Etalonul-aur: critica lui Friedman, Mundell, Hayek şi Greenspan din perspectiva filosofiei liberei întreprinderi

Walter Block

Traducere de Bogdan Glăvan*

1. Introducere

Punctul de plecare al prezentului eseu îl constituie sistemul liberei întreprinderi. Lucrarea încearcă să evalueze contribuţiile a patru distinşi cercetători în domeniul teoriei monetare în general, şi al analizei etalonului-aur în particular. Consider de la sine înţeleasă pledoaria în favoarea pieţei, concurenţei şi libertăţii economice.[1] Cei patru autori menţionaţi în titlu au fost selectaţi deoarece ei sunt reprezentanţi de seamă ai filosofiei guvernului limitat şi pieţei libere – dar, în acelaşi timp, se opun etalonului-aur. Printre altele, scopul prezentei lucrări este să testeze această propoziţie. Adică, ne propunem să descoperim cât de consecvente cu poziţia de principiu pe care au exprimat-o în favoarea liberei întreprinderi sunt contribuţiile acestor economişti în domeniul teoriei monetare.

Ce sistem monetar este compatibil cu filosofia liberei întreprinderi? Pentru a oferi un răspuns, trebuie mai întâi să clarificăm ce reprezintă această teorie economică şi politică. Capitalismul de tip laissez-faire se bazează pe libertatea economică şi pe dreptul de proprietate privată. Atât timp cât aceste elemente sunt respectate, o persoană poate face tot ce vrea; nu sunt necesare reglementări economice, iar guvernul trebuie să se limiteze la protejarea persoanelor şi a proprietăţii acestora prin intermediul tribunalelor, armatei şi poliţiei. Oamenii sunt „liberi să aleagă” (Friedman şi Friedman, 1980) în cadrul definit de aceste constrângeri legale.

Părerea mea este că etalonul-aur reprezintă singurul aranjament monetar compatibil cu o asemenea perspectivă (Mises, 1966, pp. 471-478). Şi acest lucru este adevărat deoarece etalonul-aur reprezintă acel aranjament monetar pe care indivizii îl aleg de bunăvoie. Istoria arată că ori de câte ori societatea a fost „liberă să aleagă” în această privinţă (Menger, 1950, pp. 257-285), ea a evoluat către aur.[2] Din acest motiv, în domeniul economiei a apărut o denumire neinspirată: deşi sintagma „etalonul-aur” pare să implice faptul că metalul galben are o legătură cu aranjamentele monetare, acest lucru nu este complet adevărat. În realitate, expresia „etalon-aur” desemnează acea marfă care devine monedă prin jocul liber al forţelor pieţei. De exemplu, dacă argintul, sau platina, sau o altă marfă ar fi ajuns să îndeplinească rolul de monedă ca urmare a forţelor pieţei, niciun susţinător al „etalonului-aur” nu ar fi fost dezamăgit; aşa stau lucrurile pentru că aceasta este semnificaţia expresiei în limbajul obişnuit: este vorba despre moneda unei pieţe libere, indiferent care ar fi proprietăţile sale chimice.

Aceste consideraţii fac ca sarcina noastră să fie mai dificilă, dar şi mai uşoară, în acelaşi timp. Este foarte simplu acum să afirmăm că toţi cei care se opun etalonului-aur (aşa cum l-am definit mai sus) nu pot pretinde că susţin libera întreprindere, cel puţin nu în acest domeniu. Aceasta este concluzia care rezultă din principiu. Dacă semnificaţia etalonului-aur se reduce la cea de monedă de piaţă, iar cineva se opune etalonului-aur, atunci respectiva persoană nu poate să susţină, fără să intre în contradicţie, că este în favoarea pieţei libere. Dar sarcina noastră devine şi mai dificilă, pe de altă parte, chiar şi numai din motive psihologice; oponenţii acestei teze se vor simţi victime ale unor practici improprii; ei vor acuza scamatoriile semantice.

Însă nu există scăpare din această contradicţie. Susţinătorii etalonul-aur nu înţeleg altceva prin această sintagmă decât „moneda pieţei libere”. Dovada acestui fapt stă în acceptarea cu bucurie a oricărui alt metal (sau altă marfă) care ajunge să fie folosit pe post de mijloc monetar în absenţa oricărei intervenţii a guvernului. Pentru a le da criticilor şansa unui proces corect, vom reveni acum la o analiză mai atentă a câtorva dintre obiecţiile lor la adresa tezei noastre. Nu ne referim la criticile exprimate de marxişti, keynesişti şi alţii care sunt duşmani declaraţi ai libertăţii economice. În schimb, ne vom referi la observaţiile aduse de cercetătorii care privesc lucrurile din această perspectivă. Iar cei patru enumeraţi mai sus nu doar că se asociază acestui punct de vedere; toată lumea îi consideră cei mai de seamă susţinători ai libertăţii economice. Este cu atât mai supărător, aşadar, să aflăm că toţi patru au respins funcţionarea pieţei în domeniul monetar, în favoarea unei panoplii de măsuri intervenţioniste stupide.

2. Milton Friedman

Friedman (1960, p. 4, sublinierea mea) punctează răspicat, justificându-şi pe deplin poziţia de lider în domeniu. El afirmă:

Liberalul (clasic) devine suspicios atunci când guvernului i se încredinţează funcţii care pot fi îndeplinite de către mecanismul pieţei, deoarece astfel se înlocuieşte cooperarea voluntară cu constrângerea în domeniul respectiv şi, de asemenea, pentru că lăsându-i guvernului mai mult spaţiu de acţiune, se pune în pericol libertatea din alte domenii. Este cu deosebire periculos să încredinţăm guvernului capacitatea de control a instituţiilor monetare şi bancare, din cauza efectelor profunde pe care aceasta le are asupra activităţii economice în general – după cum demonstrează în mod nefericit numeroase episoade istorice, din cele mai vechi timpuri până în prezent şi în întreaga lume.

După cele trâmbiţate în sprijinul libertăţii economice, s-ar crede că autorul se declară în favoarea etalonului-aur. La urma-urmei, el ridică în slăvi virtuţile pieţei şi ale liberei concurenţe şi, după cum ştim, tocmai prin acest proces aurul a reuşit să se impună în faţa concurenţilor său. El face în mod clar diferenţa între cooperare voluntară şi constrângere[3], şi, din această perspectivă, etalonul-aur reprezintă alegerea firească, pentru că este singurul sistem monetar care a apărut prin cooperarea voluntară a indivizilor în cadrul pieţei.[4] Nefiind mulţumit cu o simplă tratare teoretică a avantajelor etalonului-aur, Friedman îşi susţine pledoaria cu o notă empirică, care atestă efectele tragice ale controlului exercitat de guvern (respectiv, absenţa etalonului-aur). Ce s-ar mai putea adăuga în favoarea aurului? Nimic.

Dar, în cele din urmă, trăim o mare dezamăgire. Pentru că, după un început atât de promiţător, speranţele fireşti pe care ni le-am făcut că cele spuse anterior constituie doar introducerea unei pledoarii limpezi în favoarea monedei de piaţă sunt risipite. Astfel, Friedman(1962, p. 40, sublinierea mea) afirmă:

Sub raport social global, defectul fundamental al etalonului-marfă (a se citi etalon-aur) constă în faptul că reclamă consumarea resurselor reale pentru sporirea cantităţii de bani. Oamenii trebuie să muncească din greu pentru a scoate aurul din subsolul Africii de Sud, ca să-l „reîngroape” apoi la Fort Knox sau în alt loc asemănător. Necesitatea implicită de a consuma resurse reale pentru obţinerea etalonului-marfă îi stimulează pe oameni să caute alte căi pentru a ajunge la acelaşi rezultat fără să folosească aceste resurse. Într-adevăr, dacă oamenii acceptă drept bani bucăţi de hârtie pe care este tipărit: „Promit să plătesc n unităţi de etalon-marfă”, aceste bucăţi de hârtie pot îndeplini aceleaşi funcţii ca şi bucăţile fizice de aur sau de argint şi necesită mult mai puţine resurse spre a le produce.

