Teoria resurselor nealocate

Carmen Dorobăţ · 17 februarie 2011

Recenzie:

The Theory of Idle Resources: A Study in Definition, 1939

de William Harold Hutt

Piaţa lasă claselor politice, nu doar celei româneşti, greşita impresie că poate fi reeducată să servească oricăror idealuri - pe cât se poate egalitariste. Din fericire însă, legea cererii şi ofertei operează în afara capriciilor ideologice, iar piaţa, să o spunem de la început, e un bolnav închipuit al diverşilor doctori nepricepuţi.

În ultimele luni în România, numeroase iniţiative legislative au vizat astfel de tratamente ale pieţei, în vederea creşterii activităţii economice, relansării economiei, reducerii şomajului sau ieşirii din criză. Propunerea de impozitare cu 400 de lei pe hectar a terenurilor nelucrate doreşte – desigur! – să ajute integrarea în circuitul economic a resurselor nefolosite, în vreme ce creşterea salariului minim în domeniul privat la 700 lei sau sprijinirea sindicatelor prin proiecte europene vizează – cum altfel? – sporirea gradului de ocupare a forţei de muncă.[1]

Dacă ne permitem să fim sarcastici este pentru că ştim că doar pe o piaţă liberă resursele sunt angrenate în procesul de producţie în modul cel mai eficient, proprietarii având dreptul să se folosească de bunurile lor cum cred de cuviinţă, fără a ţine mai presus de binele propriu bunăstarea societăţii. Şi mai ştim şi că intervenţiile statului nu fac decât să perturbe activitatea întreprinzătorilor.

Totuşi, oricât de fină ne-ar fi ironia şi oricât am gusta-o, seriozitatea trebuie să intervină la un moment dat în discurs, pentru ca situaţia să poate fi dezbătută riguros, clarificator şi fără digresiuni. În analizarea alocării eficiente a resurselor şi în criticarea intervenţiilor enunţate mai sus, economistul britanic William Harold Hutt[2] dă dovadă de o temeinicie exemplară.

De ce tocmai William H. Hutt?

Scrise în perioada în care ideile lui John M. Keynes despre şomaj se bucurau de un deosebit succes la public, lucrările lui William H. Hutt trădează, înainte de toate, conştiinciozitate şi o consecvenţă de neînduplecat. Sugestiile sale erau însă, încă din acea perioadă, respinse ca învechite.[3] Totuşi, nu atât pasiunile trecătoare ale academiei, cât vremurile pe care le trăim ne cer imperios să recuperăm teze care pot servi la o însănătoşire a opiniilor noastre.

Aşadar, dacă în continuare vă propunem ‚‚The Theory of Idle Resources’’[4], o facem pentru că este mai mult decât o simplă provocare lansată lui Keynes acum mai bine de şapte decenii. Hutt îşi asumă o sarcină deloc uşoară: aceea de a explica procesele ce au loc pe o piaţă liberă, ce conduc la modelul optim de distribuire a resurselor, punând în prim plan consecinţele reglementărilor şi intervenţiei statului. Ne interesează în mod acut în ultima perioadă, subliniam şi mai sus, această sensibilă situaţie a resurselor, alocate şi nealocate, iar autorul lucrării menţionate este echipat cu nişte răspunsuri pertinente.

Ar fi de remarcat încă de la început răbdarea cu care Hutt se angajează într-o analiză plasată la nivel de indivizi, de acţiune antreprenorială, din care transpare ideea că pe o piaţă valoarea bunurilor este dată de preferinţele şi estimările consumatorilor. Conceptul de suveranitate a consumatorilor (consumers’ sovereignty) se va dovedi un instrument solid şi convingător în argumentaţia sa (pe care îl vom trata totuşi cu destulă precauţie).

Hutt se serveşte şi de alte ustensile folositoare, cum ar fi valoarea de capital (capital value), valoarea optimă de alocare, de întrebuinţare (hire value) şi valoarea reziduală (scrap value)[5]. Mulţi termeni fac parte dintr-un jargon propriu autorului, construit din nevoia de a abstractiza şi clarifica o problemă până în cele mai mici detalii. Toate aceste definiţii şi categorii servesc totuşi la a recupera aspectele esenţiale ale problemei resurselor nealocate, inactive (idle resources), pe care teoria lui Keynes, cu unicul ei concept de disutilitate[6] (disutility), le pierde din vedere.

