Fundamentalist: a fost sau n-a fost?!

Andreas Stamate · 23 iulie 2010

Am participat ieri, stând cuminte in primele rânduri ale Aulei ASE, la dezbaterea organizată de SOREC, cu tema Matematica în economie. Este prima dezbatere a Colocviilor SOREC – Deschideri economice, şi după cunoştinţele mele cam singura care şi-a propus să strângă la un loc admiratori ai celor două tabere (austriecii şi chicago-izii) aflate într-un conflict, pe semne, netranşabil, imposibil de lămurit. Am participat cu speranţa că voi găsi în sală, mai mulţi reprezentanţi ai mathematics-ului etatist, de prin BNR sau chiar ministerul de finanţe. Aş putea da chiar nume, însă se va crede ca am ceva personal cu ei, aşa că mă voi rezuma la a recomanda lectura zilnică a Ziarului Financiar, pagina de finanţe-bănci, spre a vă lămuri carevasăzică la cine mă refer. Spre surprinderea mea, şi cred că şi a multora dintre colegii austrieci, nu i-am găsit, dar să ştiţi că i-am aşteptat, în sensul că am rămas până la finalul dezbaterii.

Ne-am bucurat însă de prezenţa domnului profesor Moisa Altăr şi a unei doamne profesoare de matematică (nelipsiţi de altfel de câteva dezbateri încoace). Adică, tabăra matematicienilor a fost reprezentată, zic eu, bine din punct de vedere teoretic de cei doi. Aceştia au primit suport şi din partea unor colegi precum Radu Lupu (moderatorul dezbaterii) şi Alexandra Horobeţ. În sală s-a mai aflat şi domnul Aurelian Dochia.

Opinia aceasta este una strict personală despre cele întâmplate ieri, şi nu reprezintă numaidecât punctul de vedere al vreunui coleg, sau al şcolii austriece de economie. Mă rezum la aspectele formale ale dezbaterii, întrucât cred că substanţa acesteia este lesne de înţeles pentru cine parcurge materialele puse la dispoziţie de cei doi speakeri, Marius Spiridon şi Tudor Smirna. Ah, şi să nu uit, mă declar de la bun început austriac, şi ortodox şi cred în institutele de meteorologie, este nevoie de ele, dar să fie private.

Aş vrea să surprind câteva chestiuni care, din punctul meu de vedere sunt problematice în aceste dezbateri, şi au fost mai cu seamă în cea de ieri. Prima şi cred că cea mai importantă este acuzaţia de fundamentalism, pe care în mod repetat şi în ciuda explicaţiilor date de fiecare dată în dezbateri în special de Vlad Topan, cei din mainstream o fac la adresa austriecilor. Pe scurt, dacă treaba asta continuă, nu vom lămuri problema niciodată. Maniheismul acesta nu ne va scoate din situaţia în care suntem acum. Pentru simplul motiv că argumentaţia utilizată de acuzatorul mainstream, poate fi foarte uşor însuşită şi de acuzat, recte austrieci. Adică, dacă noi spunem că avem îndoieli că metoda matematică folosită în cercetarea economică poartă însemnul ştiinţei, şi suntem făcuţi fundamentalişti de economiştii cantitativişti (de şcoală preponderent neoclasică), la fel de bine îi putem face fundamentalişti pe ei, pentru faptul că preferă această metodă matematică. Însă nu aşa rezolvăm problema, ci plecând de la o discuţie pe elementele de conţinut ale celor două viziuni, extrem de diferite. Iar diferenţele au fost bine accentuate atât de Marius Spiridon cât şi de Tudor Smirna.

