Unificarea politică: teorema generalizată a progresiei

Jörg Guido Hülsmann

Traducere de Tudor Smirna*

Creşterea statului este o trăsătură caracteristică a civilizaţiei moderne.[1] Această creştere a statului apare în două forme: fie prin taxarea mai intensă a subiecţilor prezenţi, fie prin extinderea controluflui asupra mai multor subiecţi. Cu alte cuvinte, creşterea statului se poate face prin „intensificarea” sau prin „extensificarea” hegemoniei. Din moment ce creşterea statului înseamnă că drepturile de proprietate privată sunt invadate mai mult decât înainte, problema fundamentală a aducerii mai multor persoane sub controlul statului este aceea că unele persoane vor opune rezistenţă. Totuşi, care sunt factorii determinanţi ai acestei rezistenţe? De ce poate statul în unele cazuri să îşi extindă dominaţia asupra oamenilor care trăiesc în alte teritorii, iar în altele nu poate? Şi de ce fiecare extindere a puterii este întotdeauna însoţită de creşterea taxelor? În acest articol voi încerca să aduc un plus explicării creşterii statului prin extensificare analizând rolul jucat de unificarea politică în asigurarea acestei creşteri.

DE CE APARE UNIFICAREA POLITICĂ

Limitele justificărilor statului

Problema extinderii activităţilor statului prin taxarea mai intensă izvorăşte din potenţialul de rezistenţă a plătitorilor de taxe. Totuşi, astfel de tentative sunt din când în când încununate de succes. Un motiv este acela că rezistenţa este costisitoare, câteodată extrem de costisitoare, pentru subiecţi. Însă cel mai important este faptul că rezistenţa depinde întotdeauna de convingerea celor care o opun că luptă pentru o cauză justă. Dacă populaţia nu crede că are dreptul de a rezista, sau dacă cel puţin o majoritate nu crede astfel, atunci nu este de crezut că va fi iniţiat vreun protest şi cu atât mai puţin că ar avea succes. Astfel, întotdeauna şi oriunde, autorităţile politice vor încerca să îşi convingă subiecţii de adevărul a două lucruri: în primul rând, că a rezista nu este un drept al poporului şi în al doilea rând, că nivelul crescut al taxării este necesar sau benefic. Prin urmare, vor încerca să pună noile taxe într-o lumină acceptabilă pentru majoritate.[2]

În toate acestea, autoritatea politică se bucură de un mare avantaj: presupoziţia lucrează în favoare lor, adică majoritatea celor conduşi crede că guvernarea este necesară pentru producerea unor anumite servicii. Cu alte cuvinte, crede că nu se poate baza în toate cazurile pe cooperarea voluntară pentru asigurarea funcţionării societăţii. Crede că în unele cazuri utilizarea forţei asupra oamenilor, violarea drepturilor lor de proprietate, este legitimă. Dar, dacă acest lucru este necesar şi legitim într-un caz, de ce nu ar fi şi în alte cazuri? Aşadar, rezistenţa împotriva statului nu este de regulă o chestiune de principiu. Iar rezistenţa neprincipială este slabă. Cedează, din capul locului, în chestiunea principală, anume că statul are o raţiune de a fi.[3] Discuţia se mută astfel asupra stabilirii domeniilor specifice ale vieţii în care se aplică raţiunea etatistă. Iar aceasta este mai mult o problemă ce ţine de preferinţele personale; o chestiune de opinie.

Creşterea statului poate fi, deci, explicată prin schimbarea opiniei celor conduşi. În trecut, oamenii considerau că statul este necesar pentru îndeplinirea unei funcţii mai limitate, să zicem că doar producţia de securitate. Acum cred că statul ar trebui să îşi asume şi alte responsabilităţi, cum ar fi producţia de şosete sau protejarea vişinilor. Totuşi, cum reuşeşte statul să inducă schimbarea necesară de opinie. Trebuie să găsească raţiuni care să ofere acceptabilitate în ochii majorităţii subiecţilor pentru activitatea sa crescută. Problema sa este să descopere, sau, dacă este necesar, să inventeze un cauză comună care să ralieze pe cei conduşi sub conducător şi să-i facă să cedeze mai multă putere decât o făceau anterior.

În istorie au existat doar două idei suficient de puternice şi răspândite pentru a uni mulţimi mari de oameni pentru un proiect comun, anume Creştinismul şi naţionalismul. Cu toate acestea, niciuna nu a fost suficientă pentru creşterea puterii. Problema religiei era aceea că, spre deosebire de forţa militară, conducătorii seculari nu aveau monopol asupra ei. Timp de secole întregi, biserica Catolică a deţinut un cvasi-monopol şi nu a avut interesul să crească puterea principilor decât cu rare ocazii. Cele mai cunoscute cazuri în care au făcut-o sunt cruciadele împotriva „păgânilor” care stăpâneau Ţara Sfântă. Iar aceste ocazii nu au fost destul de dese încât să stingă setea de război a principilor. Biserica Catolică a reprezentat un obstacol serios în calea ambiţiilor lor şi, apoi, era ea însăşi o puterea seculară. Principii au avut un interes vital în spargerea monopolului acestei măreţe organizaţii internaţionale. Mulţi dintre ei au primit cu satisfacţie Reforma Protestantă pentru că din punct de vedere organizaţional punea accent pe parohii şi pe credinciosul individual, mai degrabă decât pe o ierarhie puternică trans-naţională. Bineînţeles, aceste reforme nu au putut fi înfăptuite fără rezistenţa violentă a Catolicilor şi a aliaţilor acestora. Conflictul care a rezultat, Războiul de Treizeci de Ani, a distrus Germania şi i-a redus populaţia cu o treime, dar a crescut puterea principilor germani.

Problema naţionalismului este aceea că nu poate, de unul singur, să ofere vreun suport creşterii autorităţii statale, cel puţin nu într-o societate avansată. Un stat mai puternic nu poate fi niciodată benefic pentru toţi membrii unei naţiuni, deoarece arareori se poate găsi printre conduşi un subiect asupra căruia să cadă de acord. Pe măsură ce se acumulează mai mult capital şi pe măsură ce diviziunea muncii devine mai sofisticată, interesele indivizilor devin mai diversificate şi de multe ori opuse. De aici, dacă principelui îi este cu putinţă să unească unele interese private pentru susţinerea activităţii sale, arareori poate obţine susţinerea tuturor intereselor private. Aşadar, trebuie să apară raţiuni suplimentare pentru ca o naţiune să fie mai agresivă. Cea mai eficientă dintre acestea a fost teoria marxistă a luptei de clasă. Aceasta nu a fost doar un vehicul perfect pentru intensificarea puterii statului în numele unei presupuse nevoi de arbitrare între capitalişti şi clasele muncitoare ci şi o excelentă justificare a războiului cu alte naţiuni.[4] Pentru a se asigura creşterea statului, apare, pe lângă sarcina intelectuală de a inventa asemenea idei, problema tehnică a răspândirii lor. Una dintre cele mai importante sarcini strategice ale statului este, aşadar, să controleze cât mai multe instituţii educaţionale. Trebuie să facă loc în cadrul aparatului de stat profesorilor obişnuiţi şi celor universitari, personalului universitar etc.[5]