Teoria resurselor nealocate

Teoria resurselor nealocate, pe care ne propunem să o discutăm aici, pleacă de la o observaţie importantă: aceea că este necesar să fim foarte atenţi la concluziile pe care le putem trage când o anumită resursă – umană sau materială – este sau nu implicată într-o activitate productivă. Cu alte cuvinte, autorul insistă de la bun început pe ideea că doar explorând procesul şi cauzele din spatele alocării sau nealocării resurselor, se poate emite o judecată pertinentă, care să ateste fie corecta funcţionare a pieţei, fie necesitatea intervenţiei guvernamentale.

Lucrarea lui Hutt ne va arăta, în detaliu, că există motive raţionale din partea consumatorilor de a economisi şi a nu cheltui, dar şi motive raţionale din partea producătorilor să retragă din uz, chiar şi temporar, echipamente şi alte resurse. Şi şomajul poate ascunde un raţionament valabil: antreprenorii nu angajează lucrători la nivelul prezent al salariilor, iar aceştia din urmă nu au dorinţa sau posibilitatea de a scădea preţul cerut pentru munca lor.

Pentru a combate poziţia lui Keynes[7], autorul nostru îşi construieşte întreg eşafodajul pe trei mari argumente. În primul rând, conceputul de utilizare totală a resurselor, ca o condiţie absolută, nu are pentru Hutt nici înţeles şi nici relevanţă în contextul în care utilizarea resurselor nu se supune unor măsurări cantitative, cât calitative. În al doilea rând, nealocarea resurselor dintr-un anume punct de vedere poate fi privită ca utilizare eficientă dintr-o altă perspectivă. Şi în cele din urmă, singura situaţie de nealocare a resurselor, ce duce la risipă şi presupune un cost social, e cea care apare din restrângerea concurenţei, prin coerciţie şi monopol.

Aşadar, în acest context, Hutt distinge în principal şase situaţii de nealocare a resurselor, grupate după cauze esenţial distincte, iar în viziunea sa, aceste categorii acoperă toate motivaţiile posibile pentru neutilizarea unor resurse.

Prima categorie este cea a resurselor fără valoare sau devalorizate (valueless resources), resurse ce nu posedă valoare de capital (capital value), deşi pot avea o oarecare valoare reziduală (scrap value). Pentru un antreprenor, utilizarea acestor resurse nu i-ar aduce profit, chiar dacă alocarea lor într-un proces de producţie s-ar face fără costuri adiţionale. Acesta este motivul pentru care aceste resurse rămân nealocate sau sunt scoase complet din procesul de producţie şi de-specializate.[8]

De cele mai multe ori, resursele materiale, cum ar fi terenurile odată cultivate ce nu mai sunt lucrate, trec prin faza de lipsă temporară de valoare (temporary valueless). În această situaţie, aceste resurse au valoare de capital, fără a deţine o valoare optimă de alocare, întrebuinţare sau o valoare reziduală mai mare decât valoarea de capital. Prin urmare, nealocarea lor este motivată tocmai de caracterul temporar al imposibilităţii valorificării lor şi de costurile suplimentare ale de-specializării, ceea ce arată că lucrul cel mai raţional este ca acestea să rămână nealocate, păstrându-li-se valoarea de capital, până când vor redobândi o valoare de alocare în producţie.

Este de prisos, cred, să mai atragem aici atenţia că un impozit, de felul celui menţionat în primele paragrafe, se poate dovedi cel puţin inutil în încercarea de a creşte activitatea economică, dacă nu cât se poate de dăunător. În cazul mâinii de lucru, există puţine cazuri de resurse fără valoare; autorul face referire la cei cu problemele mentale, la cei grav bolnavi sau la copii, pe aceştia din urmă considerându-i ca fiind nevalorificabili temporar.

