Ce le-a făcut Statul pensiilor noastre?

Tudor Smirna · 16 decembrie 2010

Pensia: o primă definiţie

Pensia este un aranjament prin care se pune la dispoziţie un venit suplimentar pentru o perioadă în care beneficiarul nu mai este capabil sau dornic să obţină în mod activ acel venit.

Chiar dacă se pot imagina mai multe variante ale unui astfel de aranjament, să ne concentrăm aici pe unul foarte des întâlnit: o persoană plăteşte lunar o anumită contribuţie pe perioada vieţii active urmând ca de la o anumită vârstă să beneficieze de un venit lunar până la sfârşitul vieţii. Dar mai întâi, pentru a porni expunerea problemelor de la un nivel elementar urmând să adăugăm treptat consideraţii suplimentare, să discutăm aranjamentul de mai sus într-o formă simplificată: o persoană plăteşte lunar o anumită contribuţie pe perioada vieţii active, urmând ca de la o anumită vârstă să beneficieze de un venit lunar pentru o perioadă prestabilită de ani.

Categorii ale acţiunii. Scopuri, mijloace, preferinţă de timp, consum, economisire, bunuri de diferite ordine, formarea capitalului

Un model de pensionare astfel simplificat ne deschide posibilitatea de a surprinde câteva fenomene esenţiale ale analizei economice. Cazul cel mai elementar al aranjamentului de pensionare postulat mai sus este exemplul unui individ şi al activităţii sale de economisire. Detalierea acestui exemplu ţine în tradiţia gândirii economice de economia de tip Crusoe, adică economia unei persoane izolate. Putem vedea, de pildă, în Rothbard 2008, cap. 1, felul în care este expus conceptul de acţiune umană şi obţinute pe cale deductivă categoriile acţiunii umane.

Un adevăr axiomatic este acela că omul acţionează conştient pentru atingerea scopurilor, folosind mijloace rare (resurse limitate), într-un context al acţiunii în care există şi resurse nelimitate (condiţii ale acţiunii). O categorie a acţiunii umane demonstrabilă a priori este preferinţa de timp: omul preferă să îşi atingă scopul în cel mai scurt timp cu putinţă (Rothbard, 2004, p. 15)[1]. Raritatea mijloacelor implică preferinţa pentru satisfacerea anumitor scopuri înaintea altora: se poate conceptualiza aranjarea preferinţelor într-o scară a scopurilor, de la cele mai valoroase la cele mai puţin valoroase. Pe cale de consecinţă se deduce legea utilităţii marginale descrescătoare a unităţilor consecutive dintr-un anumit mijloc şi a diverselor unităţilor din mijloace diferite. De asemenea, se deduce o distincţie esenţială între bunuri de consum, care pot satisface imediat anumite scopuri, şi bunuri de producţie, sau de capital, care pot ajuta la atingerea scopurilor într-un mod indirect, printr-un proces implicit cronofag de transformare a lor în bunuri de consum. Se poate distinge astfel o succesiune de factori de producţie de diferite grade, sau ordine, după cum sunt aranjaţi în etape de producţie mai apropiate sau mai îndepărtate în timp de momentul consumului, adică al atingerii scopului final. De menţionat că această succesiune nu este una tehnologică, ci una teleologică: intenţionalitatea acţiunii umane este cea care structurează operaţiile de producţie în etape temporale.

Singura modalitate prin care se poate creşte cantitatea de bunuri de consum în viitor este abţinerea parţială de la consumul întregului stoc de bunuri disponibile în prezent şi utilizarea bunurilor de consum rămase neconsumate ca factori de producţie, alocarea lor ca bunuri viitoare. Am descris economisirea ca sursă a bunăstării viitoare. În Rothbard 2008, 47-70, putem vedea modul elementar de formare a capitalului şi problemele care apar în conexiune cu acest proces. Robinson Crusoe trebuie să se abţină de la consumarea tuturor fructelor de pădure pe care le culege pentru a-şi asigura timpul şi energia necesare construcţiei unui băţ cu care să îşi crească producţia de fructe de pădure în unitatea de timp. Băţul este un bun de capital, parte a unei structuri de producţie incipiente. Odată cu producerea lui, până se va uza prin folosire, Crusoe va beneficia de mai multe fructe de pădure în acelaşi timp de muncă şi astfel va putea fie să îşi crească producţia, fie să obţină aceeaşi bunăstare într-un timp de muncă mai mic.

Dacă Robinson alege varianta a doua, avem un caz de pensionare in nuce. Pentru a fi şi mai clar, putem să ne imaginăm că Robinson Crusoe munceşte timp de un an acumulând şi conservând hrană pentru ca apoi să se bucure de stocul de capital agonisit, pe care îl poate consuma fie în timpul următorului an, în care poate decide să ia o pauză de muncă, fie în diferite alte ritmuri, după cum preferă mai mult sau mai puţin satisfacerea nevoilor prezente în comparaţie cu cele viitoare anticipate.

Dificultăţi la pensionare într-un univers Crusoe versus beneficiile unui sistem complex de diviziune a muncii

Nu este greu de înţeles că raţionamentul de mai sus nu poate fi generalizat pentru orice perioadă de timp. Nu ne putem închipui în mod realist că Robinson ar putea să-şi formeze timp de 20 sau 40 de ani o structură complexă de producţie şi să acumuleze o varietate de bunuri de capital care să îi servească pentru satisfacerea nevoilor timp de alţi 20 sau 40 de ani[2].

Însă într-o economie caracterizată de interacţiunea dintre un număr mai mare de persoane care schimbă între ele bunurile obţinute prin apropriere primară, producţie sau alte schimburi anterioare legitime, la rate de schimb exprimate într-un bun etalon care se selectează treptat pentru calităţile sale de mediu de schimb, aşadar prin coordonarea complexă posibilă datorită practicării schimburilor mediate de o monedă la preţuri care permit calculul economic, este realist să presupunem că se poate obţine în timp o structură de producţie extinsă şi complexă, prin formarea şi menţinerea unei diversităţi remarcabile de bunuri de capital în cantităţi care să asigure în viitor bunăstarea relativă, pentru o perioadă definită oricât de lungă, acelor persoane care au economisit suficient în perioada lor activă.

Ar fi bine să fixăm în acest punct al expunerii ideea că valoarea energiei umane depuse într-un proces de producţie este derivată din valoarea bunurilor de consum care se vor produce prin acel proces (iar valoarea acestor bunuri este expresia monetară a interacţiunii preferinţelor consumatorilor —este, cu alte cuvinte, expresia scărilor de valori ale persoanelor care licitează pentru adjudecarea acelor bunuri pe piaţă). Economiştii utilizează noţiunea de productivitate marginală actualizată pentru a arăta că salariul unui lucrător este justificat economic de excedentul de valoare pe care energia sa îl aduce în rezultatul final, mai mult sau mai puţin întârziat în timp, al procesului productiv. Actualizarea în prezent a acestei valori viitoare se face cu rata dobânzii, care este manifestarea pe piaţă a fenomenului preferinţei de timp, amintit mai sus.

Pensia este, în această perspectivă, acea parte din valoarea energiei umane depuse de lucrător în timpul perioadei active pe care preferă să nu o consume pe măsură ce este creată, ci să o economisească pentru o perioadă viitoare. Bineînţeles, există atâtea scheme potenţiale de economisire câţi economisitori într-o economie complexă. Teoretic, nivelul beneficiilor de la vârsta pensionării, modul mai mult sau mai puţin uniform de economisire sau consum în timp, perioada de economisire sau de consum a beneficiilor, alegerea unei scheme pur individuale sau a uneia asociative, iar aceasta din urmă pe criterii locale, în funcţie de angajator sau de un fond de investiţii şi multe alte detalii concrete trebuie să rămână la alegerea liberă a posibilului viitor pensionar individual, neexcluzându-se nici opţiunea de a nu economisi nimic pentru vreo perioadă viitoare.

Credem că a fost necesar tot acest demers explicativ pentru a evidenţia sursa bunăstării sau sustenabilităţii în societate şi crearea ei prin acte individuale de abţinere de la consumul imediat[3]. Din acest punct de vedere pensia este un mod particular de economisire răbdătoare şi apoi de consumare lentă a acestei bunăstări.

Însă există totuşi dificultăţi la pensionare şi într-o economie complexă, dacă definim pensia mai constrângător.

O definiţie mai complexă a pensiei: elementul asigurabil

Prima definiţie pe care am dat-o mai sus pensiei conţine în plus faţă de cea de-a doua detaliul că persoana care a economisit se poate bucura de la o anumită vârstă de un venit lunar până la sfârşitul vieţii. Această perspectivă asupra instituţiei pensionării ne invită la o discuţie despre cum se pot şi cum nu se pot asocia pensionarii pentru a beneficia de pensie în modul definit.