Înainte de instaurarea epocii democraţiei, succesul acestei strategii a fost foarte limitat. Oamenii erau, în mare, foarte conştienţi de faptul că toată puterea conducătorului lor trebuia luată de la ei. Ştiau că fiecare intensificare a puterii sale însemna reducerea puterii lor şi că fiecare extensificare a puterii sale prin război trebuia finanţată în primul rând de ei. Cu alte cuvinte, arareori a existat o legătură spirituală comună între conduşi şi conducător care să îi unească pentru atingerea aceloraşi scopuri. Atât statul cât şi subiecţii fiecărei ţări aveau o „conştiinţă de clasă” distinctă. În vremuri obişnuite, conştiinţa de clasă a subiecţilor îi unea şi împiedica avansurile bruşte şi largi ale statului. Oamenii ştiau că de cele mai multe ori chiar şi războaiele defensive nu prea făceau altceva decât să substituie un conducător altuia şi le era indiferent cine le este conducătorul. În regim democratic, actul de conducere a devenit mai uşor pentru stat. Lucrurile stau aşa pentru că, pe de o parte, democraţiile şterg distincţia clară dintre conduşi şi conducător. Pe de altă parte, democraţia distruge credinţa că rezistenţa este justificată. Din aceste motive, doar statele democratice au reuşit să aibă armate permanente şi să hrănească suportul ideologic al războiului.[6]

Indiferent de regimul politic şi oricât de mare succesul statului în obţinerea sprijinului public, avem certitudinea că cheltuielile statului trebuie să fie plătite de cineva. Taxele pot fi mai mult sau mai puţin uniform distribuite, dar totuşi trebuie să fie plătite. Cu cât o persoană este mai presată să plătească, cu atât mai probabil este să opună rezistenţă şi cu atât mai puternică este tendinţa sa de a alege cu picioarele, adică să părăsească zona de influenţă a acelui stat. Din cauza acestei limitări impuse de raritatea resurselor, nici un stat nu poate să-şi crească indefinit puterea doar prin taxare. Trebuie să recurgă la alte mijloace.

Îndatorarea şi inflaţia

Cele mai des întâlnite măsuri de creştere a puterii statului, în afară de taxarea vădită, sunt îndatorarea şi inflaţia, pentru că au un avantaj în comun, acela că permit statului să evite taxarea făţişă. Astfel, ajută la evitarea rezistenţei care apare de regulă odată cu fiecare creştere a puterii statului. Totuşi, aceste măsuri nu reprezintă soluţii permanente. Problema îndatorării este aceea că banii sunt în cele din urmă ceruţi înapoi de creditori. Când se întâmplă acest lucru, guvernul îndatorat este forţat să impună taxe mai mari asupra subiecţilor săi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să înfrunte rezistenţa pe care a încercat să o evite prin recurgerea la îndatorare. Această situaţie ar trebui să fie destul de clară. Dar politicienii cred că pot „rezolva” această problemă într-un mod simplu: prin mai multă îndatorare. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, creditorii vor manifesta reticenţă la prelungirea creditului.[7] Astfel, consecinţele îndatorării sunt duble. Pe de o parte, statul îşi poate creşte puterea dincolo de limitele taxării vădite. Activitatea sa este tot limitată, dar este dusă la un nivel mai înalt. Pe de altă parte, iar acest lucru este crucial, statul devine dependent de dorinţa marilor creditori, adică în special a băncilor şi altor agenţi financiari. Problema acestor oameni este că nu pot fi expropriaţi la fel de uşor ca oamenii obişnuiţi. Banii sunt foarte mobili şi atât timp cât există alte state, proprietarii banilor pot evada acolo şi îşi pot salva averile.

Cazul inflaţiei este similar. Statul îşi poate creşte cota din producţia naţională prin devaluarea monedei metalice sau prin tipărirea de monedă de hârtie, dar nu poate face acest lucru oricât de mult pentru că la un moment viitor dat se va ajunge inevitabil la hiperinflaţie, cu consecinţa că banii de stat nu vor mai fi utilizaţi deloc. Dar chiar dacă inflaţia rămâne moderată, va avea consecinţe nedorite, deoarece debitorii vor insista să primească plata într-o monedă mai stabilă, iar ceilalţi participanţi la piaţă vor începe să abandoneze moneda rea în tranzacţiile lor zilnice.[8]

Din cele de mai sus se poate trage încă o concluzie. Am văzut că posibilitatea de creştere a statului prin taxe, datorii şi inflaţie este limitată. Iar una dintre aceste limite este simpla existenţă a altor state. De aceea, odată ce statul îşi atinge limitele de îndatorare şi inflaţie, adică limitele intensificării, singura cale de a-şi continua creşterea este prin extinderea controlului asupra altor teritorii, adică prin extensificare. Statele au două motive pentru a proceda astfel. Primul este acela evident al controlului mai multor persoane — ceea ce înseamnă venituri fiscale mai mari pentru un nivel dat al rezistenţei şi astfel mai multă putere. Al doilea este evitarea concurenţei politice. Statele învecinate sunt deosebit de receptive faţă de averile, atât în termeni monetari cât şi de competenţe personale, pe care oamenii le pot aduce din alte teritorii. Astfel, pentru fiecare stat, ar fi foarte avantajos să îşi elimine cumva concurenţii. Această eliminare ar duce la creşterea costului de evadare de sub controlul său, astfel că mai mulţi oameni ar rămâne în ţară şi ar plăti taxe mai mari decât ar fi plătit în absenţa eliminării. Acesta este motivul pentru care extinderea controlului politic este însoţită de regulă de creşterea statului. Pe măsură ce sfera puterii sale este lărgită, concurenţa politică este diminuată iar costul emigrării crescut. Prin urmare, taxele pot fi mai mari decât înainte.

Cum poate statul să îşi extindă controlul asupra altor teritorii? Nu există decât două posibilităţi: fie o face prin război şi cucerire sângeroasă, fie prin unificare politică. Bineînţeles, războiul este o afacere foarte scumpă şi riscantă, ce nu poate fi întreprinsă fără creşterea taxării subiecţilor prezenţi. Din acest motiv, se întâmplă adesea ca extensificarea statului să nu poată fi făcută prin cucerire sau altă tehnică violentă de includere a unor noi teritorii (şi populaţii) sub controlul său. În acest caz, singura posibilitate rămasă este calea lipsită de spectaculozitate a unificării politice.

Putem vedea, astfel, că există cauze duble ale unificării politice. Pe de o parte există limitări în calea creşterii interne a puterii statului. Pe de altă parte, avem costurile şi riscurile războiului şi dificultatea de a justifica necesitatea lui. Acum haideţi să vedem cum este înfăptuită unificarea politică, ce forţe acţionează atunci când aceasta apare.

CUM APARE UNIFICAREA POLITICĂ

Unificarea politică în Vechiul Regim

În trecut, forma standard a unificării politice era căsătoria. Însă nu trebuie pierdut din vedere că doar această legătură nu era suficientă pentru concentrarea unor imperii vaste, deoarece controlul politic are şi un aspect organizatoric. Toate imperiile primitive au eşuat mai devreme sau mai târziu pur şi simplu pentru că exista o distanţă prea mare între capitală şi provincii. Principii şi regii nu aveau resursele necesare pentru a-şi face ordinele ascultate la marginile imperiului. Prin urmare vasalii erau de facto conducători suverani ai provinciilor.[9] Mariajul nu a dus prea des la acumularea de imperii extinse. Era mai degrabă util pentru confirmarea legăturilor politice stabilite, iar mai mult de atât nu putea face. Principii au putut depăşi aceste dificultăţi doar prin avansul economic al societăţii şi creşterea, pe cale de consecinţă, a taxelor. Cu aceste mijloace economice crescute au putut stăpâni imperii mai extinse. Astfel, progresul economic a creat condiţiile necesare pentru concentrarea politică. Unificarea politică prin mariaj a fost în fine posibilă pe o scară largă datorită dezvoltării capitalismului.[10]

Unificările politice în regim democratic: problema intereselor personale ale membrilor statului

Explicarea unificării politice în democraţiile moderne este ceva mai complicată. Dacă în cazul mariajelor nobile fiecare familie avea de profitat direct de pe urma noilor legături, nu se poate spune acelaşi lucru despre birocraţii şi politicienii moderni. Nu trebuie să explicăm de ce oricare dintre ei este interesat să obţină mai multă putere ci de ce ar fi vreunul dispus să renunţe la o parte din puterea sa într-o uniune politică. Am văzut că noul stat care ar putea apărea din uniune ar putea beneficia de o impozitare totală mai mare decât cea de care se bucurau anterior cele două state constituente. Motivul este acela că s-ar reduce concurenţa şi astfel ar creşte costul emigrării. Însă este puţin probabil ca acest lucru să fie avantajos pentru toţi birocraţii şi politicienii implicaţi. „Statul” ar avea de profitat de pe urma fuzionării politice, dar nu există de fapt nici un „stat” concret, ci mai degrabă doar indivizi care acţionează ca membri ai aparatului pe care îl numim Stat.[11] Astfel, întrebarea crucială este dacă există vreun mecanism care să constrângă sistematic statele moderne să caute unificarea politică, chiar dacă este diminuată puterea personală a birocraţilor şi politicienilor.