Mult utilizată de frazeologia politică, „creşterea activităţii economice” are sens numai dacă, spune Hutt, o privim ca o scădere a raportului dintre resursele cu valoare de capital nealocate şi totalul resurselor cu valoare de capital, cele fără valoare neavându-şi locul în această ecuaţie. Dacă resursele nu au valoare în mod natural sau se devalorizează în mod voluntar, la nivel de decizie individuală, a proprietarului, Hutt declară că din punctul de vedere al binelui şi beneficiilor sociale, nu există niciun cost care să ridice probleme. Nu fără consecinţe pentru societate este însă situaţia când aceste resurse îşi pierd valoarea şi pot fi nealocate în urma unei intervenţii a statului, monopol sau coluziune.

Cel de-a doua situaţie de nealocare este de fapt o utilizare deghizată. Pseudo-nealocarea (pseudo-idleness) are loc când valoarea de capital a resurselor este mai mare decât valoarea reziduală, dar valoarea lor netă de întrebuinţare, de angajare în producţie (net hire value) este nulă. În situaţia de faţă ne putem întreba de ce resursele rămân specializate, dar nu sunt nici utilizate, nici reorientate spre alte domenii.

Răspunsul autorului este limpede: esenţa unei pseudo-nealocări reprezintă păstrarea disponibilităţii resursei. Disponibilitatea (availability) este în mod continuu procurată printr-o investiţie de capital – în cazul resurselor materiale – sau de o promisiune, o anticipare a veniturilor – în cazul forţei de muncă, până când resursa devine utilizabilă. Printre cele mai uşoare exemple se numără televizorul sau aparatul de radio din maşină, stocurile de produse de la supermarket sau şi mai bine, staţiile de pompieri. Toate acestea le aduc satisfacţie consumatorilor doar pentru motivul că sunt permanent disponibile, deşi nu sunt folosite cu regularitate şi au perioade mari de inactivitate.

În această categorie a pseudo-nealocării intră şi infrastructura şi echipamentul în curs de fabricare; cu alte cuvinte, toate resursele în proces de specializare sunt angajate şi doar fals inactive. Se adaugă mâna de lucru fie în concediu, fie şomeră, dar care, în acest al doilea caz investeşte în învăţământ[9] sau este implicată activ în căutarea unui loc de muncă.

Prezentă doar în cazul forţei de muncă, exemplul concludent pentru a treia categorie, nealocarea deliberată (preferred idleness), este reprezentat de perioadele de şomaj datorate nevoii de timp liber şi relaxare (leisure). Există bineînţeles şi alte motive, poate mai puternice, care pot face un individ să prefere să fie şomer în loc să se angajeze. Prin ele, autorul numără orgoliul şi prestigiul (care îl împiedică să aleagă o slujbă sub standardele sau calificările sale), plictiseala sau chiar lenea. Hutt afirmă că acest tip de nealocare nu implică niciodată o utilizare greşită a resurselor, din punct de vedere economic; de aceea, politicile economice nu au a se preocupa de astfel de situaţii. Nealocarea poate fi însă blamată, spune autorul, cu ajutorul preceptelor morale, care înfierează risipa şi proasta gospodărire a propriilor resurse.[10]

Aici, Hutt deschide un domeniu sensibil – acela al asistenţei sociale şi în special al ajutorului de şomaj. Autorul atrage bine atenţia asupra stimulentelor distorsionate ale lucrătorului, care beneficiază de un venit decent chiar şi atunci când nu lucrează, arătând cum ajutorul de şomaj funcţionează ca un imbold pentru inactivitatea preferenţială. La fel de bine, în cazul în care societatea se arată a fi permanent dispusă să ofere o plasă de siguranţă în cazurile extreme, asistenţa socială încurajează comportamentul iresponsabil al lucrătorilor.

În cea de-a patra categorie, resursele se află în nealocare participativă (participating idleness) atunci când starea de inactivitate le asigură proprietarilor obţinerea de rente de monopol. Acesta este un privilegiu pe care, după cum afirmă Hutt, proprietarii resurselor îl obţin fie în mod privat, prin comportament coluziv, fie în mod legal, cu ajutorul instituţiilor de stat şi al legislaţiei.

