Economia politică a voucherelor educaţionale

Dwight R. Lee · 01 iulie 2010

Traducere[*] de Alexandru Pătruţi

Finanţarea publică a sistemului de educaţie înseamnă control politic

Criza din sistemul public de educaţie este reală. După orice fel de criterii rezonabile, calitatea educaţiei publice scade în timp ce costul educaţiei publice creşte. Necesitatea de a reforma sistemul de educaţie publică este clară. Părinţii doresc o educaţie de calitate pentru copiii lor, iar contribuabilii doresc servicii publice decente în schimbul banilor plătiţi la stat. Din nefericire, o evaluare realistă a necesităţii unei reforme autentice în sistemul de educaţie publică ne oferă şi motivul pentru care o asemenea reformă este extrem de improbabil să se pună în practică.

Problema de bază a educaţiei publice este, în mod evident, faptul că e publică. Atâta timp cât educaţia este oferită în mod public, sistemul va fi controlat de cei care profesează în domeniul educaţiei, în sensul satisfacerii propriilor interese. Motivul este evident.

Spre deosebire de deciziile luate prin mecanismul pieţei, unde fiecare consumator îşi exercită controlul direct şi decisiv asupra serviciilor pe care el alege să şi le achiziţioneze, în cazul sistemului de educaţie public nici un individ nu are control decisiv asupra deciziilor politice care determină oferta de servicii publice pe care totalitatea consumatorilor este nevoită să le „cumpere”. Văzând că nu există nici un beneficiu în a deveni informat şi activ în vederea unor obiective asupra cărora nu are nici un control direct, cetăţeanul tipic în postura de consumator nu depune nici un efort semnificativ, şi pe bună dreptare, pentru a influenţa politica publică de educaţie. La polul opus, ofertanţii de educaţie publică au o influenţă politică semnificativă asupra politicii publice de educaţie în virtutea faptului că sunt organizaţi în asociaţii profesionale, au un interes real şi bine delimitat asupra deciziilor care afectează sistemul de educaţie publică şi sunt văzuţi de către majoritate ca experţi în domeniul educaţiei. Dominarea politică a intereselor ofertanţilor asupra consumatorilor oferă celor care profesează în sistemul de educaţie publică oportunitatea de a controla politica şcolilor publice. Grupurile de interese speciale care fac lobby în domeniul şcolilor publice au profitat din plin de această oportunitate pentru a-şi promova interesele personale în timp ce interesul public pentru oferirea unor servicii de educaţie de calitate a fost trecut cu vederea.

Implicaţiile acestui proces sunt clare. Pentru a se produce o reformă autentică în domeniul sistemului de educaţie este nevoie de o politică ce ar transfera controlul din mâinile furnizorilor de servicii de educaţiei în cele ale consumatorilor de educaţie. Acesta viziune asupra crizei din sistemul de educaţie determină apariţia unei cereri de vouchere educaţionale[1]. Ideea din spatele voucherelor[2] educaţionale este una foarte clară şi directă. În loc ca statul să finanţeze educaţia prin oferirea de servicii publice, se vor oferi vouchere din bani publici părinţilor ce au copii la vârsta necesară pentru şcolarizare, cu scopul de a le cheltui la şcolile pe care aceştia şi le aleg (atâta timp cât alegerea este aprobată de stat). Susţinătorii acestui sistem argumentează că astfel se va transfera controlul către consumatorii de educaţie. Cei care lucrează în sistemul de educaţie ar fi forţaţi să concureze între ei pentru a atrage voucherele educaţionale ale consumatorilor şi deci, vor fi nevoiţi să ţină cont de cerinţele consumatorilor de educaţie. Astfel, ar supravieţui numai şcolile care ar oferi educaţie de calitate, după standardele consumatorilor, la preţuri scăzute. De asemenea, se prevede o lărgire a paletei de metode educaţionale care ar reflecta diversitatea preferinţelor educaţionale ale publicului. În plus, în timp ce diversitatea ar înlocui uniformitatea din sistemul de educaţie, lupta politică ar fi înlocuită de alegerea liberă prin mecanismul pieţei ca mijloc de exprimare a preferinţelor cu privire la educaţie[3].