Această opinie este foarte dezamăgitoare, ca să nu spun mai mult. Argumentul, aşa cum este exprimat mai sus prin cele două citate, echivalează cu următorul silogism:

1) susţinerea clară a libertăţii de a alege

2) realizarea că această libertate presupune cheltuirea unor resurse

3) concluzia că, de fapt, nu ar trebui să ne permitem această libertate, deoarece ne costă; în schimb, se avansează o alternativă în numele constrângerii şi, practic, ni se spune să uităm complet că „se înlocuieşte cooperarea voluntară cu constrângerea”.

Să presupunem, pentru o clipă, aşa cum face Friedman, că libertatea de a alege ne costă resurse reale, cel puţin în domeniul monetar. Dar pe baza acestei supoziţii tot nu rezultă concluzia de la punctul (3). Pentru că există mai multe abordări alternative ale acestei probleme, care pot fi considerate ca fiind la fel de rezonabile ca şi opinia sa. Ce spunem, de exemplu, despre „dreptate cu orice preţ”? Ce a mai rămas din „viaţa, averile şi onoarea noastră sacră”? Şi unde a dispărut lozinca „milioane pentru apărare, niciun ban pentru tribut”? Toate aceste afirmaţii sunt concluzii perfect valabile ale ipotezelor friedmaniene. Faptul că autorul nu a amintit niciuna dintre ele este lipsit de relevanţă în raport cu abilitatea sa de economist, dar este foarte grăitor în legătură cu importanţa pe care o acordă el ipotezelor (1) şi (2).

De asemenea, nu suntem nevoiţi să invocăm doar conceptul filosofic de libertate. Chiar şi fără acest argument, din simplul fapt că etalonul-aur ne costă ceva, nu rezultă că el nu merită acest cost şi că ar trebui evitat. Maşinile, locuinţele şi bărcile, toate presupun cheltuirea unor „resurse reale”. Putem deduce de aici că nu ar trebui să cumpărăm niciodată aceste lucruri? Nicidecum. În mod normal, trebuie să punem în balanţă atât costurile cât şi beneficiile lor.

Care este, aşadar, importanţa aurului ca monedă? De ce ar trebui oamenii să aleagă aurul dacă sunt „liberi să decidă”?[5] De ce ar fi bine să opereze această alegere când ea presupune cheltuirea unor „resurse reale” şi avem la dispoziţie o mulţime de înlocuitori ieftini? Dacă formulăm astfel întrebarea, sugerăm practic şi răspunsul. Oamenii au ales dintotdeauna aurul deoarece, chiar dacă este mai costisitor[6], beneficiile dobândite depăşesc de departe dezavantajele. Avantajele pe care aurul le oferă în comparaţie cu alte etaloane-marfă (respectiv uşurinţa în prelucrare şi transport, valoarea ridicată raportată la unitatea de greutate etc.) reprezintă doar vârful aisbergului. O importanţă mult mai mare o are superioritatea sa în raport cu banii de hârtie discreţionari. Din acest punct de vedere, dovezile sunt elocvente. Pe tot parcursul istoriei, chiar şi în epoca modernă, milioane de oameni au căzut victime inflaţiei generate de guvern cu ajutorul monedei discreţionare[7], după cum recunoaşte însuşi Friedman.

Ideea este că aurul reprezintă un fel de poliţă de asigurare. Aşa cum lacătele, gardurile şi uşile servesc la preîntâmpinarea comiterii tâlhăriilor – chiar dacă aceste bunuri presupun cheltuirea unor resurse reale, tot la fel utilizarea costisitoare a aurului ne oferă un serviciu important, anume, protecţia împotriva hoţiei monetare etatiste.[8]

Până acum, am presupus că propoziţia (2) este adevărată. A venit timpul să renunţăm la această ipoteză. Contrar afirmaţiei lui Friedman, nu este deloc adevărat că etalonul-aur prezintă un dezavantaj, financiar vorbind. Activitatea de extracţie a aurului din Africa de Sud şi din alte părţi, şi îngroparea acestuia la Fort Knox sau în alte locaţii asemănătoare, se produce oricum, indiferent dacă aurul reprezintă mijlocul monetar sau nu.[9] Acest metal este o marfă preţioasă şi oamenii o vor căuta indiferent dacă ea îndeplineşte funcţia de monedă[10] sau nu.

Să abordăm, în continuare, alte câteva probleme pe care le ridică analiza lui Friedman. În primul rând, din perspectiva cui trebuie să vorbim despre alegerea mijlocului monetar? Friedman vorbeşte „din punctul de vedere al societăţii ca întreg”. Dar, se poate replica, din perspectivă economică doar indivizii aleg, nu societatea în ansamblu, şi ori de câte ori indivizii au fost liberi să aleagă ei au selectat aurul dintre toate alternativele oferite de piaţă. Nu încape discuţie, moneda discreţionară a fost impusă societăţii şi nu a reprezentat niciodată rezultatul unei alegeri libere.

Singura interpretare a argumentului lui Friedman care îşi păstrează consecvenţa logică este aceea că nu trebuie să judecăm alegerea sistemului monetar din perspectiva economică, ci din cea politică. Dacă acesta este sensul real al tezei autorului, atunci declaraţia sa este fără doar şi poate corectă. Am ales într-adevăr moneda de hârtie prin intermediul sistemului politic; nu se poate nega faptul că reprezentanţii noştri aleşi în mod democratic au decis să anuleze alegerea aurului de către piaţă şi au impus, în schimb, moneda discreţionară. Dar ce are de-a face acest proces cu libertatea? Doar fiindcă majoritatea aleşilor poporului decid într-un fel anume, nu înseamnă că acest fel este de natură să promoveze libertatea. De fapt, am putea să mergem până într-acolo încât să susţinem ideea complet opusă: dacă un guvern ales în mod democratic ia o anumită decizie – indiferent la ce se referă ea – această măsură este probabil contrară libertăţii.

În al doilea rând, Friedman afirmă că, întrucât moneda de aur costă resurse reale, „oamenii au un motiv puternic” să-i găsească înlocuitori. Am văzut că prima parte a acestei propoziţii este eronată, dar continuarea ei ridică la rândul său probleme. Ea ne spune că populaţia preferă de bunăvoie „verzişorii” în locul aurului. În realitate, dolarii nu au apărut niciodată în această manieră; din contră, ei au fost impuşi de sus, prin decizie politică.

În al treilea rând, autorul vorbeşte despre „oamenii care acceptă ca bani bucăţi de hârtie pe care este imprimat textul «Promit să plătesc x unităţi din etalonul marfă»”. Dar această afirmaţie este complet lipsită de sinceritate. Bineînţeles, indivizii vor accepta un mijloc de schimb etatist după ce legea impune acest lucru şi după ce banii de aur au fost scoşi în afara legii. Dar nu la acest fapt se referă Friedman în primul paragraf (din 1960) citat mai sus. Acolo, el se referă la înlocuirea constrângerii cu cooperarea voluntară şi concluzionează că materialul care îndeplineşte rolul de monedă trebuie stabilit prin procesul pieţei; dincoace, el vorbeşte despre „acceptarea” banilor de hârtie ca instrument de efectuare a plăţilor în cadrul unui regim care impune această situaţie, interzicând orice alternativă.

Şi mai clar, afirmaţia este perfect compatibilă cu etalonul-aur! Pentru că nimeni nu susţine că acest aranjament instituţional i-ar împiedica pe oameni să poarte în buzunare chitanţe de depozit pentru o anumită cantitate din respectivul metal. De exemplu, în cadrul unui etalon-aur cu rezerve bancare în proporţie de 100%, oamenii ar putea să întrebuinţeze în tranzacţii cecuri, carduri, bani de hârtie sau orice alt înlocuitor convenabil al aurului. Ideea este că toate tranzacţiile s-ar efectua în funcţie de aur; acest metal s-ar afla la baza tuturor afacerilor, chiar dacă utilizarea sa este doar implicită. Conform acestei interpretări, Friedman acuză în mod ilogic etalonul-aur proslăvindu-i unul dintre aspectele sale.[11] Astfel, dacă în opinia sa economisirea resurselor este esenţială, nu este nevoie ca pentru realizarea acestui deziderat libertatea economică să ne fie confiscată. Tot ce trebuie să facem este să reinstituim etalonul-aur şi să ne mulţumim cu faptul că diversele substitute monetare vor fi folosite ca şi atribute ale acestuia, înlăturând astfel nevoia extragerii din subsol a unei cantităţi exagerate de aur.

