Este aurul o ofertă de nerefuzat?

Tudor Smirna · 23 august 2010

Răspunsul pe scurt este „da”. Mai mult, acest da poate fi rostit din ce în ce mai apăsat cu cât preferinţa de timp a celui care întreabă este mai mică sau, cu alte cuvinte, cu cât planul său de a consuma resursele tezaurizate în aur este mai îndepărtat în viitor.

Explicaţia acestui răspuns are de-a face cu faptul că paradigma inflaţionistă, caracterizată în primul rând de instituirea monedei-decret de hârtie în locul monedei-marfă de aur, este intelectual falimentară. Acest lucru a fost întotdeauna foarte uşor de dovedit în cărţi şi articole, însă azi falimentul inflaţionismului se manifestă mai puternic decât niciodată în realitatea cotidiană, pe pieţele lumii.

Acesta este motivul fundamental pentru care observăm în prezent preţul spot internaţional al aurului în jurul nivelului de 1200 de dolari pe uncie, oferind un randament remarcabil pentru cel care ar fi achiziţionat metalul galben cu câţiva ani înainte.

Bunul care a fost timp de milenii moneda lumii a fost înlăturat gradual din rolul său monetar începând cu Primul Război Mondial, apoi cu ocazia confiscării rooseveltiene din 1933 şi finalmente prin închiderea „ferestrei aurului” sub regimul Nixon în 1971. Dar astăzi avem semnale că momentul întoarcerii regelui monedelor este aproape. Presupunând că acest lucru s-ar întâmpla până la anul, aşteptarea va fi fost relativ scurtă: ce înseamnă vreo 40 de ani pentru istoria civilizaţiei umane?

Suportul teoretic pentru o monedă-marfă —şi istoric pentru aur— a fost oferit cu rigurozitate de Şcoala austriacă de economie, cea care până la avalanşa keynesistă din anii 1930 era privită cu respect şi studiată de cei mai străluciţi economişti occidentali. În cadrul acestei Şcoli, Ludwig von Mises integrase moneda în analiza genetic-cauzală a formării preţurilor pornind de la preferinţele subiective ale persoanelor în carne şi oase care acţionează pe piaţă (şi nu postulând agenţi atomizaţi, reprezentativi sau entităţi holiste cu autonomie proprie). În Teoria banilor şi mijloacelor circulante (1912), Mises arătase că pe o piaţă liberă moneda nu poate evolua decât dintr-o marfă cu un preţ concret, larg utilizată anterior pentru beneficiile sale non-monetare. Mai mult, în faţa pericolului inflaţiei Mises a recomandat etalonul aur şi folosirea curentă a monedelor de aur datorită calităţii acestei mărfi de a fi uşor divizibilă, omogenă, fungibilă, relativ rară, durabilă şi dificil de falsificat, acest din urmă atribut fiind un adevărat hedge în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor.

După anii 1930 prestanţa keynesismului a luat avânt şi a continuat oarecum neşifonată, învăţăturile sale privitoare la inflaţie şi moneda-decret fiind aspirate în curentul principal al gândirii economice cu o exuberanţă ce din punct de vedere strict intelectual nu poate fi considerată decât iraţională (pentru a da un uz alternativ celebrei expresii inventate de Alan Greenspan). În tot acest timp Şcoala austriacă a continuat să se dezvolte şi să critice curentul principal în privinţa teoriilor sale monetare, dar dintr-o poziţie de outsider academic. Se pare însă că situaţia se schimbă, că „se întoarce roata”: calităţile sale predictive privitoare la criza şi depresiunea economică prin care trecem (ca de altfel şi în cazul Marii Depresiuni) şi în special la reafirmarea aurului, readuc autorii şi argumentele acestei Şcoli pe scena academică şi de business.

Un exemplu recent al acestei tendinţe este Raportul special despre aur al Grupului bancar austriac Erste din iunie 2010: In Gold We Trust. În acest raport se argumentează continuarea tendinţei de creştere a preţului aurului pornind de la teza remonetizării sale. Preţul pe termen scurt este estimat la 1600 de dolari pe uncie, iar pe termen ceva mai lung un preţ de 2300 de dolari, acestea fiind estimări conservatoare. Cele îndrăzneţe se situează la 6000 de dolari, 7500 de dolari sau chiar mai mult.