Pensia privită astfel este un tip de asigurare combinată cu o componentă de economisire relativ intensă. Faptul că este un tip de asigurare impune însă anumite restricţii. În tradiţia distincţiei Knight-Mises între risc şi incertitudine[4], există mai multe restricţii la constituirea un mulţimi de persoane asigurabile.

Este impropriu să vorbim de asigurare în cazul unei mulţimi formate dintr-o singură persoană, ci doar de economisire simplă. Nu putem supune un astfel de aranjament predicţiilor bazate pe calculele cu probabilităţi, ci putem vorbi doar de o vagă probabilitate de caz, care nu poate servi unei scheme de asigurări, pentru că incertitudinea care o caracterizează nu este posibil de surprins în calculele actuariale proprii activităţii asiguratorii.

Probabilitatea de clasă în schimb este asigurabilă. Pentru acest lucru este suficientă observarea unui fenomen asigurabil pentru o perioadă suficientă de timp astfel încât să fie posibilă calcularea probabilităţilor şi în consecinţă a unei prime de asigurare realiste. Pensia, aşa cum este definită mai sus, ar putea fi înscrisă în cadrul riscurilor asigurabile, în sensul că are o componentă de asigurare de viaţă, primele plătite în perioada vieţii active şi beneficiile lunare primite în perioada pensionării fiind posibil de corelat cu speranţa de viaţă a grupei în care se înscrie beneficiarul.

Există, însă, două condiţii pentru definirea unui colectiv asigurabil, care ţin de modul cum este definit riscul, spre deosebire de incertitudine:

a.      Condiţia de cunoaştere istorică: trebuie să avem o clasă clar definibilă şi în cazul căreia se poate identifica un istoric cert al comportamentului general al clasei.

b.      Condiţia de comportament aleatoriu omogen al elementelor clasei: trebuie să nu putem şti nimic mai mult despre elementele particulare ale clasei decât că se supun regulii de comportament de la punctul precedent. (Dacă putem face o selecţie discriminatorie între elementele unei submulţimi şi restul elementelor, nu avem un singur colectiv asigurabil ci, de fapt, două distincte.)

Efectul acestor condiţii pentru instituţia pensiilor este acela că oricând se formează un colectiv care nu este omogen din punct de vedere al probabilităţilor definitorii, nu mai avem un aranjament din sfera asigurărilor (adică o schemă de redistribuţie dictată nesistematic de o situaţie care pentru elementele particulare este accidentală, dar care privită global este previzibilă în lumina datelor colectate într-o perioadă trecută mai mult sau mai puţin îndelungată), ci unul din sfera redistribuţiei sistematice, voluntare sau impuse prin agresiune.

Cu alte cuvinte, dacă se doreşte includerea necontradictorie a instituţiei pensiilor —în măsura în care definim pensia ca mai sus— într-un cadru asociativ, suntem constrânşi, din motive ce ţin de calculul probabilităţilor şi tehnica asigurărilor, să o subscriem instituţiei asigurărilor de viaţă. Or în acest caz nu putem crea clase de asiguraţi după cum dorim, ci în funcţie de riscul de moarte, cuantificabil prin statisticile existente privitoare la speranţa de viaţă a populaţiei vizate.

Mai mult, riscul de moarte este doar unul din criteriile de discriminare inter şi intrageneraţionale. Competiţia pe o piaţă liberă ar duce la continua redefinire a claselor în sensul creşterii numărului diverselor clase şi micşorării numărului mediu de membri ai grupurilor particulare. În mod tradiţional, pentru obţinerea stabilităţii tehnice actuariale în cazul pensiilor se iau în calcul, pe lângă riscul de moarte, riscul de invaliditate, retragere şi pensionare la vârstă diferenţiată.[5]

În încheierea acestei analize teoretice, putem trage două concluzii majore: în primul rând, că pensionarea se poate face în diverse moduri şi grade de asociere pe o piaţă liberă —revine liberei concurenţe între firmele care oferă planuri de pensionare să rafineze grupele asociative şi detaliile specifice ale pensionării într-o economie liberă. În al doilea rând, că asocierea în vederea pensionării nu se poate face oricum, ci criteriile de asociere trebuie să respecte anumite stringenţe ce ţin de teoria riscului.

Vedem astfel că nu există motive teoretice pentru care pensionarea ar trebui să fie apanajul exclusiv al statului, de rezolvat doar printr-un sistem de „securitate socială”. Mai mult, o consecinţă imediată a observaţiilor de mai sus este invalidarea ideii de „contract social” intergeneraţional. Dincolo de faptul evident că nimeni nu a semnat un astfel de contract, deci că folosirea termenului este mai degrabă metaforică şi improprie, chiar şi semnat fiind, „contractul” nu ar putea fi valid pentru că este tehnic imposibilă asigurarea pensiilor prin formarea unor colective eterogene din punct de vedere probabilistic, aşa cum se întâmplă de regulă în cazul sistemelor publice de pensii.

Redefinirea semantică a ideii de pensie

Bineînţeles, inginerul social îşi poate lua libertatea să renunţe la rigori teoretice şi la moduri tradiţionale de definire a unei instituţii, pentru a-i da alt conţinut. Astfel, dacă dorim să numim pensie un aranjament de redistribuţie prin taxare, o putem face, şi putem observa cum s-a făcut acest lucru de către statele occidentale, din practica larg răspândită de la Bismarck până în prezent. Însă această practică prin care se schimbă natura contribuţiilor la sistem, din prime în impozite, fiind un caz flagrant de nesocotire a legilor economice şi etice, nu scapă de efectele acestor legi imuabile.

Efectele economice ale redistribuţiei prin taxare pot fi urmărite în funcţie de două situaţii distincte: fie avem un sistem public de pensii care se comportă ca un mecanism de economisire-investire (poate fi un sistem de stat sau un sistem administrat de entităţi private reglementate, diferenţa nu are efecte esenţiale asupra analizei economice); fie avem un sistem public de pensii prin redistribuţie sistematică intratemporală (mecanism pay-as-you-go). În ambele cazuri, putem izola efecte statice şi efecte dinamice ale coerciţiei.

În perspectivă statică, în cazul unui sistem cu redistribuţie intratemporală putem avea certitudinea că se comite o redistribuţie coercitivă de la cei care contribuie în prezent la sistem către beneficiarii actuali. Altfel, sistemul nu ar trebui să fie coercitiv sau s-ar observa contribuţii suplimentare voluntare din partea participanţilor activi peste nivelul celor impuse.

Dacă, pentru simplificarea analizei şi pe baza evidenţelor empirice, presupunem că pensionarii îşi consumă toate veniturile primite din sistemul de pensii[6], putem spune în plus că avem fie o situaţie în care societatea este forţată de stat să consume resurse care altfel s-ar fi economisit (avem mai multe fonduri alocate pentru pensii decât s-ar fi alocat pe piaţa liberă), fie o situaţie în care societatea este forţată să economisească mai intensiv decât ar fi făcut-o în absenţa coerciţiei (avem mai puţine resurse alocate pentru pensii decât s-ar fi alocat pe piaţa liberă şi nu există alte modalităţi legale de economisire). Acest din urmă caz este puţin plauzibil şi, dată fiind natura statului, însăşi posibilitatea unei astfel de situaţii este discutabilă. Aşadar, un prim efect economic static pe care îl putem acuza este relativa risipă de resurse.

Într-un sistem intertemporal coercitiv statul forţează persoanele active să îşi cedeze o parte a veniturilor în sistemul de pensii. Este posibil ca unele persoane să nu dorească să aloce nimic din veniturile lor pentru consum viitor, ci să prefere consumul prezent al întregului lor venit. Pentru aceste persoane, ca şi pentru cele care ar dori să consume în prezent o fracţiune a venitului dar totuşi mai puţin decât dictează statul, „economisirea” forţată reprezintă o scădere a bunăstării. Pentru alte persoane care doresc să îşi economisească o mare parte din ceea ce produc, scăderea de bunăstare decurge din lipsa libertăţii de a alege orice altă schemă de economisire-investire decât cea propusă de stat prin sistemul obligatoriu de pensii, fie ele şi „private”.