Există, într-adevăr, un asemenea mecanism. Îl putem analiza cel mai bine prin studierea unei situaţii similare din teoria monetară. În acest domeniu, teorema progresiei[12] ne permite să privim banca centrală ca pe o consecinţă a principiului ce subîntinde activitatea bancară cu rezerve fracţionare.

 

Activitatea bancară cu rezerve fracţionare şi teorema progresiei

Practicarea rezervelor fracţionare înseamnă că băncile comerciale fac, în principiu, promisiuni pe care nu le pot onora. Promit să preschimbe fiecare substitut monetar, adică fiecare bancnotă sau depozit bancar, oricând purtătorul lor doreşte să îşi primească banii. Cu toate acestea, băncile emit substitute monetare în cantităţi mult mai mari decât banii pe care îi deţin de fapt. Aşa că nu îşi vor putea ţine promisiunile atunci când există mai multe cereri de preschimbare decât se aşteptau. Bineînţeles că asemenea cereri sunt făcute să apară sistematic prin acest tip de activitate bancară. Băncile ştiu foarte bine că nu pot exagera în emiterea de substitute, dar nu ştiu exact ce volum de substitute este permisibil şi ce volum ar fi prea mare. Concurenţa cu alţi bancheri îi face să fie foarte îndrăzneţi în tatonarea acestui punct. Astfel, crizele de lichiditate şi panicile bancare au existat în istorie şi continuă să existe până în ziua de azi.[13]

Aceste crize sunt, bineînţeles, foarte periculoase pentru bănci. Într-o criză mare, multe dintre ele sunt împinse la penurie de lichidităţi, chiar dacă nu erau încă atât de insolvabile precum băncile falite în primul rând (acest efect se numeşte „contagiune”). Pentru bănci este, aşadar, vital să evite aceste crize. Totuşi, pe de o parte nu doresc să renunţe la practica profitabilă a rezervelor fracţionare şi, pe de altă parte, concurenţa le împinge întotdeauna către următoarea criză. Atunci, ce-i de făcut? Soluţia a fost găsită în existenţa băncilor centrale. Nu are importanţă dacă sunt în proprietate publică sau privată. Câteodată au apărut din birouri de compensare private, dar în cele mai multe cazuri au fost deţinute de la bun început de stat. Este evident că băncile centrale au o putere enormă asupra băncilor comerciale. Ele decid cine va primi credit suplimentar, ele decid ce bancă îşi poate extinde activitatea şi, în perioadele crizelor de lichiditate, ele decid cine va supravieţui şi cine nu.

Dar, în ciuda dependenţei lor de banca centrală, băncile comerciale sunt interesate ca această instituţie să existe, cel puţin la momentul fondării băncii centrale, deoarece punerea banilor în comun oferă un sprijin temporar. Acest fond permite băncilor centrale să salveze băncile comerciale în unele cazuri în care, în absenţa băncii centrale ar fi fost pierdute. Însă, pentru că băncile ştiu că au această plasă de siguranţă, devin şi mai îndrăzneţe, oferind credite pe care nu se aventurau să le ofere înainte. Cu alte cuvinte, îşi diminuează şi mai mult ratele rezervelor fracţionare. În consecinţă, mai devreme sau mai târziu, exact aceeaşi problemă pe care trebuia să o rezolve banca centrală va deveni virulentă. Însă de această dată la o scară mai mare.

Când acest lucru se întâmplă, există doar două căi de ieşire. Prima este unirea băncii centrale cu alte bănci centrale pentru a forma o mega-instituţie centrală pentru ele. Este evident că în acest caz fiecare bancă centrală va deveni dependentă de noua instituţie. Însă, ca şi în cazul băncilor comerciale, fiecare bancă centrală este interesată să-şi piardă independenţa în schimbul supravieţuirii pentru moment. Cealaltă cale de ieşire este obţinerea de la stat a permisiunii de a nu preschimba substitutele monetare pe care le-au emis, cu alte cuvinte permisiunea de a nu-şi respecta contractele.[14] În mod evident, în acest caz băncile centrale îşi abandonează independenţa şi depind de voinţa statului de a nu le incrimina pentru această acţiune penală. Însă, ca şi în cazul anterior, băncile centrale au interesul să cedeze statului puterea asupra lor, pentru că astfel pot supravieţui pentru moment.

Această înlănţuire de evenimente este sugerată de teoria monetară. Teorema progresiei se poate rezuma astfel: fiecare pas către o dependenţă din ce în ce mai mare îşi are sursa într-un regim falit. Băncile comerciale care operează cu rezerve fracţionare sunt inerent falimentare iar acest lucru iese la iveală mai devreme sau mai târziu. Apoi acestea abdică şi frâiele sunt preluate de băncile centrale. Şi pentru că aceste din urmă sunt de asemenea bazate pe structuri falimentare, e doar o chestiune de timp până când vor abdica de bună voie.

O teoremă mai generală a progresiei

Cazul fuziunii politice moderne este cu totul similar. Faptul că majoritatea statelor moderne sunt adânc îndatorate este un adevăr de necontestat. Şi nici nu se pune problema plăţii datoriilor, pentru că majorarea taxării care este necesară pentru acest lucru este foarte nepopulară. Aşa că există doar trei căi de ieşire: inflaţia, refuzul plăţii datoriilor şi unificarea politică. Le vom discuta pe rând.

Nici unui stat modern nu îi place să îşi rezolve problemele de îndatorare prin tipărirea de monedă, deoarece se ajunge astfel la revoluţia politică şi economică. Trebuie ţinut cont de faptul că inflaţia presupune întotdeauna o redistribuţie a venitului. Însă este favorabilă statului doar în măsura în care este păstrată la ritmuri moderate şi trece iniţial prin mâinile statului şi aliaţilor acestuia. Spre deosebire, o inflaţie de anvergura cerută în astfel de situaţie nu ar putea fi moderată şi majoritatea ei ar trebui să treacă în primul rând prin mâinile publicului creditor. De aici avem trei implicaţii. În primul rând, redistribuţia imensă de averi nu poate fi controlată, iar acest lucru echivalează cu o ameninţare directă la adresa statului şi a partenerilor săi de afaceri. În al doilea rând, probabil că inflaţia va produce un ciclu de afaceri ce se va sfârşi cu o criză economică. Astfel de evenimente cresc probabilitatea unei reorientări politice a cetăţenilor. Mai mult, această revoluţie politică ar fi, în al treilea rând, potenţată de prăbuşirea totală a sistemului monetar, când oamenii abandonează moneda aflată în hiperinflaţie.