În raport se găseşte o analiză de piaţă care include —în afara argumentelor teoretice de origine „austriacă” ce îi oferă coloana vertebrală— ilustrări istorice din antichitate sau mai recente, studiul ofertei şi cererii de aur şi o analiză tehnică a preţului şi a corelaţiilor sale cu alţi indicatori. Raportul face chiar referire la intervenţiile şi manipularea de pe piaţa aurului, consideraţii pe care ne aşteptam să le găsim mai degrabă în colecţii de teorii ale conspiraţiei dar a căror prezenţă este justificată cu citate şi fapte demonstrate.

Avem aşadar ocazia să regăsim consideraţii despre definirea corectă a inflaţiei (creştere a masei monetare, nu a preţurilor), referiri la acea mostră de înţelepciune milenară, corolar al teoriei cantitative a banilor şi atribuită de obicei lui David Hume, conform căreia orice cantitate de monedă este optimă, o descriere a efectului Cantillon de redistribuţie inflaţionistă şi o reafirmare a teoriei mengeriene a originii banilor, crucială pentru înţelegerea cererii de deţinere a aurului. Moneda este cerută şi selectată din bunurile existente pe piaţă pentru capacitatea sa de a servi ca mijloc universal de schimb şi a rezolva astfel problemele specifice barterului.

Aşadar aurul nu se află într-o fază de avânt nejustificat (balon, bulă) ci este o marfă a cărei apreciere este de fapt o mărturie a deprecierii monedelor de hârtie (vezi graficul de mai jos, preluat de la pagina 5 a raportului) şi care, mai mult, are o cerere suplimentară din partea participanţilor la pieţele lumii, care nu au uitat şi se pare că doresc să se reinstituie rolul său monetar.

Acesta din urmă este motivul pentru care aurul nu trebuie confundat cu o simplă marfă şi asimilat cu alte investiţii din categoria commodities. Însă chiar şi până să reajungă monedă deplin recunoscută, aurul are evidente avantaje ca investiţie. În afară de randamentele recente încurajatoare, se observă şi că se comportă bine atât pe timp de inflaţie cât şi în deflaţie.

Un amănunt care ar trebui să fie foarte important pentru potenţialul investitor este diferenţa dintre diferitele variante de a investi: posesia fizică a unei cantităţi de aur este cu totul altceva decât investiţia în activităţi miniere sau achiziţionarea de instrumente financiare denominate în aur. A doua variantă implică cel puţin un risc antreprenorial iar a treia implică un risc semnificativ asimilabil loteriei sau chiar fraudei, din moment ce acoperirea în aur a acestor instrumente este de doar 1%.

Raportul este presărat de citate celebre. Charles de Gaulle este citat spunând că:

Pariul contra aurului este totuna cu pariul favorabil statului. Cel care pariază pe stat şi moneda etatistă pariază contra unei istoriei umane consemnate timp de 6000 de ani.

Băncile centrale par să fi luat pentru un timp partea pierzătoare a acestui pariu şi să fi înţeles abia în 2009 că acţiunea de vânzare masivă a rezervelor de aur este perdantă. Astfel s-ar putea explica „schimbarea de paradigmă” marcată în graficul de mai jos (preluat de la pagina 43 a raportului) care, în măsura în care s-ar confirma pe viitor, ar oferi şi mai mult suport creşterii preţului aurului.

Aşadar, „cursa globală a expansiunii monetare ar trebui să fie în continuare solul fertil pentru investiţiile în aur”(p.65). Totuşi, revenind la observaţia despre preferinţa de timp de la începutul articolului, trebuie spus că există şi posibilitatea ca pariul în favoarea aurului să ia destui ani înainte de a se adeveri, iar viitorul să nu excludă o nouă perioadă neagră pentru aur, fie datorită poziţiei dominante a băncilor centrale, fie datorită altor factori politici. Închei cu un citat pe care îl consider relevant în acest sens:

Aurul înseamnă libertate —un lucru accentuat de faptul că Lenin, Mussolini şi Hitler au interzis deţinerea privată a aurului la instaurarea dictaturilor lor. (p.32)

(Articolul a fost publicat iniţial în cotidianul Economistul.)