În perspectivă dinamică, luând în consideraţie anticipările participanţilor la piaţă, un sistem redistributiv va încuraja evitarea plăţii contribuţiilor (preferinţa de timp şi consumul vor creşte, se va munci relativ mai puţin decât altminteri, preferându-se consumarea timpului liber, sau se va evada cu totul din sistem, fie prin deturnarea activităţilor productive pe piaţa neagră, fie prin emigrare) şi căutarea mai intensă a beneficiilor (tentative mai intense de pensionare anticipată sau pe caz de boală prin fraudă sau forţarea limitelor legislaţiei, plata retroactivă şi in extremis a contribuţiilor suficiente pentru asigurarea beneficiilor, în măsura în care acest lucru este profitabil), cu efectul general de sărăcire prezentă şi viitoare, prin neînlocuirea stocului de capital furnizat de generaţiile anterioare şi chiar prin consumul net de capital. Efectul este scurtarea şi îngustarea structurii de producţie, care vor duce la diminuarea diversităţii, cantităţii şi calităţii bunurilor şi serviciilor în viitor.

O altă consecinţă a pensiilor de stat este rigidizarea economiei. Formarea arbitrară a grupelor de contribuabili-beneficiari îngreunează libertatea coordonării faţă de situaţia care s-ar fi obţinut pe piaţa liberă, rezultând o relativă sărăcire, şi duce la o relativă închistare a claselor sociale, care capătă astfel un caracter de castă: cei mai puţin înstăriţi sunt împiedicaţi să îşi îmbunătăţească situaţia socială dispunând liber de resursele care le sunt luate prin taxare.

Faptul că sistemul de pensii este administrat prin mijloace politice (antitetice faţă de cele economice) duce la sporirea ineficienţelor şi nedreptăţii sociale. Politicienii sunt interesaţi de propriile scopuri, nu de bunăstarea generală. Regimurile democratice exacerbează importanţa termenului scurt intraelectoral, iar sistemul de pensii va fi utilizat pentru cumpărarea de voturi, prea puţin contând consecinţele economice şi sociale pe termen lung.

Fenomenul îmbătrânirii populaţiei, el însuşi acuzat ca efect al socialismului statului asistenţial (Carlson 2006), pune o povară din ce în ce mai grea pe generaţiile active într-un sistem pay-as-you-go. Sistemul de pensii capătă din ce în ce mai mult aspectul unui joc piramidal cu prăbuşire anunţată, din care contribuabilii se vor grăbi să se extragă, agravând astfel deficitul sistemului şi accelerându-i prăbuşirea.

În afară de efectele economice, există efecte de natură socio-psihologică ale administrării etatizate a pensiilor. Administrarea prin stat, de sus în jos, a unei chestiuni atât de importante legitimează un paternalism conform căruia cetăţenii nu sunt capabili de decizii responsabile privitoare la viitorul lor, ci trebuie ghidaţi prin viaţă asemenea unor copii. Această politică, practicată destul de mult şi destul de insistent, chiar poate duce la o amorţire a conştiinţei responsabilităţii pentru viitor şi la căutarea exclusivă a satisfacerii nevoilor prezente.

Sistemul etatizat loveşte în familie. Dacă dependenţa intergeneraţională era gestionată în mod tradiţional în cadrul familiei, socializarea beneficiilor în condiţiile în care costurile rămân private duce la dezintegrarea familiei şi îmbătrânirea populaţiei. Efectul sistemului etatizat de pensii este succint redat în Carlson 2006:

«Semnificaţia subiacentă aici a fost colectivizarea unei alte funcţii de „dependenţă”, de data aceasta a dependenţei de adulţii maturi a oamenilor „foarte bătrâni” şi „slabi”. De veacuri întregi, grija de cei vârstnici fusese o chestiune de familie. De acum înainte, avea să fie de competenţa statului. Luate împreună, efectul net al tuturor acestor reforme a fost colectivizarea valorii economice a copiilor. Economia naturală a gospodăriei familiale şi valoarea [economică] pe care copiii o aduceau părinţilor lor – fie ca lucrători în întreprinderea familială, fie ca „poliţă de asigurare” pentru vârsta înaintată – au fost măturate. Părinţilor le revenea în continuare costul creşterii copiilor, dar câştigul economic pe care aceştia puteau să-l aducă fusese confiscat de „societate”, adică de statul birocratic.»

Redistribuţia sistematică în favoarea pensionarilor duce la o stare de tensiune intergeneraţională şi la un potenţial conflict social. „Eutanasierea pensionarului” devine un deziderat pentru generaţia activă.

Intervenţionismul şi dinamica sa

Problemele serioase şi agravante ale sistemelor publice de pensii sunt cunoscute. Însă propunerile de soluţionare a acestora lasă de cele mai multe ori de dorit.

Ca orice mecanism de intervenţie pe piaţă, sistemul public de pensii este nesustenabil, din motivele expuse mai sus. Atitudinea în faţa eşecului unui astfel de mecanism poate fi de două feluri: fie se înlătură măsurile anterioare care au cauzat problemele prezente, fie se propune păstrarea măsurilor din trecut şi adăugarea altora suplimentare. Această dinamică a intervenţionismului este calea de exacerbare treptată a problemelor economice şi sociale, prin avansarea sferei statului asupra domeniilor în care existau iniţial soluţii de piaţă liberă, finalitatea fiind instaurarea unui regim complet socialist. Or, un asemenea regim este pe de-a-ntregul haotic şi nefuncţional, aşa cum arată argumentul misesian al imposibilităţii calculului economic în socialism[7].

Din păcate, şi în cazul concret al sistemului românesc de pensii mare parte din soluţiile avansate sunt de tip etatist. Neînţelegerea naturii problemelor sau interesul pentru a păstra sistemul actual cu deficienţele lui duc la propunerea fie a unor soluţii paliative, fie a unor „reforme” dezastruoase.

Sistemul actual

Sistemul de pensii românesc actual este unul coercitiv bazat pe redistribuţia intratemporală (pay-as-you-go) a contribuţiilor prelevate de la populaţia activă cu venituri oficiale către beneficiarii înregistraţi în sistemul de pensii. Sistemul suferă de un deficit cronic, fondurile obţinute de la contribuabili fiind insuficiente pentru acoperirea pensiilor beneficiarilor.

Numărul mediu total de pensionari din sistemul de pensii era la 30 iunie 2010 de 4.757.165. În aceeaşi lună, numărul „asiguraţilor” cu contract de muncă era de 4.959.122, rezultând un raport brut pensionari/contributori de 0,96. Dar o abordare mai realistă situează acest raport la valoarea de 1,11, dacă luăm în consideraţie faptul că de la bugetul de stat se mai plătesc pensii pentru beneficiarii din „fostul sistem de pensii al agricultorilor”, aceştia urcând numărul pensionarilor la 5.495.979[8]. Pe lângă aceste două categorii de beneficiari mai sunt încă aproximativ 160.000 de pensionari din apărare[9], securitate na­ţio­nală şi ordine publică, ducând indicatorul calculat mai sus la valoarea de 1,14.

Economia României este afectată de o serie numeroasă de măsuri şi politici defectuoase care au creat sau întreţin o stare de perpetuă criză, afectată în ultimii ani şi de criza apărută la nivel mondial în 2007-2008. Criza perpetuă se manifestă, printre altele, în emigrarea masivă a celor capabili de muncă, în rata de ocupare scăzută a populaţiei în vârstă de muncă, în numărul mare de persoane care optează pentru pensionarea anticipată (pensiile anticipate au atins recent 34% din beneficiile totale[10], iar vârsta medie reală de pensionare este de 52 de ani la femei şi 54 de ani la bărbaţi[11]) şi în situarea pieţei negre a muncii la niveluri substanţiale. Pe de altă parte, din motive eminamente electorale, pensiile au fost majorate în câteva rânduri în ultimii ani, iar în 2009 s-a introdus pensia minimă. În aceste condiţii, cheltuielile sistemului de pensii au crescut, veniturile sistemului de pensii au scăzut substanţial în ultimii ani, iar deficitul sistemului de pensii şi asigurări de stat este estimat în 2010 la valori cuprinse între 3,7 miliarde de euro[12] şi 4,5 miliarde de euro[13].

Pentru a pune lucrurile în perspectivă, să amintim aici că PIB pe 2009 a fost de 115,9 miliarde de euro (sau 491,27 miliarde de lei[14]), deficitul bugetar fiind apreciat la 8,3% din PIB, sau 9,62 miliarde de euro. Deficitul estimat al sistemului de pensii poate fi astfel apreciat la aproximativ 47% din deficitul bugetar al anului 2009, sau 3,88% din PIB. Cu atât mai defavorabil arată aceste raporturi în condiţiile unui PIB estimat pe 2010 în scădere faţă de 2009.

