Dar...tiranii războinici ar prelua controlul...

Robert P. Murphy · 04 august 2010

Traducere de Alexandru Pătruţi.

În ultimele săptămâni, mi-a fost pusă de două ori următoarea întrebare familiară: „Într-un sistem ’anarho-capitalist’ sau bazat pe ordinea proprietăţii private, nu ar degenera societatea într-o pleiadă de lupte constante între tiranii privaţi?” Din nefericire, nu am reuşit să ofer răspunsuri adecvate la momentul respectiv, dar sper ca în acest articol să dovedesc veridicitatea zicalei care spune că mai târziu e mai bine decât niciodată.

Mere şi portocale

Când avem de-a face cu obiecţiunea tiranilor privaţi, trebuie să facem o comparaţie echitabilă. Nu ar fi corect să comparăm societatea A, care e populată de sălbatici ignoranţi şi înrăiţi care trăiesc în anarhie, cu societatea B, care e populată de cetăţeni iluminaţi şi care respectă litera legii, trăind într-un sistem al statului limitat. Susţinătorul anarhismului nu neagă posibilitatea ca viaţa să fie mai bună în societatea B. Ceea ce susţine anarhistul este că, pentru orice populaţie dată, impunerea unui stat bazat pe coerciţie va înrăutăţii situaţia. Absenţa statului este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a crea o societate liberă.

Reformulând problema: Nu este suficient să se demonstreze că o stare de anarhie în condiţiile proprietăţii private ar putea degenera într-un război neîncetat, acolo unde nici un grup nu este suficient de puternic pentru a subjuga toţi opozanţii şi deci nimeni nu poate să menţină „ordinea”. La urma urmei, comunităţi care trăiesc într-o ordine etatistă ajung tot timpul la războaie civile. Trebuie să ne reamintim că cele mai des citate exemple cum ar fi Columbia şi Irak nu sunt variante de anarhii transformate în haos, ci mai degrabă state transformate în haos.

Pentru ca obiecţia cu privire la tirani să fie valabilă, etatistul ar trebui să demonstreze că o comunitate dată ar rămâne sub incidenţa legii într-un regim de stat, dar că aceeaşi comunitate ar degenera într-o serie de războaie continue dacă serviciile legale şi militare ar fi privatizate. Cazul des invocat al Somaliei nu serveşte nici uneia dintre părţi[i]. Este adevărat că rothbardienii ar trebui să se simtă oarecum deranjaţi că respectul pentru non-agresiune este aparent prea rar în Somalia pentru a crea ordinea spontană tipică unei comunităţii deschise total pieţei libere. Însă, în acelaşi timp, respectul pentru litera legii a fost prea slab pentru ca statul Somalez iniţial să asigure ordinea.

Acum că am definit problema, personal cred că există argumente bine închegate care arată că apariţia războiul civil este mult mai puţin probabilă într-o regiune dominată de agenţii de protecţie şi drept privat decât sub monopolul statului. Agenţiile private deţin activele cu care operează, pe când politicienii (mai ales în democraţii) exercită doar un control temporar asupra echipamentului militar al ţării respective. Bill Clinton părea foarte dornic să lanseze zeci de rachete autoghidate când scandalul Lewinsky se aprindea din ce în ce mai tare. Lăsând la o parte părerile fiecăruia cu privire la motivaţiile lui Clinton, în mod clar Slick Willie ar fi fost mult mai puţin încântat de lansarea unui asemenea atac dacă ar fi fost CEO-ul unei companii private de protecţie care ar fi putut să vândă aceste rachete pe piaţa liberă la preţul de 569.000 de dolari bucata[ii].

Acest principiu poate fi observat în cazul Statelor Unite. Ar mai fi avut loc, în anii 1860, lupte la un asemenea nivel, dacă în loc de două părţi combatante care controlau sute de mii de recruţi, comandanţii militari ar fi trebuit să angajeze mercenari voluntari şi să îi plătească la preţul pieţei pentru serviciile lor?

Teoria contractuală a guvenământului

Îmi imaginez că cititorul va fi de acord cu analiza de mai sus, dar cu toate acestea am impresia că nu îi va conveni concluzia trasă. El sau ea ar putea zice ceva de genul: „Într-o stare a naturii, oamenii au iniţial viziuni diferite cu privire la justiţie. Într-o anarhie a economiei de piaţă, diverşi consumatori ar angaja zeci de agenţii de protecţie, iar fiecare agenţie va încerca să îşi folosească forţa pentru a implementa diverse sisteme legale incompatibile. Este adevărat ca aceste găşti profesioniste ar evita în general conflictul din cauza prudenţei, dar echilibrul ar fi totuşi instabil”.

„Pentru a evita această situaţie”, ar putea continua criticul meu, „cetăţenii trec cu vederea diferenţele dintre ei şi îşi dau acordul în a susţine o singură agenţie ce deţine monopolul, care are puterea de a strivi pe oricine îi încalcă autoritatea. Într-adevăr, această soluţie dă naştere unei noi probleme, aceea a controlului Leviatanului, dar cel puţin rezolvă problema conflictelor domestice neîncetate”.

Acest gen de abordare suferă de câteva probleme. În primul rând, se presupune că pericolul determinat de despoţii militari privaţi este mai mare decât cel determinat de un stat centralizat tiranic. În al doilea rând, există inconvenientul că nici un stat nu s-a format vreodată în mod voluntar. Nici măcar cetăţenii care, spre exemplu, au susţinut ratificarea Constituţiei S.U.A. nu au avut vreodată opţiunea de a trăi într-o anarhie a pieţei libere; practic, ei au avut posibilitatea de a alege între stat sub jurisdicţia Articolelor Confederaţiei sau stat sub jurisdicţia Constituţiei.

Totuşi, pentru scopul nostru, cea mai interesantă problemă legată de obiecţia adusă aici este că în cazul în care descrierea ar fi conformă cu realitatea, nu ar fi necesar ca aceşti oameni să formeze un stat. Dacă, prin ipoteză, marea majoritate a oamenilor – deşi au concepte diferite cu privire la justiţie – pot să cadă de acord asupra faptului că este greşit să folosească violenţa pentru a-şi rezolva disputele oneste, forţele pieţei ar duce la pace între diversele agenţii private de poliţie.

Într-adevăr, este perfect adevărat că oamenii au păreri diferite cu privire la chestiuni legale specifice. Unii oameni sunt în favoarea pedepsei capitale, alţii consideră că avortul este crimă şi nu există consens cu privire la numărul de oameni vinovaţi care ar trebui lăsaţi în libertate pentru a evita condamnarea unui inocent. Cu toate acestea, dacă teoria contractuală a guvenământului este corectă, marea majoritate a indivizilor ar putea să cadă de acord că trebuie să evite rezolvarea acestor dispute prin intermediul forţei, ci să le rezolve mai degrabă prin intermediul unei proceduri civilizate (aşa cum este ea dată de alegerile periodice).

