci şi între bani şi celelalte bunuri.

[20] S-ar putea întâmpla aşa, de exemplu, pentru că procesul de creştere a fost însoţit de o distribuire diferită a avuţiei în societate, care, la rândul ei, a schimbat cererea agregată pentru diversele tipuri de produse în detrimentul firmei noastre şi în avantajul altor firme.

[21] Teoreticienii monetarişti au ilustrat această lege economică în studiile empirice făcute asupra unor economii în creştere cu nivel în scădere al preţurilor. Două cazuri importante sunt Germania şi Statele Unite în ultimul sfert al secolului al XIX-lea – o perioadă care este adesea şi eronat etichetată ca „depresiune”. A se vedea Nocken (1993, p. 157–89); Friedman şi Schwarz (1963); Bordo şi Redish (2003).

[22] S-ar putea argumenta că această politică se achită cel puţin de sarcina de a stabiliza nivelul puterii de cumpărare la care cererea şi oferta de bani se echilibrează. În acest caz, argumentul nu mai vizează ideea de ajustare per se, ci vechiul ideal al unei puteri de cumpărare stabile a banilor. A se vedea Rothbard (1993, cap. 11), pentru o critică a tentativelor de a măsura şi stabiliza puterea de cumpărare a banilor.

[23] Acest fenomen a fost observat în special în etapele mai târzii ale hiperinflaţiilor, de exemplu în hiperinflaţia germană din 1923.

[24] Este relevant faptul că nu există aproape de loc literatură despre deflaţie în ştiinţa economică modernă. O excepţie recentă este Kumar et al. (2003). Această lucrare are meritul de a atrage în sfârşit atenţia asupra fenomenului deflaţiei, dar nu face decât să reia locurile comune şi inacceptabile ale actualei mitologii a deflaţiei.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Dragi domni
    Scuzati ca este in afara. Insa la locruiel potrivite cine mai citeste? (orea vechi)

    Dupa cum se vede de aici
    www.europarl.europa….

    lumea se intoarce la epoca condotei si a lu Doria depasind serviciile furnizate de Bob Denard acu 25 de ani ..
    Ma rog se pare ca printzipurile rotbaridene ale nonviolentei nu sunt stavila in calea libertatii de a intreprinde si a celei de a furniza servicii in domeniu militar si al zonelor de rezbel ,ocupatie dupa cum se stie cam ….. violenta si agresiva. Rezbelu voi a zic).

    Insa am asa un dubiu.

    Deci sa zicem ca sunt un contractor cinstit samd legal samd care pun la dispozitia guvernelor platitoare ceva forte . Sa zicem ca suntem pe la 2080 si am avut timp sa ajung pe la vreo 25.000 “angajati” plus vreo 80 de tancuri si 12 elicoptere de atac … Si ca din diverse motive nu mai reusesc sa fiu de folos prin Libia, Liberia …iar idiotu meu de guvern imi zice naspa “io sunt ptr neinterventie in economie” si ca e vina mea ca mongolii ofera serviocii mai competitive ! Si ca in gnl de ce sa strice banii de impozit ptr mine in timp de pace ca oricum cand ma plimbam pe spezele ONU de fapt dadea si nea Mitica din Gagesti niste bani ca ONU de unde ?
    Naspa moment ,da ?
    Sa ma recalific io si mercenarii mei ? Ce domeniu sa gasesc ?!
    Ma uit sa vaz care ar fi oferta. Si descopar ca de vreo 40 de ani io si Serviciul De Aparare si Securitate si Inchieri Auto SRL (inceput de bunicu in 90 cand l-au data afara de la Divizia 5 a Securiatii ! ) suntem cam ARMATA din zona asta . Cam ce domeniu credeti ca mi s-ar potrivi manusa specializarii mele si a mercenarilor (pardon angajatilor mei!) ?
    Eu cred ca strangerea impozitelor . Iar daca is unii care contesta dreptu meu legitim de a conduce de la Nistru pana la Graz si Cernauti pana la Sofia , apai se aplica traditionala lex crimen laese majestate !
    Dixit!!
    Io Ghita Augustu’ ….