Este evident că un sistem de pensii al cărui deficit se ridică la aceste valori în contextul unei rate de dependenţă a populaţiei în vârstă de 21,3% în 2009[15] (şi care este estimată a se dubla la nivel european până în anul 2060[16]) reprezintă un semnal acut de alarmă. Sistemul trebuie reformat cât se poate de urgent, dar cum?

Soluţii şi non-soluţii

Putem împărţi măsurile propuse de organismele guvernamentale sau de analişti locali şi internaţionali pentru soluţionarea crizei pensiilor în măsuri destinate creşterii contribuţiilor, măsuri destinate scăderii beneficiilor şi măsuri destinate transformării sistemului într-unul bazat pe transferuri intertemporale (cel puţin în parte coercitive).

Creşterea contribuţiilor este de obţinut prin aducerea mai multor persoane în sistemul de redistribuţie coercitivă şi/sau prin creşterea nivelului contribuţiilor individuale.

Din măsurile destinate scăderii beneficiilor fac parte creşterea vârstei de pensionare, modificarea în sens restrictiv a metodelor de indexare, îngheţarea pensiilor, scăderea relativă a beneficiilor astfel încât să se atingă în viitor o rată de înlocuire a venitului (raportul dintre pensia medie şi salariul mediu) de 22% faţă de 55% cât este în prezent[17].

Din măsurile destinate transformării sistemului fac parte abandonarea treptată a sistemului de stat centralizat în favoarea unui sistem eterogen în care să aibă o pondere din ce în ce mai mare sistemul de pensii private obligatorii (aşa-numitul pilon II), dar si un pilon III de pensii private facultative. De asemenea mai putem întâlni si propuneri de reformare a sistemului de stat înspre un model intratemporal (bazat pe investiţii în acţiuni şi în titluri de stat) prin crearea unui „fond de pensii al statului”[18].

Aşa cum argumentam mai sus, măsurile paliative orientate către resuscitarea sistemului actual sunt sortite eşecului. În această categorie ar trebui să intre toate măsurile de creştere a contribuţiilor. Orice soluţie de piaţă liberă trebuie să excludă din capul locului creşterea volumului contribuţiilor la sistemul de stat existent, fie că vorbim de contribuţii prin vehiculul specific (BASS) sau de alte taxe destinate beneficiarilor acestui sistem şi celor neprinşi formal în el (pensionarii agricultori şi militari).

De asemenea, soluţiile de transformare etatică a sistemului trebuie evitate, având în vedere că pe termen lung sistemul rezultat va ajunge iarăşi într-o situaţie falimentară. Această critică este valabilă pentru soluţia fondurilor private obligatorii —cu toate că aceste fonduri pot fi administrate de firme private cu experienţă şi randamente impecabile pe piaţă, caracterul obligatoriu al contribuţiilor şi barierele de intrare pe această piaţă rămân surse de haos motivaţional (moral hazard) şi factori activi ai unor costuri nemonetare nejustificate, randamente financiare suboptimale şi chiar eşecuri răsunătoare (individuale sau in corpore, în funcţie de cât de intervenţioniste sunt condiţiile impuse de stat firmelor care administrează)— şi cu atât mai mult pentru ipotetica soluţie a fondului de pensii al statului.

Pe de altă parte, dacă sistemul actual este deficitar iar cele private alternative propuse, ideale sau nu, ar putea oferi beneficii doar în viitor, pe lângă problema de principiu a sistemului ideal avem de rezolvat şi problema stringentă a beneficiilor pensionarilor actuali.

Problema beneficiilor actuale

Care ar trebui să fie de fapt nivelul beneficiilor actuale? Este prea mare, aşa cum sugerează experţii Băncii Mondiale, sau este prea mic, aşa cum arată situaţia sumbră a majorităţii pensionarilor? Este cumva acest nivel prea generos pentru o minoritate şi prea zgârcit cu majoritatea pensionarilor?

Pentru a găsi un răspuns la aceste întrebări trebuie să ne punem problema ca în teoria expusă mai sus. Să ne aducem aminte că beneficiile ar trebui să fie corelate cu aportul productiv pe care beneficiarul îl va fi adus în structura de capital a economiei. Beneficiile ar trebui să fie veniturile economisite de pensionar din ceea ce a produs şi a ales să nu consume în perioada sa productivă, corelate actuarial cu speranţa de viaţă a grupei statistice optime în care poate fi încadrat.

Aici avem deja o problemă practică serioasă, pentru că o mare parte dintre pensionarii actuali au muncit o perioadă substanţială într-un sistem socialist concentraţionar în care nu se poate vorbi de calcul economic al productivităţii, de salarii ca preţ de piaţă al muncii: persoanele în vârstă legală de pensionare împlineau cel puţin 37 de ani la momentul colapsului sistemului socialist. Unii dintre aceşti oameni au fost deţinuţi abuziv în sistemul penitenciar sau au fost lipsiţi în alte moduri de posibilitatea de a munci şi implicit contribui la sistemul de pensii. În cazul tuturor se poate spune că nu au putut să îşi aleagă liber locul de muncă.

Dar chiar şi în condiţiile unui sistem mai raţional de alocare a resurselor şi forţei de muncă, se pune problema etică: trebuie să se facă o distincţie între torţionarii[19] şi victimele unui sistem totalitar sau „doar” coercitiv. Torţionarii, în loc să încaseze pensii, ar trebui să fie datori cu averea şi energia lor prezentă şi (într-o anumită măsură) cea viitoare pentru despăgubirea victimelor.

Aceleaşi raţionamente, economic şi etic, trebuie aplicate pentru perioada post-revoluţionară care este caracterizată de un socialism parţial reformat şi emergenţa unor noi pieţe arareori libere, de cele mai multe ori într-un cadru intervenţionist. Şi în acest caz avem distorsiuni ale calculului economic şi probleme ce ţin de sfera justiţiei: este evident că activiştii statului (e.g., unii dintre „marii politicieni, marii «afacerişti», sau marii «intelectuali»”[20]), în măsura în care au acţionat ca activişti şi nu ca lucrători pe piaţa liberă, nu sunt eligibili pentru a primi pensie, ci datori faţă de cei pe care i-au exploatat.

Un sistem de pensii cu adevărat viabil

Soluţia în câteva cuvinte este reinstaurarea cât mai cuprinzătoare şi rapidă a pieţei libere în sfera pensionării. Dar pentru a obţine acest lucru este nevoie de liberalizarea generalizată a întregului sistem economic şi social. Libertatea este indivizibilă. Păstrarea unor insule de socialism în sistemul economic va duce mai devreme sau mai târziu la dezechilibre agravante care vor da activiştilor etatişti pretexte pentru a acuza piaţa liberă şi a cere eliminarea ei.

Un sistem ideal de pensii are nevoie în primul rând de un sistem de justiţie privată[21], apoi de o economie cât mai liberă, concretizată printre altele de o piaţă a muncii eliberată de reglementările şi impozitele actuale, un mediu de afaceri transparent, flexibil şi ieftin, şi de o piaţă monetară, financiară şi bancară liberă de reglementările actuale dar şi de privilegiile nelegitime care generează inflaţie şi cicluri economice.[22]

Făcând abstracţie de pensionarii actuali şi de nevoile lor, dacă ar fi să se pornească de la o situaţie iniţială, singura condiţie este ca membrii economiei să dorească să economisească pentru bătrâneţe. Libera întreprindere va oferi soluţii deja încercate, cu siguranţă mai eficient decât până în prezent, şi cel mai probabil unele noi. Pensiile vor fi direct proporţionale cu rata de economisire a indivizilor angajaţi pe o piaţă liberă a muncii şi cu productivitatea optimală a unei structuri de producţie atât de flexibile şi coordonate pe cât este antreprenorial cu putinţă. Creativitatea, efervescenţa şi profitabilitatea pe care le-am putut vedea în cazul unor economii liberalizate în mai mare sau mai mică măsură de-a lungul istoriei ne fac să fim optimişti în privinţa bunăstării prezente şi viitoare pe care şi-o pot asigura în scurt timp şi în mod legitim chiar şi cei mai pretenţioşi membri ai unei astfel de societăţi şi cu atât mai mult în privinţa celor care se mulţumesc cu mai puţin.

Pentru a avea un etalon al prosperităţii de care s-ar putea bucura un pensionar după o viaţă de muncă într-un sistem economic firesc, în tabelul de mai jos se pot vedea sumele ce i-ar reveni unei persoane care a muncit 30, 40, sau 50 de ani şi a economisit lunar o sumă de 100 de unităţi monetare la o dobândă de 3, 5 sau 10%[23]:

100 u.m.