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Asa cum am spus si mai demult, sunt total de acord cu necesitatea utilizarii unei monede-marfa. Atata timp cat nu exista si o utilizare nemonetara a marfii respective (estetica, industriala), nu se poate aprecia cererea reala pentru aceasta, si, implicit, nu se poate forma un pret al monedei vs. materie prima (monede/bancnote vs. lingouri). Acest pret este esential pentru pastrarea stabilitatii monetare – daca 500 de monede a 20g vor putea cumpara mai putin de 10 kg de metal ne confruntam cu o inflatie. Deasemenea, exista si criteriul raritatii marfii respective, astfel incat emisiunea monetara sa fie suficient de scumpa pentru a descuraja inflatia. Piata a ales in mod liber metalele pretioase ca mijloc de schimb. Statul a impus moneda de hartie, care in lipsa coercitiei legal tender sau a unui etalon metalic se devalorizeaza rapid. Moneda-decret este rapid scoasa de pe piata de catre moneda-marfa – de studiat cazul demonetizarii hartiilor emise de dinastia Ming in secolul XVII prin intrarea masiva pe piata a monedei spaniole de argint si inchiderea fortata a Chinei pentru comertul international in urmatorii ~200 de ani ca masura disperata (si dezastruasa pe termen lung) de pastrare a puterii imperiale. Un alt caz, hilar, este scaderea valorii monedei de hartie sub cea a hartiei brute in cazul hiperinflatiei din Germania anilor ’20. Oare vom asista in viitor la scaderea valorii monedei-decret stocata sub forma de biti in memoria calculatoarelor sub valoarea spatiului de stocare necesar? :))

    Aurul, argintul si alte metale pretioase au coexistat ca monede de-a lungul timpului. Piata nu a eliminat niciuna dintre ele – pana in secolul XX monedele de aur si de argint au circulat concomitent. Standardul-aur si bimetalismul (fixarea unui raport arbitrar intre pretul aurului si argint) au fost impuse insa de catre stat si au permis diferite forme de abuz: in primul caz prin emisiunea frauduloasa de moneda de hartie peste cantiatea de aur detinuta si in al doilea prin sup(supra)-aprecierea monedei de argint in raport cu cea de aur. Impunerea prin lege a standardului aur si prin demonetizarea argintului a avut consecinte economice grave – vezi criza monetara din USA anilor 1870.

    Cea mai buna solutie este desfiintarea tuturor restrictiilor privind emisiunea monetara, in masura in care unitatile monetare sunt oarecum standardizate, nu prin lege, ci prin acord tacit, in privinta continutului de metal pretios. Astfel, vor circula concomitent pe piata bancnote cu un continut de fractiuni de gram de aur (sub forma de filament sau insertii), pentru plati de valoare mica, monede de argint, monede de aur si lingouri de diferite dimensiuni din metale pretioase pentru plati de valoare mare. Aceste unitati monetare vor fi emise de banci private, iar diferenta va fi data de gradul de incredere al actorilor de pe piata in onestitatea bancii respective – puritate, calitate. Pe o astfel de piata, frauda (ex. lingouri impure sau filamente de 14k in loc de 24) va fi scantionata de catre prin scaderea valorii monedei emise de banca respectiva. In prezent exista mijloace tehnice mult mai avansate pentru depistarea unei astfel de fraude – spectrografie, analiza sub raze x, conductivitate electrica etc.

    Intr-un astfel de context, bancile nationale si-ar pierde obiectul muncii, pentru ca (auto)reglementarea ar fi automata si promta. Ele si-ar putea continua activitatea ca simple banci comerciale. Politica monetara ar deveni un concept fara substanta si ar fi inlocuita de mecanismul descris in paragraful anterior – moneda in exces ar fi topita si reconvertita in materie prima in cazul in care cererea pentru aceasta scade, iar materia converita in moneda atunci cand cererea creste. Fenomenul ar fi oarecum sticky datorita unui grad de inertie al pietei (praguri psihologice) si a proceselor tehnologice necesare, iar graficul fenomenului ar fi nu liniar ci mai degraba sub forma de histerezis.