Pe lângă faima pe care şi-a câştigat-o ca oponent al etalonului-aur, Friedman se situează printre cei mai marcanţi susţinători ai cursurilor de schimb flexibile între monede.

În schimb, etalonul-aur presupune existenţa unor cursuri de schimb fixe. În acest context, denumirile monedelor naţionale arată doar numărul de grame de metal preţios pe care acestea le conţin. De exemplu, lira sterlină ar putea conţine 4 grame de aur, dolarul – două grame şi yenul – 1 gram. Astfel, ar exista un curs de schimb complet „fix” între aceste monede conform relaţiei 4:2:1. Altfel spus, lira ar fi de două ori mai valoroasă decât dolarul, iar dolarul de două ori mai valoros decât yenul; bineînţeles, lira ar fi echivalentă cu patru yeni.

Se spune uneori că acest sistem ar fi echivalent cu un control al preţurilor, prin care preţul unui bun este „fixat” în raport cu altul sau în termeni monetari. Dar nimic nu este mai puţin adevărat. „Fixitatea” rezultată din controlul preţurilor se datorează reglementărilor emise în acest sens. Nu legile naturale, ci doar o reglementare proastă şi care încalcă libertatea indivizilor poate stabili că argintul trebuie să se tranzacţioneze în schimbul aurului la un raport de 16 la 1. Însă cursul de schimb fix al aurului apare dintr-un motiv complet diferit, anume fiindcă diversele monede naţionale reprezintă doar simple denumiri ale unor cantităţi diferite de aur; în acest caz, fixitatea nu este rezultatul legilor create de oameni. Ea este tot atât de naturală pe cât este faptul că moneda de 5 cenţi, cea de 10 cenţi şi cea de 25 de cenţi se schimbă la rate fixe între ele, că piciorul, yardul şi mila se află într-o relaţie fixă. În primul caz, avem de-a face cu încălcarea libertăţii pieţei, în vreme ce în cel de-al doilea caz, nu.

Aşadar, una dintre problemele asociate cu ratele de schimb flexibile este că acestea nu sunt compatibile cu etalonul-aur, care presupune o relaţie fixă, nu variabilă. O altă problemă este că ratele flexibile reduc barierele existente în calea inflaţiei. Aurul constituie prin excelenţă un mijloc de protecţie împotriva inflaţiei. Dacă nu luăm în considerare producţia adiţională de aur, atunci, deoarece este practic imposibil de falsificat acest metal, cel puţin în timpurile noastre, cantitatea de bani existentă în cadrul etalonului-aur este fixă. Chiar şi în absenţa unui etalon-aur pur, sistemul cursurilor de schimb fixe oferă o oarecare garanţie împotriva inflaţiei, ceea ce nu este cazul într-un sistem de cursuri flotante. Într-un sistem de cursuri fixe, dacă o ţară duce o politică inflaţionistă, ea se va confrunta cu o criză a balanţei de plăţi. Când şi dacă îşi va epuiza rezervele valutare, trebuie să recurgă la devalorizarea monedei, ceea ce este o măsură politică dificilă, periculoasă pentru conducătorii politici care o aprobă. Pe de altă parte, într-un sistem de cursuri flexibile, politica inflaţionistă nu provoacă o criză a balanţei de plăţi şi nu presupune măsura politică jenantă de devalorizare a monedei. În schimb, se produce o depreciere continuă şi relativ uşor de suportat a monedei interne în raport cu monedele străine.[12]

3. Robert Mundell

Cum se încadrează opiniile lui Robert Mundell în analiza etalonului-aur? La drept vorbind, nu se încadrează deloc. Autorul nu este cu deosebire cunoscut pentru părerile exprimate în legătură cu această problemă şi a acordat o mică parte din capitalul său intelectual analizei acestui subiect. Aceasta nu înseamnă că îl evită complet; din contră, poziţia sa în acest domeniu este una tipică pentru majoritatea economiştilor din curentul principal de gândire. El respinge monetizarea aurului, mulţumindu-se să încerce să consolideze reputaţia unui sistem care a fost de mult timp smuls forţelor pieţei şi predat puterii sistemului politic. Mai exact, autorul susţine o „regulă de stabilizare a preţului aurului”, care este similară, ca intenţie şi consecinţe, cu regula de creştere a masei monetare cu 3% pe care Friedman vrea să o impună băncii centrale. Altfel spus, autorul încearcă să eludeze tendinţa naturală a guvernului de a adopta o politică inflaţionistă, fără să stabilească o separare clară între monedă şi stat, aşa cum s-ar întâmpla în cadrul unui etalon-aur pur. Dacă poziţia autorului s-ar fi rezumat la argumentul prezentat mai sus, nu l-am fi pomenit în prezenta lucrare.

Motivul pentru care îi acordăm această „onoare” – dincolo de faptul că el, ca şi ceilalţi trei economişti la care facem referire, este considerat, în general, un apărător al libertăţii economice – îl constituie teoria sa în domeniul zonelor monetare optime (Mundell, 1961).[13] Aceasta îşi propune să răspundă la întrebarea care este zona geografică potrivită pentru fiecare tip de monedă.

În opinia sa, „zona monetară optimă” nu este întregul mapamond. Din contră, ea cuprinde un teritoriu de dimensiuni mult mai reduse. Această poziţie îl aduce imediat în contradicţie cu perspectiva oferită de etalonul-aur, care consideră că zona monetară optimă pentru aur este întregul glob. Astfel, potrivit lui Mundell, nu numai etalonul-aur ar trebui evitat, ci însăşi ideea unei monede unice, indiferent care este aceasta. Trebuie să existe mai multe monede. Dar ele nu trebuie să se concureze reciproc, aşa cum propune Hayek, ci fiecare ar trebui să se bucure de exclusivitate în cadrul propriei zone.

Cum ajunge autorul la această concluzie? El porneşte de la ipoteza angajării depline şi a unei balanţe de plăţi echilibrate. Apoi presupune că are loc o schimbare a cererii, să zicem, de la ţara B către ţara A (Mundell, 1961, p. 658). În acest model keynesian, efectul este apariţia şomajului în B şi a inflaţiei în A.[14] Drept urmare, va exista un flux de fonduri de la B către A; balanţa de plăţi a ţării B va deveni deficitară, iar a lui A excedentară.

Pentru a atenua şomajul în ţara B, oferta de bani ar trebui să crească.[15] Dar aceasta nu ar face decât să agraveze problema inflaţiei în statul A. E recomandabil ca în această zonă creşterea monetară să fie lentă, sau chiar zero. Sau, şi mai bine, moneda lui B ar trebui să se deprecieze, iar cea a lui A să se aprecieze.

Pentru keynesienii conservatori, aceasta nu ridică probleme speciale. Folosindu-şi ideile subtile despre funcţionarea macroeconomiei, manipularea banilor, reglări fine, cursuri de schimb flotante, totul poate fi rezolvat.

Să presupunem acum că există doar două ţări, SUA şi Canada (Mundell, 1961, p. 659). Iarăşi, Mundell presupune existenţa unei situaţii iniţiale caracterizată prin angajarea deplină a forţei de muncă şi echilibrul balanţei de plăţi, de această dată între regiuni diferite ale celor două ţări. Ca şi în cazul anterior, el presupune apoi că cererea pentru mărfuri se modifică. Dar nu de la o ţară către cealaltă, ci de la bunurile produse în partea vestică a celor două ţări către bunurile fabricate în partea estică a lor.

Analiza decurge conform tiparului obişnuit: ca urmare a modificării cererii, în vest va apărea şomajul, iar în est inflaţia. Rezervele băncilor se vor deplasa din vest în est. Vestul va cunoaşte un deficit al balanţei de plăţi, iar estul, un surplus. Pentru a atenua şomajul din vest, ar trebui sporită oferta de bani. Dar această măsură ar spori inflaţia în est. Spre deosebire de cazul anterior, Mundell nu vede nicio soluţie, în afară de faptul că moneda ar trebui ajustată la nivel regional, nu naţional. Mai precis, problema este rezolvată dacă estul şi vestul au fiecare propria monedă. În acest fel, şomajul şi inflaţia pot fi soluţionate la fel ca mai înainte, prin folosirea politicii monetare şi fiscale şi a cursurilor de schimb flexibile.