3%

pensie

5%

pensie

10%

pensie

30 de ani

58.803

326

83.713

551

217.132

2.087

40 de ani

93.196

516

152.208

1.002

584.222

5.615

50 de ani

139.417

772

263.779

1.737

1.536.359

14.765

Tabelul 1. Calculul sumelor acumulate după economisirea lunară a 100 u.m. şi pensiilor aferente

Chiar şi presupunând că la vârsta pensionării aceasta scoate toată suma acumulată din sistem şi alege să o ţină „la saltea” şi presupunând că o va consuma apoi în mod constant timp de 20 de ani, după 40 de ani de economisire la un randament de 5% va beneficia de un venit lunar de 634,2 u.m. Aşadar, s-ar putea spune că o viaţă de muncă însoţită de economisire constantă poate oferi un venit lunar la pensionare de aproximativ 6 ori mai mare decât suma economisită.

În plus, în condiţiile unei monede stabile (al cărei volum nu este crescut discreţionar de puterea politică şi sistemul bancar privilegiat) este de presupus că productivitatea sistemului economic va depăşi ritmul de creştere a masei monetare, ceea ce va duce la o continuă şi treptată scădere a nivelului preţurilor. În aceste condiţii, sumele economisite vor avea o putere de cumpărare mai mare odată cu trecerea timpului, generând o relativă creştere a bunăstării pensionarului.

Dar de fapt sumele acumulate până la vârsta pensionării pot fi în continuare lăsate în sistemul de pensii. În coloanele din dreapta sumelor acumulate până la vârsta pensionării sunt calculate pensiile lunare care ar epuiza respectivele sume în 20 de ani după pensionare, presupunând că sumele sunt lăsate în sistem cu aceeaşi dobândă în această perioadă. Reluând exemplificarea de mai sus, vedem că pensia devine de aproximativ 5 3, 14 10 şi chiar 147 de ori mai mare decât contribuţia lunară iniţială. Cu alte cuvinte, la o contribuţie de 100 de u.m. timp de 40 de ani, cu o dobândă de 5%, pensia lunară va fi de 1.463 1.002 u.m timp de 20 de ani.

Problema unei populaţii devalizate

Trebuie spus aici în primul rând că, în virtutea calculului de mai sus şi având în vedere că în prezent 24,3% din adevăratul venit brut (productivitatea marginală actualizată) este impozitat drept contribuţie la sistemul de asigurări sociale, o apreciere grosieră ar indica faptul că pensionarii ar trebui să primească o sumă nominală lunară nu de zece, ci de zeci de ori mai mare decât contribuţia lunară, date fiind cotele inflaţiei care au fost atinse în ultima jumătate de secol.

Mai concret, putem estima că pensia ce s-ar cuveni contribuabililor actuali, presupunând o dobândă medie anuală de 10% şi o economisire de 40 de ani, calculul din tabelul de mai sus indică un venit lunar la pensionare de aproximativ 56 de ori mai mare decât contribuţia lunară, adică —la o contribuţie de 24,3% din venitul brut, cât este cea actuală[24]— de aproximativ 13,6 ori mai mare decât venitul brut actual. Cu alte cuvinte, statul ne obligă să ducem o viaţă foarte economicoasă în prezent, iar în loc să ne dea la asfinţitul vieţii venituri de cel puţin 13 ori mai mari decât cele prezente, ne va oferi venituri înjumătăţite, aşa cum oferă acum pensionarilor, sau —dacă e să dăm crezare analizei amintite mai sus a Băncii Mondiale— chiar mai puţin de un sfert, „pentru a reflecta datele reale din economia românească şi posibilităţile autentice ale bugetului public de pensii”[25]. De fapt, sistemul de pensii este falimentar şi necesită, asemenea unei scheme Ponzi, aporturi din alte taxe şi impozite chiar în condiţiile în care absoarbe 24,3% din venitul brut al contribuabililor. O victimă recentă şi notorie a Statului este fragedul sistemul de pensii private, ale cărui fonduri se află într-o incertă mişcare de flux şi reflux între cuferele „publice” ale statului şi cele „private”, tot ale statului, dar gestionate temporar de parteneri ai statului din sfera privată. Mai cert decât soarta pensiilor private este însă că pentru viitorii pensionari nu există nici un fel de garanţie plauzibilă că vor primi ceva din veniturile reale pe care le cedează în prezent, pe orice canal ar fi ele distribuite după prelevarea agresivă.

Revenind concret la problema stringentă a pensionarilor actuali, există cel puţin două tipuri de fonduri pentru plata lor în cazul reformării liberale a sistemului de pensii: resursele şi bunurile de capital deţinute în prezent de stat şi averile activist-torţionarilor.

Pensionarii, alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai statului, ar trebui să beneficieze atât de o privatizare a activelor statului pe criteriul aproprierii naturale, cât şi de aplicarea justiţiei private în cazul activist-torţionarilor, principiile fiind unul individualist (vor beneficia de despăgubiri preferenţiale victimele care pot demonstra acte de agresiune concrete —acestea îşi pot revendica proprietăţile doar dacă au fost proprietarele legitime ale bunurilor revendicate) şi apoi unul sindicalist (vor primi cotă-parte din active cei care au contribuit la realizarea lor). Justiţia privată şi pieţele financiare libere sunt esenţiale pentru realizarea cu succes a acestei reforme[26].

În al doilea rând ar trebui lămurit faptul că în lipsa unor criterii raţionale de alocare a pensiilor (iar în socialism nu avem astfel de criterii) ar trebui ca o sumă minimă să fie oferită tuturor persoanelor (mai puţin, bineînţeles activist-torţionarilor), fie că sunt în vârstă de pensionare fie că sunt mai tinere, indiferent dacă au lucrat sau cât au lucrat sub regimul (semi)socialist, ci pentru că şi în funcţie de cât au trăit în regimul (semi)socialist. Justificarea teoretică a acestei „pensii” minime stă în aceea că victimele comunismului şi intervenţionismului trebuie să fie îndreptăţite, pentru simplul fapt că au trăit în aceste regimuri, la o despăgubire proporţională cu perioada în care au suportat aceste regimuri opresive[27]. Acesta ar fi un principiu de justiţie similar cu principiul celor „patruzeci de pogoane şi-un catâr” invocat de aboliţioniştii americani[28]. După acest principiu chiar şi sclavului celui mai leneş sau inactiv din alte motive (e.g., încarcerarea) i s-ar cuveni o parte din averea strânsă de stăpân la momentul eliberării[29]. Chestiunea stabilirii concrete a despăgubirii şi a diferenţierii sale mai detaliate în funcţie de anumite criterii este însă una delicată şi nu poate fi soluţionată doar la nivel teoretic, dar aceasta nu înseamnă că nu se poate ajunge la un consens. Justiţia privată are de jucat un rol hotărâtor în stabilirea distincţiilor concrete: doar prin intermediul ei se va putea şti cine poate fi catalogat cu adevărat drept activist/torţionar şi cine nu[30] şi mai departe tot prin coordonarea dintre tribunalele private concurenţiale se va putea ajunge la nivelul concret al despăgubirilor pentru fiecare persoană sau pentru categorii de persoane/situaţii[31].

Dacă fondurile statului şi activiştilor sunt prea mici pentru a furniza chiar şi o minimă despăgubire, rămâne ca pensionarii să fie sprijiniţi voluntar de familiile şi prietenii lor şi/sau de comunitate, prin organizaţiile private de caritate. Aceasta din urmă este situaţia cea mai tragică, dar chiar şi în acest caz, o liberalizare generalizată a economiei, cu imensul său potenţial de progres rapid[32] —alături de o „minimă” moralitate a societăţii, necesară oricum ca o condiţie de realizare a unei reforme cu şansă de reuşită pe termen lung[33]— sunt speranţele unor bătrâni care nu au avut înţelepciunea sau puterea să-şi aranjeze din timp un viitor viabil.

[Acest articol va fi publicat în volumul „Colocviul Naţional de Ştiinţe Sociale - ACUM 2010”]


Bibliografie

Block, W. (2009). Libertarian Punishment Theory: Working for, and Donating to, the State. Libertarian Papers, 1 (17).

Comănescu, D. C. (2005). Capitalismul are vocaţia de a fi sau a deveni ortodox. http://mises.ro/36/ .

Comănescu, D. C. (2008). Is There a Libertarian Eschatology? http://MisesRomania.org/489/ .

Comănescu, D. C. (2002). Numai ţintind de la început foarte sus putem să ajungem la „simpla moralitate”. http://mises.ro/293/ .

Herbener, J. M. (1992). The Role of Entrepreneurship in Desocialization. The Review of Austrian Economics, 6 (1), 79-93.