Dar dacă o anume populaţie se încadrează într-adevăr în descrierea respectivă, de ce ne-am aştepta ca asemenea oameni virtuoşi, în postura de consumatori, să angajeze agenţii de protecţie care folosesc în mod uzual forţa împotriva oponenţilor mai slabi? De ce nu ar angaja marea majoritatea a oamenilor agenţii de protecţie care deţin contracte valabile de arbitraj între ele şi care îşi rezolvă disputele prin arbitrii cu reputaţie şi a căror independenţă nu poate fi pusă în discuţie. De ce nu ar funcţiona cadrul legal voluntar şi privat ca un mecanism ordonat pentru rezolvarea chestiunilor de „politică publică”?

Repet faptul că descrierea de mai sus nu s-ar aplica tuturor societăţilor existente în istorie. Dar prin acelaşi raţionament, asemenea oameni războinici nu ar reuşi să asigure domnia legii nici într-o societate a statului limitat.

Călători clandestini?

Un apologet sofisticat al statului – mai ales unul versat în economie mainstream – ar putea să aducă o altă justificare: „Motivul pentru care un stat limitat este necesar este că nu putem să ne încredem în mecanismul pieţei pentru a oferi servicii legitime de poliţie. Se prea poate ca 95% din populaţie să aibă păreri similare în ceea ce priveşte justiţia în aşa fel încât s-ar obţine pacea dacă toţi ar contribui substanţial în contul agenţiilor de protecţie dedicate punerii în aplicare a diverselor versiuni de justiţie”.

„Totuşi”, ar continua susţinătorul statului, „dacă aceste agenţii de poliţie nu au dreptul de a extrage contribuţiile din partea tuturor oamenilor care le susţin acţiunile, atunci ele vor fi capabile să trimită pe teren o forţă mult mai puţin numeroasă. Piaţa dă greş în special din cauza problemei călătorilor clandestini: când o firmă legitimă capturează o agenţie de tâlhari, toţi oamenii iubitori de lege obţin un beneficiu, dar pe o piaţă liberă ei nu vor fi constrânşi să plătească pentru acest `bun public`. După acelaşi criteriu, agenţiile de tâlhari, care îşi iau fonduri de la proscrişi răufăcători, vor avea un mediu de dezvoltare mult mai propice într-o societate anarhică.”

Iarăşi, se pot găsi mai multe replici la acest argument. În primul rând, să ţinem cont că o uriaşă armată permanentă, gata să zdrobească minorităţile care nu sunt de acord cu sistemul, nu este o caracteristică evident dezirabilă a statului.

În al doilea rând, problema călătorilor clandestini descrisă mai sus nu este atât de dezastruoasă pe cât afirmă mulţi dintre economişti. De exemplu, companiile de asigurări ar „internaliza” cea mai mare parte a „externalităţilor”. Se poate să fie adevărat faptul că un număr „ineficient” de criminali în serie vor fi capturaţi dacă respectivul detectiv şi agenţiile de poliţie cu pricina vor trebui să solicite contribuţii individuale de la fiecare locatar. (Desigur, toată lumea ar avea un mic beneficiu ştiind că un criminal în serie a fost prins, dar faptul că o persoană sau două nu vor plăti contribuţia nu va fi atât de important încât să facă diferenţa între prinderea şi evadarea tâlharului.)

Totuşi, companiile de asigurări ce deţin contracte cu mii de cetăţeni într-un oraş mare ar accepta să contribuie cu sume impresionante pentru eliminarea pericolului reprezentat de un criminal în serie. (Una peste alta, dacă individul ucide din nou, una dintre companii va trebui să plătească sute de mii de dolari familiei victimei respective). Acelaşi raţionament demonstrează că piaţa liberă ar putea să determine apariţia unor programe care să prevină sau să limiteze expansiunea agenţiilor de tâlhari.

În al treilea rând, oamenii trebuie să aibă clar în minte scenariul de coşmar pentru a înţelege cât de absurd este. Să ne imaginăm un oraş frenetic, aşa cum este New York-ul, care este iniţial un paradis al pieţei libere. Este într-adevăr plauzibil ca odată cu timpul găştile rivale să crească necontenit şi eventual să terorizeze locuitorii?[iii] Subliniez că acestea ar fi organizaţii criminale recunoscute clar; spre deosebire de autorităţile din New York, aceste găşti nu vor avea nici un fel de suport ideologic.

Trebuie menţionat că într-un asemenea mediu, majoritatea populaţiei care respectă legea ar avea tot soiul de mecanisme la îndemână, nu numai confruntarea fizică. Odată ce judecătorii particulari au dat o sentinţă împotriva unei agenţii de tâlhari, băncile private ar putea să le blocheze o parte din active (care să fie egală cu nivelul amenzii impuse de arbitrii). Mai mult, companiile de utilităţi private ar putea să taie alimentarea cu apă sau electricitate la sediul agenţiei, în conformitate cu clauzele contractuale.

Desigur, este teoretic posibil ca o agenţie de tâlhari să treacă peste aceste obstacole, prin intermediul intimidării sau prin împărţirea prăzii, şi să preia suficiente bănci, companii electrice, alimentare etc. în aşa fel încât singurul mod de a o cuceri să fie un atac militar direct. Dar cel mai important este că dintr-o situaţie iniţială a anarhiei pieţei libere, conducătorii unor asemenea agenţii ar trebui să pornească de la zero. Spre deosebire de o societate, chiar şi sub un guvern limitat, unde maşinăria de subjugare în masă este existentă şi aşteaptă să fie luată în posesie.

Concluzie

Obiecţia standard cum că anarhia ar duce la apariţia unor tirani războinici este nefondată. În acele comunităţi unde un asemenea rezultat ar avea loc, crearea unui stat nu ar aduce nimic mai bun. De fapt, lucrurile stau exact invers: Acordurile voluntare ale unei societăţi bazate pe proprietate privată ar duce mai repede la pace şi la domnia legii decât un aranjament coercitiv cum ar fi monopolul parazitar al statului.

 [Traducere după originalul: But Wouldn't Warlords Take Over?]


[i] După ce am făcut această concesie, trebuie să subliniez totuşi că anarho-capitaliştii îşi pot vedea teoriile puse în practică într-o anumită măsură în Somalia.

[ii] Este adevărat că preţul ar fi mai mic pentru o firmă de protecţie privată, deoarece aceasta ar putea să controleze costurile mult mai eficient decât Pentagonul. Cu toate acestea este clar că o firmă privată ar gestiona propriul stoc de armament cu mult mai multă grijă decât oficialii guvernamentali.