După ce am prezentat modelul, să ne oprim în continuare asupra câtorva dintre defectele sale. În primul rând, cum putem defini zona de circulaţie a unei monede? Mundell opinează că trebuie să ţinem cont de mobilitatea factorilor: zona monetară optimă este regiunea în interiorul căreia factorii de producţie sunt mobili. Însă regiunile rezultate în urma acestei definiţii se modifică permanent.[16] În realitate, preţurile relative, descoperirile, inovaţiile, cererea şi oferta bunurilor complementare şi substituibile se modifică permanent. Dacă pentru fiecare regiune trebuie să existe o monedă, iar regiunile se schimbă mereu, concluzia este că şi monedele, la rândul lor, ar trebui schimbate la fel de des. Dar aceasta constituie mai degrabă reţeta unui haos, nu o sugestie serioasă pentru o nouă politică monetară.

În plus, se poate spune că guvernul reprezintă singura sau principala cauză a imobilităţii factorilor. Acţiuni ale statului precum emiterea de reglementări, specificaţii tehnice, tratamentul preferenţial acordat unor firme, acordarea de licenţe – fără să mai menţionăm intervenţia explicită asupra comerţului – constituie principala cauză pentru care factorii de producţie sunt mai puţin mobili decât în absenţa amestecului guvernului. Într-o epocă de mult apusă, cheltuielile cu transportul ar fi reprezentat explicaţia principală pentru acest fenomen, însă din cauza progresului tehnologic, acestea joacă un rol mult mai puţin important într-o „lume care devine din zi în zi mai mică”. Prin urmare, în cadrul sistemului capitalist laissez-faire, nu se pune practic problema imobilităţii factorilor. Din acest motiv, regiunea de care vorbeşte Mundell devine întregul glob – exact cum ar fi cazul în contextul etalonului-aur (în această situaţie, imobilitatea factorilor rezultă din interdicţiile impuse de guvern schimburilor comerciale).

Dar mobilitatea factorilor poate căpăta şi un alt sens. Abordând problema dintr-un unghi de vedere opus, aceasta constă în faptul că cheltuielile (în principal costurile de transport) fac ca factorii de producţie să rămână nemişcaţi, geografic vorbind. Pe baza acestei ipoteze, fiecare persoană individuală trebuie definită ca o regiune distinctă, deoarece ea reprezintă regiunea în interiorul căreia factorii sunt mobili şi în afara căreia factorii sunt imobili. Care este concluzia acestei abordări? Dacă presupunem că numărul de monede trebuie să fie egal cu numărul regiunilor, iar fiecare persoană reprezintă o regiune, atunci ar trebui ca numărul monedelor să fie pe măsura numărului oamenilor – fiecare persoană cu propria monedă. Bineînţeles, problema este că în felul acesta am pune capăt banilor. O lume în care circulă 6 miliarde de monede diferite nu reprezintă, de fapt, altceva decât o lume fără monedă. În aceste condiţii, ne-am întoarce la epoca schimbului în natură.

Mundell însuşi sesizează această problemă.[17] Dar, în loc să respingă cu vehemenţă ambele scenarii de mai sus (în special pe cel de-al doilea), el avansează ideea unei analize cost-beneficiu – pe care toţi economiştii credincioşi curentului de gândire neoclasic ar propune-o. În cazul în care scopul principal este stabilitatea economică, atunci numărul monedelor trebuie să fie mai mare; dacă scopul primordial este utilitatea banilor ca mijloc de schimb, atunci cu cât sunt mai puţine monede, cu atât mai bine. Aşadar, care este numărul optim de monede la nivelul globului? Mundell nu catadicseşte să ne ofere un răspuns precis la această întrebare esenţială. Citind printre rânduri, avem impresia că respectivul număr se situează, după părerea lui Mundell, între câteva zeci şi câteva sute, dar, cum autorul nu îl precizează nicăieri, acesta reprezintă cel mult un pronostic avizat.

Până aici am acceptat argumentul stabilităţii economice, adică ideea keynesiană bizară conform căreia politica monetară şi fiscală ne poate duce către tărâmul făgăduinţei. În realitate, acuzaţia că paradigma keynesiană este definitiv moartă este imposibil de evitat. Această paradigmă a fost distrusă de spectrul recesiunii inflaţioniste. Fiindcă, potrivit keynesienilor, antidotul pentru inflaţie este reducerea cheltuielilor, cu ajutorul politicii fiscale sau monetare. Pe de altă parte, remediul pentru şomaj constă în sporirea cheltuielilor agregate. Ce se întâmplă în situaţia în care avem şi şomaj şi inflaţie? Apăsarea pe acceleraţie va rezolva prima problemă, dar o va agrava pe cea de-a doua; acţionarea frânelor va avea efectul opus. Cu adevărat ciudat nu este faptul că keynesismul a eşuat, ci că el continuă să ne bântuie în ciuda celor menţionate anterior. Chiar şi cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, politica monetară şi fiscală nu poate rezolva nimic. În loc să fie anti-ciclică, intervenţia birocratică asupra pieţei s-a dovedit a fi pro-ciclică.[18] Dar nu ne putem bizui pe bunăvoinţă, după cum ne-a învăţat Şcoala Alegerilor Publice (Buchanan, 1975; Buchanan şi Tullock, 1971). Pentru că şi funcţionarii, nu doar întreprinzătorii, sunt stimulaţi să intre în procesul de „vânătoare de privilegii”[19] în dauna interesului public.

O altă problemă cu modelul lui Mundell este că poate fi criticat prin raţionamentul reducerii la absurd. În prezent, nimeni nu se îngrijorează în legătură cu problema „balanţei de plăţi” dintre New York şi New Jersey, nici dintre California şi Maine, nici dintre Oregon şi Florida. Dar din perspectivă mundelliană, lucrurile se vor schimba. Aşa că vom mai avea un motiv de îngrijorare în plus, pe lângă toate celelalte motive care bântuie omenirea.

4. Friedrich Hayek

Hayek (1976) se opune etalonului-aur. Această atitudine este de natură să ne intrige, pentru că el aduce câteva complimente acestui sistem:

… în mod deloc surprinzător, în perioada dezvoltării sistemului industrial modern şi în timpul funcţionării etalonului-aur, timp de aproape 200 de ani… preţurile au rămas aproape nemodificate (sublinierea noastră) (1976, p. 9).

Cu singura excepţie a perioadei de 200 de ani de existenţă a etalonului-aur, practic toate guvernele din istorie şi-au folosit puterea de a emite bani pentru a-i înşela şi jefui pe oameni (1976, p. 16).

Şi atunci, de unde vine această opoziţie? Se pare că, în viziunea lui Hayek, adoptarea etalonului-aur reprezintă un scop prea dificil de atins. Autorul nu se opune sistemului ca atare, ci se teme, mai degrabă, că acesta nu va fi lăsat să funcţioneze din cauza realităţilor politice:

Nu cred că putem să salvăm această situaţie construind o nouă ordine monetară internaţională,… sau adoptând un acord internaţional privind adaptarea unui mecanism sau a unui set de politici, precum clasicul etalon-aur. Sunt convins că orice tentativă de a reinstala etalonul-aur printr-un acord internaţional va fi abandonată rapid şi va servi doar la discreditarea într-o măsură şi mai mare a idealului etalonului-aur internaţional (1976, p. 15).

Din păcate, Hayek nu realizează că imposibilitatea politică de implementare a etalonului-aur – care se datorează, în parte, dorinţei de a obţine privilegii graţie politicii inflaţioniste – este valabilă în cazul oricărei măsuri de acest gen, din aceleaşi motive. Cu alte cuvinte, dacă autorităţile politice doresc inflaţia şi sunt capabile să distrugă etalonul-aur, atunci ele vor fi în măsură să evite orice alt sistem, precum cel propus de Hayek, ceea ce este acelaşi lucru.