Voucherele educaţionale şi realitatea politică

Acest sistem de vouchere educaţionale ar fi unul solid doar dacă centrul problemei ar fi faptul că cei care profesează în domeniul educaţiei deţin controlul asupra politicilor şcolilor publice. Dar afirmaţia aceasta este falsă. Controlul educatorilor asupra politicii publice de educaţie este doar un simptom al unei probleme fundamentale: finanţarea sistemului din bani publici. Greşeala sistemului de vouchere este că atacă simptomul şi nu cauza problemei. Chiar şi cu funcţionarea unui sistem de vouchere, educaţia publică rămâne educaţie publică, neavând loc nici o schimbare fundamentală.

Susţinătorii voucherelor educaţionale au presupus un climat politic benign pentru propunerea lor – unul care dacă ar fi existat în prima fază, nu ar mai fi fost deloc nevoie de vouchere. Odată ce voucherele au fost emise de către autorităţi, consumatorii ar deţine teoretic controlul complet, ca şi cum lobby-ul din domeniul şcolilor publice ar fi cumva neutralizat politic. Singura influenţă politică ce ar rămâne ar fi ca voucherele să fie folosite numai în cadrul şcolilor aprobate. De asemenea, modelul presupune că această influenţă ar fi exercitată într-o manieră imparţială politic. Arena politică ar deveni brusc un loc unde consumatorul de educaţie ar deţine controlul, unde lobby-ul cu privire la şcolile publice ar fi în stare latentă şi o educaţie de calitate ar fi oferită în mod eficient deoarece ar fi în interesul public să se procedeze aşa. Evident, într-un astfel de ambient politic voucherele educaţionale şi-ar îndeplini scopul.

Prognoza cu privire la vouchere este complet diferită, dacă acceptăm o viziune realistă asupra politicii în general. Atâta timp cât educaţia este finanţată din bani publici, deciziile cu privire la politica de educaţie vor fi făcute prin mijloace politice. Atâta timp cât deciziile cu privire la sistemul de educaţie sunt făcute prin mijloace politice, interesele consumatorilor vor rămâne difuze şi prost organizate şi vor fi dominate de interesele concentrate şi bine organizate ale profesioniştilor care activează în domeniul şcolilor publice. Prima posibilitate este ca voucherele educaţionale să rămână benigne deoarece nu vor fi luate niciodată în serios. A doua posibilitate este ca voucherele educaţionale să devină acceptabile din punct de vedere politic – caz în care nu vor fi cu nimic mai bune, ba chiar vor agrava probabil situaţia actuală din sistemul de educaţie, pe care ar trebui să o îmbunătăţească.

Să presupunem o propunere de vouchere care, dacă ar fi aprobată, ar fi cea mai bună variantă pentru interesul public al consumatorilor de educaţie. Cu alte cuvinte, propunerea pentru vouchere ar realiza exact ceea ce susţinătorii sistemului prevăd că se va întâmpla: transferul controlului asupra educaţiei de la ofertanţi către consumatori. Nu trebuie să fii prezicător pentru a întrevedea cum ar reacţiona lobby-urile la o astfel de propunere. S-ar opune în mod evident deoarece puterea şi privilegiile de care se bucură ar fi subminate de sistemul de vouchere care ar funcţiona aşa cum ar trebui să funcţioneze. Această opoziţie cu siguranţă va bloca propunerea pentru acelaşi motiv care însăşi sugerează nevoia sistemului de vouchere – abilitatea profesioniştilor din sistemul de educaţie de a controla politica de educaţie atunci când acesta este determinată prin mijloace politice. Ceea ce susţinătorii sistemului de vouchere nu au realizat încă este că se confruntă cu un „Catch-22” [4]. Vor un sistem eficient de vouchere pentru acelaşi motiv pentru care este imposibil ca un astfel de sistem să existe.

Din nefericire, acesta nu este singura problemă. Dacă ar fi fost, ideea de vouchere educaţionale ar fi fost una inofensivă. Problema reală este că există posibilitatea ca voucherele educaţionale să devină acceptabile din punct de vedere politic.

Cum vor deveni voucherele acceptabile din punct de vedere politic dacă reprezintă o asemenea ameninţare pentru profesioniştii din sectorul educaţiei care deţin controlul asupra agendei politice pe domeniul respectiv? Trebuie subliniat că lobby-ul din domeniul şcolilor publice are de-a face şi cu o a doua ameninţare. Această ameninţare se concretizează în inferioritatea educaţiei publice comparativ cu alternativa privată, dar ameninţarea poate să fie neutralizată de către lobby-ul profesioniştilor prin utilizarea voucherelor educaţionale într-un mod creativ.

