Statul supranaţional : o soluţie la falimentul statelor Uniunii Europene?

Gheorghe Sava · 06 decembrie 2010

De-abia s-a încheiat Summitul European la care Germania a obţinut acordul celorlalte state membre privind crearea unui mecanism permanent de soluţionare a crizelor în zona euro şi iată că miniştrii europeni au agreat un nou pachet de „salvare”. De data aceasta a fost rândul Irlandei, la nici şase luni de la bailoutul Greciei din mai. Pachetele financiare ce provin atât de la UE cât şi de la FMI depăşesc în ambele cazuri 40% din PIB, eclipsând bailouturile avansate până nu de mult de către FMI ţărilor emergente. Cu toate acestea, bailoutul Irlandei nu a reuşit să calmeze investitorii, care au continuat să vândă atât titlurile de stat irlandeze cât şi cele portugheze, spaniole sau chiar italieneşti, acestea atingând niveluri record de la introducerea euro.

Dar ce se întâmplă de fapt ? Cum a putut criza să pună pe butuci atât de rapid economiile periferiei zonei euro ? Sunt acestea victima inocentă a speculaţiilor de pe pieţele financiare aşa cum susţin sus şi tare politicienii din ţările respective sau problemele economice cu care se confruntă sunt mult mai profunde? Şi mai important : pe cine anume „salvează” aceste pachete financiare şi reprezintă ele cu adevărat soluţia ieşirii din criza datoriilor publice? Este oare adevărat că ţările Uniunii Europene ar putea să supravieţuiască crizei şi provocărilor economice globale doar introducând o uniune fiscală sau transformându-se într-un stat supranaţional, aşa cum susţin „centralizatorii” de la Bruxelles?

Problemele economice ale Europei au cauze profunde…

Necazurile zonei euro se accelerează pe zi ce trece, iar pieţele financiare par să doboare statele membre ca pe popice. Se vorbeşte despre dublarea fondului pachetelor de salvare, care probabil ar mări expunerea şi vulnerabilitatea următoarelor verigi slabe, mai ales dacă Spania va primi şi ea un împrumut. Pentru mulţi, totul pare un „atac” concertat al speculatorilor despre care nimeni nu ştie când şi cum se va sfârşi. Dat fiind rolul principal pe care-l ocupă politicul şi grupurile de interese acolite, în special cele financiar-bancare în acest joc netransparent, nu excludem faptul ca multe dintre aceste acţiuni să nu mai aibă nimic de a face cu „reacţiile” investitorilor pe o piaţa liberă. Cu toate acestea, un lucru este clar : problemele zonei euro nu au apărut peste noapte. Criza doar a scos la lumină prăpastia dintre planurile economice triumfaliste ale birocraţiei de la Bruxelles şi realitatea unor economii europene sclerotice şi supraîndatorate. Problemele structurale ale economiilor europene au fost exacerbate de introducerea monedei unice şi a politicii monetare comune care a „păcătuit” printr-un exces de laxitate în anii dinaintea crizei.

In urma cu zece ani, Uniunea Europeană işi propunea prin „Agenda de la Lisabona” să devină cea mai competitivă economie din lume. Astăzi Van Rompuy, Preşedintele UE, afirmă că uniunea se luptă pentru a supravieţui ca urmare a şocurilor crizei datoriilor publice. Noua strategie de dezvoltare economică „Europa 2020” nu este doar la fel de nerealistă ca predecesoarea ei, dar merge şi mai departe : UE nu are nevoie de orice fel de creştere economică, ci doar de una „inteligentă”, „durabilă” şi „inclusivă”. De parcă o creştere economică „stupidă” de vreo 5% pe an ar deranja pe cineva… Bineînţeles că, în viziunea Bruxellului, această creştere miraculoasă s-ar putea atinge doar prin stabilirea unor ţinte socio-economice care trimit cu gândul la planurile cincinale de tristă amintire. Din păcate, tot nu s-a înţeles faptul că politicile intervenţioniste nu au reuşit nicăieri să producă prosperitate, iar aceste sloganuri nu mai păcălesc pe nimeni de mult. De ce ? Pentru că realitatea economică este foarte departe de ceea ce visează vârfurile birocraţiei de la Bruxelles.