O altă problemă este că Hayek nu îşi dă seama că dacă toţi cei care, asemenea lui, susţin etalonul-aur (dar din cauza că anticipează un eşec politic) şovăie să adopte o poziţie fermă, atunci ei nu fac altceva decât să submineze perspectivele de realizare a acestui sistem.

Hayek (1976) respinge etalonul-aur din motive psihologice. El afirmă că este ceva în neregulă cu „discreditarea idealului etalonului-aur internaţional” şi că acesta va fi abandonat pentru că importanţa sa nu este apreciată corespunzător.

Dar în lucrarea sa din 1990, el respinge aurul dintr-un motiv mult mai clar şi mai puternic: nu putem avea încredere că guvernul va gestiona sistemul în mod corespunzător, iar acesta din urmă nu merită să fie implementat. Astfel, el afirmă (1990, p. 110):

În prezent, cei mai mulţi oameni cred că salvarea poate veni doar prin întoarcerea la un etalon metalic (sau, mai general, la un etalon-marfă). Dar nu numai că banii metalici sunt la fel de supuşi riscului de fraudă din partea guvernului; chiar în cel mai bun caz, ei nu ar fi niciodată la fel de buni ca banii emişi de o agenţie a cărei afacere se sprijină în totalitate pe succesul în a oferi o monedă pe care publicul o preferă în defavoarea altora. Deşi aurul constituie o ancoră – şi orice ancoră reprezintă o alternativă mai potrivită decât lăsarea monedei la discreţia guvernului – acesta este o ancoră foarte şubredă. Cu siguranţă nu ar rezista în cazul în care toate ţările ar încerca să aplice propriul etalon-aur. Pur şi simplu nu există suficient aur.

Această abordare ridică mai multe probleme. În primul rând, deşi este adevărat că „banii metalici sunt expuşi riscului fraudării de către guvern”[20], trebuie să recunoaştem că moneda metalică se află în pericolul de a fi devalorizată într-o măsură mult mai mică decât orice alt lucru – în special în comparaţie cu coşul de monede sugerat de Hayek. Devalorizarea a funcţionat în beneficiul regilor cu secole în urmă, dar, datorită tehnicilor metalurgiei moderne, trezoreria va fi puternic constrânsă să nu comită o astfel de fraudă.

În al doilea rând, Hayek comite o greşeală atunci când afirmă că aurul nu este „emis de o agenţie a cărei afacere se sprijină în totalitate pe succesul în a oferi o monedă pe care publicul o preferă în defavoarea altora”. Laureatul premiului Nobel porneşte de la ipoteza că etalonul-aur trebuie să fie administrat de guvern. Totuşi, nimic nu este mai departe de adevăr. Deşi nu putem nega că, din perspectivă istorică, statul şi-a exercitat controlul asupra etalonului-aur, nu este obligatoriu ca lucrurile să stea aşa. Altfel spus, este perfect posibil şi plauzibil ca întreaga industrie – de la minerit la baterea de monedă, de la activitatea bancară la cea de depozitare, de la certificare la furnizarea numelor de marcă – să fie condusă de sectorul privat. Iar aceasta este tocmai alternativa politică la sistemul de „monede concurente” propus de autor.

În al treilea rând, nu există o cerinţă minimală cu privire la numărul de uncii de aur disponibile pentru a îndeplini funcţia de bani. Astfel, nu există nicio „constrângere” care nu ar putea fi suportată,” chiar dacă nu doar mai multe ţări, ci întreaga planetă ar decide să adopte etalonul-aur. Tot ce s-ar întâmpla ar fi faptul că valoarea unciei de aur ar creşte până când, la echilibru, nevoile monetare ale întregii comunităţi ar fi satisfăcute.

În locul etalonului-aur, Hayek propune[21] eliminarea legilor privind moneda oficială (1976, pp. 17-19), împreună cu instaurarea concurenţei între monedele statale actuale şi emisiunea unei noi monede numită „ducat” (1990, p. 46).

Nicio persoană care apără libertatea în domeniul monetar nu poate să nu se declare de acord cu propunerea lui Hayek de a pune capăt legislaţiei monedei oficiale. Aceasta constituie un afront adus libertăţii noastre de a intra în relaţii contractuale. Dacă eu cumpăr o vacă de la tine şi promit că îţi voi plăti două uncii de aur, în condiţiile acestei legi eu pot să rup acordul încheiat între noi şi să te oblig să accepţi în schimb monedele oficiale decretate pe respectivul teritoriu, prin intermediul cărora se pot achita toate datoriile publice şi private. Conform legislaţiei monedei oficiale, tu nu ai niciun drept să insişti că eu trebuie să îmi onorez contractul încheiat şi să îţi plătesc suma respectivă în aur.[22]

Dar acest pas este doar unul necesar pentru instaurarea libertăţii monetare, nu şi suficient. Realizarea lui va promova într-o foarte mică măsură scopul ultim. De ce? Pentru că această recomandare politică omite să încorporeze învăţăturile teoremei regresiei[23] a lui Mises (1912). Conform acesteia din urmă, moneda a apărut în mod obligatoriu ca o marfă, apreciată din alte motive în afara capacităţii sale de a mijloci tranzacţiile. Ea a fost iniţial acceptată ca monedă în schimbul bunurilor şi serviciilor doar din cauza aşteptărilor solide că, atunci când receptorul banilor se răzgândeşte şi decide să cumpere alte lucruri în schimbul bunului pe care tocmai l-a primit, el îşi va putea duce la îndeplinire dorinţa. Fără această asigurare, nimeni nu ar accepta acest obiect din capul locului în schimbul procurării bunului sau serviciului respectiv. Ce anume explică această credibilitate sau acceptabilitate? Faptul că marfa (care este pe cale să devină monedă) a fost folosită pe scară largă graţie calităţii sale de bun de consum.[24]

Rothbard (1981-1982, p. 9) afirmă:

Proiectul lui Hayek ignoră cea mai importantă parte a teoremei regresiei a lui Mises: faptul că niciun lucru nu devine monedă din senin; el poate ajunge să servească drept monedă doar ca o unitate de greutate a unui bun util produs pe piaţă; aproape întotdeauna aur sau argint. Odată ce publicul se familiarizează cu folosirea dolarului sau lirei ca unitate de greutate a aurului, atunci guvernul poate separa denumirea cu care oamenii s-au deprins de fundamentul său de marfă produsă pe piaţă şi poate monopoliza oferta de monedă discreţionară – cu efectele pe care le ştim cu toţii în secolul XX.

Trăsătura cheie a banilor este această credibilitate sau acceptabilitate. În absenţa ei, niciun lucru – oricât de atractiv şi oricâte portrete de regi sau preşedinţi poartă – nu poate ajunge monedă. Datorită acestei trăsături, practic orice[25] lucru poate ajunge monedă, indiferent cât de simplu şi modest este. Odată ce această credinţă sau încredere s-a stabilit, este foarte greu să o distrugi.[26]

Legea monedei oficiale şi alte reglementări etatiste au ajutat la ruperea legăturii dintre marfa-aur şi funcţia sa monetară pe care a avut-o odinioară. Dar aceasta nu înseamnă că retragerea respectivei legi va da timpul înapoi. Din contră, odată ce moneda discreţionară şi-a câştigat acceptabilitatea în această manieră, legea monedei oficiale nu mai este necesară pentru menţinerea ei în circulaţie. Din acest punct de vedere, moneda are o viaţă proprie, care nu încetează decât in împrejurări cu totul deosebite, precum hiperinflaţia.

Motivul pentru care astăzi noi toţi acceptăm moneda SUA nu se datorează legii monedei oficiale. El constă în funcţia monetară a acesteia: cu toţii avem convingerea că dacă acceptăm această monedă, alţii o vor face la rândul lor. Dacă legea monedei oficiale ar fi retrasă mâine, moneda SUA ar continua să circule ca şi în prezent.

Să analizăm acum al doilea aspect al propunerii lui Hayek, cel referitor la concurenţa dintre monedele discreţionare, inclusiv preconizatul „ducat” – un coş format din diverse monede discreţionare. Bineînţeles, concurenţa nu are nimic rău. Eventual, putem spune că există prea puţină activitate concurenţială şi că am prefera să avem mai multă. Dar lucrul de care avem nevoie este concurenţa de piaţă, nu concurenţa între monede discreţionare. Deoarece libertatea economică constă în puterea indivizilor de a intra în competiţie unii cu alţii, ea nu are nimic de-a face cu rivalitatea dintre state sau dintre instituţii statale, precum monedele discreţionare.