Dovada supremă a inferiorităţii şcolilor publice este dată de faptul că şcolile private concurează cu succes aplicând preţuri întregi serviciilor oferite, faţă de şcolile publice care sunt subvenţionate de către stat. De asemenea, numărul de părinţi care îşi mută copiii de la şcolile publice probabil va creşte. Şcolile publice în mod cert nu se vor îmbunătăţi, chiar din contră, cel mai probabil este că se vor înrăutăţi. Cererea recentă de ”reformă” şi retorica politică cu privire la ”excelenţa în educaţie” nu vor ajuta cu nimic la îmbunătăţirea sistemului de educaţie publică. Într-adevăr, pretenţia de reformă fictivă a satisfăcut cererea politică de ”a face ceva”, dar în acelaşi timp instituţii birocratice ca Asociaţia Naţională de Educaţie au căpătat mai mult control ca oricând. Pe de altă parte, cererea privată de ”a face ceva” va continua să se concretizeze în refuzul părinţilor de a-şi trimite copiii la şcolile publice. Acest refuz în mod cert va creşte odată cu mărirea veniturilor pe cap de locuitor, chiar dacă declinul calităţii educaţiei publice va fi cumva stopat[5].

Răspunsul asociaţiilor de lobby al şcolilor publice

Lobby-ul asociaţilor în mod sigur va răspunde acestei ameninţări de refuz al consumatorilor, dar cum? Nu va răspunde, deoarece nu poate, printr-o ameliorare a calităţii educaţiei şi prin a deveni mai competitiv decât şcolile private. Această afirmaţie nu trebuie privită ca o critică la adresa indivizilor ce predau în şcolile noastre publice. Mulţi dintre aceştia sunt competenţi, muncitori şi dedicaţi sincer excelenţei educaţionale. Problema ţine de structura eronata a stimulentelor, care infestează furnizarea tuturor bunurilor şi serviciilor finanţate din bani publici.

Dacă ofertanţii îşi vor direcţiona eforturile în mod eficient şi persistent către satisfacerea cerinţelor consumatorilor, ar avea nevoie de informaţii precise cu privire la care sunt acele cerinţe şi de o motivaţie puternică de a răspunde dorinţelor acestora. Există un singur mecanism prin care această informaţie şi motivare pot fi asigurate. Acest mecanism este piaţa liberă, prin care consumatorii, în virtutea faptului că îşi cheltuiesc proprii bani după cum doresc, îşi comunică preferinţele prin variaţiile preţului şi prin schimbări de ofertanţi în aşa fel încât direcţionează resursele către acei producători care răspund în mod satisfăcător şi îi penalizează pe cei care nu. Prin ruperea legăturii dintre cererea de educaţie şi abilitatea consumatorilor de a îşi controla propriile sume de bani, care îşi găseşte expresia în cerere, educaţia publică a creat imposibilitatea şcolilor publice de a oferi educaţie de calitate în mod eficient.

Dar asociaţiile de lobby din domeniul şcolilor publice nu sunt nevoite să se preocupe de asigurarea unei calităţi mai bune la costuri mai mici pentru a reacţiona în faţa concurenţei din partea şcolilor private. Dacă transferul către scoli private începe să se accelereze, asociaţiile de lobby au posibilitatea, şi o vor exercita, de a îşi proteja poziţia privilegiată prin implementarea sistemului de vouchere educaţionale. Oricât de ciudat ar suna pentru suporterii voucherelor educaţionale, dacă acestea vor deveni o posibilitatea politică demnă de luat în calcul, vor deveni de asemenea şi un mijloc de a reduce concurenţa, nu de a o creşte[6].