Hoppe, H.-H. (1991). De-Socialization in a United Germany. The Review of Austrian Economics, 5 (2), 77-104.

Hoppe, H.-H. (1998). The Private Production of Defense. The Journal of Libertarian Studies, 14 (1), 27-52.

Huerta de Soto, J. (2006). Ahorro y prevision en el seguro de vida. Madrid: Union Editorial.

Hummel, J. R. (1990). National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmamament and Free Riders. Review of Austrian Economics, 4, 88-192.

Kinsella, N. S. (1995). Legislation and the Discovery of Law in a Free Society. Journal of Libertarian Studies, 11 (2), 132-181.

Kinsella, N. S. (1996). Punishment and Proportionality: The Estoppel Approach. Journal of Libertarian Studies, 12 (1), 51-73.

Mises, L. v. (2002). Acţiunea umană (ed. ed. online: http://mises.ro/43/). Bucureşti: Institutul Ludwig von Mises România.

Mises, L. v. (2001). Calculul economic în societatea socialistă . Bucureşti: Institutul Ludwig von Mises.

Mises, L. v. (1998). Human Action (Scholar's Edition). Auburn, ALA: Ludwig von Mises Institute.

Rothbard, M. N. (1992). How and How Not to Desocialize. Review of Austrian Economics, 6 (1), 65-77.

Rothbard, M. N. (2004). Man, Economy and State with Power and Market (Scholar's Edition). Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute.

Rothbard, M. N. (1998). The Ethics Of Liberty. New York and London: New York University Press.

Topan, M.-V. (2009). Întreprinderea în afacerile internaţionale. O abordare din perspectiva şcolii austriece. Bucuresti.



[1] Demonstraţia preferinţei de timp se găseşte în Mises 1998, p. 481.

[2] Vezi Mises 2001 [1920], Topan 2009, p. 30.

[3] O descriere riguroasă ar trebui să includă considerente legate de activitatea antreprenorială ca răspuns la incertitudinea inerentă în acţiunea umană, de distincţia între succes şi eroare şi altele care sunt redate pe larg în tratate precum Rothbard 2004 sau Mises 1998.

[4] Această distincţie este făcută pe baza teoriei criteriilor de frecvenţă ale aplicabilităţii calculului probabilistic, dezvoltată de Richard von Mises şi aplicată în ştiinţele sociale de Frank Knight şi apoi rafinată de Ludwig von Mises. O sistematizare şi rafinare a aporturilor lui Frank Knight şi Ludwig von Mises în această privinţă se găseşte în Hoppe 2007, iar analiza noastră din text se va baza în principal pe acest articol.

[5] Huerta de Soto 2006, p. 99.

[6] Teoretic, starea de fapt ar putea fi diferită dacă pensionarii ar economisi o parte din venituri, contrafactual, iar contribuabilii şi-ar consuma tot venitul, de asemenea contrafactual, sau dacă am întâlni o combinaţie intermediară între acest caz extrem şi cel opus asumat în text.

[7] Vezi Mises 2001 [1920].

[8] Sursa: Buletin statistic trimestrial în domeniul muncii şi protecţiei sociale nr.2 /2010, http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Statistica/Buletin%20statistic/2010/pensii%20trim%20II%202010.pdf.

[9] Sursa: Săptămâna Financiară, http://www.sfin.ro/articol_20737/romania_campioana_la_cheltuielile_cu_pensiile_in_noua_europa.html.

[10] Sursa: Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/eveniment/bomba-cu-ceas-a-pensiilor-solutia-reforma-radicala-sau-pensii-private-4989495/

[11] Sursa: România Liberă, http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/speranta-de-viata-un-fals-argument-impotriva-legii-pensiilor-177652.html

[12] Sursa: HotNews.ro, http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-radio_tv-7662361-traian-basescu-tvr1-deficitul-fondul-pensii-creste-pana-4-5-miliarde-euro-suntem-tara-mana-doua-daca-cerem-mereu-bani-imprumut-pentru-plati-pensii.htm

[13] Sursa: Pensiile Private, „Gaura de la bugetul public de pensii a crescut cu 66%, la 1,66 miliarde euro”, http://www.pensiileprivate.ro/Gaura-de-la-bugetul-public-de-pensii-a-crescut-cu-66-la-1-66-miliarde-euro-articol-17,9-39883.htm

[14] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-22042010-BP/EN/2-22042010-BP-EN.PDF

[15] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdde510

[16] Sursa: România Liberă, http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/finante/ue-viitoarea-criza-demografica-si-a-pensiilor-va-fi-de-10-ori-mai-grava-decat-actuala-criza-globala-178147.html

[17] Sursa: Eurostat, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tsdde310

[18] Sursa: Wall-Street.ro, http://www.wall-street.ro/editorial/383/Sistemul-de-pensii

[19] Acest termen este utilizat aici într-o accepţie largă: prin torţionar se înţelege orice agent activ şi voluntar al opresiunii efectuate în regimul totalitar, fie că vorbim de un anumit gen de funcţionar corupt, de un „simplu” propagandist al sistemului, de un membru din eşalonul politic superior, sau despre un ucigaş plătit să tortureze şi extermine indezirabili ai regimului.

[20] Vezi Comănescu 2005

[21] Despre legile şi logistica unui sistem de justiţie privată, vezi Kinsella 1995, Hoppe 1998.

[22] Vezi Rothbard 1992, Herbener 1992.

[23] Pentru simplitate, se poate presupune că toate costurile de administrare precum şi prima de preţ şi cea de risc asociate sistemului de pensii şi contextului economic sunt incluse în dobândă.

[24] Sursa: Calcule.ro, http://www.calcule.ro/Calcul-Salarii/Brut-la-net-program-normal.aspx

[25] Sursa: Pensiile private, http://www.pensiileprivate.ro/BANCA-MONDIALA-Sistemul-public-de-pensii-din-Romania-si-a-atins-limitele-articol-17,9-35176.htm

[26] Vezi Hoppe 1991.

[27] S-ar putea aduce obiecţia că există întotdeauna o posibilitate oricât de mică de a evada chiar şi din cel mai totalitar regim. Însă problema noastră nu este posibilitatea unui trai bun în altă parte ci imposibilitatea libertăţii sub regimul în cauză. Mai mult, se poate chiar face o pledoarie pentru dreptul celor fugiţi din ţară la o minimă despăgubire, în măsura în care pot demonstra că au fugit din cauza regimului politic.

[28] Vezi Rothbard 1998, p. 75.

[29] Judecarea unui captiv trebuie să fie contrafactuală: ce ar fi făcut dacă ar fi fost liber? Se poate demonstra că ar fi fost la fel de „leneş” în libertate?

[30] Pentru procesul complex prin care ar trebui luate astfel de decizii, vezi Block 2009.

[31] Despre pedeapsa proporţională, vezi Rothbard 1998, cap. 13, Kinsella 1996.

[32] Pentru o estimare grosieră a potenţialului liberalizării unei economii, vezi Murphy, The Costs of Government, http://www.econlib.org/library/Columns/y2010/Murphygovernmentcosts.html

[33] Vezi Hummel 1990, Comănescu 2002, Comănescu 2008.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Foarte bun articolul, dar ma tem ca, cel putin pe termen scurt, tendinta este una de intetire a interventiei statului, si asta nu doar la noi, ci cam in toate statele Europei [1]. Bineinteles, pe termen lung, implozia sistemului de pensii si asigurari sociale este inevitabila, prin prisma evolutiilor demografice [2]. Dupa cum arata in mod magistral expunerea lui A. Carlson [3], referita si in atricol, ingineria sociala practicata in mod consecvent de conducatorii politici este principala cauza a dezechilibrului demografic important cu care se confrunta Europa. Chiar si cele mai extreme masuri pro-nataliste au efecte pozitive asupra natalitatii doar pe termen scurt , dar pe termen lung acestea sunt contrare, si mult mai puternice, datorita actiunii factorilor economici primari [4]. In consecinta singura iesire din criza economica in primul rand, si din cea demografica in al doilea rand [5] este diminuarea semnificativa influentei statului din societate (stat minimal), chiar pana la anularea ei completa (anarhia proprietatii private).

    [1] www.ecol.ro/content/…
    [2] www.nytimes.com/2008…
    [3] mises.ro/322/
    [4] demographymatters.bl…
    [5] demographymatters.bl…

    Alex Nicolin · 18 decembrie 2010, 14:17 · #

  2. Alex, multumesc pentru comentariu si pentru linkuri.

    In privinta statului minimal: cred ca intr-un context ca cel de aici se poate vedea cat de mari sunt dificultatile si diferentele intre o ordine a proprietatii private si una a statului minimal. Sunt doua animale foarte diferite: justificarea in continuare a statului minimal ii face pe multi dintre activist-tortionarii de care vorbesc in articol niste respectabili (fosti) functionari de stat.