…care reflectă intervenţia exagerată a statului în economie…

O creştere economică anemică, o rată redusă de ocupare a forţei de muncă şi un nivel ridicat al şomajului, precum şi incapacitatea ţinerii sub control a finanţelor publice şi fuga capitalului către alte destinaţii mai „ospitaliere” au fost principalele caracteristici ale economiilor europene chiar şi în anii de boom artificial dinaintea crizei. Acest declin economic este consecinţa naturală a problemei structurale grave cu care se confruntă Europa: intervenţia exagerată a statului în economie. Aceasta se manifestă atât prin dimensiunile gargantuaneşti ale statului asistenţial, cât şi prin volumul considerabil de reglementări care sufocă libertatea economică şi spiritul antreprenorial, protejând totodată grupurile de interese privilegiate. Un sistem de impozitare împovărător, o piaţă a muncii disfuncţională (handicapată de puterea sindicatelor şi de ajutoarele de somaj/sociale extrem de generoase), precum şi numeroasele sectoare economice aflate fie în proprietatea statului, fie subvenţionate masiv de către acesta (energie, transport, educaţie, agricultură etc) nu fac decât să încurajeze nemunca şi corupţia, distorsionând în acelaşi timp alocarea eficientă a resurselor în economie. Desigur că situaţia nu este la fel de dramatică peste tot. Există ceva mai multă libertate economică în unele economii europene, în principal în noile state membre, dar şi acestea suferă de un dezavantaj comparativ faţa de multe alte state emergente concurente, iar treptat-treptat converg şi ele spre „mainstreamul” socialist.

…efectele boomului creat în mod artificial de către BCE şi moneda unică…

Situaţia s-a deteriorat şi mai mult odată cu introducerea monedei euro şi a politicii monetare expansioniste din ultimii ani, care au generat criza economică de astăzi şi au accentuat dezechilibrele economice dintre statele membre. Teoria austriacă a ciclului economic explică modul în care băncile centrale şi sistemul bancar bazat pe rezervă fractionară pot reduce rata dobânzii sub nivelul corespunzator preferinţei de timp şi economisirilor reale din economie. Se favorizează astfel o investire excesivă şi nesustenabilă în proiecte pe termen lung şi cu intensitate mare de capital. Dacă întreprinzătorii nu îşi dau seama că acest proces nu este decât o stimulare artificială a economiei sau acţionează în mod deliberat ca urmare a hazardului moral, se vor angaja într-un boom generator de erori investiţionale. Deoarece noua structură de producţie nu poate fi susţinută fără o ajustare corespunzătoare a consumului, nu toate investiţiile vor putea fi finalizate în mod profitabil, iar boomul va fi urmat de corecţia pieţei manifestată prin crah.

În Europa, integrarea economică şi financiară a făcut ca expansiunea generalizată a creditului bancar în anii de boom 2002-2006 să fie direcţionată în principal către anumite ţări şi sectoare economice. Aceste păreau să ofere o rentabilitate superioară, iar astăzi sunt cele mai afectate de criză. Având o populaţie dispusă către consum, politici fiscale relaxate, care au „umflat” în mod iluzoriu veniturile şi un potenţial mai ridicat de creştere economică, ţările din periferia zonei euro şi noile state membre au devenit ţintele predilecte ale fluxurilor financiare de pe continent. Aparenta dispariţie a riscului de curs de schimb odată cu introducerea euro a contribuit şi ea la scăderea în termeni reali a costului creditării. Treptat, evoluţia divergentă dintre centrul şi periferia zonei euro în ceea ce priveşte contul curent, creditarea şi costul forţei de muncă a atins niveluri caracteristice ţărilor emergente, arâtand clar apariţia unui boom artificial în periferie. Clusterul de erori antreprenoriale, care în mod normal nu ar fi avut loc pe o piaţă liberă, nu s-a limitat doar la bulele imobiliare din ţări precum Irlanda, Spania, Marea Britanie şi ţările Baltice, ci a afectat şi industriile bunurilor de capital şi de consum din centrul Europei. Un exemplu elocvent este capacitatea supra-dimensionată a industriei auto din Franţa, Italia sau Germania. De asemenea, expunerea sistemelor bancare naţionale faţă de celelalte economii europene s-a multiplicat, factor care astăzi cântăreşte greu în balanţa distribuirii pierderilor financiare între statele membre.