[iii] Să ne amintim că la momentul actual, grupurile mafiote (1) nu extrag nici pe departe atâţia bani şi nici nu omoară atâţia oameni în comparaţie cu orice stat într-o zi de lucru obişnuită, şi (2) îşi obţin puterea datorită şi sunt create în consecinţa prohibiţiilor guvernamentale (ex.: jocuri de noroc, droguri, prostituţie etc.) şi deci nu sunt reprezentativi pentru o lume anarhică.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. O singura intrebare as aduce vis-a-vis de ideile exprimate in articol: Pe cei care detin puterea militara cine ii constrange sa respecte regulile economiei de piata (dreptul la proprietate)?

    In contextul restrans al utilizarii directe sau indirecte, ca mijloc de intimidare, a fortei, respectul fata de aceste reguli poate fi schitat prin trei principii:
    1) Principiul reactiunii – initiaza agresiunea asupra unui individ sau grup de indivizi doar ca raspuns la o agresiune prealabila din partea acestora.
    2) Principiul proportionalitatii – nu escaladeaza agresiunea reactiva pana la nivele nde aceasta devine disproportionata (ex. raspunde cu focuri de arma unui grup de indivizi care arunca oua asupra sediul unei companii).
    3) Principiul profitabilitatii – daca avantajele materiale care pot fi castigate prin incalcarea principiilor (1) si (2) depasesc pierderile care ar putea fi suferite, atunci ce piedica mai intampina o agresiune neprovocata, disproportionata, a carui singur scop este cotropirea adversarului si accesul discretionar la bunurile acestuia?

    Toate aceste 3 principii sunt in general codificate intr-un sistem de legi – instrument esential pentru protejarea dreptului la proprietate (inclusiv la viata si la libertate) al propriilor cetateni. Insa aici apare o noua problema – chiar daca legile sunt bazate pe regulile care guveneaza societatea respectiva, diferite pentru fiecare astfel de societate, aceste legi sunt in general codificate si impuse de aceiasi indivizi care detin si puterea de constrangere. Orice sistem legal se asociaza in mod necesar cu un anumit sistem de aplicare a constrangerii, tocmai pentru ca in fiecare societate exista indivizi care le vor incalca pentru a obtine un avantaj in fata celorlalti. Nivelul constrangerii trebuie sa fie suficient de mare incat o mare parte din cei tentati sa incalce regulile sa renunte la aceasta actiune, dar in acelasi timp suficient de scazut incat sa nu devina opresiv sau sa starneasca oprobiul celorlalti indivizi din societate (2). Deasemenea, trebuie sa existe si un sistem de arbitraj bine pus la punct care sa impiedice abuzul (1) din partea celor care se cred indreptatiti sa pedepseasca (vigilantes) sau, cel mai adesea, chiar din partea celor care ei insisi au codificat si impus legile.

    In momentul in care avem atat justitie (cu sistemul de legi atasat) cat si mijloace de constrangere in maini private, deci in afara controlului cetatenilor care nu cotizeaza pentru acestea cine poate impiedica abuzul? Daca un grup de indivizi nu detine mijloacele necesare pentru a angaja o companie de securitate puternica sau de a plati meierea unui arbitru mai bun, nu va ajunge acest grup sa fie in mod inevitabil oprimat de celelalte, care au posibilitati mai mari?

    Pe termen lung, grupurile mai puternice vor reusi sa impuna propriile reguli – am spus deja ca societatile distincte au seturi de reguli diferite – folosind in acest scop puterea coercitiva pe care o pot mobiliza. Din punct de vedere istoric, acesta e exact modul in care s-a cristalizat Statul in ultimii ~1500 de ani pornind de la invaziile “barbare” (democratie militara tribala, sistem legal slab conturat), trecand prin feudalismu (legi si armate private), apoi prin absolutism (suprematia unui sistem particular de reguli si constrangeri), si sfarsind cu democratia (sistem de reguli si constrangeri flexibil, supus indirect vointei cetatenilor).

    Dupa parerea mea, Murphy propune, fara a-si da seama (?) o revenire partiala la un sistem de organizare anterior, sau mai degraba la o sinteza a unor parti din aceste sisteme – senior (feudalism), armate private (vezi perioda Renasterii in Italia), despot luminat (vezi discutia despre democratie si monarhie intre minarchisti si anarhisti). O astfel de revenire este imposibila, pentru ca anumite manifestari ale puterii nu pot fi pur si simplu “decupate” din contextul istoric pentru a alcatui o societate idealizata, ci sunt legate indisolubil de realitatile obiective ale perioadelor istorice care le-au dat nastere.

    In contextul celor spuse anterior, discutia despre “statele esuate” folosite ca studiu de caz devine in mod necesar mult mai complexa.

    In primul rand am spus ca societatile diferite dau nastere unor seturi de reguli (legi) diverse, adaptate conditiilor obiective (abundenta resurselor materiale, viteza de circulatie a informatiei) si subiective (religie, traditii) prezente la fata locului.

    In al doilea rand, o societate nu poate fi fortata sa “arda etape” in devenirea sa in lipsa fundamentelor (factori obiectivi) si mai ales a dorintei de schimbare a indivizilor sai (factori subiectivi). Fortarea unei astfel de schimbari a societatii de un catre grup restrans de indivizi aflati in interiorul acesteia (elita) sau in exterior (cuceritori) va duce inevitabil la aparitia unei reactii de respingere, care poate avea ca efect pe termen mediu si lung regresia dezvoltarii firesti a societatii respective, uneori in salturi. Aceste societati trebuie lasate sa evolueze in mod firesc, catre modele care sunt potrivite situatiei lor. Impunerea unui sablon este echivalenta purtarii “poverii omului alb”, din perioada coloniala si poate avea drept consecinta doar mizerie si suferinta pentru cei “democratizati”.

    Daca se iau in calcul ambii factori prezentati devine destul de clar de ce Somalia sau Afghanistanul nu sunt “state” in acceptiunea occidentala a termenului, de ce Iraqul a fost cuprins de violente tribale dupa rasturnarea despotului Saddam, de ce “exportul de democratie” al statelor Uninte este un demers lipsit de sens (care insa ascunde interse mult mai lumesti) sau de ce anumite segmente ale lumii islamice au devenit atat de conservatoare si de ostile fata de civilizatia occidentala.

    Conflictele care macina entitati precum cele mentionate anterior nici macar nu pot fi incadrate la categoria “Razboaie Civile” pentru ca nu indeplinesc conditia de baza – gruprile de indivizi angrenate in confruntari nu se considera ca ei insisi ca fiind cetateni ai unei natiuni, ci membri ai unor triburi, confesiuni religioase sau chiar clanuri restranse. In plus, limitele fizico-geografice in care acestea sunt plasate conventional au fost trasate arbitrar, de catre puterile coloniale (factor extern). Un exemplu concret – nu exista natiunea afgana, in schimb exista linia Durrand care separa arbitrar triburile pashto.