Cantitativiştii pleacă de la câteva principii cu care austriecii nu pot fi de acord, şi unul dintre cele mai vehiculate ieri, a fost cel al continuităţii funcţiilor de utilitate. Presupunerile matematice funcţionează perfect în măsura în care acceptăm că tot ceea ce facem este programat sau programabil la secundă. Să fie oare aşa? Pe de altă parte, dacă mă ridic şi spun că însăşi presupunerea de a fi continuu, poate fi prin natura ei una fundamentalistă, chiar şi pentru minimul motiv că nu ne lasă şi altă perspectivă asupra funcţiei în cauză, decât proprietatea de a fi continuă, ce veţi crede despre mine? Sunt convins că veţi fi binevoitori şi veţi încerca să-mi explicaţi cu propriul instrumentar de ce ar trebui să fiu mai precaut, atunci când dau verdicte de acest gen. Aşa cum spunea şi Marius Spiridon, e foarte frumoasă presupunerea într-un context neînsufleţit, însă nu în cel al acţiunii omului, acel om raţional care gândeşte scopurile propriei acţiuni, şi utilizează mijloace perfect raţionale pentru atingerea lor. Logica acţiunii umane sau praxeologia demonstrează contrariul, intrând în acest fel în antiteză cu cantitativismul. Închei prima obiecţie, şi parafrazând-o pe Alexandra Horobeţ aş spune că, în măsura în care dorim să înaintăm în cunoaştere, cei care ne fac fundamentalişti ar trebui să renunţe la această idee, si să dea mai degrabă explicaţii privind propriile teorii. Deci ieri, precauţia nu a fost o lipsă la austrieci.

În al doilea rând, fără a încerca în vreun fel să iau apărarea celor doi speakeri, deşi mi-e foarte greu să mă abţin, trebuie să spun că este fascinant modul în care în loc să se încerce un răspuns la probleme precum relevanţa calculului PIB-ului sau a inflaţiei, relevanţa curbei lui Philips, ş.a., mainstream-erii simt nevoia să te trimită “în camera ta” să citeşti, că eşti încă neexperimentat într-ale lor. Problema nu este cât de mult am citit noi despre voi sau voi despre noi (şi cred că aţi observat că nimeni nu v-a reproşat nimic în sensul acesta), pentru că iarăşi, după cum bine a punctat Vlad Topan ieri, vom ajunge noi să spunem că nu aţi citit suficient din Mises, Rothbard, Hoppe şi voi despre noi că nu am citit suficient Samuelson, Rommer, Krugman. Şi iar ajungem într-o imposibilitate de a deplasa discuţia un milimetru mai în faţă. Important pentru discuţia de ieri, nu era că noi nu am citit suficient, am citit basics-ul, iar acest basics pleacă de la principii inacceptabile pentru austrieci. Nu este nevoie să mergem înainte (deşi unii mai mari ca noi, au mers, şi l-aş aminti aici pe Rothbard care a studiat o buna bucată de timp până să-l întâlnească pe Mises, matematica) pentru a ne da seama că există inadvertenţe. Adică, la ce bun să mergi înainte cu ceva ce din start ţi se pare nepotrivit, cel puţin pentru ştiinţa economică? Colegul de la URA, Alexandru Butiseacă, bine întreba ieri, referindu-se exact la această problemă, şi pe care îl citez “trebuie să fii găină să-ţi dai seama că ouăle sunt stricate?”. Sigur că, această comparaţie poate părea exagerată pentru unii, însă mi s-a întâmplat de multe ori (iată că ţin totuşi oleacă la empirism) ca anecdote de acest tip să se potrivească cu situaţia reală, şi pe deasupra, să fie şi foarte bine primite de studenţi. Mai confirmă cineva?

În al treilea rând, nu pot să nu remarc că, o bună parte din invitaţii cantitativişti nu au reuşit (şi unii chiar au confirmat public acest lucru) să înţeleagă la ce tip de matematică se referă speakerii. Sigur, discuţia nu a fost una extrem de aplicată, dar nici nu cred că era cazul să stăm să detaliem fiecare metodă cantitativă de estimare, după care s-o criticăm. Esenţa era, şi iarăşi, şi Tudor Smirna dar şi Marius Spiridon au evidenţiat-o, că problema austriecilor este metoda cantitativă (fie ea econometrică, matematică sau de alte tipuri) utilizată în prognoze şi estimări ce compun mai apoi, politicile macroeconomice de stat. Să ne înţelegem, nu avem nimic cu matematicienii (de la facultatea de matematică sau diverse institute private de cercetare – chiar dacă merită o discuţie şi cu ei), nu avem nimic cu antreprenoriatul care îşi găseşte confortul strategiilor în metode cantitative, însă avem cu cei care pretind că fac ştiinţă, demonstrând încredere într-o metodă care cu bună ştiinţă sfidează realităţile, în prea multe cazuri. Marius Spiridon a avut o intervenţie foarte bună cred, atunci când a spus că crash-ul din 2008 şi toate consecinţele lui de după, s-a produs în momente în care alături de şefii de state (în special SUA) au stat finanţişti, cantitativişti. Adică, cu ei în frunte sistemul s-a prăbuşit. Daca purtăm vreun respect testului empiric, aţi fi de-acord cu noi când spunem că aceşti oameni nu au trecut, aşa cum spunea şi Bogdan Glăvan, testul pieţei? Deci avem o problemă cu matematica aplicată în economie, şi mai departe atunci când prognozele specialiştilor cantitativişti, deşi se poate demonstra de ce nu sunt relevante pentru viitor plecând de la adevăruri simple, se transformă în planuri pentru ministerul de resort sau pentru bancherii centrali. Da, avem o problemă cu asta, pentru că, şi îl citez aici pe Vlad Topan într-o conferinţă CADI pe tema serviciilor secrete, dacă metoda folosită este cea rea, ce ne facem? Cum pot reacţiona? Şi, ieri, speakerii au explicat de ce metoda cantitativă în economie are atât o problemă teoretică (nu răzbeşte în confruntarea cu realitatea, întrucât e fondată pe observaţii despre trecut şi presupuneri greu de digerat în contextul praxeologic, adică al acţiunii umane), cât şi una practică (de vreme ce terenul pe care este fondată e unul alunecos, cum putem oare legitima intervenţia guvernamentală bazată tocmai pe această metodă?).