Practicile restrictive oferă privilegiul unei rente de monopol, iar profitul este mai mare dacă resursele sunt utilizate parţial, fiind astfel în mod artificial mai rare şi pe cale de consecinţă, mai scumpe. Situaţia este deosebit de evidentă în cazul sindicatelor, problemă spinoasă, spuneam, şi în România. Poziţia lor privilegiată le permite să restrângă folosirea mâinii de lucru, împiedicând şi crearea de noi locuri de muncă, iar grevele şi boicoturile pun presiune pe angajatorii nevoiţi să crească nivelul salariilor peste cel în concordanţă cu productivitatea.

Aici, autorul sapă la unul din pilonii de bază ai „economiei sociale de piaţă”: salariul minim, al cărui nivel creşte adesea în urma presiunii negocierilor colective. Hutt explică mai întâi că efectele acestei politici se răsfrâng tocmai asupra celor mai săraci, cărora le este negat un loc de muncă, dacă remuneraţia potrivită pentru productivitatea lor nu depăşeşte pragul minim. Mai mult, lucrătorii îşi îndreaptă în mod greşit supărarea pentru această situaţie către angajatori, cei care nu fac decât să răspundă în modul optim la oportunităţile puţine rămase, restrânse de reglementările pieţei muncii.

Punctul sensibil al nealocării participative a resurselor este că odată pornit acest sistem, el se transformă într-un cerc vicios. Cei în posesie de privilegii doresc să restrângă în permanenţă competiţia, să forţeze aplicarea de contingente şi aranjamente distributive, având grijă totodată să nu îşi angajeze complet resursele.

Pentru a detalia acest tip de nealocare, Hutt foloseşte în continuare alte două categorii: nealocarea silită şi capacitatea potenţială rezervată; acestea dau naştere atât nealocării participative, cât şi altor forme de inactivitate – pseudo-nealocarea sau nealocarea deliberată.

Nealocarea silită (enforced idleness) face referire la deraierea resurselor specializate către scopuri neproductive, prin reglementare, mercurial, contingente, greve sau boicoturi. Unele resurse ajung în această situaţie să nu fie re-specializate dintr-o oarecare inerţie sau din cauza nealocării participative.

Poate părea puţin ciudat că autorul nu leagă, în mod indisolubil, conceptul de nealocare silită de coerciţia exercitată de instituţiile şi reglementările statului. Dacă nu o face, este pentru că afirmă, de exemplu,

că legislaţia privind protecţia mediului nu poate fi privită ca fiind coercitivă. În viziunea lui Hutt, acţiunile instituţiilor statului care urmăresc binele colectiv şi păstrarea libertăţii pieţei fac parte dintre restricţiile aşa-zis naturale. Mai mult, autorul mai spune şi că nealocarea nu este, la urma urmei, decât un indicator al unei acţiuni ce ar putea sau nu să se materializeze într-un efect negativ: irosirea resurselor.

Despre capacitatea potenţială rezervată (withheld capacity) Hutt discută în capitolul despre nealocarea participativă. Aceasta apare când resursele nu sunt folosite decât parţial, cu scopul de a obţine profituri mai mari din cauza unei rarităţi artificial crescute a resursei. Dacă unele dintre acestea se reorientează totuşi spre alte specializări şi redevin active, autorul nu le mai consideră ca făcând parte din capacitatea potenţială rezervată, ci le include în categoria resurselor sustrase din scopurile productive iniţiale.

În final, nealocarea agresivă (aggresive idleness) include situaţiile când restrângerea voluntară a capacităţii de producţie are ca scop crearea unei bariere la intrarea altor actori pe piaţă, fiind, prin urmare, un mijloc de apărare colectivă a celor care se bucură de rente de monopol.

Concluzia studiului lui Hutt ne mai arată un lucru important: creşterea gradului de nealocare al resurselor reprezintă cel mai întâlnit răspuns în situaţii de criză financiară. Restrângerea capacităţii potenţiale îi ajută pe producători să-şi minimizeze pierderile, în principal pentru că pe timp de criză, spune autorul, întreprinzătorii îşi fac calculele pe termen scurt.