    Spre deosebire de membrii culturilor de tip prestatal prezentate anterior, majoritatea indivizilor care apartin culturilor occidentale se considera cetateni ai unei natiuni. Pentru cei din urma incercarea anarho-libertarienilor ca Murphy de a-i convinge sa se lepede de povara statului (accentuata de o doza crescanda de “sindrom Stockholm”) este un demers la fel de dificil ca cel al lui Bush de a face “democratie” in Iraq. Exista din fericire o deosebire fundamentala de metoda intre libertarieni si neo-conservatori. In timp ce primii se multumesc sa publice articole, sa scrie carti sau sa dezbata pe forumuri, ceilalti incearca sa aduca democratie … cu bombardierul.

    Personal cred ca pe termen lung o reducere a statului pana la functia a de baza, cea de furnizor principal de securitate intr-un areal geografic, este mult mai viabila decat disolutia completa a acestuia sub forma de entitati quasi-statale, tocmai pentru ca cea din urma varianta va duce in mod inevitabil la regresia dezvoltarii societatii de la stadiul de natiune sau grup de natiuni la cea de uniune de triburi. S-a spus ca cei care nu cunosc istoria sunt condamnati sa o repete. Iata de ce demolarea statului va duce in mod inevitabil la reaparitia sa la un moment dat, intr-o froma chiar mai putin dezirabila din punctul de vedere al indivizilor.

    Alex Nicolin · 4 august 2010, 18:21 · #

  2. Multe din problemele pe care le subliniezi ies cu mult in afara posibilitatii de a le aborda strict din punct de vedere economic. E greu sa poti sa incadrezi in anumite perioade istorice diverse modele de stat minimal deoarece stiinta economica, care lucreaza pe baza de ceteris paribus, nu se muleaza foarte usor pe multitudinea conditiilor reale existente la un moment dat.

    Cu privire la faptul ca in cazul politiei si justitiei private nimeni nu va putea sa împiedice abuzul nu prea pare probabil sa fie asa. Adica la urma urmei din punct de vedere economic este important sa ai cat mai multi clienti. Nu pare in interesul unei companii de protectie private sa ii agreseze nenecesar pe cei care nu au abonamente la ea dar care pot fi potentiali clienti la un moment dat. Mai mult, daca societatea are la baza anumite principii morale, gesturile de agresiune gratuite ar fi sanctionate de catre “cetateni” instantaneu prin boicot si astfel companiile ar avea un stimulent in a nu actiona agresiv decat in cazuri necesare pentru apararea propriilor clienti.

    Razboaiele intre diverse companii private de aparare sunt totusi costisitoare si din considerente strict economice ar trebui pe cat posibil sa fie evitate.

    Totusi, ai dreptate cand sugerezi ca nimeni nu ar putea sa forteze in ultima instanta aceste companii sa respecte proprietatea privata si exista posibilitatea ca totul sa degenerez in haos. Dar dupa parerea mea acesta posibilitate este mult mai mica decat intr-o ordine etatista (deoarece acesta se bazeaza strict pe agresiune si pe incalcarea si denaturarea dreptului la proprietate privata).

    Este clar ca orice societate trebuie sa aibe la baza anumite principii morale pentru a exista. Daca toti oamenii ar fi diavoli societatea n-ar rezista nici măcar pentru o zi. Totusi empiric nu pare sa fie asa. Pe de alta pare este observabil si ca oamenii nu au suficient respect pt. dreptul de proprietate pentru a-l apara cu sfintenie. Cu toate aceste din cate stiu eu nimeni nu a demonstrat ca interventia statului ii face pe oameni mai buni sau mai morali.

    Pe termen lung, după părerea mea, o societate anarhista ar fi mult mai probabil sa fie durabila decât una în care statul are monopolul asupra justiţiei si protecţiei deoarece orice intervenţie in piaţa libera, oricât de mica, va duce la necesitatea unei alte intervenţii si statul are prostul obicei de a creste continuu. Cu toate astea nu am nişte argumente foarte tari pt. a demonstra ca într-o societatea anarhista nu s-ar recrea statul la un anumit punct.

    AP · 6 august 2010, 04:49 · #

  3. Ceea ce propun nu este in niciun caz un monopol al statului in privinta securitatii si justitiei, ci doar pastrarea unui rol dominant. Astfel, un grup de indivizi va putea decide sa angajeze o companie privata care sa asigure securitatea in zona delimitata de hotarele proprietatilor pe care le detin. Chiar si in cazul in care societatea de securitate este bine intentionata si eficienta, apar doua probleme care aparent sunt destul de greu de surmontat: de jurisdictie si de interoperabilitate.

    Daca un hot da o spargere pe proprietatea unui cleint al companiei X si fuge in zona protejata de compania Y, ce garantie exista ca aceasta il va aresta? Bineinteles, compania X poate oferi companiei Y o recompensa pentru prinderea hotului, dar aceasta poate sau nu sa fie acceptata de Y prin prisma resurselor pe care trebuie sa le aloce pentru prinderea lui. Chiar daca exista un contract implicit de “extradare” ce garantii exista ca Y il va onora si nu va spune X ca hotul se afla momentan pe teritoriul jurisdictie Z, cu care nu are niciun contract? Daca clientul companiei X este talharit in timp ce se afla pe teritoriul companiei Y infractiunea va putea fi solutionata pe baza unui contract de “roamnig”. Iarasi, o situatie spinoasa apare in cazul in care hotul insusi este client al companiei Y sau chiar X? In primul caz probabil decizia va fi destul de simpla – X va rezila contractul si il va da in urmarire pe hot, insa in al doilea caz Y va avea de luat o decizie mult mai dificila – va trebui sa “tradeze” un client, arestandu-l si deferindu-l unei companii potential concurente. Un alt caz este cel al indivizilor sau companiilor care nu sunt protejati de nicio firma de securitate, care cauta sa-i atraga ca si clienti. Acest lucru se poate realiza prin publicitate clasica, dar si prin metode mai putin “ortodoxe”, de exemplu prin urmarirea clientului potential si vanzarea pontului uni hot care sa dea o spargere bine temporizata in scopul de a-l convinge ca are nevoie de securitate. Metoda nu este simpla fabulatie ci se practica cu succes in Bulgaria sau fosta URSS, unde politia este quasi-inexistenta, iar securitatea este asigurata de firme private, care au legaturi stranse cu crima organizata. In plus, firmele respective vor cauta sa isi asigure teritorii cat mai compacte din punct de vedere geografic, pentru a minimiza diferendele avute cu celelalte entitati vecine in cazuri ca cele prezentate anterior si a scadea costurile contractelor de “extradare” si “roamenig”.