    Tudor · 20 decembrie 2010, 13:53 · #

  3. Intr-adevar, sunt perfect constient de limitarile statului minimal, insa trecerea catre o societate fara stat nu se va putea petrece batand din palme, ci, gradual, poate timp de cateva generatii. Trecerea direct de la statul asistential la o forma de organizare non-statala este imposibila, in primul rand datorita mentalitatii indivizilor – o proportie importanta a inivizilor, mai ales cea care si-au petrecut mare parte a existentei lor in comunism simt in mod acut nevoia paternalismului etatist, in timp ce fosta nomenkaltura doreste pastrarea pargiilor politice care ii permit spolierea facila a bogatiei. Slabirea selectiva a mecanismelor coercitive a statului s-a facut pana acum in mod tintit si deliberat exact de catre acesti activisti si tortionari, care au dorit o trecere de la totalitarismul socialist catre o forma quasi-feudala a statului [1]. S-a pastrat caracterul paternalist si asistential, s-a largit oarecum libertatea economica si politica, insa avutia este acaparata incontinuare de catre o restransa si constanta clasa privilegiata. Spre deosebire de predecesorii lor, inchistati ideologic in marxism, actualii oligarhi, in pas cu vremurile, recunosc meritele economiei de piata, insa doar din perspectiva ingusta a cladirii propriei bunastari prin jaf in forma continua. Desigur, se afla mai multe de spoliat in pseudo-capitalismul autohton, in comparatie cu sistemul care l-a precedat. Aceasta tranzitie de la statul-totalitar la statul-mafiot este vizibila peste tot in spatiul ex-sovietic, Romania fiind practic o extensie a acestuia, in primul rand datorita gradului in care comunismul a reusit sa altereze stuctura societatii.

    Incercarile de a scoate la iveala pe adevaratii tortionari si spoliatori se lovesc de bariere legislative ridicate mai din timp sau mai din pripa de catre acestia. In schimb ni se ofera pe tava informatori marunti, care au fost fortati exact de catre acesti tortionari sa semneze angajamentele dupa chinuri groaznice sau amenintari la adresa familiei. Tot ei folosesc drept dovezi dosarele de informator spre a “imblanzi” pe orice oponent mai virulent, care este hotarat sa le dea in vileag faptele criminale. In ziua de astazi, nici macar nu e nevoie de o retea a terorii, pentru ca exista o retea a rusinii. In continuare o mare proportie dintre indivizi tind sa se imparta in sclavi si stapani. Iata de ce cred ca mare parte a generatiei “vechi” este iremediabil compromisa, atat moral, cat si intelectual, si deci nu poate constitui in niciun caz baza unei societati libere. Destinul recent al Romaniei ma duce cu gandul la legenda biblica a lui Moise, care i-a plimbat pe israeliti 40 de ani prin desert, desi drumul din Egipt in Israel ar fi putut fi parcurs in cel mult cateva luni. Eu consider ca aceasta lgendara calatorie nu a fost importanta prin aspectul sau spatial, cat prin cel temporal, care a dus la schimbarea mentalitatii servile prin disparitia generatiilor care o aveau prea strans intiparita in caracter. Practic drumul nostru catre libertate este o paralela moderna a acestei ipotetice calatorii – singurul mod prin care putem trai intr-o societate cu adevarat libera e ca suficienti dintre semenii nostri sa se lepede de mentalitatile care ii fac sa accepte existenta unei societati polarizate prin aplicarea agresiva a unor reguli care incalca flagrant drepturile naturale ale individului.

    Rolul ganditorului liberal trebuie sa fie exact acela de deschizator de drumuri, care sa-i faca pe semenii sai constienti de propriile drepturi, deci mult mai putin susceptibili la manipulari politice din partea celor interesati sa le fure cu usurinta rodul muncii. In Romania avem nevoie in primul rand de o revolutie progresiva a gandirii, care este mult mai profunda decat o revolutie politica, ce sfarseste de multe ori doar prin schimbarea nominala, dar neesentiala, a stapanilor – de unde si vorba “schimbarea stapanilor – bucuria nebunilor”. Liberalismul trebuie sa devina dintr-o miscare marginala [2], una de masa, care sa produca schimbari profunde in societate, fara a se rezuma la un grup restrans, delimitat conventional care ar tinde sa devina in fapt un vehicul al ambitiilor politice. Miscarea trebuie sa fie in mod paradoxal una anti-politica, care sa aiba ca principal scop limitarea de facto a puterii politice prin subminarea pervaziva, dar in principal nonviolenta, a mijloacelor de exercitare a acesteia. Actiunile violente nu pot reprezenta decat o justificare pentru institutiile statului pentru o riposta si mai violenta. Chiar si cand rezistenta populatiei este pasnica, riposta statului, mai ales cand implica si complicitatea unor indivizi asupra carora ajunge sa se rasfranga, imbraca uneori forme hilare. De exemplu, propaganda a infierat cu “manie proletara” pe evazionisti. In mod paradoxal, multi ziaristi au pus umarul la aceasta actiune, gasindu-se ei insisi in postura de victima a impozitarii drepturilor de autor. Daca analizam cu atentie, chiar si noi ne situam pe pozitii de agresori sau sustinatori involuntari ai agresiunii statului. Practic, al doilea pas dupa cunoasterea drepturilor naturale, este ca indivizii sa recunoasca cum se pot abtine de la incalcarea drepturilor celorlalti, atat din postura de faptasi, cat si de complici sau chiar de martori pasivi – exemplul pensiilor e unul punctual. Doar pornind de aici poate fi societatea intoarsa, cu pasi marunti, impotriva statului.

    Alex Nicolin · 20 decembrie 2010, 19:05 · #

  4. Alex Nicolin · 20 decembrie 2010, 19:06 · #

  5. Ce formulă aţi folosit pentru calcularea pensiilor lunare din Tabelul 1? Pentru cele două situaţii pe care le-am verificat (30 de ani cu 3% dobândă şi 40 de ani cu 5% dobândă) am obţinut valori cam cu 30% mai mici.

    În primul caz am obţinut rezultatul din tabel, dar pentru o durată de utilizare de 10 ani în loc de 20. Se presupune că pensiile sunt consumate de-a lungul aceleiaşi perioade pentru fiecare situaţie? Dacă nu, ar trebui menţionat.

    Petronius · 21 decembrie 2010, 15:28 · #

  6. @Alex,

    Iti dau dreptate in multe privinte. Nu e atat de simplu sa apara o ordine sociala naturala, si cred ca oricine s-ar bucura si se bucura de orice masura punctuala de liberalizare (cum ar fi decizia recenta de scadere a cotei „unice” la 10%). Ce sa mai spun de o situatie de stat minimal, care sa consume doar vreo 5% din averea sociala in loc de 50-80% cum este acum?

    As fi foarte multumit, dar tot as argumenta impotriva statului minimal si pentru o ordine complet libera de agresiune sistematica, pentru ca stiu ca doar aceea este buna.

    Insa, pe de alta parte, asa cum acum elitele politice conduc societatea din rau in mai rau, cred ca ar fi nevoie de o minoritate de persoane cu intelegerea chestiunilor sociale si caracterul necesar pentru a trage majoritatea in directii firesti. Dar discutia e mai complexa de atat. Referintele de la nota 33 sunt relevante.

    Tudor · 22 decembrie 2010, 04:16 · #

  7. Petronius,

    Justa observatia. Calculasem pensiile pentru 20 de ani cu o dobanda de 10% in toate cazurile. Acum am corectat coloanele 3 si 5, avand pensii din sume care continua sa se acumuleze in sistem cu 3% si respectiv 5%. Ultima coloana era deja corecta.

    Dar sa observam ca ordinele de marime nu se prea schimba. Pensiile nu mai sunt intre 5 si 147 de ori mai mari decat suma economisita, ci intre 3 si 147 de ori…

    Trebuie sa mai adaug ca am fost eu insumi socat cand am vazut numerele. Stiam puterea functiei exponentiale, dar nu credeam ca este atat de mare jaful nevazut la care suntem supusi.