    Si uitati asa riscam sa ajungem intr-o situatie destul de putin proprice liberalismului.
    O sa-mi spuneti ca totusi in sec XVII armatele erau compuse din regimente mai mult sau mai putin private sau privatizate samd. Insa diferenta scumpii mei domni este ca privatii aia erau platiti de bine de rau (de obicei de rau si putin rau cel putin armata franceza dupa descrierea lu Vauban) si ca nimeni nu se intreba in mod “inteligent” cine ma-sa este Statu ala si ce folos avem de la el ? (ma rog Luis Soarele in cazu lu Vauban). Insa in 2080 dupa triumful ideilor libertariene si a profitului cu orice pret , scuze… Stau e doar asa ceva care trebuie abolit …

    O sa-mi ziceti printzipuri ale neagresiunii samd . Scuze contractor militar inseamna mercenar. A la Bob Denard .Les affreux . Si razboi. Iar razboiul inseamna agresiune. Si ambele amandoua luate impreuna inseamna ca privatizam agresiunea . In stil Tamerlan (si asta a fost un “antrepenor” de mica anvergura pe care numa norouc si apoi succesu l-as salvat de tzeapa ori cozile camilelor si dupa ce a ajuns fara concurenta avea grija sa starpeasca toti talharii. Pardon mici “antreprenori” ).
    Fiindca nu uitati ca unu Guzick se considera om de afaceri normal . Azi ar zice furnizor de servici ptr societatea – omoruri jafuri, santaje si ocazional cate o razbunare …

    Ghita Bizonu' · 22 martie 2011, 08:14 · #

  2. Armatele de stat sunt actualmente atât de neadaptate încât au nevoie adesea de iniţiativa privată pentru a le scoate din impas (complexul militar-industrial preferă razboiul de distrugere in masa, dar asta nu ajuta prea mult o forta de ocupare). Fosta Blackwater (actuala Xe) a dovedit-o. Însă legăturile Blackwater/Xe cu statul sunt atât de puternice, încât nu merită denumirea de armată privată. Agentul CIA recent implicat într-un scandal cu homicid în Pakistan era angajat Xe. Asta spune multe.

    Am pus azi un blog despre acţiunile umanitare ale Yakuza. Cred că astfel de organizaţii sunt mai caracteristice pentru agenţiile ideale de protecţie privată decât Xe.

    Raspunsul la intrebarea dumneavoastra: atat timp cât acea armată privată rămasă singură (de ce o fi plauzibil sa ramana asa sigura pe lume nu imi inchipui) este suficient sa perceapa un potential concurent pentru a-şi limita agresiunea. Tot e mai bine. Şi în situaţia de faţă e mai bine, cu mai multe state decât cu mai puţine, sau cu un singur stat mondial (atunci e jalea mare).

    Ca sa nu mai spun ca daca exista alti protectori care pot fi angajati la cost mai mic decât impozitele platite armatei private numarul unu, e parfum. Ca în Cei şapte samurai.

    Avem pe site un articol valoros de Bob Murphy care spune aşa: ceteris paribus, concurenţa între agresori duce la mai puţină agresiune decât monopolul unui singur agresor.

    Apoi, chiar dacă se reface statul, macar am avut o vacanţă binemeritată:

    Dar să presupunem — să presupunem doar — că în ciuda tuturor acestor handicapuri şi obstacole, în ciuda dragostei pentru nou găsita lor libertate, în ciuda limitelor şi ponderilor inerente ale pieţei libere, să presupunem că în ciuda tuturor acestora statul reuşeşte, în cele din urmă, să se reconstituie. Ce se întâmplă în cazul acesta? Ei bine, în acest caz, tot ce se va fi întâmplat este că vom avea din nou un stat. Nu ne vom afla într-o situaţie mai rea decât acum, cu statul nostru actual. Şi, în cuvintele unui filozof liberal, „cel puţin lumea se va fi bucurat de o glorioasă vacanţă“. Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societăţii liberale decât comunismului: Încercând libertatea, abolind statul, nu avem nimic de pierdut şi avem totul de câştigat.

    mises.ro/280/

    O întrebare de la mine: Pentru dumneavoastra valoreaza ceva diferenta pe care o face Mises intre teorie si istorie?