…şi răspunsul eronat la criză.

Declanşarea crizei împrumuturilor sub-prime din SUA şi corecţia din economia reală au avut loc la scurt timp după ce Fed-ul şi BCE-ul au ridicat din nou dobânzile datorită presiunilor inflaţioniste. Din păcate, răspunsul politicenilor europeni la criză a urmat logica defectuoasă a politicilor keynesiste trasate de către Statele Unite şi FMI, încercând menţinerea consumului la nivelurile aberante din perioada boomului. Ca urmare, BCE a redus din noua rata dobânzii la un nivel minim şi a oferit băncilor lichiditate nelimitată. Mai mult, atunci când s-a declanşat criza datoriilor suverane, a început să cumpere şi titluri de stat ale ţărilor din periferia zonei euro. La rândul lor, majoritatea ţărilor UE s-au avântat să „stimuleze” economia prin creşterea cheltuielilor publice şi injectarea de capital în băncile cu probleme. Efectul fiscal combinat s-a dovedit dezastruos, nivelul datoriei publice crescând spectaculos în numai trei ani (2007-2010) în unele ţări precum Irlanda (cu circa 75% din PIB !!!), Marea Britanie si Grecia (cu circa 40% din PIB), Spania (aproape 30% din PIB) etc. Este normal ca în urma acestui exces fiscal, costurile împrumuturilor pentru ţări ca Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania să crească exponenţial, în paralel cu riscul acestora de a intra în incapacitate de plată. Nu este surprinzător nici faptul că investitorii încep să-şi manifeste îngrijorarea şi faţă de situaţia bugetară a unor ţări precum Italia, Belgia sau chiar Franţa. Datoriile publice mai mari decât PIB-ul, deficitele bugetare structurale înregistrate timp de decenii bune şi rezistenţa societaţii la încercările de reformă fiscală şi economică, ridică semne de întrebare evidente cu privire la sustenabilitatea fiscală a acestor economii. Pe măsură ce aceste ţări vor garanta pachete de salvare tot mai mari, vor deveni la randul lor clienţii propriilor mecanisme de salvare.

Puţini economişti de bun simţ ar mai crede astăzi că răspunsul la criză a fost cel corect. Nu are nici un rost să stimulezi consumul public şi privat atunci când economia s-a angajat în nişte proiecte investiţionale care nu pot fi duse la bun sfârşit cu resursele de capital existente şi care nu corespund unei structuri a cererii nestimulată artificial. Mai mult, odată ce stimulentul monetar şi fiscal este oprit, economia va cădea din nou în acelaşi tip de recesiune generată de necesitatea acordării structurii de producţie la modificările structurii consumului. În acest sens, exemplul celor două decenii „pierdute” de către Japonia după crahul imobiliar de la începutul anilor ’90, în ciuda sau mai bine spus tocmai din cauza uriaşului stimulent monetar şi fiscal keynesist încercat, este edificator. Marea recesiune din SUA oferă un exemplu similar. Politicile de stimulare ale preşedinţilor Hoover şi mai ales Roosevelt doar au adâncit şi prelungit criza, în timp ce politica curajoasă de deflaţie şi austeritate a preşedintelui Harding a pus economia pe picioare foarte rapid dupa criza din 1921.

Rămâne întrebarea: de ce au ales politicienii europeni această opţiune fără şanse de succes ? Un răspuns ar fi legat de înclinaţiile populiste şi viziunea pe termen scurt a guvernanţilor, care au încercat să evite sau măcar să amâne problemele economice şi sociale. Desigur că această amănare nu este sine-die şi există riscul ca alegătorii să identifice în mod corect responsabilii pentru costul mai ridicat ce trebuie plătit în viitor. Un alt răspuns mai plauzibil şi care nu-l exclude pe primul vizează protejarea intereselor private din sistemul financiar-bancar şi din celelalte industrii clientelare politic, care şi-au văzut dintr-o dată afacerile puse în pericol. Un lucru foarte important: deşi nu rezolvă criza, stimulentul monetar-fiscal redistribuie efectele acesteia, transferând pierderile unui segment limitat al populaţiei către masa largă de contribuabili. Un al treilea răspuns se referă la interesele de centralizare ale politicienilor de la Bruxelles, care au văzut în criză oportunitatea extinderii competenţelor lor şi a politicilor de redistribuire de la nivel naţional la nivel european. Nu de mult, van Rompuy declara la Berlin că epoca statelor suverane naţionale a luat sfârşit, deoarece acestea nu pot să supravieţuiască globalizării pe cont propriu.

