Acest articol este un act de cultură şi rog să fie taxat ca atare

Octavian-Dragomir Jora · 22 octombrie 2010

Şi înainte, şi după – 1989, la noi, zic, dar „axa timpului şi locurilor” este ticsită de înainte şi după – condiţia intelectuală a fost una aparte. Intelectualii, par excellence, nu pot fi decât ori răzvrătiţi, ori complici ai timpului şi spaţiilor lor. Intelectualii, qua intelectuali, nu pot fi simpli tehnologi care execută neproblematic seturi de operaţii cu substanţiere fizică.

Modelând imaterialul ideilor, ei capătă privilegiul de a se apropia cel mai mult de infrastructura epocilor. Într-un intelectual nu poţi descărca plumbii propagandei şi ai minciunii. Poţi să-l torturezi, să-l umileşti şi să-l ucizi, dar nu-l poţi în/con/vinge „în interior”. El ştie diferenţa dintre adevăr şi antonimele sale (falsul, minciuna). Unui intelectual îi poţi zdrobi interfaţa cu lumea, îl poţi rupe de ea, ca apoi să-i oferi unica soluţie de recăpătare măcar a unei părţi din ea, vătămată în fond, dar încă tentantă în forme. Da. Îl poţi „face” să devină voluptos mitralior de minciună spre un „exterior” nedotat cu armură. Ca intelectual, el ştie, însă, că, cu fiecare plumb tras în gândurile şi ideile semenilor săi, câştigă războiul stăpânilor săi, doar ca să îl piardă pe-al lui. Ca om, „doar”.

Intelectualii operează cu dialectica adevăr sincer / minciună complice, indiferent de încărcătura vremurilor. 1989-urile sunt doar un pretext de nuanţare. Administratorii democraţiilor sunt la fel de atenţi când vine vorba de comunitatea intelectualilor – ei înşişi… intelectuali – ca şi despoţii. Administratorii democraţiilor au uneltele lor de a capta benevolenţa creierelor (creiere necesare „bunei înţelegeri” de către societate a operei conducătoare). Căci intelectualii sunt buni pentru democraţii pentru că sunt neoproletarii din fabricile de legitimitate publică, administrate public. Aceste fabrici nu se privatizează, că sunt „strategice”. Administratorii democraţiei nu fac uz de forţă, nu ameninţă. Ei stimulează. Sau dacă ameninţă, ameninţă cu suprimarea stimulentelor. Intelectualii, ce trăiesc „un eşec perpetuu al pieţei” sub aspectul cererii private pentru operele lor – cărţile „bune” sau muzicile „bune” nu se consumă cum se consumă micii sau berea –, optează raţional pentru „fabrică”. Salariul lor? O stipendie, o scutire, un grant, o plevuşcă. Consemnul este că dacă nu produc idei „utile”, măcar să tacă „estetic”.

Dar ce mi-a căşunat oare pe distinsa condiţie de intelectual, acum când nu se mai poartă nici ciocan, nici seceră, nici piatră cubică în smalţ dentar, cu care să fugăreşti creierele libere prin istorie? Mi-a căşunat pe ipocrizia idilică a unora dintre ei, care după ce au cerut libertate de expresie şi bani de la stăpânire ca să NU şi-o exercite până la capăt, observă sideraţi că, din freamătul „reformist” fiscal al nehotărâţilor de la guvernare, ies rău. Suprimarea aranjamentului „drepturi de autor”, prin care breasla culturală era stimulată să creeze… linişte socială, este pentru cel puţin 100 de semnături (ilustre în registrul culturii oficiale) supremă infamie. Dar zic, nu e infam că plătim reflex bătaia de joc a politicii, nu e infam că taxele nu pot cădea pentru că există privilegii ce nu se cade a fi radiate, nu e infam că birocraţia triază anapoda pe cei productivi de paraziţi. E infamă suprimarea privilegiului deghizat în „creaţia artistică vitală naţiunii”. Cuvântă „cei 100”: „Talentul, harul şi travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de Bunul Dumnezeu”.

Dar oare, strungarul şi tractoristul nu se încadrează în definiţie? Ei nu sunt „aşa de superiori”? Demnitatea scrisului, compusului, pictatului, jucatului pe scenă sau regizatului este lezată doar atunci când nu mai plouă cu privilegii? A nu se înţelege că sporirea taxelor pentru oamenii de cultură întru echitate fiscală e un lucru de lauda guvernării. Echitatea în batjocură nu reprezintă o consolare decât pentru demenţi. Problema sunt taxele mari plătite de ceilalţi! Cei care muncesc să hrănească, îmbrace şi plimbe aristocraţia culturală eterată. O lume culturală demnă ar fi cerut îndreptare pentru toţi nu şi-ar fi ridicat, sieşi, osanale, lamentându-se. Se spune că e o frântură între lumea mediană şi submediană şi elitele culturale. Putem avea măcar în astfel de momente decenţa să înţelegem şi de ce. „Cultura” tace dacă e ghiftuită, dar sare ca arsă când nu mai vine desertul. Ştiu că scrisul nu e o afacere; însumi scriu într-o astfel de lume, sunt poate doar mai netalentat. Dar sunt atâţia alţi oameni pe care guvernările îi încurcă în viaţă, distrugând locuri de muncă utile şi blocând crearea altora. Sunt oare invizibili?