    mises.ro/47/

    Tudor · 22 martie 2011, 14:38 · #

  3. Revenind, cred că un comentariu recent la blogul meu despre Yakuza vă este răspuns la întrebare în mult mai multă măsură decât ce v-am scris eu, care sunt mai degraba preocupat de contrafactuale si nu prea am organ pentru dinamici cultural-istorice:

    mises.ro/874/#c00417…

    Tudor · 22 martie 2011, 15:19 · #

  4. Domnule

    Respectiva lectura din Mises mi-a adus aminte de Maiorescu :Betia de cuvinte!
    Mi se pare ca in lectura de specialitate se numeste ruperea concretului logic de concretul real.
    Oricum autorul se pare ca ignora ca exista si o istorie a teoriilor .. din care cele mai multe au ajuns la cosul de gunoi …
    Insa criticand partis priul unor istorici autorul isi uita asertiunea <I>Este imposibil să reformăm ştiinţele acţiunii umane după tiparul fizicii şi al altor ştiinţe naturale.++Si daca este valabil in cazul istoriei ca <I>Nu există nici un mijloc de a stabili o teorie a posteriori a comportamentului uman şi a evenimentelor sociale. Istoria nu poate nici demonstra nici respinge o afirmaţie generală, în felul în care ştiinţele naturale acceptă sau resping ipoteze pe baza experimentelor de laborator.++cu atat mai mult se aplica teoriilor sale ++Nici verificarea experimentală nici falsificarea experimentală a propoziţiilor generale nu sunt posibile în domeniul său.++sau mai precis teoriile trebuiesc aplicate in tesutul social – asa cum a fost aplicata si teoria marxista (care la proba practica s-a dovedit eronata!). Deci “parxeologia” nu prea are cum fi practica !

    Dupa cate inteleg autorul este adeptul efectului fara cauza …Baza “praxeologiei” fiind palavra deghizata in limabaju’ de papagali specializati cunoscut indeobste ca filozofie.
    Ma rog poate ca eu am alte explicatii ale cuvintelor utilizate ptr argumentatie.

    Negand aprioric orice aport al experientei sociale trecute cunsocute sub numele de istorie si invocand apriorismul autorul sustine ca ++Faptul că omul nu are puterea creatoare de a-şi imagina categorii incompatibile cu relaţiile logice fundamentale şi cu principiile cauzalităţii şi al teleologiei ne constrânge să adoptăm ceea ce s-ar putea numi un apriorism metodologic.++cestiune ce vine usor in contradictie ce sustine mai sus :
    ++Mintea umană nu este o tabula rasa, pe care evenimentele exterioare să-şi scrie propria lor istorie. Ea este echipată cu o serie de instrumente pentru cunoaşterea realităţii. Omul a dobândit aceste instrumente, i.e., structura logică a minţii, în cursul evoluţiei sale de la amibă până în stadiul actual. Dar aceste instrumente sunt anterioare logic oricărei experienţe. ++
    Deci istoria nu ne invatata nimic , insa depindem de evolutie … Oare nu am putea sa consideram teoria evolutiei ca pe o istorie a vietii ? Acea istorie inutila !
    Si mai departe : ++Nu există nici un mod de gândire care să nu depindă de conceptele şi noţiunile unui [p.42] limbaj. Dar vorbirea este evident un fenomen social. Omul a fost întotdeauna membrul unui colectiv. “++
    Membru al unui colectiv .. dependenta de un limbaj si notiunile lui .. Pai domnule asta este deja istorie! Aia care nu ne invata nimic , care este inutila insa se pare ca ne marcheaza chiar si in ce considera autorul ca ar fi aprioric

    Si cred ca mai am o neintelegere asupra termenilor <I>Iar categoria de acţiune precede logic orice act concret.++In viata de zi cu zi actiune inseamna concretizarea unui act. Eu as zice ca este o inversiune cronologica …si o fantezie teologica .

    As mai observa ca oamenii –chiar moderni si presupus culti reusesc sa construiasca fraze din 2 propozitii care se exclud ..A cesata capacitate tine de credinta …Asa cum si teleologia tine de credinta . Eu personal nu sunt finalist (dpv filosofic) si desi sunt doar un bizon zic ca propozitai ++Noi nu putem concepe o lume fără cauzalitate şi teleologie.++contine o afirmatie falsa . Lumea exista fara finalitate ! Si as indrazni sa zic ca indferent daca producerea unui evenimet tine doar de intamplare urmarile sale sunt necesare . Si mai sustin ca in domeniul uman actiunile arbitrare au urmari logice si necesare – desi supuse si ele unei alia ( de exemplu daca arunc o sticla pe fereastra sticla acea va atinge o anume accelerare care va produce o cantitate de lucru mecanic indiferent daca punctul de impact va fi asflatu’ de pe alee ori capul unui trecator. Finalitate ?!?).