În ceea ce priveşte protejarea intereselor private, exemplele sunt nenumărate. În afara injecţiilor de capital directe şi garantarea pasivelor băncilor de către state există şi alte mecanisme indirecte de recapitalizare a băncilor. Noua politică de acces nelimitat la lichiditaţile băncii centrale permite investirea acestora în titlurile de stat emise pentru a acoperi uriaşele deficite bugetare. Diferenţa de dobandă este substanţiala (mai ales dacă ne gândim la prima de risc aferentă periferiei zonei euro) şi intră direct în buzunarul bancherilor, fiind platită bineinţeles tot de către contribuabil. Tot băncile beneficiază şi de cheltuielile bugetare umflate artificial prin stimulentul fiscal care se scurg către datornicii acestora, permiţându-le să-şi achite la timp ratele la împrumuturi. Este interesant şi faptul că majoritatea injecţiilor de capital în bănci au avut loc contra unor acţiuni preferenţiale, astfel încât dreptul de vot al acţionarilor privaţi existenţi să nu fie diminuat prin ajutorul primit de la stat. În acelaşi fel, cheltuielile pentru lucrări publice au mai dat o gură de oxigen firmelor de construcţii şi dezvoltatorilor imobiliari, iar programele „rabla” au menţinut industria auto pe picioare. Acest efect de redistribuire poate oferi şi o explicaţie cu privire la rostul şi natura pachetelor de salvare europene. Mai mult, cei care pot avea informaţii confidenţiale sau chiar influenţa deciziile privind pachetele de salvare, pot profita substanţial prin manipularea pieţelor financiare.

Pachetele de salvare nu „salvează” decât anumite interese private…

Argumentul oficial pentru introducerea acestor pachete şi mecanisme de salvare agreate pentru ţările din zona euro a fost „salvarea” monedei unice. Acesta poate fi un argument politic, dar în nici un caz unul economic. Dacă cele câteva ţări „periferice” amintite mai sus sunt nevoite să-şi restructureze datoria publica şi eventual să părăsească zona euro pentru un anumit timp, aceasta nu înseamnă că zona euro se va destrăma. De asemenea, argumentul că aceste măsuri vor împiedica răspândirea crizei datoriilor suverane s-a dovedit fals, după Grecia urmând la rând şi alte „victime”. În schimb, riscul de hazard moral s-a adeverit: atunci când Cancelarul Merkel a cerut participarea creditorilor la pierderi prin introducerea unui mecanism permanent de soluţionare a crizelor, costul împrumuturilor de stat irlandeze şi portugheze a crescut vertiginos. Pachetele de salvare ridică şi alte semne de întrebare. În primul rând, de ce au fost de acord politicienii germani să contribuie la pachetul de salvare a Greciei, împotriva preferinţei electoratului? Mai mult, ce interes ar putea avea Germania să impună un mecanism permanent de soluţionare a crizelor în zona euro care să fie înscris în tratatele europene?

…în Germania, de exemplu…

Germania a redevenit „motorul economic” al UE şi încă dispune de o situaţie fiscală relativ stabilă, ceea ce i-ar permite să menţină pe linia de plutire alte state mai mici cu probleme bugetare. Binenţeles că majoritatea populaţiei nu agrează aceste transferuri fiscale internaţionale (a se vedea reacţia la bailoutul Greciei), iar prin tratatele europene (art. 25 din Tratatul de la Lisabona, clauza „no bailout”), ţările membre nu sunt răspunzătoare pentru datoriile celorlalte state. Cu toate acestea, politicienii germani au fost de acord atât să acorde un împrumut bilateral Greciei, cât şi să instituie un mecanism temporar de finanţare la nivel comunitar. Ambele acţiuni au pus la bătaie portofelul contribuabilului german şi au mărit hazardul moral. Aceasta a condus pe unii analişti, printre care şi fostul preşedinte al Bundesbank, Karl Otto Pöhl, să afirme că în Germania sau Franţa singurii beneficiari ai pachetelor de salvare au fost de fapt băncile. Într-adevăr, expunerea băncilor germane faţă de Grecia, dar mai ales faţă de Irlanda, pare să fi „convins” guvernul federal că este poate mai ieftin şi mai puţin nepopular să realizeze un bailout mascat al băncilor, la care să participe în mod substanţial şi contribuabilii din ţările împrumutate.