Domnilor intelectuali, v-aţi gândit că lumea nu cumpără scriitură, pictură, sculptură, nu vine aşa de mult la concert sau teatru, pentru că din munca lor lasă stăpânirilor purcoi de taxe. V-aţi gândit să vă apăraţi condiţia, propunând descătuşarea celor ce ar putea să vă aprecieze mai mult decât finanţând, din taxe şi impozite, „boemele complice”? Sunteţi gata să va supuneţi testului pieţei şi valorilor ei, pe care să le educaţi cu onestitate, dacă tot vi se par mereu alterate după standarde înalte? Cum Revoluţiile Culturale nu pot institui cultură bună, nici alte propteli, infinit mai puţin violente, nu au darul de a (dis)cerne adevăratele valori. Cultura bună nu se coace nici în ministere, nici nu se momeşte cu firmituri fiscale în schimbul cărora minţile luminate sunt „direcţionate” să caute „altundeva” sau să inventeze bine. Rousseau a inventat teoria contractului social, ca statul să îi crească plodo-sfera de care nu avea chef să se grijească altfel decât să o procreeze. Alţi intelectuali au comis capitulări mai mărunte, au trădat. Unii cer biruri pentru alţii, întru liniştea lor rasată. E tot o trădare… Amicală, banală, cotidiană.

(publicat în cotidianul ECONOMISTUL, 14 iulie 2010)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Excelent articolul. [pseudo] Intelectualii romani si-au dat arama stangista pe fata. In conceptia lor, care se cred dulai, piata trebuie sa functioneze doar pentru “cateii” ceilalti, cultura fiind ceva oarecum in afara pietei :)

    Alex Nicolin · 23 octombrie 2010, 17:01 · #

  2. Cine este un intelectual?
    DEX-ul spune că este o persoană care se ocupă cu munca intelectuală. Aş nuanţa definiţia, şi as zice că un intelectual este un om care-şi foloseşte abilităţile minţii pentru a ordona diverse lucruri, într-un mod coerent, folosindu-şi raţiunea şi cunoaşterea.
    Această ordonare este necesară în toate activităţile umane. Cel care lucrează pământul şi cel din mediul academic, pentru a-şi mări cunoaşterea şi a fi eficienţi în urmărirea ţelurilor specifice, folosesc acelaşi mecanism al raţiunii, care ne deosebeşte până la urmă de animale.
    Nu cred că o gândire poate să existe independentă, neaplicată. Cu alte cuvinte, nu cred în existenţa teoriei ca domeniu de gândire separat de practică. Chiar şi matematica, suprema abstracţiune, s-a născut din practică pentru a o optimiza pe aceasta, în cazul acesta practica economică; cu cât se înalţă abstracţiunea mai mult în specializare, cu atât mai inadecvată devine realităţii, cum zicea un om deştept,“as far as the laws of mathematics refer to reality, they are not certain; and as far as they are certain, they do not refer to reality.”(Einstein)
    Aroganţa intelectualului modern, formată în istorie în anii când puţini ştiau carte şi transmisă de la profesor la student în mediul academic, poate fi păguboasă pentru restul semenilor, în momentul în care intelectualul face pasul afară din mediul concurenţial academic şi se exprimă public despre treburile societăţii. Pentru un spirit cercetător, ieşirea din matca vieţii cotidiene este o necesitate în vederea obţinerii unei perspective corecte asupra lucrurilor şi aranjarea lor cât mai potrivită scopurilor specifice. Problema e că unii rămân acolo, sus, chiar şi în momentul în care ochiul critic se fixează asupra lucrurilor comune, făcându-şi un principiu din critica principilor trecători ai lumii, ajungând să fie opozanţi perpetui şi să-şi creadă absolut justificată poziţia; în căutarea perfecţiunii, uită că lumea nu e perfectă, opinia lor formând opinia publică în sens opus intereselor individuale ale membrilor societăţii, iar în final, împotriva scopurilor proprii ale sale.
    Faptul că intelectualii au reuşit să stăpânească forţele potrivnice ale naturii, sau că în domeniul specific în care lucrează “cu capul” au reuşit să facă ordine, îi face să creadă sincer că pot reuşi şi în re-ordonarea societăţii, în reglarea problemelor sociale. Aceasta este o tentaţie în care lesne pot fi prinşi cei care uită de vocaţia lor primară, de locul în care şi-au format abilităţile de a manevra ideile, şi anume profesiunea, munca remunerată într-un anumit domeniu specific, pentru comanditari limitaţi la un membru sau un grup de membri ai societăţii, nu direct pentru societate în întregul său.
    Paradoxul intelectualului, deci, ar fi acesta: nu poţi vorbi despre lucrurile publice în mod onest şi dezinteresat fără a avea o sursă profesională de întreţinere a persoanei proprii. Nu poţi să ai grijă de vocaţia ta, dacă nu îţi dedici toate forţele în dezvoltarea abilităţilor necesare în acea profesie. Făcând asta, nu-ţi rămâne decât un timp limitat spre deloc, în cazul profesioniştilor veritabili, pentru a discuta lucrurile publice, în care mereu vei fi depăşit ca nivel de informare şi abilitate de către “profesioniştii domeniului”. În concluzie, cei care vorbesc exclusiv despre lucruri publice nu mai sunt intelectuali neutri, ci au făcut pasul în politică.
    Nu există intelectuali publici neutri, sau dacă există, nu sunt de dreapta.

    para · 26 octombrie 2010, 08:34 · #

  3. para · 8 noiembrie 2010, 02:26 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)