Cea de-a doua soluţie este refuzul plăţii datoriilor. Cu băncile în calitate de principal intermediar financiar, aceasta ar declanşa prăbuşirea imediată a sistemului bancar. Dat fiind că băncile comerciale operează cu rezerve fracţionare, masa monetară şi sistemul de preţuri s-ar prăbuşi, de asemenea, imediat. Ar putea statul să evite o astfel de păţanie? Este evident că soluţia nu ar fi „evitarea” prăbuşirii sistemului de creditare şi plăţi prin crearea simultană a inflaţiei, pentru că aceasta ar duce probabil la revoluţie politică şi socială. O variantă ar fi limitarea la refuzul plăţilor doar faţă de străini. Această măsură ar putea da un moment de respiro (dacă facem abstracţie, de dragul discuţiei, de influenţa acţiunilor reciproce din partea statelor şi creditorilor străini). O astfel de acţiune aduce statul la mila statelor străine, în privinţa creditării viitoare. Nici o persoană privată nu va mai fi dispusă să-i ofere noi credite. Doar statele ar putea să îl asiste. Şi aşa ajungem la cea de-a treia cale de ieşire din criza îndatorării.

Cea de-a treia cale constă în obţinerea de lichiditate de la alte state care încă nu sunt falite. Preţul pentru această asistenţă este, evident, plătit în favoruri politice. Să observăm iarăşi că în acest caz, ca şi în cel al activităţii bancare cu rezerve fracţionare, fiecare stat este interesat să facă schimbul. Este evident că statele falite sunt dornice să plătească preţul politic. Statele care nu sunt încă în faliment (dar care sunt deja adânc îndatorate) au şi ele motive să le cauţioneze pe primele. Un corolar al gradului înalt de diviziune internaţională a muncii este că falimentul unui stat are urmări imediate asupra bugetelor tuturor celorlalte state. Aşadar, guvernele foarte îndatorate sunt interesate să evite chiar şi cea mai mică perturbare a pieţelor financiare internaţionale, pentru că de astfel s-ar putea ajunge la propriul faliment. Chiar şi declararea falimentului unui stat mic ar putea să reprezinte o ameninţare pentru ele.[15] Acest lucru trebuie evitat. Orice tip de prăbuşire sau schimbare bruscă necontrolată este un coşmar pentru autorităţi. Interesul primordial al politicienilor şi birocraţilor din ziua de azi este să continue, cum necum, bâlciul.[16] Aşa că statele falite doresc să fie cauţionate, iar cele încă viabile sunt dornice să le ajute. Rezultatul este fuziunea politică.

Acesta este mecanismul prin care apare unificarea politică în democraţiile moderne. Forţa motrice este necesitatea şi dorinţa statelor de a-şi extinde puterea şi de a supravieţui în timp de criză. Această forţă duce la unificare politică pentru că statele falite şi cele încă viabile au interesul comun de a schimba asistenţa financiară contra influenţei politice.[17]

Termenii concreţi în care se încheie schimbul depind în principiu de poziţiile relative de negociere ale statelor respective. Acestea depind, la rândul lor, de gradele de îndatorare a statelor şi de relativa lor mărime. În funcţie de circumstanţele particulare din fiecare caz, se pot concepe diferite rezultate instituţionale. De exemplu, un stat falit mic va fi probabil absorbit de unul mare neîndatorat; iar câteva state foarte îndatorate vor forma probabil o instituţie separată pentru a evita costurile negocierilor multilaterale. În secţiunile viitoare voi discuta pe scurt două rezultate instituţionale recente, ilustrând astfel afirmaţiile teoretice anterioare.

Cazul ilustrativ nr. 1: Reunificarea Germaniei[18]

Cazul Germaniei este probabil cea mai bună ilustrare a unei cedări unilaterale din partea unui regim falit. Într-adevăr, Germania de Est nu era doar în stare de faliment financiar, ci era complet prăbuşită: moral, politic şi cultural. Cei patruzeci de ani de socialism au distrus naţiunea. Dezbaterile publice s-au concentrat pe condiţiile de trai inferioare ale germanilor estici, dar acesta era doar aspectul economic al dezastrului. Cu foarte puţine excepţii individuale, experimentul est-german a fost catastrofic la toate nivelurile. Pentru o perioadă, impresia era că nimic nu mai merită păstrat din vechiul sistem. Est-germanii cereau cu insistenţă reunificarea şi în fiecare zi de după căderea Zidului Berlinului din noiembrie 1989, dispreţul adânc faţă de autorităţile lor era manifestat în public.

În martie 1990 au votat masiv împotriva comuniştilor. Astfel, autorităţile vest-germane nu au întâmpinat practic nici un obstacol în preluarea întregii ţări şi impunerea propriei structuri asupra esticilor. Sistemele de asigurări sociale şi de şomaj ale Germaniei de Vest au fost translate în Est, la fel ca şi sistemul de colectare a taxelor. Mai mult, întreaga administraţie politică şi publică a fost reconstruită conform schemelor occidentale.

Bineînţeles că est-germanii nu ştiau cum să utilizeze aceste noi instituţii şi cum să se descurce în contextul regulilor administrative necunoscute. Aşa că resursele umane a trebuit să fie importate din Germania de Vest. Persoane care în mod normal ar fi trebuit să aştepte ani de zile pentru a urca în ierarhia administraţiei publice au putut acum avea parte de strălucite cariere „blitz”. Aproape toate punctele cheie din economie, administraţia publică, ştiinţă şi cultură au fost oferite vest-germanilor. Astfel, între 1990 şi 1993 a fost epoca de aur a autorităţilor vest-germane. A fost cea mai uşoară cucerire imaginabilă.

Dar nu au cucerit doar Germania de Est, ci au crescut cota statului în producţia naţiunii. De fapt, au profitat de un uriaş val de naţionalism care a străbătut Germania de Vest, deoarece convingerea vest-germanilor era că reformarea Estului este sarcina statului. Aşa că au acceptat creşteri enorme ale fiscalităţii. An după an, mai mult de 140 de miliarde de mărci au fost transferate din Vest către Est.[19] Germanii au acceptat şi o creştere imensă a datoriei publice. Această situaţie excepţională necesita, conform argumentelor oficiale, măsuri excepţionale. Nimeni nu a dat atenţie economiştilor care obiectau că aceste mijloace erau luate de la restul societăţii. Astăzi, datoriile publice ale Germaniei sunt aproape duble faţă de nivelul de la mijlocul anilor 1980.

Reîntoarcerea întreprinderilor est-germane în sfera privată s-a înfăptuit chiar sub nivelul standardelor vest-germane, iar poliţia, tribunalele, traficul, educaţia şi comunicaţiile au fost păstrate ferm în mâna statului. Rezultatul global al reunificării Germaniei este o creştere netă imensă a puterii statului. Câteva decenii după cel de-al Doilea Război Mondial Germania a fost, la nivel economic, una dintre cele mai libere dintre marile naţiuni europene. Acum se apropie rapid de nivelul Franţei sau Italiei. Cu alte cuvinte şi pe Germania o paşte pericolul falimentului.

Cazul ilustrativ nr. 2: Uniunea Europeană

Cazul Uniunii Europene este un excelent exemplu de instituţie centrală care ajută la reducerea costurilor de coordonare a câtorva state foarte îndatorate şi aflate sub ameninţarea contagiunii. În Uniunea Europeană unele state — Belgia, Italia şi Grecia — sunt practic falite. Alte state, inclusiv Austria, Portugalia, Irlanda, Spania şi Suedia, sunt pe punctul de a intra în faliment. Iar restul nu stau nici ele mult mai bine.[20] Din ce în ce mai multe ţări membre ale Uniunii Europene au nevoie să fie cauţionate.[21] Nu va trece prea mult timp până când nici un investitor privat nu le va mai acorda noi credite. Pentru că statele ştiu acest lucru, au început să devină serioase în negocierile cu ale state. Aceasta a accelerat negocierile care au dus la întărirea birocraţiei centrale bruxelleze. Cele mai multe state au devenit mai interesate să îşi coordoneze politicile financiare şi economice. Le trebuia un instrument pentru facilitarea complicatei negocieri multilaterale. Bineînţeles, Comisia Europeană a primit cu bucurie ocazia de a interveni. În prezent este servitorul statelor noastre. În viitor ar putea deveni stăpânul lor.