Mai mult, prin înscrierea unui mecanism permanent de bailout în tratatele europene, politicienii germani instituţionalizează de fapt acest hazard moral. Argumentul acestora privind necesitatea asigurării unui minim de contribuţie din partea creditorilor pentru a proteja contribuabilul nu prea ţine, dacă ne găndim că : 1) tocmai ei au fost aceia care au instituit precedentul bailouturilor naţionale şi hazardul moral aferent (de la prima abdicare de la principiul „no bailout” s-a ajuns foarte rapid la ideea permanentizării bailoutului şi a dublării fondului initial de 750 mld euro); 2) dacă în condiţii de „no bailout” contribuţia creditorilor (în majoritate bănci) a fost zero, ce şanse sunt ca aceştia să fie convinşi să participe în mod semnificativ la pierderi atunci când va exista un mecanism şi un fond special de salvare ? Ataşarea unei „clauze colective de acţiune” obligaţiunilor de stat, deşi ar simplifica oarecum din punct de vedere tehnic restructurarea datoriei, nu rezolvă problema lipsei de voinţă politică. Şi situaţia juridică curentă ar fi permis restructurarea datoriilor publice, dar nu s-a dorit acest lucru. Cu siguranţă că şi în viitor se vor găsi explicaţii de ce o restructurare a datoriei publice nu ar fi posibilă; 3) înscrierea în tratatele europene a trecerii de la împrumuturi bilaterale la un mecanism comunitar îi leagă de mâini şi de picioare în viitor, când poate altă clasă politică ar fi reuşit să ţină piept presiunilor bancilor şi „partenerilor” europeni. Hazardul moral permanentizat în acest fel poate avea un efect devastator. Ce situaţie mai favorabilă poate fi imaginată pentru politicienii populişti din majoritatea ţărilor UE? Aceştia vor avea interesul să mărească cheltuielile publice şi să ascundă deficitele bugetare (experienţa Greciei ne demonstrează că nu ar fi chiar aşa de greu) pentru că atunci când situaţia devine nesustenabilă, ţările mai bogate şi mai disciplinate plătesc oalele sparte! Cum nici contribuabilii şi nici politicienii din acestea din urmă nu sunt chiar proşti, prevedem că în final nu vor mai rămâne ţări bogate şi disciplinate în UE…

O explicaţie plauzibilă privind comportamentul politicienilor germani ne oferă Hülsmann prin teorema generalizată a progresiei unificării politice. Băncile comerciale care funcţionează pe bază de rezervă fracţionară sunt în mod intrinsec falimentare şi au creat instituţia băncii centrale drept sprijin. În acelaşi fel, statele falimentare au interesul să-şi pună în comun resursele pentru a supravieţui mai mult. Chiar dacă nu sunt încă falimentare ca Grecia, Germania şi celelalte câteva state mai stabile – Austria, Suedia, Finlanda, Franţa etc - se îndreaptă spre un deznodământ asemănător. Suferind de aceeaşi meteahnă : datorii publice mari şi în creştere, în condiţiile unui stat asistenţial ineficient, nu au nici ele vreun interes ca falimentul unor guverne mai mici să producă tulburări pe pieţele financiare care să le pericliteze propria stabilitate. În afara acestei măsuri de autoapărare, statele împrumutătoare urmăresc şi interesul extinderii puterii dincolo de graniţele naţionale pentru eliminarea concurenţei politice externe. Hülsmann dă ca exemplu renunţarea de către Germania la marcă, în schimbul căreia a primit favoruri politice legate de adoptarea de către UE a unor standarde sociale, tehnice şi de mediu care favorizau în mod evident industriaşii germani. În criza actuală, exemplul concret îl reprezintă solicitările Franţei şi Germaniei ca prin măsurile ataşate pachetului de salvare Irlanda să mărească impozitul pe profit.

