Un interviu şi alte câteva observaţii

Tudor Smirna · 30 iunie 2010

Am dat ieri un interviu prin telefon pentru o publicaţie poloneză. Ca în orice situaţie de acest gen, au avut loc pierderi şi distorsiuni la traducere şi editare, din câte am putut să înţeleg utilizând Google Translate.

Nu am pus dimensiunea îndatorării României în legătură cu rambursarea completă a datoriilor din perioada ceauşistă. Se poate ca acel efort să aibă loc într-o interpretare istorică a situaţiei actuale, dar cred că cel mai mult a contat că populaţia nu a opus rezistenţă în ultimii 20 de ani la nivelurile mari ale taxării şi inflaţiei. Finanţarea statului prin creşterea datoriilor este un instrument mai rafinat şi relativ mai costisitor decât primele două şi de aceea cred că nu s-a apelat la el. Acest lucru este valabil mai ales dacă se doreşte finanţarea cu venituri de la investitori străini, care pot alege relativ mai uşor între ofertele altor state şi sunt, de regulă, mai pretenţioşi sau mai sceptici, adică mai scumpi.

Însă din punctul de vedere al teoriei economice coerente, care pune accentul pe capacitatea de coordonare a economiei libere şi pe cea de distorsionare a etatismului, este important ca statul să se micşoreze sau măcar să întâmpine rezistenţă la creştere din partea opiniei publice. Iar din această perspectivă cele trei metode de finanţare ale statului pot fi ierarhizate astfel:

Cea mai dezirabilă metodă este taxarea (şi introducerea de reglementări, care nu aduc neapărat un venit material direct statului, dar cu siguranţă aduc pagube concrete celor pe care îi vizează). În acrest caz agresiunea statului este făţişă iar reacţia populaţiei, dat fiind un nivel maxim al toleranţei la spoliere, ar trebui să fie cea mai vehementă.

Apoi ar urma creşterea statului prin inflaţie (creşterea masei monetare prin decizia unei autorităţi privilegiate, fie ea guvernamentală sau „independentă”). Cu toate că este o formă de redistribuţie insidioasă şi poate adormi pe moment vigilenţa populaţiei, efectele sale se fac simţite în creşterea nivelului general al preţurilor după o perioadă relativ scurtă de timp. Dat fiind nivelul de toleranţă amintit, populaţia va protesta şi la adresa inflaţiei mai devreme sau mai târziu, fie prin forţarea autorităţilor să limiteze inflaţia, fie prin abandonarea completă a monedei de stat.

Iar cea mai puţin dezirabilă formă de finanţare a statului este îndatorarea publică. Îndatorarea are un aspect de voluntariat şi dă statului un aer de legitimitate pe care nu îl merită. Datoria publică, achiziţionată voluntar de populaţia internă sau externă nu este altceva decât promisiunea intensificării spolierii viitorare, prin mai multă taxare, mai multă inflaţie sau şi mai multă îndatorare. Ea dă un aer de legitimitate cu totul nemeritată statului.

Obligaţiunile publice sunt cu totul altceva decât obligaţiunile private (să facem abstracţie acum de firmele private care trăiesc din privilegii etatiste), pentru simplul fapt că statul nu este şi nu poate fi comparat cu o firmă privată. Esenţa statului este agresarea producătorilor de valoare, avere, prosperitate şi canalizarea acestei valori dinspre producători spre consumatori care nu sunt cu adevărat îndreptăţiţi să o consume, orice ar susţine gurile de propagandă ale statului.

Mai degrabă decât cu o firmă privată, statul trebuie văzut ca o organizaţie mafiotă (ba chiar unii mafioţi -- vezi trilogia cinematografică The Godfather -- pot fi mai simpatici şi mai acceptabili decât statul, pentru capacitatea aproximativă de calcul economic, interesele, tradiţiile şi vaga moralitate care îi constrâng de la acte atât de abjecte încât rămân doar de domeniul statului).

Statul, prin dimensiunea sa care împiedică din ce în ce mai mult calculul economic, prin caracterul democratic de schimbare a beneficiarilor spolierii la termene scurte este o imensă maşinărie de consum de azi pe mâine, de distrugere pură a prosperităţii. Cu alte cuvinte, statul se află într-o perpetuă stare de faliment.

Achiziţionarea de datorie publică, aşadar, trebuie privită ca ceea ce este: o complicitate la etatism. Şi, pe deasupra, o complicitate la care se renunţă mai greu din punct de vedere psihologic. Lăsând deoparte considerente legate de justiţia unei societăţi libere emergente, este mult mai greu pentru un deţinător de datorie publică să accepte caracterul de schemă Ponzi (joc piramidal, Caritas etc.) al statului şi abandonarea sa, adică implicit pierderea sumelor investite, decât pentru cei care au beneficiat anterior de redistribuţia etatistă, fie că au fost consumatori neţi de taxe, fie că s-au poziţionat în amontele fluxului inflaţionist.

Revenind la interviu, cel mai mult ţin să precizez că nu am propus un tip de cotă unică (a.k.a. flat tax) pe care de altfel o avem deja, aşa parţială cum este, ci o taxă universală absolută.

Cred că dacă e să avem stat (de ce oare, din moment ce nu are nici o justificare economică?) cea mai „justă” taxă este stabilirea unei sume absolute (şi nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toţi supuşii statului, indiferent că sunt şomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producţiei unor bunuri şi servicii esenţiale (în primul rând pentru existenţa statului, să ne fie clar) şi se stabileşte un nivel anual de 2 miliarde de unităţi monetare pentru asigurarea acestor bunuri şi servicii, atunci populaţia ar trebui să contribuie în cote egale la susţinerea statului. Pentru o populaţie de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică şi universală taxă: 100 de unităţi monetare de persoană. După care fiecare să îşi vadă de viaţa lui.

Bineînţeles că societatea ar rămâne în continuare împărţită în producători şi consumatori de taxe, dar aceasta ar fi cea mai apropiată şi relativ stabilă formă de obţinere a singurului egalitarism acceptabil şi dezirabil pentru cei care reflectă sincer şi riguros asupra modului în care oamenii îşi construiesc o viaţă în comun: egalitarimul dat de idealul de egalitate în faţa legii.

Dar, ca să nu fiu prost înţeles, ţin să reafirm că idealul este o societate fără stat, o ordine a proprietăţii private şi doar private, în care chiar şi cele mai „de stat” bunuri şi servicii, cum ar fi justiţia şi protecţia, sunt oferite pe cale concurenţială, sub un sistem legal generat de piaţă prin aranjamente policentrice.

S-a argumentat convingător că într-o astfel de societate criteriul de coeziune nu ar fi organizaţia statală ci mai degrabă naţionalitatea. Însă cu certitudine într-o astfel de societate nu am avea nici o taxă, ci doar preţuri şi libertatea autentică de a alege. Putem să începem să ne imaginăm cum ar evolua calitatea bunurilor şi serviciilor sub un astfel de aranjament? Putem să ne închipuim cantitatea imensă de frustrări, catastrofe şi orori pe care am putea-o evita într-o astfel de lume?

 

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)