Avantajul pe care lobby-ul din sistemul şcolilor publice îl va întrevedea în voucherele educaţionale este abilitatea acestora de a ademeni studenţii înapoi înspre educaţia finanţată din bani publici. Să considerăm situaţia în care părinţii şi-au mutat copiii de la şcolile publice. Aceşti părinţi vor deţine controlul asupra educaţiei propriilor copii, care poate să existe numai în cadrul unei educaţii de tip privat, dar vor plăti scump pentru acest privilegiu; vor plăti pentru educaţia privată pe care au ales-o, dar şi pentru educaţia publică pe care au respins-o. Având în vedere această povară, părinţi copiilor din şcoli private vor deveni mai deschişi unei propuneri pentru vouchere educaţionale. Propunerea va fi prezentată de către susţinătorii voucherelor, care acum vor cuprinde inclusiv profesioniştii ce activează în domeniul şcolilor publice, sub forma unei promisiuni ce va include libertatea de a alege fără obligaţia de a plăti de două ori. O asemenea propunere de vouchere va deveni interesantă şi pentru proprietarii şcolilor private, care o vor vedea în mod eronat ca pe o posibilitate de a mări cererea pentru produsele proprii prin eliminarea poverii financiare puse asupra clienţilor lor.

Din nefericire, realitatea din spatele voucherelor educaţionale va fi cu totul diferită faţă de promisiune. Cu sau fără vouchere, atâta timp cât educaţia este finanţată din banii publici, controlul asupra educaţiei va fi exercitat prin puterea politică, nu prin alegerea consumatorului. Voucherele educaţionale pot, pentru un timp, da senzaţia că cei care deţin controlul efectiv sunt consumatorii. Cu toate acestea, alegerea consumatorilor va fi limitată de restricţiile exercitate asupra voucherelor, restricţii ce vor fi în concordanţă cu interesele politice organizate ale asociaţiilor de lobby din domeniul şcolilor publice şi nu cu interesele slab organizate politic ale publicului larg. Se poate prevede cu siguranţă că alegerile pe care consumatorii de educaţie le vor avea sub un sistem de vouchere care este acceptabil din punct de vedere politic, nu vor ameninţa în nici un fel poziţia privilegiată a sistemului de şcoli publice.

Această concluzie nu se bazează doar pe teorie seacă. Avem deja experienţa cu voucherele educaţionale finanţate de autorităţile federale la nivelul de experiment. Acest experiment federal a fost derulat pe cea mai mare perioadă de timp şi a fost considerat un succes în Alum Rock, California. Aşa cum s-a anticipat, s-au pus restricţii asupra voucherelor care au minimizat presiunile competiţionale puse asupra profesioniştilor din domeniul şcolilor publice şi care au promovat obiective sociale care nu prea aveau de-a face cu educaţia. Profesorii, spre exemplu, nu trebuiau să se îngrijoreze că salariul lor va scădea odată cu numărul de elevi rămaşi. Li se dădea prioritate la posturi din cadru altor şcoli, iar dacă nu existau posturi, erau plătiţi pentru muncă ”temporară” până un asemenea post devenea vacant. Pe de altă parte, profesorii care aveau succes în atragerea elevilor nu erau răsplătiţi cu salarii mai mari. Acele şcoli care erau preferate de către părinţi nu aveau posibilitatea de a se extinde pentru a face faţă cererii suplimentare. Elevii care nu au mai avut loc la şcolile care reprezentau prima lor opţiune au fost pur şi simplu repartizaţi la alte şcoli. Un comitet local pentru certificare a angajaţilor verifica dacă şcolile private întruneau o multitudine de cerinţe cu privire la educaţia profesorilor, salarii şi beneficiile suplimentare (asigurări, pensii, concedii plătite, etc.) sau raportul dintre numărul de studenţi şi cel de profesori. Acest control a dus practic la imposibilitatea oricărei şcoli private de a concura pentru respectivele vouchere. Voucherele din Alum Rock au fost total ineficiente în privinţa ameninţării ofertanţilor de educaţie publică sau în privinţa transferului de control efectiv către consumatorii de educaţie.

Dacă voucherele educaţionale devin viabile din punct de vedere politic, acest lucru se va întâmpla pentru că pot să fie utilizate pentru a contracara expansiunea educaţiei private. Asociaţiile de lobby ale şcolilor publice vor vedea în voucherele educaţionale un mijloc prin care să ademenească elevii din şcolile private înapoi spre sistemul de educaţie publică, sistem care nu va fi cu nimic mai bun decât cel actual.