Dacă, însă, guvernanţii germani au fost într-adevăr convinşi de către propriile banci, că ar fi mai avantajos să dea nişte credite cu dobândă subvenţionată ţărilor cu probleme, decât să acopere potenţialele pierderi ce ar rezulta din expunerea lor faţă de „periferie”, atunci au fost fie corupţi, fie naivi. Şi aceasta deoarece, în primul rând, guvernul german nu  ”preia” doar expunerea propriilor bănci, ci în unele cazuri şi alte datorii ce rezultă din supra-consumul statelor respective. În al doilea rând, nu este sigur că împrumuturile garantate de către statul german vor fi returnate vreodată. De fapt, pieţele semnalează tocmai probabilitatea ridicată de insolvenţă atât în cazul Greciei cât şi al Irlandei prin dobânzile foarte mari solicitate chiar şi după bailout.

…dar şi în ţările „beneficiare”.

Dar, ce interes au ţările periferiei zonei euro să apeleze la pachetele de salvare ? Ca şi în cazul ţărilor împrumutătoare, trebuie să privim diferenţiat interesele contribuabililor de cele ale politicienilor şi grupurilor de interese conexe, în special băncile. În final, contribuabilii vor trebui să achite împrumuturile ce servesc în principal continuării unor politici fiscale expansioniste, ale căror beneficiari sunt fie firmele „căpuşă” dependente de cheltuielile publice, fie băncile, fie politicienii la putere care îşi asigură voturile funcţionarilor publici şi ale categoriilor asistate social. În cazul Irlandei, datoria băncilor către creditorii lor interni si externi pe care guvernul s-a angajat să o acopere este uriaşă relativ la capacitatea economiei de a o rambursa. Mulţi analişti vorbesc despre „o întreagă generaţie sacrificată”. Bineînţeles că este un mit faptul că aceste programe ar stimula consolidarea fiscală sau structura productivă a economiei. Un exemplu concludent este cazul României, în care deficitul bugetar a crescut de la 5,7% din PIB în 2008 la 8,6% din PIB în 2009 (primul an de program), în timp ce pentru 2010 chiar şi o uşoară reducere a deficitului la 7-8% din PIB rămâne incertă. Este greu de crezut că guvernul ar fi fost în măsură să găsească pe piaţă resursele financiare pentru o astfel de expansiune bugetară, iar dobânzile ridicate ar fi subminat popularitatea sa. Unii analişti critică tocmai faptul că aceste pachete tratează drept o problemă de lichiditate situaţia unor ţări care ar fi de fapt în stare de insolvenţă. În acest caz, abordarea problemei ar trebui să pornească de la restructurarea datoriei către niveluri sustenabile, în loc să se continue politica de facilitare a unor deficite bugetare excesive prin împrumuturi nechibzuite.

Cum rămâne cu „salvarea” Europei prin centralizare?

După cum am arătat, aşa zisele „pachete de salvare” nu asigură decât perpetuarea sistemului politic şi financiar ineficient şi corupt, care a generat criza economică. În esenţă, ele nu constituie decât un mecanism pan-european de salvare a băncilor pe banii contribuabilului, mărind şi mai mult hazardul moral de pe pieţele financiare şi riscul unor crize viitoare. În plus, această abordare politicianistă pan-europeană a salvării grupurilor financiar-bancare erodează independenţa bugetară şi fiscală a statelor membre. În Statele Unite salvarea bancilor s-a realizat in mod direct atăt de către buget căt şi prin cumpărarea de către Fed a creditelor bancare neperformante. BCE-ul a rămas mai restrictivă în politica sa de acordare de lichidităţi contra unor garanţii dubioase, iar acum împinge statele membre spre bailouturile care-i vor „curăţa” bilanţul. Asistăm de fapt, în paralel cu salvarea băncilor, la introducerea pe „uşa din dos” a unei uniuni monetare bazată pe transferuri fiscale. În viziunea unor analişti, acest lucru ar asigura stabilitatea zonei euro. Într-adevăr, s-ar putea ca zona euro să devină mai stabilă, dar aceasta nu înseamnă că ar deveni mai prosperă. Dimpotrivă! Acest pas nu reprezintă decât extinderea politicilor de redistribuire de la nivel naţional la nivel european, cu întregul lor cortegiu de efecte perverse prin care se stimulează nemunca şi consumul nesustenabil. Statul asistenţial este de fapt problema principală cu care se confruntă Europa astăzi, iar politicienii europeni mizează tocmai pe extinderea sa la nivel inter-statal ca soluţie a ieşirii din criza actuală. Ne temem că, în final, tot tiparniţa BCE-ului va trebui să acopere viitoarele „găuri” fiscale create de aceste politici iresponsabile. Drept dovadă, creşterea dobânzilor la titlurile de stat periferice s-a mai calmat doar după ce Trichet a promis că ECB-ul va extinde semnificativ programul de cumpărare directă de titluri de stat, dacă va fi necesar.