Unii din termenii principali ai negocierii au devenit evidenţi în ultimii patru ani. Germania trebuie să renunţe la moneda sa, Marca germană. În schimb, statul german obţine impunerea la nivel european a standardelor sociale, tehnice şi de mediu.

Marca germană este cea mai stabilă dintre monedele europene. Pentru statele falite ale Europei, este simbolul repulsiv al „opresiunii”, după cum se exprimă ele. De fapt, este simbolul limitărilor impuse lor de către piaţă. Pentru germani, Marca reprezintă stabilitatea şi încrederea în sine. Astfel, renunţarea la Marcă este un preţ greu pe care germanii sunt acum obligaţi să îl plătească.

Totuşi, unii germani (dar nu toţi) primesc ceva la schimb. De exemplu, standardele sociale sunt o concesie făcută sindicatelor germane, care doresc să ţină mâna de lucru ieftină afară de pe piaţa germană.

Standardele de mediu sunt o concesie făcută puternicei mişcări verzi din Germania. Sunt, în acelaşi timp, un cadou făcut industriei germane, dat fiind că Germania are cea mai strictă legislaţie de mediu din Europa. De multe ori, acest lucru a împiedicat firmele germane să concureze cu succes pe pieţele externe. Acum, producătorii străini vor suferi cel puţin la fel de mult cât corespondenţii lor germani. În fine, standardele de mediu sunt o binefacere pentru industria de mediu germană, care este, datorită legislaţiei speciale, cea mai dezvoltată printre cele de acest tip din Europa.

Standardele tehnice reprezintă o altă donaţie făcută marii industrii germane, care intenţionează să scoată de pe piaţă industriile din alte ţări europene prin binecunoscuta sa superioritate în producerea de bunuri de înaltă calitate (chiar şi acolo unde ar fi suficientă o calitate tehnică mai mică). Bineînţeles, impunerea acestor standarde ar trebui să fie încredinţată Comisiei Europene din Bruxelles sau oricărui organism care i-ar succeda. Şi, cu siguranţă, va duce la creşterea cotei statului în producţia naţională.[22]

CONCLUZIE

Dacă se doreşte diminuarea statului, trebuie eliminate condiţiile care îi favorizează centralizarea şi, în ultimă instanţă, însăşi existenţa. Principala concluzie care se poate trage din cele de mai sus este că originile unificărilor politice trebuie căutate în regimurile falite. Aşadar, două destinaţii intermediare pe drumul către instituirea unei societăţi libere sunt foarte importante. Prima este abolirea practicii rezervelor fracţionare şi a băncilor centrale. A doua este interzicerea prin lege a datoriilor publice. După atingerea acestor ţinte intensificarea şi extensificarea statului va deveni mai dificilă iar păstrarea libertăţii mai uşoară.


Note:

*Articol apărut sub titlul „Political Unification: A Generalized Progression Theorem” în Journal of Libertarian Studies 13:1 (Summer 1997): 81–96. Traducere realizată şi publicată cu permisiunea deţinătorilor drepturilor de autor.

[1] Asupra problemelor măsurării intervenţiei guvernamentale şi creşterii statului, a se vedea Murray N. Rothbard, America’s Great Depression, ed. a 4-a, (New York: Richardson and Snyder, 1983), pp. 296ff. Pentru o critică a modului în care statisticile convenţionale ascund implicaţiile activităţilor statului, a se vedea Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen, 1987), pp. 27ff. O carte excelentă în care este documentat modul de expansiune a statelor în vremuri de urgenţă aparţine lui Robert Higgs, Crisis and Leviathan: Critical Episodes in the Growth of American Government (New York: Oxford Univ. Press, 1987).

[2] Se poate afirma că domnia majorităţii există sub toate formele de guvernare. A se vedea Étienne de la Boétie, De la servitude volontaire ou Contr’un (Paris: Gallinard, [1562] 1993); David Hume, “On the First Principles of Government,” în Essays (Indianapolis: Liberty Classics, [1777] 1987).

[3] Această raţiune a fost serios criticată, ca să nu spunem mai mult. Asupra afirmaţiei că securitatea nu este un bun special care să necesite intervenţia statului, a se vedea Gustave de Molinari, The Production of Security, J. Huston McCulloch, trad., Occassional Paper Series #2, Richard M. Ebeling, ed. (New York: Center for Libertarian Studies, 1977); Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a 2-a (Kansas City, Kansas: Sheed Andrews and McMeel 1977), cap. 1; Murray N. Rothbard, For A New Liberty (New York: Macmillan, 1973), cap. 12; Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, pp. 106ff. Pentru o critică devastatoare a conceptului de bunuri publice, a se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash Publishers, 1962), vol. 2, pp. 883–90; Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989), pp. 211ff; Hans-Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property: Studies in Political Economy and Philosophy (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993), cap. 1. Pentru o demonstraţie strălucită a faptului că, dintre toţi agenţii posibili, statul este cel mai puţin capabil să producă bunuri publice, a se vedea J.R. Hummel, “National Goods Versus Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders,” Review of Austrian Economics 4 (1990): 88ff.

[4] Asupra acestor consecinţe ale conceptului marxist de luptă de clasă, a se vedea Ludwig von Mises, Die Gemeinwirtschaft, ed. a 2-a (Jena, 1932) [Socialismul, Sergiu Marcus, trad. — n.tr.]; Ludwig von Mises, Liberalism: In the Classical Tradition (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1985); Ludwig von Mises, Omnipotent Government: The Rise of the Total State and Total War (New Rochelle, N.Y.: Arlington House [1944] 1969).

[5] Asupra acestui subiect, a se vedea S. Blankertz, Legitimität und Praxis (Büchse der Pandora, Wetzlar, 1989), pp. 130ff; Rothbard, For A New Liberty, pp. 119ff; E.G. West, Education and the State (London: Institute of Economic Affairs, 1970).

[6] A se vedea Bertrand de Jouvenel, On Power: Its Nature and the History of its Growth (New York: Viking Press, 1949; Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property; Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, pp. 152ff, 182ff; Hans-Hermann Hoppe, “The Political Economy of Monarchy and Democracy, and the Idea of a Natural Order,” Journal of Libertarian Studies 11, no. 2 (1995); Hans-Hermann Hoppe, “Time Preference, Government, and the Process of De-Civilization—From Monarchy to Democracy,” Journal des Économistes et des Études Humaines 5, no. 4 (1994).

[7] Pentru un exemplu real al consecinţelor acestui tip de situaţie, a se vedea Thomas J. Sargent and Francois R. Velde, “Macroeconomic Features of the French Revolution,” Journal of Political Economy 103, no. 31 (1993): 474–518. Sargent şi Velde arată într-un mod convingător că principalele cauze ale Revoluţiei franceze au fost deficitele recurente ale statului francez şi incapacitatea sa de a se achita de obligaţiile faţă de deţinătorii obligaţiunilor de stat.

[8] A se vedea Ludwig von Mises, Theory of Money and Credit, 3rd Engl. ed., H.E. Batson, trans. (Indianapolis, Ind.: Liberty Classics, 1981); Jörg Guido Hülsmann, Logik der Währungskonkurrenz (Essen: Management Akademie Verlag, 1996), pp. 269ff.