După cum afirmă Rothbard (1981-1982, p. 9):

Aici este una dintre slăbiciunile majore ale proiectului propus de Hayek: nu doar că nimeni nu acordă vreo atenţie acestor monede, dar planul său lasă monedele actuale cu adevărat importante – dolarii, lirele etc. – în mâna monopolului guvernamental. Banii „denaţionalizaţi” ai lui Hayek presupun libertatea de a produce banale bilete de hârtie, precum „Hayeki” sau „Rothbarzi”, („Ducaţi”), dar banii adevăraţi – dolarii, lirele etc. – ar rămâne naţionalizaţi şi monopolizaţi de către guvern. Astfel, inflaţia ar avea cale liberă înainte. (Expresia din paranteză este adăugată de prezentul autor.)

Nu se poate nega faptul că ideea catolică de subsidiaritate, descentralizare sau federalism este importantă; însă doar în ceea ce priveşte instituţiile politice. Cu alte cuvinte, pentru orice grad dat de intervenţie guvernamentală, este mai bine ca aceasta să se producă la nivel local decât la nivel central. Aşa stau lucrurile deoarece oamenii pot întotdeauna „să voteze cu picioarele” în cazul în care un anumit oraş sau district comite abuzuri, dar le este mult mai greu să se mute în altă ţară dacă abuzurile se comit la nivel de stat.

De exemplu, dacă guvernul ar crea o a doua companie de poştă, care să concureze cu prima, libertatea economică nu ar avea deloc de câştigat. Clienţii ar putea să beneficieze de servicii mai bune, dar aceasta este cu totul altă problemă. Acelaşi lucru este valabil pentru programul de cupoane pentru educaţie, al cărui singur efect ar fi promovarea concurenţei în interiorul sistemului de şcoli publice. Iarăşi, s-ar putea să câştigăm în termeni de eficienţă datorită acestei acţiuni, dar ea nu ar avea nimic în comun cu piaţa liberă, deoarece, prin definiţie, aceste instituţii nu sunt în niciun fel implicate.

Sugestia lui Hayek este pasibilă de aceleaşi critici pe care le-au primit cursurile de schimb flotante. Asemănarea constă în faptul că în ambele cazuri schimburile şi concurenţa sunt promovate. Dar aceste fenomene sunt doar necesare nu şi suficiente pentru o piaţă liberă. Mai este nevoie de stabilirea unui set de drepturi de proprietate legitime. S-ar putea, la fel de bine, susţine comerţul cu bunuri furate. O asemenea activitate ar creşte utilitatea în sensul în care acest termen este folosit în economia bunăstării. Dar ea nu ar spori libertatea. Din contră, creşterea eficienţei ar reduce gradul de libertate; deoarece, dacă există hoţie pe pământ, ar trebui măcar să o facem cât mai ineficientă cu putinţă. Ideea este că monedele discreţionare nu reprezintă un element al pieţei; ele nu rezultă şi nici nu pot rezulta din alegerile voluntare ale agenţilor economici. Ele sunt, în schimb, impuse de sus, de către sistemul politic. Ca atare, comerţul cu astfel de monede, indiferent cât de important ar fi din alte motive, nu poate fi considerat un aspect al libertăţii economice.

Sistemul ducatului concurenţial propus de Hayek este, din punct de vedere practic, preferabil aranjamentului instituţional actual. El nu va spori libertatea economică, dar poate spori satisfacţia consumatorilor. Însă este în mod clar inferior aurului din ambele puncte de vedere. În primul rând, metalul a fost ales în mod liber, nu impus prin decret guvernamental; prin urmare, el este compatibil cu libera întreprindere. Iar faptul că aurul a trecut testul concurenţei pe piaţă – ceea ce nu se poate spune despre alternativele sale – sugerează că el este mai avantajos şi din motive pragmatice.

5. Alan Greenspan

Acest economist prezintă cea mai mare provocare pentru teza noastră, aceea că cei patru cercetători enumeraţi în titlul acestei lucrări nu aderă în mod consecvent la principiile pieţei libere, cel puţin când ne referim la aur. Motivul pentru această dificultate este că Greenspan (1966) este, aparent, un susţinător fervent al etalonului aur. După cele declarate de el însuşi, poziţia sa în legătură cu aurul este cea mai solidă cu putinţă, cel puţin dintr-o perspectivă strict economică. Merită să îl cităm în detaliu în acest sens, pentru a arăta cât de subtilă este aprecierea sa faţă de etalonul-aur şi cât de solidă este legătura pe care o stabileşte între aur şi libertate:

Una dintre temele care îi uneşte pe etatiştii de toate orientările este antagonismul isteric în raport cu etalonul-aur. Aceştia par să sesizeze – poate mai clar şi mai subtil decât mulţi dintre susţinătorii sistemului laissez-faire – că aurul şi libertatea economică sunt două elemente inseparabile, că aurul este un instrument al sistemului laissez-faire şi că unul îl implică şi îl presupune pe celălalt. (p. 96)

Când aurul este acceptat ca mijloc de schimb de către majoritatea naţiunilor, un etalon-aur internaţional şi liber serveşte la consolidarea diviziunii globale a muncii şi a comerţului internaţional. Chiar dacă unităţile de schimb (dolarul, lira, francul etc.) diferă de la o ţară la alta, când toate sunt definite în raport cu aurul, economiile diferitelor ţări acţionează ca una singură – atât timp cât nu există restricţii asupra comerţului sau mişcării capitalului. (p. 98)

Dar opoziţia faţă de orice formă a etalonului-aur – din partea unui număr crescând de susţinători ai statului bunăstării – s-a născut dintr-o idee mult mai subtilă: înţelegerea faptului că etalonul-aur este incompatibil cu deficitele bugetare cronice (nota definitorie a statului bunăstării. (p. 101)

Acesta este secretul depăşit al tiradelor etatiştilor împotriva aurului. Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuţiei. Aurul stă în calea acestui proces insidios. El constituie un garant al drepturilor de proprietate. Cine înţelege acest lucru, nu are nicio dificultate în a înţelege antagonismul etatiştilor faţă de etalonul-aur. (p. 101)

Poate am găsi o susţinere mai fermă a etalonului-aur şi, în special, o legătură mai strânsă între acesta şi libertatea economică, dar ar trebui să căutăm mult în literatură pentru a o descoperi. În ceea ce ne priveşte, putem considera declaraţiile sale drept categorice: etalonul-aur sporeşte bunăstarea economică, este necesar pentru libertatea economică şi este detestat din răsputeri de oamenii care se opun libertăţii şi prosperităţii, tocmai pentru motivele enumerate.

Cum ne putem explica, atunci, faptul că Greenspan a fost Preşedinte al Sistemului Rezervelor Federale atât de mulţi ani şi nu doar că nu avem un etalon-aur, dar nu există nicio tendinţă în acest sens?[27]

Analiza acestei situaţii încurcate efectuată de Rothbard (1987) ne oferă răspunsul potrivit. În opinia sa, Greenspan este într-adevăr în favoarea aurului şi a capitalismului laissez-faire, însă doar la un înalt nivel filosofic unde nu trebuie să facă nimic în acest sens; însă el nu vede aici o soluţie practică, pentru că în această situaţie ar fi trebuit să îşi probeze convingerile. Astfel, Rothbard (p. 3) afirmă:

Putem fi convinşi că Greenspan nu va scufunda niciodată barca instituţiilor existente. El s-a poziţionat de mult timp în mijlocul spectrului economic. El este, precum numeroşi alţi economişti de orientare republicană, un keynesian conservator, care în zilele noastre nu poate fi deosebit în mod clar de un keynesian socialist situat în tabăra democraţilor… Ceea ce înseamnă că el vrea creşterea impozitelor şi deficite bugetare moderate şi că se va lamenta zgomotos în legătură cu inflaţia în vreme ce va continua să sporească oferta de bani….