    Si vorvind cu pacat (al ingnorantei) cred ca daca m-as pricepe la logica matematica nu as reusi sa scot vreo semnificate din primele 3-4 capitole..Ce sunt sigur ca daca as incerca sa scriu o schema logica ca ptr un program ar iesi ceva .. ceva fara cap si fara coada care ar putea sa produca un loop infinit sau sa se termimne printr-o impartire cu zero …ori sa se termie fara nici un rezultat ceva gen 1+1 = )
    Cat desroe critica ce o face selectarii unor fapte “convenabile” ideilor preconcepute ale istoricilor este indreptatita, mai ales daca prin istorie intelegem istoria politica si urmarirea jsutificarii unor situatii de fapt .(de exemplu sunt istorici care pun in seama crestinismului decaderea oraselor si disparitia structurii economice a imperiului roman. Uita sa zica insa Imperiul Roman de Apus caci in Imperiul Roman de Rasarit orasele s-au pastrat! Insa aceasta precizare ar fi cam neplacuta ptr catolici , nu ? Observati va rog curioasa tacere a istoricilor in ce priveste sec VI-VII …. Sau conul de umbra in care a intrat istoria Bizantului in ultimii 30 de ani …)
    Ce cred eu ?
    Eu cred ca oamenii nu sunt chiar asa de diferiti. Supusi acelorasi stimuli vor avea reactii asemnatoare … inclusiv binecunoscuta reactie ca prima lectie a istoriei este ca oamenii nu invata nimic din ea ! (reactiile sunt asemnatoare … mijloacele difera – unde mohawkul punea mana pe secure americanu civilizat de azi face apel la AK ! Progres!!)
    Mai cred ca unele descoperiri nu erau neaparat necesare … ba chiar ca unele au aparut in societati nepotrivite (de ex prima masina cu abur in Alexandria elenistica). Si in istorie multe evolutii tin de intamplare si nu de necesitate … De exemplu nici o explicatie nu poate sa “justifice” prabusirea Imperiului Roman iar daca o luam pre “marxism” intram in plin ridicol (societatile care au inlicuit in V Imperiul Roman nu au dus la un progres al mijloacelor de productie). Cum am mentionat eu unul nu sunt finalist – istoria nu are nici o finalitate! Finalitatea este doar reflexul vanitatii noastre …Insa ramanem marcati de societatea in care traim (de exemplu Misses de Galitia).
    Tot ce doresc za zic este ca nu putem iesi din conditionarile istorice si, ei da! – biologice. Dvoastra ca individ da. Eu ca individ da. Noi ca societate nu. Statul este o conditionare sociala istorica . Nu putem iesi din Stat fara sa repetam dezastrele trecutului – prabusirea Imperiului Roman , anarhia militara din China seniorilor razboiului (unu care avea doar 100.000 de soldati era un prapadit!) din anii 20-30 ori cea din Somalia (fosta italiana) de azi sau Liberia de acum 20 de ani. Pauza de Stat ar insemna violenta generalizata (pana si al Qaeda evita Somalia !)
    Si mai observ ca si treimea ateista Marx, Engles , Lenin (alta determinare culurala deci venind din istorie , ma refer la preferinta indoeuropeana a cifei 3) era finalista … insa , daca socialismul a esuat pe o arie geografica impresionanta si avand la dispozitie destul timp insemna ca este ceva putred cu el . Nu am nevoie de teorie ori teorii sa imi eplice de ce si cum .. pierdere de timp . Experienta istorica imi este suficienta …
    Insa , astazi , apelul la ++Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societăţii liberale decât comunismului:++mi se pare ca find ceva frizand ridicolul ori abjectia morala . Socialismul a sucombat (si pot sustine ca a sucombat conform unei din tezele sale fundamentale – aia cu frana in calea mijacelor de productie!) si promisunea s-a dovedit nu numai falsa ci si profund nociva .
    Iar in domeniul la care m-am referit – privatizarea vionetei istoria are a ne invata unele lucruri . Sa luam doar ultimele decade . Liban si conflictele sale . A fost mai putina violenta daca statul libanez s-a divizat in cateva armate particulare ? In anii 90 Liberia a ajuns o notiune teoretica in care diferite bande concurau in jefuirea si omorarea locuitorior. A fost mai putina violenta ? Azi Somalia fost italiana este o alta notiune teoretica … Este mai puina violenta ? Si in aceste zone cumva s-au grabit sa se mute apostolii credintei dupa Mises ? Cumva Jörg Guido Hülsmann a parasit Franta cea devotata unui stat pentru libertatile somaliene ? Idem ptr Hans-Hermann Hoppe? ori Walter Block s-a dus in Somalia sa tine niste pledoarii imposobile ? Acesti apostoli imi aduc aminte de exaltatii care in anii 20 sustineau comunismul insa odata ajunsi la putere au uitat ce sustineau si si-au impus dominatia cu tunul si mitraliera si auxiliar au trait intr-un lux desantat in timp ce in Rusuia scaldatas in sange se ajunsesela canibalism! (la noi umbla vorba ca Pauker a “agonisit” o valiza de bijuterii iar restu s-au mutat discret in zona Primaverii . Le recunosc meritu ca au ocolit Soseaua, Parcul Ioanid ori Domenii care erau standardul de lux al “burghezo-mosierimii, Ca in prstigiosul Cotroceni nu prea erau cladiri sa le satisfaca propresiunea ptr lux!!!). Sau imi aduc aminte ca imediat ce nu li s-a mai putuiut asigura nivelul de “oprimare” diversi Tismaneni s-au uschit n “detestatul” capitalism ….
    Fiindca vedeti dvoastra in afara de nerusinare si obraznicie (nici unu din acesti apostoli nu s-au remarcat in domeniul afacerilor nici cat Engels! Sa nu zic Jiji Becali!) dau dovada de ignoranta. Ei considera ca unele modificari recente si circumscrise geografic ale comportamentului uman ar fi valori implicite de care lumea nu se poate dispensa. In primul rand ma refer la neagresiune. Ori istoria recenta – a ultimilor 40 de ani – ne arata ca violenta si agresiunea apar imediat ce violenta nu mai este apanajul statului.
    Cat despre parerile dvopastra despre Yakuza arata ori o neintelegere a societatii umane ori preferinta ptr Bercea Mondial . Fiindca nu va faceti iluzii … daca visele dvoastra se vor implini Bercea si Camatarii samd sunt viitorul !!!
    Apropos ptr cineva care declara ca nu are <I>organ pentru dinamici cultural-istorice++va miscati prea mult in interiorul lor . Eu personal nu am organ ptr matematici si ma feresc ca dracu de tamaie sa ma bag in ele ….
    Scuzati-mi iritare. Tocmai s-a terminat un experiment social si mi se pare ca sunt invitat sa fiu sobolan de laborator ptr inca un altul ….