În al patrulea rând, s-a vorbit ieri despre adevăr. O doamnă profesoară a amintit spre finalul întâlnirii că în fond şi la urma urmei, fiecare avem drumul nostru personal. “În fond, şi austriecii caută un adevăr şi noi, matematicienii căutăm un adevăr(…)fiecare este liber să-şi ducă la capăt cercetările” erau cu aproximaţie, spusele dânsei. Iertaţi-mă, doamnă profesoară, aici este o altă problemă cumplită cu care literatura austriacă se confruntă. În realitate, nu putem publica oriunde ceea ce scriem (excepţie fac aici, evident, publicaţiile Institutului Mises din SUA) şi să capete vreo recunoaştere ştiinţifică (în termenii mainstream, desigur), pentru că majoritatea revistelor de cercetare cotate, solicită testul empiric, dovada, demonstraţia, studiul de caz. Din nefericire, acele adevăruri universale de care se vorbea ieri, nu prezintă interes pentru board-urile revistelor. Şi atunci, vă întreb, eu cum îmi duc la capăt cercetarea? Sau mai exact, unde? Unde pot publica spre exemplu o lucrare pur teoretică, pe teoria ciclurilor, teoria firmei sau a monopolului? Aşa că, cine crede astăzi că austriecii au un punct de vedere marginalist, neadaptat la realităţi va fi uşor de găsit în boardul unei reviste internaţionale de economie. Închei, prin a mai vă întreba, cât de adaptaţi aţi fost în ’29-’30, sau în 2008? Simt nevoia unui răspuns întrucât observ că realităţile sunt altele decât cele propovăduite de specialiştii cantitativişti, implicaţi activ în susţinerea intervenţiei statului la nivel macroeconomic în cele două momente.

În rest, concluzia întâlnirii este prea puţin importantă se pare. Profesorul Munteanu chiar mărturisea în deschidere, faptul că dezbaterile acestea nu au produs modificări de viziuni în tabere sau schimbări radicale de poziţii. Cred că dacă ar fi să ne raportăm la dezbaterea în care a fost prezent şi domnul Daniel Dăianu, dimpotrivă, poziţiile s-au reafirmat, s-au întărit întru acelaşi duh.

Mă întreb dacă mă poate ajuta un cantitativist să măsor utilitatea întâlnirii de ieri din Aula Magna. Oricum ştiu sigur, că am preferat să particip la ea înainte de a merge la teatru, prin urmare trebuie să fie mai mare. Sau nu?

·

Comentarii

  1. Nu ma pricep la prea tare la economie, nici la matematica economica (sint doar inginer), insa vizionind acel film “A Beautiful Mind”, nu ma pot abtine de la a pune intrebarea: nu cumva acea teorie a “dinamicii de guvernare” este cea mai apropiata se realitate ?! Daca nu l-ati vazut, e un film de vazut in mod repetat – rezultatul maxim se obtine cind individul actioneaza atit in interesul lui personal, cit si in interesul grupului din care face parte ! Aceasta teorie pare total reala, si se poate aplica pina la (si inclusiv) scara universului.
    Nu cumva ar trebui ca omenirea sa plece de la acest tip de teorie in aplicarea matematicii la procesele umane ?!