Concluzii

Grupurile care formează asociaţiile de lobby ce activează în domeniul şcolilor publice au reuşit să submineze politica de educaţie în sensul satisfacerii propriilor interese, utilizând aceeaşi influenţă politică pe care o vor folosi şi în viitor pentru a submina orice tentativă de reformă care le ameninţă acele interese. Aceste grupuri de interese ar fi într-adevăr slăbite de un sistem de vouchere educaţionale care ar funcţiona aşa cum au anticipat susţinătorii sistemului. Tocmai din această cauză nu vom avea niciodată un sistem de vouchere care merită implementat. Dacă voucherele vor apărea în viitor, acest lucru se va întâmpla pentru că lobby-ul din domeniul şcolilor publice le va considera cel mai bun mijloc pentru a-şi apăra, sau chiar lărgi, propriile interese. Voucherele educaţionale nu vor servi niciodată pentru a creşte gradul de libertate în domeniul educaţiei, dar pot într-adevăr să îl reducă.

 


[*] Acest articol de Dwight R. Lee a fost publicat iniţial în ediţia din iulie 1986 a revistei The Freeman, editată de Foundation for Economic Education. Este tradus cu permisiunea deţinătorului drepturilor de autor.

[1] Pentru atingerea scopului acestei lucrări nu este necesar să se facă diferenţa între vouchere educaţionale şi scutiri de taxe pentru educaţie, deci ne vom referi strict la vouchere.

[2] [Voucher educaţional - un certificat emis de guvern, pe bază de bani publici, care poate fi utilizat de consumatorii de servicii educaţionale. Astfel, prin această metodă consumatorii îşi aleg şcoala dorită, folosind voucherul pentru a „plăti” taxele de şcolarizare. – n. trad.]

[3] Milton Friedman, cel mai mare susţinător al voucherelor educaţionale, a pus prima oară problema în „Rolul Statului în Educaţie”, în Rober Solow, editura Education and the Public Interest, New Brunswick: Rutgers University Press, 1955.

[4] [„Catch-22” este o nuvelă satirică a unui scriitor american Joseph Heller. — n. trad.]

[5] Nu trebuie să treacă neobservat faptul că o ameninţare majoră pentru sistemul de educaţie publică este creşterea avuţiei. Cu cât părinţii devin mai înstăriţi, cu atât cererea lor pentru educaţie de calitate pentru copiii lor creşte – cererea privată de educaţie. Cererea ANE de politici publice care implică regulamente economice opresive şi taxe, nu este, cel puţin din punctul de vedere al birocraţiilor, iraţională.

[6] Acest lucru a fost sesizat pentru prima oară de către Gary North în articolul său: ”Voucherele Educaţionale: O Taxă Dublă,” Freeman, (May 1976): 259-75.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Numarul sau valoarea acestor vouchere educationale difera de la individ la individ? Va depinde de cota de contributie la bugetul statului a fiecarei categorii de cetateni? Daca parintele meu este casnic sau eu orfan, voi avea acces la facultati cu inovatie si calitate superioara, proportional bineinteles cu nivelul meu intelectual?

    Student · 30 iulie 2010, 06:05 · #

  2. Cred că răspunsurile la întrebările tale sunt nu, nu şi nu. Dar orice scheme de voucherizare s-ar proiecta, nu vor putea fi decât un surogat pentru autentica piaţă liberă a educaţiei, bazată pe respectul proprietăţii private.

    Mai mult, aşa cum arată autorul articolului, voucherele se dovedesc o soluţie perversă pentru tragedia educaţiei naţionalizate, ducând la compromiterea ideii de liberalizare şi o posibilă reîntoarcere cu şi mai mult aplomb la soluţia educaţiei complet etatizate.

    Tudor · 30 iulie 2010, 08:50 · #

  3. Poate în acel viitor al educaţiei complet private de care vorbiţi, profesorii vor fi mai bine pregătiţi (pedagogic vorbind), centraţi mai mult pe student, şi poate cel mai important – mai puţin corupţi. Actualmente nu văd nicio diferenţă între un profesor şi un simplu funcţionar al statului care stă la ghişeu şi numără minutele până la vacanţă. Îmi cer scuze, am întâlnit şi profesori care relaţionează cu studentul, îl ascultă, dezbat împreună, dar extrem de puţini.. Mi s-a părut extraordinar ceva ce trebuia să fie obişnuit. Am însă temerea că o data cu trecerea timpului va păli şi pasiunea dumnealor.. Îmi doresc să mă înşel. Mulţumesc pentru răspunsul anterior.

    Student · 30 iulie 2010, 14:19 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)