Soluţiile lui Hutt şi criticile noastre

Un cititor atent poate lesne observa că până în punctul de faţă am omis să discutăm pe larg soluţiile propuse de Hutt problemelor pe care le identifică. Dar le-am lăsat cu bună ştiinţă spre final, pentru a putea să îi adresăm, cu delicateţe, şi câteva critici.

Pentru început însă, să spunem că Hutt se dovedeşte într-o mare măsură apropiat de teoria economică a Şcolii Austriece. Pe tot parcursul lucrării sale transpare convingerea că procesul pieţei poate descoperi şi distribui resursele pe căile cele mai potrivite să satisfacă dorinţele consumatorilor. Totodată, este clar şi cum politicile publice eşuează în a găsi modelul de distribuţie optim al resurselor umane şi materiale, din cauza imposibilităţii de a obţine informaţiile referitoare la preferinţele individuale şi absenţei incitativelor de a acţiona în vederea satisfacerii acestora.

Din dorinţa de a-l combate pe Keynes, Hutt s-a poziţionat şi în cadrul teoriei austriece a ciclurilor economice, arătând că o politică monetară expansionistă, ţintită să stimuleze cererea agregată nu are drept rezultat real decât deraierea şi ulterioara canalizare a resurselor în scopuri diferite de acelea în care s-ar fi dovedit cel mai productive.

Reparcurgând structura eseului, schiţată mai sus, observăm că motivaţiile nealocării resurselor ar putea fi împărţite în două mari categorii: nealocare voluntară şi nealocare involuntară (cu sensul de forţată, silită, impusă). În prima categorie intră resursele fără valoare, pseudo-nealocarea şi nealocarea preferenţială, situaţii ce nu aduc nicio atingere ordinii proprietăţii private, iar în opoziţie, nealocarea participativă, cu subtipurile nealocării silite sau a resurselor distorsionate de la modelul dorit de piaţă. Hutt evită să folosească decisiv aceste dihotomii: voluntar/involuntar, ordinea proprietăţii private/coerciţia aparatului statal - distincţii, credem noi, fundamentale. Motivele acestei absenţe îi sunt, la rându-le, imputabile.

În primul rând, referitor la privilegiul rentelor de monopol, Hutt va scoate în lumină mai mult vina privată, egoismul antreprenorilor. Deşi menţionează că pe o piaţă perfect liberă cartelurile şi monopolurile ar avea puţine şanse să devină stabile, eşuează în a trasa diferenţa esenţială între un monopol natural, prin eficienţă, supus permanent schimbărilor pieţei şi un monopol coercitiv, dictat pieţei prin aparatul statal.[11]

În al doilea rând, întregul concept de restrângere a producţiei, de capacitate potenţială rezervată, este aplicat în mod eronat pieţei libere. Într-o lume în care resursele sunt rare, orice proces de producţie care tinde să atingă diferite scopuri implică alegeri şi alocări care restrâng producţia dintr-un scop spre altul; cu alte cuvinte, astfel de restrângeri decurg în mod natural din raritatea resurselor.[12]

Tot în acest caz, autorului îi lipseşte o motivare solidă, din punct de vedere epistemologic, a folosirii distincţiei optim/suboptim, atunci când arată că monopolurile[13] nu produc la nivelul adecvat unei pieţe libere. Aceste dimensiuni „optime” nu pot fi cunoscute economiştilor în mod a priori sau printr-un raţionament praxeologic, ci pot fi în cel mai bun caz, deduse din observaţii empirice. Şi atâta vreme cât acest nivel optim nu poate fi dedus decât cu ajutorul pieţei, ce criteriu de justeţe, al preţului sau al productivităţii, mai poate fi folosit pe piaţă? Şi mai mult, pe o piaţă liberă, mai este posibilă distincţia între preţurile de monopol şi cele „competitive”?

Această perspectivă a lui Hutt e însă alimentată şi de conceptul de consumers’ sovereignity, în care consumatorul este diferit de producător şi acesta din urmă trebuie pedepsit când încalcă suveranitatea celor dintâi. Vă preveneam încă de la începutul lucrării de faţă că această noţiune trebuie tratată cu precauţie. Cu alte cuvinte, Hutt afirmă că binele colectiv al consumatorilor trebuie servit cu orice preţ, în pofida binelui individual al producătorilor.