    Barbatsoi de la Parter · 23 iulie 2010, 18:59 · #

  2. La baza ei problema are mai putin legatura cu teoria (matematica sau economica) ci cu resposabilitatea.
    In fond si matematica are mai multe zone din care una foarte importanta sustine teoria catastrofelor.
    Din ceea ce am citit mai sus a fost o incercare de dialog esuata. Nu inteleg la ce v-ati fi asteptat.
    Pentru adeptii lui Keynes a accepta o discutie teoretica acum este similar cu acceptul Papei de a se uita prin telescop la invitatia lui Galilei.
    Problema pentru ei nu este daca lovitura nucleara (baillout-ul) este util ci doar dimensiunea ei.
    Chiar daca unii dintre ei ar suferi o schimbare de convingere, ar avea de ales intre a tacea si a trece la “leprosi”. Interesele sunt prea mari pentru a putea ramane in zona dezbaterii.
    Framework-ul economiei mondiale a sarit in aer iar ei miros de la o posta a praf de pusca.
    Teoria economica actuala – mainframe – a intrat in zona dogmaticii. Sa ne fereasca sfantul daca ar fi avut o Inchizitie la indemana.

    Gabi · 28 iulie 2010, 06:24 · #

  3. 2 note ‘tehnice’, care probabil nu schimba concluziile practice ale dezbaterii de nici una din parti, dar mi se par relevante:
    1. nu vad de ce matematica ‘in sine’ nu ar putea modela utilitatea ordinala (nu sunt la curent cu incercari, ma dezamageste ca Rothbard, cu backgroundul sau, nu a incercat-o). incompatibilitatea dintre matematica si economie e foarte probabil sa fie una conjuncturala, expirabila in timp
    2. econometria nu este o tehnica proprie economiei, singurele lucruri care le unesc fiind prefixul si fundamentarea (actuala) pe date. a pune egal intre matematica si econometrie mi se pare similar cu a pune egal intre tehnica si o grebla, matematica avand (ma aventurez) radacini la fel de aristotelice ca si economia austriaca. in locuri unde datele vin dintr-un proces mai mecanicist, precum in inginerie, econometria produce rezultate foarte bune, care nu contravin intelegerii teoretice a sistemului, ci doar il ‘calibreaza’ la timp si loc. chiar si acolo insa, functioneaza cu atat mai bine cu cat exista macar o intuitie a ce se afla in spate, si are mult de a face cu trial and error.
    personal cred ca matematica folosita azi in economie este departe de a fi exacta, dar ajuta la ilustrari. este poate similar in multe feluri cu legatura dintre icoane si intelegerea teologica.

    Alex · 29 iulie 2010, 08:15 · #

  4. Bărbătsoi, Alex,

    Cred că referatele care au stat la baza întâlnirii elucidează mare parte din problemele pe care le comentaţi.

    Utilitatea ordinală este buturuga mică de care nu trece ditai căruţa economiei matematicoide. Nu se poate modela utilitatea matematic, decât în cazul în care am vorbi despre roboţi şi nu despre oameni.

    Tudor · 29 iulie 2010, 09:49 · #

  5. Felicitari Andreas pentru initiativa. Cu permisiunea ta am sa adaug acest post la materialele conferintei pe siteul SOREC.

    Adaug si eu un comentariu: chiar daca am gasi o funtie de utilitate unui individ ea depinde de loc si de timp. Adica se modifica de la un moment la altul pentru ca individul nu e o masina ci are liber arbitru. Nu putem opera cu functii de utilitate pe grupuri de indivizi. De regula se opereaza cu familii de functii de utilitate (Arrrow, Pratt) care doar aproximeaza un comportament viitor pe baza unui comportament trecut.

    Daca cineva ar descoperi modul de a gandi al mintii umane ar putea face multe. De aceea, oricat de complicati ar fi robotii, ei doar aproximeaza comportamentul uman. Niciodata un robot nu va ajunge om.

    Mai am un subiect de reflectie: unitatea de masura a utilitatii este utilul. Ce o fi asta nu stiu. Hai litrul inteleg, kilogramul inteleg dar utilul?

    Paun Cristian · 26 august 2010, 14:57 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)