[9] A se vedea Franz Oppenheimer, Der Staat (Berlin: Libertad Verlag, [1907] 1990). Oppenheimer descrie creşterea şi declinul imperiilor feudale ca pe un „cerc vicios” (Hexenkreis), pp. 96ff. În opinia sa, cercul vicios este întrerupt prin utilizarea monedei. Privitor la problemele organizaţionale ale statului feudal, a se vedea şi Ludwig von Mises, Bureaucracy (Cedar Falls, Iowa: Center for Futures Education, [1944] 1983), chap. 2, sec. 1. [Birocraţia, Dragoş şi Livia Pâslaru, trad. — n.tr.]

[10] Imperialismul istoric poate fi explicat şi prin potenţialul pe care capitalismul domestic l-a oferit politicii externe agresive. A se vedea Walter E. Grinder and John Hagel III, “Toward A Theory of State Capitalism: Ultimate Decision-Making and Class Structure,” Journal of Libertarian Studies 1 (1977); Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property, ch. 3; Murray N. Rothbard, Wall Street, Banks, and American Foreign Policy (Burlingame, Calif.: Center for Libertarian Studies, 1995).

[11] Oficialii statului au un interes comun de clasă doar în opoziţia lor faţă de public. Anticipând ideile principale ale analiştilor Şcolii opţiunilor publice (Public Choice), Spencer a afirmat cu multă acuitate că,

Un corp relativ mic de oficialităţi, coerent, unit de interese comune şi acţionând sub autoritate centrală, are un avantaj imens faţă de un public lipsit de coeziune şi de o agendă prestabilită şi care poate fi mobilizat să acţioneze unit doar de o provocare puternică.

H. Spencer, The Man Versus the State (New York: Cambridge University Press [1884] 1994), pp. 47f. De asemenea, Albert Jay Nock, Our Enemy, The State (New York: W. Morrow, 1935), pp. 8, 30ff, 66, 75 (12). Toate elementele specifice teoriei opţiunilor publice sunt prezente în această analiză strălucită. A se vedea şi primele capitole din Macchiavelli, The Prince.

[12] Această expresie a fost introdusă de profesorul Joseph Salerno. A se vedea “Two Traditions in Monetary Theory,” Journal des Économistes et des Études Humaines 2, no. 2/3 (1991): 371.

[13] Este de ajuns să aruncăm o privire la numărul de instituţii de economisire şi creditare (S&L) care au falimentat în Statele Unite în ultimele două decade pentru a înţelege dimensiunea pe care continuă să o aibă această problemă. Despre această chestiune în general, a se vedea Rothbard, Man, Economy, and State; Murray N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money, 4th ed. (Auburn, Ala.: Praxeology Press, 1990)[Ce le-a făcut Statul banilor noştri?, Marius Spiridon, trad. — n.tr.]; Murray N. Rothbard, “The Case For A 100% Gold Dollar,” în In Search Of A Monetary Constitution, Leland B. Yeager, ed. (Cambrige, Mass.: Harvard University Press, 1962); see also Hans-Hermann Hoppe, “How is Fiat Money Possible?—or, The Devolution of Money and Credit,” Review of Austrian Economics 7, no. 2 (1994); Jörg Guido Hülsmann, “Free Banking and the Free Bankers,” Review of Austrian Economics 9,

no. 1 (1996); Jesus Huerta de Soto, Estudios de Economia Politica (Madrid: Union Editorial, 1994), p. 138.

[14] Bine înţeles, nu este corect, strict vorbind, să spunem că statul poate da în chip legitim o astfel de permisiune, deoarece permisiunea poate fi oferită de cineva doar în privinţa proprietăţilor pe care deţine. Însă aici nu vorbim de proprietatea statului.

[15] Şi, evident, la fel stau lucrurile în cazul oricărui mare participant privat de pe piaţă. Astfel se explică fermitatea cu care statele foarte îndatorate sunt dispuse să-i subvenţioneze pe marii afacerişti.

[16] Din aceste motive, Keynesismul, ideologia îndatorării şi inflaţiei, „a devenit pura ştiinţă economică a gestionării puterii, preocupată doar de menţinerea la putere a clasei conducătoare prin ajustări marginale, moşind-o de la o perioadă electorală la alta.” Murray N. Rothbard, "Keynesianism Redux," în The Economics of Liberty, L.H. Rockwell, ed. (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1990), p.30.

[17] În general, puterea depinde întotdeauna de capacitatea de a satisface anumite dorinţe. A se vedea asupra acestui subiect Arnold Gehlen, "Soziologie der Macht," in Handwörterbuch der Staatswissenschaften (Tübingen, 1961), vol. 7, pp. 77ff. See also Jörg Guido Hülsmann, Kritik der Dominanztheorie (Frankfurt/M.: R.G. Fischer, 1993), pp. 48ff. Pentru o aplicaţie în domeniul relaţiilor internaţionale (adică a relaţiilor dintre state) a se vedea B. Herz and J. Starbatty, “Zur Frage internationaler Dominanzbeziehungen—Eine Analyse der Machtverteilung auf Weltwirtschaftsgipfeln,” in Kyklos 44 (1991): 35ff.

[18] A se vedea şi Hans-Hermann Hoppe, “De-Socialisation in a United Germany,” Review of Austrian Economics 5, no. 2 (1991); Roland Baader, From Socialism to Welfarism: Reflections on a German Experiment (Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education, 1995).

[19] O sumă corespunzătoare ar însemna transferuri anuale de 300 de miliarde de dolari din Statele Unite către Mexic.

[20] Datoriile publice ale celor mai îndatorate ţări ale UE erau (ca procentaj din PNB) următoarele: Beglia – 132, Danemarca – 80, Germania – 60, Grecia – 112, Spania – 74, Franţa – 60, Irlanda – 82, Italia – 123, Olanda – 79, Austria – 72, Portugalia – 72, Suedia – 83. Luxemburg, aflată sub conducere monarhică, este într-o situaţie mult mai bună – 8.

[21] Evident, acesta este unul dintre principalele motive de aderare la Uniunea Europeană. „Fondul regional” pentru sprijinirea „regiunilor subdezvoltate” din Uniunea Europeană a fost extins considerabil cu ocazia fiecărei admiteri a unui noi stat-membru în club. De asemenea, „fondul de coeziune” a jucat un rol important în promovarea Tratatului de la Maastricht. A se vedea, de exemplu, Roland W. Waniek, Die Regionalpolitik der Europäischen Gemeinschaft: Eine kritische Bestandsaufnahme, Essen: Ruhr-Forschungsinstitut für Innovations–und Strukturpolitik 5, no. 1 (1992): 12; Klaus-Peter Schmidt, “Zuviel des Guten: Viele europäische Länder kommen mit dem Ausgeben der riesigen Brüsseler Subventionen nicht mehr nach,” Die Zeit (3 March 1996): 31

[22] Acordul Nord American de Comerţ Liber (NAFTA) seamănă mai mult cu reunificarea germană decât cu Uniunea Europeană. Statul mexican este complet falit şi negociază cu autorităţile Washington D.C. şi de pe Wall Street asistenţă financiară contra influenţă politică şi economică. A se vedea The NAFTA Reader (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute); şi Rothbard, Wall Street, Banks, and American Foreign Policy.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. forate bun articolul…

    interesant germania este privita ca un stat exemplar, pe cand ei sunt faliti (acum 2 ani foloseau 25% din impozite ca sa plateasca numai dobanda la datorie…)

    joe · 10 iunie 2010, 12:54 · #

  2. “Pe de alta parte, doar statele democratice au reusit sa aiba armate permanente si sa hraneasca suportul ideologic al razboiului.”

    Afirmatia pur si simplu nu sta in picioare din punct de vedere istoric. Primele armate permanente au aparut in antichitate. Imperiul Roman si cel Chinez numai “stalpi ai democratiei” nu erau.

    In epoca feudala nu au existat intr-adevar, cel putin in spatiul european, armate permanente de stat, ci mai degraba asociatii de armate private, nepermanente, apartinand nobililor.