    Daca problema politiei exclusiv private este una deja spinoasa, situatia se complica si mai mult in cazul in care avem de-a face cu instante private de judecata la decizii privind cazurile unde au avut loc incalcari ale dreptului la proprietate. Problemele pleaca insasi de la definirea acestul drept, care poate sa difere de la o instanta la alta – de exemplu un set de legi considera strada din fata casei ca proprietate privata iar altul, proprietate comuna a tuturor vecinilor. In cazul ca unul dintre ei arunca molozul provenit din renovare pe strada, in fata casei, prima instanta il va ierta iar a doua il va condamna pentru ca a incalcat dreptul de proprietate al vecinilor sai. O solutie fireasca pentru aceasta problema este delimitarea jurisdictiei unui set de legi la o arie geografica bine delimitata, cu un numar de instante care judeca dupa aceleasi legi. Teoretic, aceste instante functioneaza pe o piata concurentiala. Chiar si instantele care isi au sediul in afara ariei geografice respective pot judeca dupa legile sale (exemplu CEDO, care judeca dupa legea din RO). Cu timpul, una sau mai multe instante se vor distinge prin corectitudinea deciziilor luate si se va alunge la un oligopol sau monopol natural local in domeniul justitiei.

    Dar pana la urma cine stabileste legile? Dupa cum am spus – cine detine puterea face si regulile, pentru ca intr-o societate umana va exista intotdeauna puterea de a lua decizii. In cazul ca societatea este una despotica, quasi-monopolul deciziilor va fi in mana despotului care va avea tentatia sa creeze si reguli prin care sa isi legitimeze in primul rand puterea, si implicit capacitatea de a confisca resurse de la ceilalti cetateni. Daca societatea este una oligarhica sau aristocratica, cei aflati la conducere vor crea reguli astfel incat sa isi pastreze propriile privilegii atat fata de egali cat si fata de superiori sau inferiori. Intr-o democratie, unde conducatorii sunt alesi prin vot popular, legile sunt facute de acestia pentru a oferi o satisfactie cat mai mare majoritatii cetatenilor. Intr-o anarhie, unde nu exista nicio concentrare semnificativa de putere, legile practic nu ar exista pentru ca nu ar exista niciun centru de putere capabil sa le impune. Legile scrise ar fi probabil inlocuite de reguli aparute spontan, ca urmare a consensului intre diferiti indivizi. Astfel de “legi” ar avea aplicabilitate limitata, pentru ca asocierea spontanta este ea insasi instabila in timp si limitata ca numar de indivizi. In consecinta, in anarhie nu vom avea niciodata legi in adevaratul sens al cuvantului. Teza universalitatii respectului pentru proprietatea privata este de asemenea falsa. O asociatie de indivizi va avea respect pentru proprietatea fiecaruia dintre ei, dar nu si pentru proprietatea indivizilor apartinand altui grup. Astfel vor aparea inevitabil conflicte. Rolul legilor si instantelor de judecata este tocmai acela de a impiedica conflictele si a le solutiona amiabil. De aceea, pe masura ce populatia umana a crescut iar grupurile de indivizi au avut la dispozitie resurse din ce in ce mai limitate a aparut, a fost nevoie de legi si de instante care sa le aplice. Anarhia poate fi potrivita pentru o populatie umana scazuta, care are la dispozitie un teritoriu vast. Tocmai de aceea anarhia ar fi functionat in paleolitic, dar nu ar putea functiona in prezent. Inevitabil, legile, instantele, si centrii de putere se cristalizeaza pe masura ce lumea devine mai “aglomerata”.

    Dincolo de legi si de deciziile pe care le poate lua o instanta pe baza acestora avem si problema aplicarii deciziilor respective. Cine il prinde pe hot, cine il aduce ja judecata, si mai ales cine il forteaza sa suporte decizia curtii? Tocmai de aceea, instanta trebuie sa se asocieze in mod necesar cu o organizatie care poate aplica deciziile respective folosind coercitia. Instanta si politia pot fi legate prin obligatii contractuale – de ex. magistratul propune capturarea hotului politiei in schimbul unei sume de bani care poate fi recuperata ulterior de la acesta, sau pur si simplu politia si justitia sunt defapt aceeasi organizatie. Dar ce se intampla daca politia si justitia se dedau la abuzuri? Daca captureaza cleinti ai altor entitati carora le insceneaza o infractiune pentru a incasa o rascumparare pe seama lor? Cine judeca diferendele de acest tip? Pentru a rezolva aceasta problema e nevoie de o ierarhizare a instantelor de judecata si de o oarecare uniformizare a legilor.

    Pana in acest punct a argumentat ca in cazul unei ordini initiale exclusiv private vor aparea in mod inevitabil entitati care vor avea urmatoarele caracteristici: – detin monopolul local al stabilirii legilor si instantelor de judecata – detin monopolul local al aplicarii deciziilor instantelor, chiar prin constrangere; – colaboreaza cu celelalte entitati vecine in scopul cresterii nivelului general de securitate prin extradarea infractorilor si respectiv tranferul temporar al protectiei pentru clientii care se afla in alta jurisdictie (“roaming”). – accepta arbitariul unor entitati superioare in cazul aparitiei unor diferende asupra acesor contracte.

    In final, aceste entitati, in cazul in care nu se dedau la abuzuri, ar exercita un rol aproape imposibil de distins de cel al unor state minimale, democratice (satisfac nevoile clientilor), care fac parte din asociatii de tip federal si care permit libera circulatie, asociere si asezare a indivizilor.
    Dar trecerea prealabila prin anarhie in tranzitia de la forma actuala de organizare a statului (maximala) catre cea minimala, presupune nu numai regresia politica si culturala a societatii (fara fundamente reale) dar si distrugerea structurii democratice existente. Toti acesti factori vor conduce in mod inevitabil la conflicte care isi vor pune amprenta asupra societatii umane. Marea problema a libertarienilor “anarhisti” este ca ignlora factorii obiectivi de dragul dogmei si al tentatiei catre atingerea utopiei. Astfel de tendinte nu sunt noi, fiind comune unui grup politic cu deziderate complet opuse, sominate de proprietatea publica – rezultatele aplicarii acestei utopii se cunosc :)

    Dupa parerea mea devolutia statului (dar in niciun caz pana la disparitie) nu poate avea loc prin impunerea unei perioade de anarhie, ci prin vointa democratica a cetatenilor. Rolul filosofului si economistului nu este cel de revolutionar, de “Che Guevarra al capitalismului” ci de formator de opinie, de descoperitor si promotor al adevarului pentru ceilalti cetateni. Rareori revolutia a fost drumul cel mai bun catre o oranduire mai buna. Aproape intotdeauna de-a lungul istoriei schimbarile cu caracter gradual si mai ales voluntar au avut efecte multmai profunde si durabile pe termen lung. Revenirea la anarhie, urmata de despotism, chiar si pentru o scurta perioada, poate distruge rapid secole intregi de civilizatie – vezi trauma impusa de cateva decenii de comunism asupra societatii.