Există totuşi ceva care îl face unic pe Greenspan şi care îl plasează în afara structurilor politice şi sociale existente…. Anume, faptul că este un continuator al lui Ayn Rand şi crede la nivel „filosofic” în laissez-faire şi în etalonul-aur. Dar aşa cum New York Times şi alte publicaţii importante s-au grăbit să ne asigure, Alan crede în laissez-faire numai „la nivel filosofic abstract”. În practică, la nivelul politicilor pe care le promovează, el este un politician ca oricare altul, un om „pragmatic.”…[28]

Astfel, Greenspan se declară în favoarea etalonului-aur numai dacă toate condiţiile sunt îndeplinite: dacă bugetul este echilibrat, comerţul este liber, sindicatele sunt moderate, inflaţia este anihilată, toată lumea are vederile filosofice corecte etc. În acelaşi timp, el ar putea spune că este în favoarea comerţului liber dacă toate celelalte condiţii sunt îndeplinite: dacă bugetul este echilibrat, sindicatele sunt moderate, avem etalon-aur, toată lumea are vederile filosofice potrivite etc. Pe scurt, vederile filosofice abstracte nu vor putea fi aplicate niciodată. Este aproape nostim ca în structurile politice şi sociale actuale să existe un asemenea om.

Bineînţeles, mai există şi alte explicaţii posibile ale acestui fenomen: Greenspan şi-a schimbat părerea despre eficacitatea etalonului-aur (dar atunci de ce nu ne spune şi nouă motivele?), încă mai apără acest etalon monetar, dar îl consideră atât de nepotrivit din punct de vedere politic încât crede că nu este fezabilă nici măcar încercarea de a-l implementa (dar cine ar fi în măsură să facă mai bine acest lucru decât preşedintele FED însuşi?), a căzut sub influenţa structurilor politice în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea şi consideră că pasiunea sa anterioară pentru aur a fost un exces specific tinereţii. Dar acestea sunt simple speculaţii. Poate că autobiografia sa va clarifica într-o bună zi această chestiune.

6. Concluzie

Am analizat părerile a patru economişti care sunt în mod curent asociaţi cu sistemul liberei întreprinderi. Am văzut că, în ciuda acestei opinii, niciunul dintre ei nu a aplicat în mod consecvent teoria la problema mijlocului monetar. Altfel spus, cu toţii au respins etalonul-aur – dintr-un motiv sau altul.

Înainte de a critica poziţia lor, trebuie să lămurim încă o chestiune: a reuşit până acum vreun apărător al capitalismului să aplice principiile teoretice la domeniul monetar? Dacă nu, atunci poate eşecul celor patru este de înţeles; poate că este ceva în legătură cu aurul care face ca principiile capitaliste normale să nu se aplice.

Din păcate pentru această idee, există economişti care au susţinut funcţionarea pieţei în general şi care au aplicat concluziile în mod consecvent la politica monetară. Ei au susţinut piaţa nu ca o curiozitate intelectuală, ci ca o trăsătură vie şi vitală a economiei politice.


Bibliografie

Anderson, Benjamin Martin, The Value of Money, New York: MacMillan, 1917

Block, Walter, "Ludwig von Mises and the 100% Gold Standard," The Meaning of Ludwig von

Mises, Llewellyn Rockwell, ed., New York, Lexington Books, 1989

Buchanan, James M., The Limits of Liberty, Chicago: University of Chicago Press, 1975.

Buchanan, James M., and Gordon Tullock, The Calculus of Consent: Logical Foundations of

Constitutional Democracy, Ann Arbor: University of Michigan, 1971.

Ellis, H., German Monetary Theory 1905-1933, Cambridge: Cambridge University Press, 1934

Friedman, Milton, A Program for Monetary Stability, New York: Fordham University Press,

1960

Friedman, Milton, Capitalism and Freedom, Chicago: University of Chicago Press, 1962

Friedman, Milton, and Anna J. Schwartz, A Monetary History of the U.S., 1867-1960, New

York: National Bureau of Economic Research, 1963.

Friedman, Milton & Rose, Free to Choose, New York, Harcourt, Brace, Jovanovich, 1980.

Greenspan, Alan, "Gold and Economic Freedom," Capitalism: The Unknown Ideal, Ayn Rand

ed., New York: Signet: 1967, pp. 96-101 (reprinted from The Objectivist, 1966).

Hayek, F.A.,"A Commodity Reserve Currency," Individualism and Economic Order, Chicago:

University of Chicago Press, 1948.

Hayek, Friedrich, A., Choice in Currency: A Way to Stop Inflation, London: The Institute of

Economic Affairs, 1976

Hayek, Friedrich, A., Denationalization of Money, third ed., London: Institute for Economic

Affairs, 1990.

Hazlitt, Henry, The Failure of the "New Economics", New York: Van Nostrand, 1959

Hoppe, Hans-Hermann, "Banking, Nation States and International Politics: A Sociological

Reconstruction of the Present Economic Order," in The Economics and Ethics of Private

Property, Boston: Kluwer, 1993

Hoppe, Hans-Hermann, Jorg Guido Hulsmann, and Walter Block "Against Fiduciary Media,"

Quarterly Journal of Austrian Economics, Vol. 1, No. 1, 1998, pp. 19-50

Krueger, Anne, "The Political Economy of the Rent-Seeking Society," American Economic

25 Review, June, 1974, Vol. 64, pp. 291-303

McGee, Robert, 1987, "The Place of Ludwig von Mises in the History of Monetary Thought,"

The Asian Economic Review, Vol. 29, No. 3, December, pp. 62-82

McGee, Robert, 1988, "The Case for Privatizing Money," The Asian Economic Review, Vol. 30,

No. 2, August, pp. 258-273

Menger, Carl, Principles of Economics, editors and translators, James Dingwall and Bert F.

Hoselitz, Glencoe, IL: Free Press, 1950

Mises, Ludwig von, Human action, Chicago: Regnery, 1966.

Mises, Ludwig von, The Theory of Money and Credit, New York: The Foundation for Economic

Education, 1971, 1912

Mundell, Robert, "Optimal Currency Areas," American Economic Review, Vol. 51, Sept., 1961,

pp. 657-664

Parks, Lawrence M., “Creating Money Out of Nothing,” New York: Foundation for the

Advancement of Money, FAME FedWatch Report #1, 1998

Patinkin, Don, Money, Interest and Prices: An Integration of Monetary and Value Theory, New

York: Harper & Row, 1965

Paul, Ron, and Lehrman, Lewis, The Case for Gold, Washington D.C.: Cato, 1982

Posner, Richard, "The Social Cost of Monopoly and Regulation," Journal of Political Economy,

August 1975, Vol. 83, pp. 807-827

Radford, R. A., "The Economic Organization of a P.O.W. Camp," Economica, Vol. 12, 1945

Rothbard, Murray N., Man, Economy and State, Los Angeles, Nash, 1962.

Rothbard, Murray, N., America's Great Depression, Kansas City, Sheed and Ward, 1975

Rothbard, Murray, N., "Hayek's Denationalized Money," The Libertarian Forum, Vol. XV, No.

5-6, August 1981-January 1982, p. 9.

Rothbard, Murray N., The Mystery of Banking, New York: Richardson and Snyder, 1983

Rothbard, Murray, "Alan Greenspan: A Minority Report on the New Fed Chairman," The Free

Market, August 1987

Rothbard, Murray N., The Case for a 100 Per Cent Gold Dollar, Auburn, AL: The Mises

Institute, 1991

Samuelson, Paul A., Economics, New York: McGraw Hill, 8th ed., 1970

Simons, Henry, "Rules vs. Authority in Monetary Policy," Journal of Political Economy, Vol.

XLIV, 1936; reprinted in his Economic Policy for a Free Society, Chicago: University of Chicago Press, 1948

Tullock, Gordon, "The Welfare Cost of Tariffs, Monopolies and Theft," Western Economic

Journal (now Economic Inquiry) June 1967, Vol. 5, pp. 224-232

Tullock, Gordon, "Efficient Rent Seeking," in J.M. Buchanan, R.D. Tollison and G. Tullock, eds,

Towards a Theory of the Rent Seeking Society, College Station: Texas A&M University Press, 1980, pp. 51-70.