    Una dintre primele armate permanente moderne a fost infintata de catre Cromwell la mijlocul secolului XVII. Dupa cum se stie regimul acestuia a fost unul despotic, imbibat de fanatism religios si de expansionism (Irlanda), si nici decum unul democratic.

    Modelul armatei permanente a prins cu adevarat radacini in Franta abaia in timpul si imediat dupa Revolutie. Napoleon l-a adus la perfectiune si l-a folosit cu succes pentru extinderea imperiului sau. Dar Robespierre sau Napoleon nu au fost cine site ce artizani ai democratiei, ci niste dictatori.

    In prezent, aproape toate statele au armate permanente, incluzand aici Iranul, China, si Coreea de Nord, precum si multe alte state care nu au nici macar pretentia ca sunt democratii.

    Alex Nicolin · 16 iunie 2010, 09:29 · #

  3. Alex,

    În primul rând am observat o eroare de traducere acolo, pe care am corectat-o. Apoi, afirmaşiile tale mi se par corecte. H. ar putea fi acuzat de exprimare meglijentă. Dar cred că argumentaţia sa ţine dincolo de această aparentă neglijenţă.

    Tudor · 17 iunie 2010, 14:40 · #

  4. Şi totuşi, ţi-am făcut prea uşor concesia. :) H. se referă în articol la regimuri democratice în sensul ştergerii distincţiei între casta conducătoare şi cea condusă. După criteriul ăsta, cred că mai toate exemplele pe care le dai sunt ale unor regimuri „conduse de popor”.

    Tudor · 17 iunie 2010, 14:49 · #

  5. Intr-adevar, gradul de adevar al afirmatiei lui Hulsmann creste putin in cazul in care democratia este definita strict ca lipsa (teoretica) a concentrarii puterii in mainile unei clase sociale. Dar se poate aduce argumentul ca, odata ce au preluat puterea, indivizii respectivi s-au contituit in adevarate caste, cu atat mai mult atunci cand regimul a fost unul autoritar – de exemplu nomenklatura sub regimurile comuniste, care in teorie erau unele democratice.

    Polarizarea puterii politice se observa chiar si in societatile unde nivelul de coercitie este unul scazut – democratii autentice (USA, UK, Jponia), adica opusul “democratilor populare” (DPRK, PRC, Siria etc).

    Dar exista si contraexemple importante – tari cu un sistem reprezentativ relativ bine dezvoltat, dar cu o polarizare intensa a puterii politice in mainile unei elite conducatoare, de multe ori delimitata nu prin bariere legale, ci prin vechi cutume si traditii. Astfel, India a avut in 65 de ani de democratie doar un presedinte “dahlit”, in timp ce Japonia nu cred ca a avut niciun prim-ministru “burakumin”.

    Astfel, din punct de vedere istoric este aproape imposibil de aplicat definitia lui Hulsmann la cazul general , dintr-un motiv relativ simplu. Astfel e destul de dificil de determinat daca democratia a facut loc oligarhiei prin ridicarea unui grup care a obtinut puterea politica si a tras foloasele economice aferente, monopolizand-o ulterior, sau daca elitele respective existau deja, nefiind delimitate strict, si au obtinut puterea politica ulterior.

    Ma tem ca aplicand aceasta definitie “la sange” nu as reusi sa numesc niciun stat democratic :)

    Alex Nicolin · 18 iunie 2010, 15:03 · #

  6. mai bine comentati niste stiri mai proaspete :
    finance.yahoo.com/te…

    Nu stiu cu7m se face da suna al dracului de marxist-leninist … Eu as zice ca se cam cheama autoliza …

    Ghita Bizonu' · 24 iulie 2010, 10:26 · #

  7. Am citit articolul de pe yahoo. Faptele sunt prezentate transparent, dar o parte din concluzii sunt hazardate. De exemplu peste tot sunt invinuite “marile corporatii” care au mutat productia in alte tari, dar guvernul este dijenit mai ales pentru ca … nu a impus bariere care sa le impiedice sa plece. Abia cu jumatate de gura spune autorul articolului ca din cauza reglementarii excesive, angajarea unui american a devenit foarte dificila si foarte scumpa.

    Problema este in realitate mult mai complexa, iar factorii care au contribuit la declinul americii, multipli:

    1) A crescut productivitatea muncii in alte tari (China, India, Mexic, Thailanda etc.) in urma investitiilor in tehnologie si instruire a fortei de munca realizata de companiile care au ales sa deschida fabrici acolo. Cresterea costurilor salariale a fost mai lenta decat cea a productivitatii muncii, lucru care a dus la erodarea, si pana la urma la inversarea avantajului competitiv al industriei americane;