    Alex Nicolin · 6 august 2010, 06:54 · #

  4. Alex, poti sa faci abstractie de caracteristicile istorice si sa admiti ca se pot spune lucruri universal valabile despre productia de aparare si justitie in orice societate umana? Daca nu, din pacate nu putem continua discutia. Eu sper ca totusi poti, si asa fac abstractie de glumitele cu Bush si Che Guevara.

    Expresia „cei care detin puterea militara” implica deja un monopol (coercitiv). Nici nu e de mirare ca ajungi la concluzii prapastioase.

    In exemplul cu hotul fugar, victima ar putea angaja orice companie sa il prinda, pe X sau pe Y. Nu exista „teritoriul” companiei Y asa cum nu exista „teritoriul” Vodafone sau cel Orange. Exista doar proprietatile private ale clientilor. Cel care il adaposteste in cunostinta de cauza pe hotul fugar probabil ar deveni complice la actul sau si bun de plata. O companie nu va fi niciodata atat de stupida incat sa isi apere un client necinstit. Nu va rezista pe piata.

    Cine stabileste legile? Dar cine a stabilit dreptul consuetudinar roman sau practicile common law? Vor fi aranjamente concurentiale care vor gravita in jurul celor mai elementare drepturi: contra uciderii, furtului etc. Probabil ca vor fi diferite de la un provider la altul, iar exemplul cu Vodafone si Orange e iarasi sugestiv (stiu ca nici ei nu sunt producatori pe o piata complet libera, e doar un exemplu de firme concurente care ofera servicii foarte similare).

    Si totul va fi un aranjament precar, ca toate cele ale omului. Insa mai putin precar decat cel statal, asta vroia sa spuna Murphy si asta nu ai reusit ca demontezi tu.

    In fine, daca intr-un teritoriu majoritatea vrea stat minimal, va impune stat minimal, sau daca vrea (sau accepta orbeste) comunism, va avea asa ceva. Noi incercam sa sugeram idei societatii, nu sa le implementam la gura pustii.

    Tudor · 7 august 2010, 12:20 · #

  5. Am recitit si am regandit cu atentie toate argumentele si rationamentele pe care am incercat sa le prezint pana acum. Aveti intr-adevar dreptate – am constatat ca am pus prea mult accent pe diferentele culturale si pe argumentele istorice. Adevarul este ca societatea umana progreseaza continuu, ideile si regulile se schimba, dar raman intotdeauna niste constante, niste reguli de baza ale societatii care previn conflictul intre indivizi, care au la baza, invariabial, respectul fata de proprietatea privata. Indiferent de societatea umana considerata, aceste aspecte vor fi comune.

    O alta greseala posibila este ca mi-am bazat aproape exclusiv argumentatia pe aspectul preventiv al securitatii (paza), in vigoarea contractul cu furnizorul privat de securitate. Practic am gandit serviciul de securitate mai ales din punctul de vedere al “paznicului” (intimidare), si mai putin al “vanatorului de recompense” (retributie). Primul tip de servicii implica in mod necesar existenta:
    a) unui contract permanent;
    b) delimitarea ariei protejate – si de aici problema optimizarii acestei arii => teritoriu compact + monopol local;
    in timp ce al doilea nu implica niciunul dintre aceste aspecte, contractul cu “vanatorul de recompense” putand fi semnat ad hoc;

    Stabilirea echilibrului intre cele doua tipuri de servicii este in definitiv o problema de optimizare a costurilor – e mai ieftin sa sperii hotul sau sa il prinzi? Solutia dinamica a acestei probleme este particulara pentru fiecare client in parte – doar el o poate determina.

    O alta greseala pe care am facut-o a fost si subestimarea capacitatii indivizilor de a-si asigura ei insisi securitatea, si implicit de a impiedica abuzurilor din partea unei companii de securitate “rebele” – care dintr-un motiv sau altul decide sa incalce regulile (1) sau (2). Aceasta conditie implica detinerea de arme de catre indivizi si cunostinte de folosire a acestora la un nivel apropiat de cel al firmelor de securitate. Aici intervine iarasi problema economiei de scara si a optimizarii costurilor – in functie de gradul de incredere este mai eficient sa imi cumpar o mitraliera si sa invat sa o folosesc sau sa cumpar un revolver si sa angajez o firma de securitate pentru cazurile in care s-ar putea sa nu fac fata?

    Solutia individuala exclusiv autarchica este imposibila, pentru ca niciodata nu voi fi capabil, oricat de bine inarmat, sa rezist unui grup de banditi bine inarmati. Solutia este cea colectiva – formarea unei militii de voluntari capabili sa se apere impreuna impotriva agresiunii ca expresie a libertatii de asociere a indivizilor – consecinta a proprietatii private. In final, solutia de asigurare a securitatii pentru o comunitate umana va fi o combinatie intre componenta intrinseca (militie, garda cetateneasca) si cea extrinseca (mercenari, firma de securitate, vanatori de recompense) care sa intre in actiune atunci cand este necesar.

    Dar comunitatile umane nu pot exista izolat una de cealalta, ci trebuie sa comunice, sa faca comert. Odata cu formarea legaturilor comerciale, se vor forma si aliante militare intre acestea, avand ca avantaj sporirea gradului de securitate a asociatilor, care isi pot permite sa isi reduca cheltuielile individuale (numar de oameni mobilizati, cantitate de armament detinuta). Bineinteles, astfel de aliante vor fi la inceput vremelnice, dar cu timpul exista posibilitatea sa se permanentizeze intr-o anumita masura. Deasemenea, exista probabilitatea aparitiei de conflicte intre astfel de aliante in cazul aparitiei unui litigiu cu privire la accesul la unele resurse care nu poate fi solutionat de justitie.

    Spre deosebire de unitatile statale rigide, unde loialitatea (patriotism) este impusa de multe ori prin constrangere, aliantele dintre comunitatile umane independente sunt fluide, fiind doar o extensie la nivelul superior a legaturilor de asociere dintre indivizii acestor societati. Asa cum am spus, toate se bazeaza pe dreptul la libera asociere – deci abuzul este teoretic impozibil. In cazul in care un individ sau o comunitate va initia agresiunea impotriva unei alte comunitati, exista o probabilitate ridicata sa fie lasat “pe uscat” de aliatii sai, care nu sunt dispusi sa suporte represaliile celui atacat.