    O problema interesanta ar fi supravietuirea mecanismului rezervei fractionare in conditiile folosirii exclusive a monedei-marfa. Intr-o astfel de economie, platile s-ar face, ca si acum, preponderent prin instrumente financiare derivate si nu direct in moneda. Instrumentele nu contribuie la cresterea masei monetare, ci sunt vehicule pentru transportul acesteia. In cazul in care o banca ar incerca totusi sa isi fraudeze clientii, folosind “containere goale”, acesti tip de operatiune va fi descoperit rapid. Emisiunea monetara salvatoare, necesara acoperirii golurilor, va fi imposibila in lipsa unei monede discretionare ca monopol al unei banci centrale, iar banca prinsa asupra faptului va de faliment ca efect al “panicii” create. In aceste conditii, creditul va avea in mod necesar un caracter transparent, bancile avand interesul sa asigure o separare stricta intre depozite si banii disponibili pentru acordarea de imprumuturi. Din perspectiva clientului va fi clara destinatia de investitie sau de simplu depozit a banilor pe care ii aduce la banca.

    Alex Nicolin · 24 august 2010, 05:09 · #

  2. Salutare Alex,

    Multumesc pentru comentariul excelent, cu care sunt aproape intrutotul de acord. Doar o observatie: daca in cazul banilor de hartie pretul e posibil sa scada mult sub pretul materiei prime in conditii hiperinflationiste, in cazul metalelor pretioase este mult mai putin plauzibil sa se intample asa ceva datorita convertibilitatii foarte mari a metalelor prin topire. Diferiti factori pe productie au diferite specificitati. Dar e adevarat ca daca ar deveni cu totul indezirabil intr-o anumita forma, costul prelucrarii ar putea fi diferenta dintre metalul in forma batuta marunt si cel in forma mai bruta.

    Insa cred ca cea mai coerenta definitie a inflatiei este „cresterea masei monetare prin mijloace coercitive/frauduloase”. Alte definitii introduc confuzii mai mici sau mai mari.

    Tudor · 24 august 2010, 11:35 · #

  3. Aveti dreptate cu privire la definitia inflatiei. Ar fi fost mai potrivit sa folosesc termenul de “productie monetara excedentara” in cazul in care pretul materialului batut ca moneda se apropie de cel a materialului brut, datorita scaderii cererii de moneda comparativ cu cea de material. In acest caz utilitatea marginala a baterii de moneda scade foarte mult, iar emisiunea monetara este descurajata de faptul ca nu mai aduce profit.

    Temporar, pretul materialului din monede poate scadea suficient de mult sub cel al materialului brut, astfel incat topirea monedelor pentru a extrage materialul sa devina profitabila. Insa si in acest caz utilitatea marginala scade pe masura ce pretul monedelor se apropie de cel al materialului brut, iar diferenta de pret nu mai poate asigura profit.

    Se observa ca in ambele cazuri, cantitatea de moneda atinge o limita superioara si respectiv una inferioara, deci este exclusa din start posibilitatea unei spirale infaltioniste sau deflationiste. Teoretic, orice cantitate de moneda este optima pentru efectuarea schimburilor intr-o economie. Personal, consider ca in practica, acest optim este unul difuz si dinamic si depinde de mai multi factori subiectivi sau obiectivi. Daca nu ar exista un astfel de optim, cum ar putea stabili piata un pret pentru moneda? In cazul in care orice cantitate de moneda ar fi optima, asa cum spune teoria, nu ar fi utilitatea marginala a emisiunii monetare nula? Daca orice cantitate de moneda este oprima pentru efectuarea schimburilor, ce avantaj ar aduce o crestere a acestei cantitati (ce nevoie ar satisface)?