Din nefericire, aceste abordări sunt problematice, pentru că dau libertatea transgresării ordinii proprietăţii private şi promovează un concept eminamente politic şi coercitiv, acela al suveranităţii[14]. Producătorii sunt şi consumatori în aceeaşi măsură în care consumatorii sunt la rândul lor producători. Nici unii, nici alţii, nu deţin pe o piaţă liberă posibilitatea de a constrânge cealaltă parte, nu deţin o suveranitate asupra celorlalţi. Ce posedă ei este doar auto-suveranitatea[15], asupra propriei persoane şi a proprietăţii. Doar producătorul poate decide cât din resursele sale alocă producţiei şi cât reţine.

În final, mai merită spus că pe tot parcursul lucrării despre teoria resurselor nealocate, apare ca un fir roşu afirmaţia cum că economiştii nu pot emite judecăţi de valoare; totodată, ne mai spune autorul, cei care ar trebui să încerce minimizarea costului social şi creşterea bunăstării colective sunt politicienii, oamenii de stat, legiuitorii, în mâna cărora se află puterea de a se folosi de criteriile etice. Acel „ar trebui”, ne arată chiar Rothbard[16], este primul semn al saltului din poziţia de economist în aceea de etician, gimnastică ce atrage după sine necesitatea unei justificări. Dar din păcate, Hutt rămâne deficitar şi la acest capitol.

Şi ca să ne vindecăm de spaima că principiile etice devin un artizanat al statului, nu este nevoie să mai spunem decât atât: costurile şi beneficiile sunt, în mod fundamental, subiective la nivel de individ şi nu pot fi sociale sau colective, pentru că „nu pot fi agregate, nu pot fi măsurate cantitativ, şi nu pot fi, a fortiori, comparate între indivizi”.[17]

Mici concluzii

Pentru cititorul astfel prevenit, orice inadvertenţe ale teoriei resurselor nealocate sau micile simpatii utilitariste a lui W.H. Hutt vor fi uşor de depistat, iar motivaţiile lor lesne de dedus. Alte critici, dar şi laude mai pot acoperi probabil destule pagini despre acelaşi autor[18]. Cu toate acestea, să spunem în încheiere numai că „The Theory of Idle Resources” se dovedeşte în contextul actual deosebit de utilă; şi fără îndoială că pentru un economist cu destulă aplecare asupra Şcolii Austriece, contribuţia lui William Hutt nu merită pierdută.

Şi chiar dacă recenziile nu mai cântăresc foarte mult în ziua de astăzi, sperăm că cea care se încheie aici să se fi ridicat la înălţimea lucrării tratate şi mai ales, să vă fi invitat, într-un mod plăcut, la lectură.


Note:


[1] Mai multe detalii despre aceste măsuri ale Guvernului pe site-ul Consiliului Naţional de Formare Profesională al Adulţilor, respectiv în articolele din Adevărul şi Realitatea.

[2] William Harold Hutt s-a născut la Londra, în 1899. După absolvirea prestigioasei London School of Economics, a predat la Universitatea din Cape Town şi la numeroase universităţi din Statele Unite, fiind profesor emerit la Universitatea din Dallas pînă la moartea sa, la 1988. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: A Theory of Collective Bargaining (1930), Keynesianism – Retrospect and Prospect (1963) sau A Rehabilitation of Say’s Law (1974).

[3] A rămas consemnată o declaraţie amuzantă a profesorului W.H. Hutt, de pe vremea cînd preda studenţilor Universităţii din Dallas: „Majorităţii economiştilor le este uitată opera după ce mor. Eu beneficiez de distincţia singulară de a-mi fi fost uitată întreaga operă din timpul vieţii.” (apud Ebeling, Richard, W.H. Hutt: A Centenary Appreciation, The Freeman, vol.49, no.8, August, 1999)

[4]Hutt, William Harold, The Theory of Idle Resources: A Study in Definition, Alden Press, Oxford, UK, 1939

[5] Prin valoare de capital, Hutt înţelege valoarea estimată a unei resurse, bazată pe cererea şi oferta de pe piaţă. Aceasta poate creşte odată cu investiţiile care duc la specializarea şi angajarea resursei într-un anumit proces de producţie. Capital value este diferită de hire value, care reprezintă valoarea optimă de întrebuinţare, de alocare în producţie; o resursă deţine hire value cînd este profitabil să fie alocată de proprietar în scopul cel mai productiv, ales de mecanismul unei pieţe libere. Cît despre scrap value, aceasta reprezintă valoarea reziduală, ce poate fi recuperată la încetarea utilizării sau odată cu de-specializarea unei anumite resurse.