Note:

* Traducere realizată cu permisiunea Emerald. Acest articol a fost publicat iniţial în Managerial Finance, Vol. 25, No. 5, 1999, pp. 15-33. Publicat cu permisiunea deţinătorilor drepturilor.

[1] Pentru susţinerea acestei poziţii vezi Friedman (1962, 1980); Mises (1966); Rothbard (1962).

[2] Şi uneori către argint, pentru denominările mai mici.

[3] Cea mai importantă distincţie din întreaga economie politică scapă, din nefericire, majorităţii analiştilor din acest domeniu.

[4] Vezi Mises (1981) pentru opinia că moneda discreţionară trebuie să apară prin constrângere.

[5] Aceasta este o propoziţie popularizată în mod paradoxal de către Milton Friedman. Paradoxal, în sensul că el refuză să o aplice la domeniul monetar.

[6] Mai jos, vom critica această presupunere.

[7] Hiperinflaţia din Germania în anii 1920 a reprezentat probabil cel mai evident exemplu. Vezi Friedman şi Schwartz (1963); Mises (1966); Rothbard (1983); Hoppe (1993b).

[8] Este oare raţionamentul pe care îl urmăm vinovat de comiterea erorii compoziţiei? O obiecţie adusă la teza schiţată aici ar putea suna în felul următor: „Da, aţi arătat că etalonul-aur prezintă beneficii serioase ca instrument de asigurare împotriva abuzurilor monetare ale guvernului, care a caracterizat din păcate practic istoria tuturor naţiunilor. Totuşi, ea este o problemă de macroeconomie. Societatea ca întreg ar avea de câştigat de pe urma unui etalon-aur. Dar, în ceea ce priveşte fiecare individ, acesta nu are niciun motiv să prefere «relicva barbară». Din contră, agentul economic obişnuit preferă în mod raţional banii de hârtie discreţionari în locul aurului”.

Răspunsul este clar. Dacă această acuzaţie ar fi adevărată, piaţa nu s-ar fi deplasat niciodată către etalonul-aur. În schimb, am fi ajuns direct la moneda discreţionară.

[9] Îi datorez această idee lui Roger Garrison.

[10] Într-adevăr, deoarece mijlocul de schimb îşi sporeşte valoarea peste nivelul corespunzător folosinţei sale metalice (în industria bijuteriilor, stomatologie etc.). Dar această observaţie nu poate fi folosită pentru a nega faptul că metalul galben va continua să fie extras şi înmagazinat în cantităţi importante, indiferent dacă el este sau nu folosit pe post de monedă. Acest lucru este adevărat atât dacă aurul nu este folosit ca monedă, cât şi dacă nu se anticipează utilizarea sa în acest sens în viitor. Mai mult, este foarte probabil că, dacă funcţia monetară a aurului ar dispărea complet, s-ar pune capăt cel puţin temporar activităţii de extracţie a acestui metal, fiindcă aproape 135 000 de tone disponibile în prezent ar putea fi folosite în celelalte scopuri. (Datorez aceste două ultime idei lui Lawrence M. Parks)

[11] Pentru a fi corect cu el, trebuie să recunoaştem că folosirea substitutelor este compatibilă cu orice regim monetar. Dar nu se poate nega că aşa stau lucrurile şi cu aurul.

[12] Desigur, aceasta are costuri economice şi politice, în special pentru cei care văd o legătură între prestigiul unei ţări şi valoarea monedei sale pe piaţa valutară. Totuşi, aceste costuri nu sunt clare şi dureroase; ele nu constituie o „criză”.

[13] Scopul său aici a fost să critice cursurile de schimb flexibile, nu etalonul-aur, însă această analiză este relevantă în ceea ce ne priveşte.

[14] Pentru o critică a sistemului keynesian, vezi Hazlitt (1959).

[15] O eventuală obiecţie ar putea afirma că acest argument este keynesian şi nu „monetarist”. Deşi majoritatea dezbaterilor asupra acestei probleme şi a subiectelor asociate ei în literatura de specialitate a avut loc între cele două şcoli de gândire, acest lucru nu este adevărat. Atât monetariştii cât şi fiscaliştii folosesc modelul keynesian al cererii agregate. Prin urmare, aceste controverse reprezintă mai mult o bătălie internă decât un dezacord între două filozofii diferite. După cum spune chiar Friedman, „noi toţi suntem keynesieni acum” (citat în Samuelson, 1970, p. 193).

Friedman obiectează că a fost citat în afara contextului (corespondenţă personală). Poziţia sa completă asupra acestui subiect este următoarea: „Dacă prin keynesianism se înţelege prescripţiile de politică publică în favoarea deficitelor guvernamentale, cheltuielilor publice etc., atunci există diferenţe majore între noi, monetariştii, şi keynesienii; dar dacă se înţelege utilizarea acelor instrumente de analiză economică, atunci cu toţii suntem keynesieni acum” (parafrazare, bazată pe o conversaţie personală). Dintr-un anumit punct de vedere, am fi tentaţi să sprijinim poziţia lui Friedman în controversa cu Samuelson. Dar, din perspectiva scopului politicii publice pe care ne-o propunem, opinia contrară pare mai atractivă.

[16] Mundell (1961, p. 662) vede această problemă dar se mulţumeşte cu invocarea „bunului-simţ”. Una din problemele analizei sale este că decizia referitoare la numărul „regiunilor” şi, în consecinţă, al monedelor care ar trebui să existe, nu urmează să fie luată de către piaţă. În schimb, concluzia implicită este că ea ar fi luată de Mundell sau de un grup de economişti ori de politicieni, sau poate de întreaga comunitate a economiştilor. Probabil, dacă s-ar pune problema unei alegeri între piaţă şi decizia politică, Mundell ar opta pentru cea de-a doua variantă.

[17] Mundell (1961, p. 660) afirmă: „… conceptul zonelor monetare optime ne ajută să înţelegem că conflictul dintre Meade, care crede că este nevoie de mai multe monede, şi Scitovsky, care crede că sunt necesare mai puţine … se reduce la o problemă empirică şi nu teoretică”.

[18] Tocmai din acest motiv Friedman a emis faimosul său dicton, „reguli şi nu autoritate în politica monetară” ca element component al sugestiei politice ca FED să fie constrânsă să sporească oferta de bani în limita a 3% anual. Vezi, de asemenea, Simons (1936).

[19] Vezi Krueger (1974); Posner (1975); Tullock (1967, 1980).

[20] Se pare că nimic nu se află la adăpost de acest risc.

[21] Vezi, de asemenea, Hayek (1948).

[22] Din când în când, clauzele referitoare la aur devin legale, ca şi contractele cu livrări la termen care permit livrarea aurului. Acest fapt complică într-o oarecare măsură situaţia. (Datorez această observaţie lui Lawrence M. Parks)

[23] Pentru critici aduse acestei teorii, vezi Patinkin (1965), Anderson (1936) şi Ellis (1934); pentru replici la ele, vezi Mises (1966, pp. 405-419) şi Rothbard (1991).

[24] Din acest motiv, primele monede au constat de obicei din sare, zahăr, peşte uscat sau alte lucruri asemănătoare. Pentru o discuţie a acestui proces, vezi Menger (1950, pp. 257-285).

[25] Radford (1945) ne spune cum ţigările au fost folosite pe post de bani în taberele de prizonieri de război.

[26] Hiperinflaţiile sunt în măsură câteodată să elimine moneda dintr-o economie, dar cu excepţia lor aşa ceva este imposibil.

[27] Pentru a fi corecţi cu Greenspan, el s-a pronunţat în mod public în favoarea etalonului-aur. De exemplu, vezi discursul său ţinut la Catholic University, Leuven Belgia, pe 14 ianuarie 1997. (Pentru un comentariu la acesta, vezi Parks, 1998) Dar acţiunile de acest gen nu sunt compatibile cu acordarea unui sprijin public serios acestui sistem. Un apărător convins al etalonului-aur şi-ar face din această chestiune obiectivul central al administraţiei sale; ar merge atât de departe încât să ameninţe cu demisia dacă sistemul nu este implementat sau măcar studiat cu atenţie în vederea implementării sale.

[28] Rothbard (1987, p. 3).


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)