    Iata si care sunt factorii la care ma gandeam:

    I) Obiectivi
    1) Capacitatea instrumentelor financiare de a transporta moneda – cu cat aceste instrumente sunt mai rapide si pot fi folosite pe distante mai lungi, cu atat cantitatea optima de moneda este mai mica. Practic, cantitatea de metal/locuitor a scazut continuu din antichitate pana in secolul XIX. Cu toate astea, schimburile economice nu s-au oprit, ci s-au inventat instrumante mai rapide, cum ar fi biletul de banca. In contextul actual, in care avem trasferuri electronice mult mai rapide, cantitatea de moneda necesara unei bune functionari a economiei ar fi chiar mai scazuta. In acest context, mai sta in picioare ipoteza detractorilor aurului si argintului cum ca in ziua de azi “nu ar mai fi suficient pentru fiecare”?
    2) Cantitatea maxima de moneda care poate exista e data de cantitatea totala de material brut, si de cantitatea din acest material continuta in fiecare unitate monetara. In privinta ultimului aspect este clar ca nu putem avea un optim; asa cum am spus, din considerente practice vor coexista pe piata monede de diferite valori necesare unei varietati de tranzactii. In privinta primului aspect insa, problema este mai complexa – cantitatea de material disponibil trebuie sa fie limitata, astfel incat emisiunea monetara abuziva sa fie imposibila – de aceea cred ca energia nu poate fi o moneda practica in viitor (desi credeam opusul pana de curand), pentru ca poate fi produsa in cantitati mari. In plus, materialul folosit pentru moneda trebuie sa mai aiba si alte intrebuintari, tocmai pentru a asigura echilibrarea ofertei, asa cum am aratat in prima parte a comentariului. Tocmai de aceea, moneda-decret este un nonsens din punct de vedere economic.
    3) Cantitatea minima de moneda este data de necesitatea existentei unor stocuri necesare schimburilor si de economisire. In practica nu putem avea 100 de insi aruncand un galben de la unul la altul, de 500 de ori pe zi. Iarasi, nici cantitatea de metal pretios din moneda nu poate fi redusa pana la valori homeopatice, pentru ca incertitudinea asupra valorii sale reale ar creste asa de mult, incat fiecare unitate monetara ar trebui evaluata independent pentru a-i determina valoarea si s-ar pierde una dintre caracteristicile de baza ale monedei – uniformitatea.

    II)Subiectivi
    Monedele (si bancnotele cu insertii) au in mod cert o valoare estetica superioara materialului brut sau prelucrat grosier. De aceea indivizii vor avea o preferinta mai accentuata catre acestea. Alaturi de increderea in moneda emisa de diferite banci, estetica poate reprezenta un criteriu de evaluare din partea cumparaturilor, deci un nou prilej de exprimare a concurentei monetare.

    Alex Nicolin · 25 august 2010, 03:34 · #

  4. Prostii !
    raportul aur – argint a fost in gnl de-a lungul timpului intre 15-16 parti argint la o parte de aur. A fluctuat ca unrmare a cereri si a ofertei … si a posibilitatilor (Europa de V sec X-XV avea accs la argint nu la aur !! Deci ar suprcotat ! SUA sec XIX pana la descoperirea filoanelor din Tomsbstone argint supracotat ! Apoi subcotat .Sapmia si Europa sec XVI-XVII – dinta aur disponibi- jaful din Mexic si Peru , apoi argint disponibi – noi exploatatri in Peru. Sec XVIII noi mine de aur in Brazilia din ou aur disponibil ..)
    Apoi .. hm anii 80 dec XX . Doua state care doreau etalon aur restuarat. Absolut deloc neintamplator URSS si RSA (il doreau in plati internationale)
    Si Erste .. banca austriaca da? Austria care a incetat platile prin 30 si era s dea faliment a 2a oarea acu 1-2 ani. Intra-devar bun exemplu !!
    Sa zic asa scoala <b>galitiana</b> si nu <b> austtiaca</b> exceleaza prin aplicarea principiilor lu Murphy : daca teoria nu se potriveste cu faotele cu atat mai rau ptr ele </b>. @0 de puncte celui care reuseste sa explice de ce eu zic galitiana ….

    Ghita Bizonu' · 4 septembrie 2010, 08:06 · #

  5. Domnu’ Bizon, dumneata cu cine ai facut Romana?

    dan · 23 septembrie 2010, 14:32 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)