    (“taticule daca socialismul a fost facut de oameni de stiinta de ce nu l-au experimatat dintai pe animale ?” Insa eu zic ca s-a experimentat pe animale si acu animalele sunt folosite ptr al doilea experiment! )

    Ghita Bizonu' · 26 martie 2011, 10:29 · #

  5. Aşa cum mă aşteptam, nu puteţi digera abordarea lui Mises, care este esenţială pentru o bună înţelegere istorică. Din păcate, cunoştinţele dumneavoastră istorice, valoroase şi bogate din câte observ, sunt văduvite de absenţa unei structuri filosofice sănătoase, ca cea oferită de Mises. Teorii ex ante aveţi, că altfel nici nu puteţi percepe realitatea şi ordona interpretările istorice. Dar sunt nesistematice şi aiuritoare.

    Marxiştii au şi ei o teorie la bază, doar că este falsă. A misesienilor este adevărată.

    Când spuneam că nu prea am organ pentru dinamici cultural-istorice nu spuneam că nu îl am deloc. Cred că pot să spun nişte lucruri, şi să îmi pun probleme, lămuritoare pentru alţii, atât cât înşeleg şi ştiu. Altfel nu aş mai scrie pe aici.

    Nu vă fie teamă, experimentul prin care treceţi nu este nici pe departe liberal, anarho, nici măcar capitalist (decât poate pentru elitele etatiste). Este vechiul socialism, boală grea.

    Tudor · 27 martie 2011, 13:27 · #

  6. Fed-ul SUA a decis infiintarea unui fel Consiliu Consultativ – Community Council. Decizia e foarte recenta. Din astfel de suctura ar face parte econmisti diversi (mediul academic, grupuri de lobby, etc.). Credeti ca econmisti “austrieci” vor fi acceptati … sau ascultati? Din cei ce sun cunoscuti la Mises Institute?

    cititor · 26 septembrie 2015, 15:26 · #

  7. … de genul: J. Salerno?

    respondent · 27 septembrie 2015, 20:13 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)