[6] Prin disutilitate, Keynes înţelege atît utilizarea ineficientă, contraproductivă a resurselor materiale şi umane, cît şi gradul în care un bun nu reuşeşte să satisfacă dorinţele consumatorilor.

[7] Eseul lui Hutt se situează în vizibilă opoziţie faţă de teoriile lui Keynes. Acesta din urmă milita pentru creşterea cheltuielilor, ocuparea deplină a forţei de muncă, producţie la capacitate maximă; iar în cazul în care publicul nu era de acord, propunea controlul agresiv al guvernului asupra pieţei, stimulînd cererea agregată şi descurajînd economisirile prin politici monetare inflaţioniste şi fiscalitate crescută.

[8] Aici, Hutt se referă la procesul de scrapping, definit ca distrugerea specializării unor resurse, pentru a permite recuperarea valorii reziduale sau reorientarea lor spre alte procese de producţie.

[9] În mod deosebit, autorul precizează că investiţia în procesul de învăţare trebuie să fie voluntară. Ca un comentariu, el mai atrage atenţia că ridicarea pragului pentru învăţămîntul obligatoriu nu face decît să distorsioneze piaţa şi resursele umane în scopuri neproductive.

[10] Textul lui Hutt suferă în acest loc de o inconsistenţă majoră: dacă pentru început, se sugerează educarea paşnică, chiar printr-o simplă predică, a celor care preferă să nu muncească, după cîteva paragrafe, se va propune educarea forţată a tinerilor - şi chiar şi a adulţilor! - în vederea combaterii indolenţei ce nu permite angajarea optimă a resurselor umane.

[11] Vezi Rothbard, Murray, Man, Economy and State with Power and Market, 2nd Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004 – Cap. X: Monopoly and Competition, pg. 659 şi urm.

[12] Vezi şi von Mises, Ludwig, Human Action: A Treatise on Economics, 4th Edition, Fox&Wilkes, San Francisco, 1963, ch. XV: The Market, pg. 257 şi urm.

[13] Facem precizarea că apărarea noastră se îndreaptă numai asupra monopolurilor prin eficienţă, care pot apărea în mod natural pe o piaţă nereglementată.

[14] Vezi Rothbard, Murray, Man, Economy and State with Power and Market, 2nd Edition, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2004 – Cap. X: Monopoly and Competition, pg. 659 şi urm.

[15] Idem

[16] Vezi Rothbard, Murray, The Myth of Efficiency, extras din The Logic of Action I: Method, Money, and the Austrian School, Cheltenham, UK, 1997, pp. 266-273

[17] Idem

[18] Pentru alte excelente aprecieri şi discuţii minuţioase ale lucrărilor lui W.H. Hutt, vezi Egger, John, Contributions of W. H. Hutt, History of Economics Society, Richmond, Virginia, iunie, 1989 şi Salerno, Joseph, The Essence of Hutt, Ludwig von Mises Institute, decembrie, 2009, disponibil online.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Trebuie discutat şi în legătură cu distrugerea resurselor. Un teren dacă este cultivat prea mult se va distruge. Terenul are nevoie de un timp în care să nu fie cultivat, sau poate chiar să fie cultivat numai cu buruieni. Terenul trebuie să fie lăsat să fie cât mai bogat în cât mai multe feluri de minerale şi de aceea cel mai bine este să existe pe el culturi cât mai mixte. Pe un teren foarte sărac în minerale, plantele se vor îmbolnăvi repede, vor avea nevoie de chimicale pentru a fi ţinute în viaţă şi vor ieşi foarte sărace în nutrienţi şi astfel se ajunge să mâncăm mâncare toxică şi nehrănitoare.

    Remus · 27 februarie 2011, 08:09 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)