Din păcate, aşa cum am văzut deja, instituţionalizarea şi internaţionalizarea hazardului moral, precum şi unificarea politică reprezintă doar soluţii temporare, de supravieţuire. Pe termen lung acestea vor produce în principal efecte economice negative: eliminarea concurenţei politice şi economice dintre guverne şi diferitele medii de afaceri naţionale, crearea unui sistem pan-naţional de jecmănire a contribuabiliului şi mărirea birocraţiei şi reglementării. Libertatea economică şi prosperitatea în Europa vor avea şi mai mult de suferit. Distribuţia pierderilor din sistemul financiar nu ar trebui să fie subiect de ceartă între politicenii europeni. Aceasta ar trebui să rezulte din contracte legale, stabilite pe baza regulilor pieţei. Este adevărat că sistemul bancar modern nu funcţionează conform regulilor pieţei libere. Rezerva fracţionară pe care acesta este construit nu respectă dreptul de proprietate, ceea ce face ca sistemul să fie în mod inerent instabil şi falimentar. De asemenea, guvernele s-au dovedit incapabile să administreze moneda, generând aceste crize recurente. Pentru a avea stabilitate şi creştere economică sustenabilă este necesară în primul rănd respectarea drepturilor de proprietate, ceea ce ar presupune o reformă temeinică a sistemului monetar-financiar modern, aşa cum susţin reprezentanţii şcolii austriece.

Doar o asemenea abordare poate reprezenta o soluţie la problemele economic şi politice ale Europei şi nu statul supranaţional la care visează van Rompuy. Acesta ar îngrădi şi mai mult libertatea economică, restrângând in acelaşi timp controlul asupra guvernanţilor. Nu este exclus ca planurile sale să reuşească. Observăm deja jocul „dublu” al instituţiilor comunitare care urmăresc de la începutul crizei slăbirea statelor membre prin îndemnul la stimulare fiscală iresponsabilă, întărirea mecanismelor centrale de supraveghere bugetară şi bancară, solicitările de mărire a bugetului comunitar şi de introducere a unor taxe la nivel european şi, mai ales, introducerea şi permanentizarea mecanismelor de bailout. Se pune întrebarea, cât timp ar putea rezista un astfel de stat supranaţional? Toate imperiile din istorie au avut o perioadă de avânt economic şi politic, după care s-au prăbuşit sub greutatea propriilor structuri ineficiente şi a grupurilor de interese parazite. Uniunea Europeană încearcă să devină un imperiu tocmai acum când se află deja într-o perioadă de declin evident. Pare tardiv şi nu poate inlocui reformele care ar revigora economia şi dinamismul european. Această încercare politică nefericită nu este doar contrară voinţei europenilor, dar şi interesului acestora de a beneficia de libertatea acţiunii umane în folosul propriu şi al aproapelui.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Încovoiat de povara cheltuielilor cu protecţia socială, înecat de birocraţie, şi cu o piaţă a muncii inflexibilă, modelul de dezvoltare economică şi socială pe care Uniunea Europeană îl impune statelor membre îşi arată limitele

    balaurentiu.wordpres…

    Laurentiu · 22 aprilie 2011, 06:04 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)