    Tudor · 22 decembrie 2010, 04:35 · #

  8. Din pacate “majoritatea” crede inca mitul potrivit caruia comunismul a fost o idee buna aplicata prost. Aceiasi majoritate sprijina neconditionat conceptul statului paternalist, asistential, care sa ia deciziile importante pentru ei si sa le dea cat mai mult, si sa le ia cat mai putin, daca e posibil – nimic, iar costurile sa fie suportate de “bogati”. Acesti indivizi accepta in mod constient agresiunea statului asupra lor si a celorlalti din societate in schimbul unor “recompense” nesigure. Ei sunt parcatic complici la aceasta agresiune prin mandatul politic acordat decidentilor. Tocmai de aceea sunt sceptic cu privire la puterea de convingere a ideilor liberale asupra unei largi majoritati a populatiei Romaniei, mai ales asupra celor care au trait suficient de mult in comunism pentru a asimila multe din “invataturile” acestei doctrine politice, in principal acceptarea agresiunii etatiste si modalitatile optime de a profita de aceasta. Practic ei sunt constienti ca socialismul se bazeaza pe furt, si le convine asta pentru ca pot si ei lua parte in masura mai mica sau mai mare la el, fiecare dupa posibilitati, si mai putin dupa nevoi. Atata timp cat cei care muncesc si produc avutie sunt minoritari, iar ceea ce e spoliat de la acestia este suficient pentru a tine pe linia de plutire majoritatea asistata cu sau fara voia ei, precum si pe principalii profitori din afacerile cu statul, situatia nu se va schimba decisiv. Starea lucrurilor se va schima decisiv doar in momentul in care fie asistatii vor primi prea putin pentru a supravietui, fie pentru ca producatorii de avutie nu mai pot suporta costurile, fie pentru ca masinaria birocratica de redistributie ajunge sa consume prea mult. Abia atunci vor realiza suficient de multi faptul ca socialismul nu este defapt o alternativa, ci doar o fundatura care are la capatul sau doar saracia, nu doar in plan material, ci mai ales in plan moral.

    In urma cu mai bine de 20 de ani esecul comunismului a fost demonstrat si empiric, prin puterea faptelor istorice – chiar daca teoreticienii demonstrasera asta cu mult inainte! Din pacate demonstratia a “costat” zeci de milioane de morti. Cu toate astea exista suficienti indivizi care resping atat faptele istorice, dar si teoriile care le explica atat de bine si insista in continuare pe faptul ca “ideile bune au fost aplicate prost”. Oare cat de grav va trebui sa fie esecul socialismului “soft” pentru ca oamenii sa inteleaga ca nici acesta, nici comunismul nu se bazeaza pe idei valide, deci nu pot functiona cu adevarat? Problema este ca in acest caz astfel de idei sunt aproape la fel de adanc precum cele religioase. Socialismul in general, comunismul in particular, ajung intr-adevar sa se manifeste similar cu niste miscari religioase dupa ce nivelul de indoctrinare a indivizilor ajunge la un punct critic. Astfel de concepte dau la o parte “opiumul popoarelor” doar pentru a i se substitui, iar socialismul poate fi numit ,parafrazandu-l pe Marx, “metadona popoarelor”. Indocrinarea quasi-religioasa e vizibila nu doar la nivelul unor state cu comunism dur, cum ar fi URSS sau Korea de Nord, dar, mai discret, si in state “democratice” europene. Idei precum “egalitatea de sanse”, “asistenta sociala”, sau “servicii publice” sunt la fel de adanc inradacinate aici precum Juche in tara dinastiei Kim. De aceea, acceptarea sincera a ideilor liberale, posibila doar prin lepadarea celor socialiste (in ciuda discurusului politic “liberal” acestea sunt evident incompatibile!), este la fel de dificila pentru cel indoctrinat cum este penru un dependent renuntarea la drog.

    In practica, o ordine sociala naturala, sau una cat mai apropiata de aceasta nu va putea aparea decat in momentul cand celor care accepta ideile liberale prin intermediul analizei rationale, individuale, li se va alatura o masa critica de indivizi suficienti de deziluzionati de socialism incat sa il respinga pur si simplu din considerente empirice, pe baza propriei experiente negative. Acestia vor fi mai susceptibili sa accepte ideile liberale, mai mult din lipsa de alternativa, decat din convingeri inradacinate in analiza rationala, pe care putini sunt de altfel dornici sa o experimenteze, in principal din comoditate. Practic, aceasta comoditate, ca sa nu o numesc lene intelectuala, este speculata de socialism, sau de orice alta miscare care se bazeaza pe indoctrinarea adeptilor. Mai mult, comoditatea este speculata la maxim, prin oferirea “pe tava” a unor concepte gata “digerate” de pseudo-intelectualii din avarganda miscarii. In acelasi timp, cei care “deviaza”, cautand si gasind ei insisi raspunsuri, care, in mod evident nu se potrivesc cu dogma oficiala sunt, in functie de gradul de extremism al miscarii, expusi oprobiului public, ostracizati, intemnitati sau chiar ucisi. Agresivitatea cu care isi apara socialistii de frunte ideile este inca o dovada ca ei insisi sunt probabil constienti de falsitatea acestora. Daca pe vremea comunismului cenzura si amenintarea GULAG-ului reprezentau principalele mijloace de lupta impotriva disidentei, socialismul democratic, mai elegant, foloseste “corectitudinea politica” sau legile impotriva “defaimarii si discriminarii”. Cei care propaga ideile liberale trebuie sa evite astfel de “capcane etice” si sa se abtina atat de la a oferi de-a gata solutii celor care ar putea sa le accepte, cat si de la excluderea din start a celor care nu inteleg inca suficient de bine anumite idei.

    Alex Nicolin · 22 decembrie 2010, 06:40 · #

  9. Vă mulţumesc pentru răspuns şi rectificări, domnule Smirna.

    Petronius · 22 decembrie 2010, 12:48 · #

  10. Calculele prezentate in articol mi se par cam optimiste, totusi randamente reale (ajustate cu inflatia) de 5%/an sunt destul de mari comparativ cu cele intalnite in practica. De exemplu, pe termen lung, randamentul mediat actiunilor tranzactionate pe pietele de capital, este in medie doar 2-3%/an sau chiar mai putin. Bineinteles, chiar si un randament real de 1-1.5% pe an din punctul de vedere al deponentului la un fond de pesnii ar fi suficient pentru a-i asigura batraneti linistite. Iata si doua exemple practice:

    Am facut o modelare matematica simpla a pensiei, constituita la fel ca un depozit bancar cu acumulare. Pentru simplificarea calculului prin eliminarea inflatiei am considerat toate valorile ajustate cu inflatia:

    Scenariul 1:

    1.Venitul angajatului creste liniar, timp de 40 ani (480 luni) de ani de la 1,000 la 2,000 de unitati;
    2.Angajatul depune lunar in cont o suma echivalenta cu 30% din venitul sau;
    3.Dobanda reala pentru acest depozit este 1.2%/an (~0.1%/luna).

    Folosind aceste date de pornire, rezulta ca, la sfarsitul perioadei de cotizare, suma acumulata este ~270,000 unitati (~135 venituri lunare).

    4.Pensionarul incaseaza lunar o suma echivalenta cu 70% din ultimul venit adica 1,400 unitati, pana la epuizarea fondului. Astfel, pensionarul dispune chiar de acelasi venit ca cel disponibil din ultimul salariu.

    Dupa un calcul simplu, rezulta ca suma se va epuiza dupa 216 luni (18 ani), in conditiile in care pensia ramane 1,400 unitati, iar dobanda se aplica in continuare sumei ramase dupa fiecare retragere.

    Concret, un salariat care cotizeaza pentru pensie de la 23 pana la 63 de ani, va beneficia de aceasta pana la varsta de 81 de ani.

    Scenariul 2:

    1. Venitul angajatului creste liniar, pentru primii 15 ani, de la 1,000 la 1,500 de unitati, apoi pentru urmatorii 30 de ani, de la 1,500 la 2,000 de unitati. Perioada totala de cotizatie este de aceasta data 45 ani (540 luni).
    Conditiile (2) si (3) raman neschimbate;

    La sfrasitul perioadei de cotizatie, suma acumulata este de aceasta data ~330,000 (~165 venituri lunare).

    4. Daca pensia este tot 1,400 unitati, suma acumulata va ajunge pentru 264 luni (22 ani)

    De exemplu, un salariat care cotizeaza de la 22 pana la 67 de ani va primi pensie pana la 89 de ani.

    Analizand aceste doua exemple simple, rezulta ca sistemul pensiilor de stat nu este altceva decat un jaf organizat asupra oamenilor productivi, un joc piramidal cu participare obligatorie!

    Alex Nicolin · 23 decembrie 2010, 14:07 · #

  11. Ce-i aia justitie “privata” ? Se deosebeste cumva de faida ori vendeta?!

    Ghita Bizonu' · 3 ianuarie 2011, 07:07 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)