    Intr-o societate organizata exclusiv pe domnia legilor naturale izvorate din respectul universal pentru dreptul la proprietate nu exista constrangere arbitrara. Drept consecinta, conflictele militare sau faptele infractionale se vor stinge de la sine, prin repudierea initiatorului agresiunii de catre aliatii sai si suportarea consecintelor de catre acesta. Daca e sa analizez dezvoltarea conflictelor de anvergura in istoria omenirii, de fiecare data apare constrangere, fie ca e vorba de recrutarea fortata a trupelor sau de sisteme de aliente inflexibile intre state. In aceste cazuri initiatorul constrangerii este chiar statul.

    La finalul acestei noi analize pot concluziona cu destula certitudine ca lipsa statului (deci a constrangerii) si respectul deplin pentru proprietatea privata (imposibil in prezenta statului) sunt termenii de baza a domniei pacii intre oameni – reprezentati ca individualitati rationale.

    O astfel de perspectiva este insa greu accesibila, cel putin la prima vedere – mie mi-a trebui o lunga perioada de timp pana sa pot constientiza toate implicatiile. Cred ca cel mai important este ca indivizii sa invete sa gandeasca independent, in afara constrangerilor arbitrare care le-au fost impuse prin educatie si conditionare in sanul societatii si sa gandeasca rational si mai ales moral (cu respect deplin pentru ceilalti) pentru a putea imbratisa o asemenea perspectiva.

    In legatura cu acceptarea ultimei paradigme, cea a pasivitatii impotriva vointei majoritatii, care poate fi manipulata de catre demagogi spre a duce societatea catre un sistem totalitar, nu pot fi de acord. De cele mai multe ori, indivizii cu vederi liberale vor fi anihilati fizic sau vor trebui sa fuga din sanul unor asemenea societati. Dar mai exista si varianta a 3-a, cea a rezistentei armate impotriva instaurarii totalitarismului. Eu, personal nu sunt dispus nici sa fug nici sa fac compromisuri si nici sa ma las macelarit amagindu-ma cu gandul ca voi fi la un moment dat venerat ca martir. Personal as alege varianta rezistentei armate, chiar impotriva vointei majoriatii. Uneori e necesar sa li se indese comunistilor sau fascistilor pe gat teava pustii sau srapnelul bombelor improvizate pentru a-i “convinge” de ticalosia lor. Iata de ce cred ca proprietatea asupra armelor, stiinta si vointa de a le folosi la nevoie este una din pietrele de temelie ale unei societati libere. Amendamentul II din Constitutia USA nu este acolo de pomana. Pacat este insa ca lipseste din Constitutia Romaniei :)

    Alex Nicolin · 9 august 2010, 07:58 · #

  6. Mda .. sa zicem ca poimarti nu mai exista gubernu SUA. Nici armata sa. Nici.. fericire si burie generala . Ins a sunt gagii aia care castiga 569.000 pari pe racheta si acu raman pe din afara …. Un mic efort de stangerea a paraelelor necesare si angajeaza niste mercenari si se “privatizeaza” statul.
    Asta bine-nteles daca diversii urmasi a lu Alfonso Capone nu o sa horasca ei sa conduca Amerlocia …

    Ghita Bizonu' · 22 august 2010, 02:39 · #

  7. Dle Nicolin

    Dvoastra rasturnati asertiunea science sans consicence . ,,,
    Spre stiinta dvoastra in Romania pana la rebeliunea legionara portul armelor era aproape la fel de lejer ca in America (dsosebirea fiindca ca la noi abundau pistoalele de 6,35 mm-Walther, Berreta si FN fiind grosul). Era destul sa fii imbracat decent si sa ai banii sa-ti cumperi jucaria (am cunoscut destui domni si destule doamne care epurtau o astfel de jucarie… ) Dupa rebeliune .. daca erai gasit cu un pistol intrai in puscarie . De altfel pana prin anii 30 in intreaga Europa , macar ptr clasele superioare, armele erau ceva obisnuit.
    Oricum posesia unei arme iti mareste mult gradul de autorespect si-l reduce pe cel purtat altora.
    Va mai atrag atentia ca frumoasa dvoastra polologhie despre comunitati autoconduse samd are o verificare istorica. Cele 13 colonii care si-au declarat independenta au avut un cadru institutional extrem de lax la 1800. Absolut de loc intamplator institutile s-au dezvoltat si acu SUA au un aparat represiv bine pus la punct (fata de 1850 !!) , o armata temuta (de fapt nu prea se intelege ca SUA domina absolut spatiul maritim si ca circulatia maritima este libera numai in masura in care SUA o doreste – momentam o doreste), servicii de informatii bune si un excelent aparat de razboi psihologic .
    Intebarea este de ce?
    Raspunsul este fiindca altfel nu se poate !! Nu se poate sa fie pe locul I si sa nu aiba toate acestea …
    Iar cei care delireaza despre libertarianism pot sa-i guste binefacerile in zone precum Somalia, Bosnia ori Liberia …
    Si daca tot ati scrtis depre comunism… candva comunistii visau si ei la disparitia statului. Asta pana sa ajunga la putere, cand in afara coruptiei puterii au mai observat ca altfel nu se poate.

    Ghita Bizonu' · 22 august 2010, 02:58 · #

  8. @Ghita Bizonu’

    In primul rand perpetuezi o eroare elementara de categorisire istoriografica: cum poate fi initiata o rebeliune de catre un partid care se afla la putere, situatie in care era Garda de Fier in ianuarie 1941? Ceea ce s-a produs atunci a fost o lovitura de stat a lui Antonescu, executata cu acordul tacit al Germaniei, in scopul de a-si consolida puterea si astfel a crea un guvern stabil intr-o tara cu importanta cruciala pentru efortul de razboi al Axei in general, si pentru invazia ulterioara a URSS in special. In ianuarie ’41 Garda s-a aflat defapt in postura de victima a ambitiilor lui Antonescu, dar si a suspiciunilor lui Hitler. I mare masura legionarii nu au facut decat sa se apere in fata agresiunii initiate de Armata, mare parte dintre actiunile puse ulterior pe seama acestora fiind in fapt tot opera fortelor de represiune, in special jandarmerie, dar si a unor elemente criminale din cartierele marginase ale Bucurestiului.