    2) In acelasi timp, dezvoltarea economica a Americii si a celorlalte state dezvoltate a fost incetinita atat de factori intrinseci, cat si de interventia guvernamentala:
    a) Sindicatele, cu sprijinul politicienilor aflati in cautare de voturi, au pus permanent presiune pe companii pentru salarii sau/si alte beneficii din ce in ce mai ridicate;
    b) Datorita cheltuielilor salariale crescute, companiile nu au mai avut la dispozitie sume la fel de mari pentru investitii, iar productivitatea muncii a avut de suferit, cresterea ei fiind nula sau oricum mai mica decat cresterea veniturilor salariale.
    c) Companiile aveau deja un nivel tehnologic inalt, iar noile investitii aveau o eficienta descrescanda in lipsa unor inovatii tehnologice semnificative – nu am mai avut asa ceva de la mijlocul anilor ’80, sau chiar de mai devreme. Ce s-a “inventat” de-atunci pana in ziua de azi au fost dezvoltarile si aplicatiile graduale ale acelorasi tehnologii.
    d) In lipsa inovatiilor de mare importanta, care ar fi permis o crestere semnificativa a productivitatii prin cresterea eficientei investitiilor (reale, nu diverse .com-uri), companiile au cautat sa-si creasca marja de profit prin reducerea costurilor salariale. Aceasta reducere s-a facut partial prin reducerea numarului de salariati ca urmare a automatizarii sporite a procesului de productie prin dezvoltarea graduala (dar fara inovatii spectaculoase) a tehnologiei.
    e) Salariatii disponibilizati au ingrosat randurile somerilor sau au trebuit sa accepre slujbe mai slab calificate/platite in domeniul serviciilor – vanzator da tejgheaua de hamburgeri, caraus la WalMart etc. Datorita acestor modificari pe piata muncii, statul a trebuit sa suporte costuri sociale mai mari, sau/si incasari fiscale mai reduse, lucru care a dus la distrugerea echilibrului bugetar.
    f) In incercarea de echilibrare a bugetului, dar si pentru a pastra iluzia prosperitatii in randul cetatenilor, guvernul a jucat cartea inflatiei, atat prin emisiune monetara propriu-zisa, cat si prin expansiunea creditului. Taxele au sporit si ele.
    g) Confruntate cu inflatia si cu cresterile de taxe, marile companii au facut lobby pe langa politicieni pentru liberalizarea comertului, si implicit pentru permisiunea de a muta productia in alte tari. Odata cu adoptarea acestor masuri, numarul somerilor, dar si al celor angajati in domeniul serviciilor a crescut si el.
    h) Odata cu transferul productiei catre tarile in curs de dezvoltare, a aparut si fenomenul “dolarizarii” economiilor acestora, prin intermediul noilor investitii. Confruntate cu inflatia monedei forte (f) guvernele respective au crezut de cuviinta sa lege cursul propriilor monede de cel al dolarului, pentru a-si pastra competititvitatea. Guvernul american a fost stimulat sa faca si mai multa inflatie, stiind ca aceasta va fi absorbita in principal de economiile emergente. Ca rezultat, in aceste economii s-au produs numeroase pusee inflationiste, manifestate asimetric, de cele mai multe ori ca “bule” bursiere sau imobiliare.
    i) Acumularea de dolari de catre aceste tari le-a permis sa finanteze partial dezechilibrele comerciale cu America – excedent in favoarea lor si deficit pentru americani – finantand consumul celor din urma prin imprumuturi. Astfel, America si-a permis sa consume pe datorie bunurile produse in strainatate, la preturi mai reduse.
    j) Mutarea productiei in aceste tari a accelerat si transferul tehnologic mai mult sau mai putin voluntar, erodand si mai mult competitivitatea industriei ramase “acasa”.
    k) In locul banilor “cash” .imprumutati consumatorului american, guvernele straine au acceptat bonduri de trezorerie cumparate de bancile comerciale de la guvern. Prin intoarcerea “la origini” a banilor s-au umflat si in America bule speculative – mai intai .com, si apoi cea imobiliara. Spargerea primei a fost “amortizata” insa cu si mai multa inflatie, in plus guvernul a trebuit sa suporte in acelasi timp doua razboaie inutile si extrem de costisitoare. “Noua” inflatie nu a mai putut fi absorbita initial de partenerii externi, ci s-a revarsat din plin asupra economiei americane, favorizand o crestere busiera fara pracedent, dar si “bula imobiliara”.
    l) Inflatia, fiind in principal sub forma de expansiune a creditului a dus la cresterea nivelului de datorie atat pentru cetateni cat si pentru companii, care au fost incurajate sa imprumute de dobanzile real-negative. La un moment dat s-a ajuns la “saturarea” datoriei – aproape toti cei care aveau credite erau indatorati pana la (sau dincolo de) limita pe care o puteau suporta. In lipsa cererii alimentate de credit ieftin, preturile activelor s-au prabusit in mod natural, piata incercand sa faca un “roll back” al preturilor si implicit al a masei monetare catre nivele mai sustenabile.
    m) Speriati de prabusierea inevitabila, principalii jucatori au facut lobby pe langa politicieni pentru acoperirea “deficitului de lichiditate”, care a amanat prabusirea cu pretul inflatiei viitoare, dar le-a permis sa-si lichideze pozitiile si sa evite pierderderile binemeritate.
    n) Datorita sugrumarii fluxurilor financiare, banii se “propaga” lent in economie, toti cei implicati fiind interesati sa ii acumuleze in asteptarea “vremurilor bune”. In momentul in care acestia vor realiza faptul ca acestea nu vor veni prea curand, ei vor incepe sa cheltuie banii respectivi, iar inflatia va exploda “in toata splendoarea”. In acest moment pierderile de la (m) vor fi transferate populatiei – se va concretiza transferul involuntar de bogatie realizat cu complicitatea guvernului.
    o) Economiiiloe statele “manufacturiere”, confruntate cu scaderea cererii externe pentru propriile produsele vor fi nevoite sa treaca la ajustari dure. Acolo unde guvernul este unul dirijist si dispune de resursele necesare, ajustarea va fi amanata (si agravata) prin masuri de “stimulare a economiei” care vor duce nu la scaderea pierderilor, ci la cresterea lor pe termen lung, prin irosirea capitalului.
    p) Dupa o perioada cuprinsa intre 3 si 5 ani, “petarda” inflatiei (n) si a bondurilor emise pentru acoperirea lichiditatii injectate (m) va distruge acestor bonduri pretutindeni. Statele “manufacturiere” vor realiza faptul ca sunt posesoarele celui mai scump morman de maculatura din istoria omenirii. Ramuri importante ale comertului international se vor prabusi ca urmare a pierderii increderii.
    q) Confruntate cu realitatea dura a pierderii de facto a banilor imprumutati, dar si cu epuizarea efectului “stimulilor”, aceste state vor avea de infruntat puternice framantari interne. Rezultatele acestoara vor fi imprevizibile, mergand de la inlaturarea guvernelor si dezordine generalizata, pana la intarirea si radicalizarea acestor guverne, cu “exportul” agresiunii sub forma de debuseu al tensiunilor interne, chiar asupra “datornicilor”.
    r) Economia americii si celelalte tari “datoare”, confruntate cu disparitia influxului de marfuri ieftine, pe datorie, vor fi constranse sa-si reconstruiasaca baza industriala pentru a-si putea acoperi propriile nevoi.

    Din “desfasuratorul” de mai sus se desprinde cu usurinta vinovatul – Statul Interventionist – care distruge economia prin: – reglementare excesiva sau/si preferentiala – la comanda si in favoarea anumitor grupuri de interese, care le aduce acestora din urma avantaje artificiale pe piata si duce pe termen lung la crearea de dezechilibre severe. In acelasi timp politicienii, aflati in cardasie cu marile banci si institutii financiare, si-au captusit buzunarele din “contributii de campanie”; – asumarea rolului de diriguitor cercetarii stiintifice si al educatiei si astfel incetineste progresul stiintei si tehnologiei sau creeaza piste false pentru acesta (combustibilii “bio”, morile de vant etc.); – exproprierea si redistribuirea avutiei clasei de mijloc prin inflatie (m) si impozitare si impozitare catre anumite grupuri privilegiate, mai precis cele aflate la “extremele” spectrului economic. Saracii au fost tinuti intentionat acolo prin distrugerea locurilor de munca productive, dar si prin asigurarea de ajutoare sociale care asigura subzistenta. In acelasi timp, expansiunea creditului a ingrosat randurile intermediarilor financiari care s-au imbogatit astfel, chiar si cei mai de jos functionari primind bonusuri grase. – Puterea politica a avut enorm de castigat de pe urma redistributiei, saracii fiind mult mai usor de manipulat in schimbul voturilor prin mici ajutoare temporare, iar noii imbogatiti, prin deduceri de taxe (a la Bush). In acest timp, puterea clasei de mijloc a fost permanent erodata, in principal prin distrugerea voita locurilor de munca productive din industrie (a-e).

    Principalele concluzii care se pot trage de pe urma crizei actuale sunt ca:

    I. Statul nu trebuie sa se implice in economie, sau sa asigure orice alte servicii in afara de cele strict legate de securitate, aparare si justitie – toate cu un scop, o calitate si un cost rezonabil. Chair si in aceste domenii, considerate fiefuri ale statului, trebuie permisa initiativa privata. Invatamantul, cercetarea, asistenta sanitara, aigurarile sociale, pensiile – toate acestea trebuie sa fie private pentru a oferi maximul de calitate. Asistenta sociala trebuie nu trebuie nici ea sa se afle in mainile statului, unde poate fi folosita ca unealta de catre politicieni si “vaca de muls” pentru multimea de functionari – aceasta trebuie sa fie apanajul fundatiilor private, la care cetatenii contribuie benevol, iar banii sunt cheltuiti transparent.

    II. In primul rand statul nu trebuie sa detina monopolul monetar pentru ca acesta va fi in mod invariabil abuzat, ci moneda sa fie emisa de companii private, actionand intr-un mediu concurential. In al doile rand moneda trebuie sa fie legata de o marfa aflat in cantitate limitata, sau chiar formata din unitati ale acestei marfi – metal(e) pretioase(e). Adoptarea acestor masuri fereste piata de distorsiunile produse de inflatia inerenta folosirii unei monede fiat, emisa de un monopol.

    III.Economia bazata pe servicii este cu mici exceptii, rezultatul distorsiunilor produse in piata de imixtiunea statului. Serviciile nu pot constitui baza unei economii sanatoase, ci pot completa si diversifica in sens pozitiv o economie care produce suficiente bunuri fizice, incat sa si le permita. In momentul in care serviciile “alunga” din economie productia de bunuri tangibile, aceasta manifestare este simptomul unui dezechilibru.

    Alex Nicolin · 27 iulie 2010, 05:58 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)