    Vad de asemenea ca privesti cu o oarecare satisfactie interzicerea detinerii, portului si utilizarii armelor de foc incepand cu perioada care a urmat loviturii de stat. Mai trebuie sa iti prezint in amanunt si ceea ce s-a intamplat in urmatorii 5,10 sau chiar 20 de ani? Comunism, nationalizare, colectivizare, represiune, genocid… Ma intreb ce parere ai despre “elementele dusmanoase” care s-au ridicat impotriva represiunii comuniste in muntii patriei. Oare cum ar fi stat situatia daca “banditii” ar fi fost mult mai bine inarmati? Trebuie sa vezi contextul istoric – restrangerea dreptului de proprietate asupra armelor reprezinta intotdeauna preludiul necesar al unei serii de abuzuri din ce in ce mai grave impotriva cetatenilor. Avand acces la arme de foc ei ar putea sa riposteze in forta impotriva tiraniei – exact de asta se temeau si comunistii. Personal cred ca, avand in vedere contextul geopolitic al Romaniei, proprietatea asupra armelor de foc si stiinta folosirii acestora ar trebui sa fie nu numai un drept, ci si o datorie morala pentru fiecare om iubitor de libertate. Este inevitabil ca in viitor sa apara din nou cineva dornic sa ne jefuiasca sau sa ne ucida. Prafrazandu-l pe Isoroku Yamamoto, as prefera ca pe dusman sa il astepte cate o pusca dupa fiecare fir de iarba, indiferent ca vine din afara sau se ridica dinauntru.

    Ipoteza privind faptul ca portul unei arme creste resectul de sine si erodeaza respectul fata de ceilalti este deasemenea falsa. Dimpotriva, o societate unde orice inivid cinstit are acces la o arma (infractorii oricum gasesc o cale), este o societate dominata de respectul indivizilor fata de semeni si proprietatea acestora. “An armed society is a polite society” – Robert A. Heinlein.

    Ce satisfactie crezi ca are un individ de rand stiind ca tara sa este “pe primul loc”, cu pretul confiscarii arbitrare a avutului sau sau a represiunii pe care trebuie sa o indure pentru acest deziderat. America nu s-a ridicat, din cauza “aparatului represiv” pe care il ridici in slavi, si care nici macar nu exista – la mijlocul secolului XIX nu exista un serviciu de informatii sau de paza ai oficialilor, care erau protejati de detectivi ai companiei Pinkerton sau de membri ai fotelor armate. Dominatia Americii nici macar nu a fost la inceputuri una militara, ci una economica, drept rezultat al dezvoltarii economiei intr-un mediu propice, lipsit de restrictiile arbitrare prezente in alte tari. Interventia militara a Americii in conflicte importante s-a produs intotdeauna ca urmare a initierii agresiunii de catre o putere straina – scufundarea Lusitaniei, seria de sabotaje din New Yourk si telegrama Zimmerman in WW1, si atacul de la Perl Harbour in WW2. Mai trebuie sa presupunem ce s-ar fi intamplat in lipsa unei astfel de interventii?

    Comunistii au vrut sa desfiinteze statul, constatand apoi ca au nevoie de el, pentru simplul fapt ca ideile pe care le promovau erau in mod profund straine naturii umane, si in consecinta nu puteau fi implementate fara exercitarea unui grad ridicat de coercitie. In antiteza, imi inchipui deja un grup de libertarieni fanatici incercand sa impuna saracilor oameni … proprietatea privata si libertatea individuala.

    Alex Nicolin · 25 august 2010, 12:46 · #

  9. >Alex, poti sa faci abstractie de caracteristicile istorice si sa admiti ca se pot spune lucruri universal valabile despre productia de aparare si justitie in orice societate umana?

    Nu se pot spune lucruri universal valabile – cel puţin la partea referitoare despre justiţie. :)

    Asta pentru că dincolo de nişte norme şi ţeluri “banale” – pe care cam orice cod de legi de are – principiile dorite diferă categoric de la o societate şi o cultură la alta astfel încât o discuţie pretins “universalistă” e doar un exerciţiu autist. ;)

    Vechile coduri de legi ale Antichităţii de ex. considerau absolut normală existenţa sclaviei pe când cele moderne consideră o astfel de instituţie absolut inacceptabilă – de aici e clar că o curte de justiţie şi respectiv un organism de apărare a celor două legi va acţiona complet diferit astfel încât pretenţia de “universalism” e suprarealistă. :)

    >In antiteza, imi inchipui deja un grup de libertarieni fanatici incercand sa impuna saracilor oameni … proprietatea privata si libertatea individuala.

    E foarte posibil ca libertarienii fanatici să considere că au nevoie de o perioadă de “tranziţie pînă la abolirea statului” în care să acţioneze dictatorial … perioadă care va deveni nedefinit de lungă deoarece odată ajuns la putere şi la avantajele ei tinzi să laşi deoparte criticile “universale anti-sistem”. :)

    MIA · 15 septembrie 2010, 00:57 · #

  10. MIA problema sclaviei nu e una care sa ajute punctul tau de vedere. Justitia era si atunci si avea aceleasi principii. Singura diferenta este ca sclavii nu erau considerati subiect de drept. Erau la rangul la care sunt animalele acum. Daca baietii ecologisti reusesc sa introduca animalele ca subiecte de drept cum isi doresc si le ofera vestitul “drept la viata” tot ce se intampla este ca vad extinderea unui principiu universal la inca o categorie nu o diferenta fundamentala de sisteme de drept. Teoria generala a dreptului cam arata ca intre subiecti situatia trecutului nu e mult diferita de fata de cea de acum decat procedural. Cred ca te induce in eroare existenta drepturilor definite negativ si a celor definite pozitiv si faptul ca ponderea si numarul (pentru cele pozitive) lor s-a schimbat radical pe parcursul secolelor.

    Cat despre problema libertarienilor fanatici ce spui tu e irelevant pentru demonstrarea erorilor societatii bazate pe proprietate privata. Faptul ca niste libertarieni fanatici decid sa actioneze dictatorial inseamna ca ei nu actioneaza conform principiilor proprietatii private deci nu intra sub incidenta premiselor noastre initiale de discutie prin simplul motiv ca dictatura si proprietate privata se exclud reciproc. Tot ce spui este ca “din dictatura (asa i-ai definit pe libertarienii fanatici) rezulta naspa”. Sunt complet de acord. Dar ce spune asta despre validitatea principiului proprietatii private care pleaca de la premisa nonagresiunii nesatisfacuta de propozitia ta? Libertarienii fanatici nu sunt libertarieni sunt dictatori. Propozitia ta castiga profunzime doar prin confuzie de termeni. Ce ataci tu aici nu este proprietatea privata ci potentialul de rautate al oamenilor. Acest potential il ai in orice sistem politic care implica oameni inclusiv in cel de acum. Asta este o caracteristica generala a naturii umane. Daca insa vei duce discutia si mai departe si vei spune “oameni mai rai vor rasari in pozitii de influienta economica si decizionala in societatea bazata pe principiile proprietatii private decat in cea controlata etatist de catre niste persoane a caror drepturi nu sunt egale cu ale celor condusi” va trebui sa vii cu o demostratie.

    Stefan · 30 septembrie 2010, 08:27 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)