Cardurile şi justiţia pieţei libere

J.H. Huebert · 01 iunie 2010

Aproape toată lumea consideră că dacă guvernul nu protejează consumatorii împotriva fraudei, atunci o astfel de protecţie nu va fi acordată de nimeni. Totuşi, piaţa liberă protejează consumatorii în nenumărate moduri, fără intervenţia guvernului. Mai mult, această protecţie este mult mai eficace.

Unul dintre cele mai elocvente exemple de justiţie efectuată prin piaţa liberă implică un obiect care se poate afla în buzunarele dumneavoastră chiar în clipa de faţă: cardul de credit. Prin intermediul înţelegerilor contractuale, motivate doar de dorinţa de a avea clienţi şi profit, companiile de carduri de credit asigură mijloace exclusiv private de îndreptare a situaţiei în care comerciantul îşi înşeală clientul.

Două dintre cele mai cunoscute şi folosite tipuri de card, Visa si MasterCard, sunt mărci folosite de către băncile care s-au unit în emiterea de carduri. Fiecare bancă din asociaţia Visa sau MasterCard poate la rândul ei să deschidă conturi pentru comercianţii care doresc sa accepte plata prin intermediul cardurilor de credit. Simpla existenţă a acestor organizaţii este o mărturie a abilitaţii pieţei libere de a depăşi provocările care apar atunci când sunt oferite clienţilor serviciile pe care le doresc.

Pentru a înţelege modul în care companiile de carduri de credit oferă servicii de justiţie consumatorilor, trebuie mai întâi de toate sa înţelegem cum se desfăşoară o tranzacţie obişnuită cu carul de credit. Să presupunem că Jones cumpără o cameră video de la un comerciant contra sumei de 500$, utilizând cardul Visa care i-a fost emis de către banca A. Comerciantul are şi el un cont Visa, dar care este deschis la banca B. Atunci, cum se realizează plata?

Astăzi este un lucru foarte obişnuit ca magazinele să deţină terminale electronice pentru procesarea tranzacţiilor cu cardul. Jones va trebui pur şi simplu să scoată cardul şi să-l treacă prin acest terminal. Când face acest lucru, terminalul va stabili în primul rând dacă e un card Visa sau unul din celelalte tipuri de card acceptate de comerciant. Informaţia despre cardul lui Jones va fi trimisă în baza de date a băncii cu care comerciantul are cont Visa, şi anume banca B. Sistemul informatic al băncii B ia legătura cu computerul central Visa şi află că Jones se găseşte în sistem şi cardul său a fost emis de banca A. Visa transmite, mai apoi, o interogare băncii A pentru a vedea dacă Jones are credit suficient pentru a cumpăra camera video. Răspunsul va veni imediat iar Visa îl va transmite băncii B, care îl va transmite comerciantului. Daca răspunsul este negativ, datorită faptului că Jones nu are suficient credit, nu va putea să cumpere camera. Daca răspunsul este pozitiv, va semna chitanţa prin care acceptă plata cu cardul şi astfel se va încheia vânzarea. Astăzi acest proces poate dura doar 2 secunde.

Comerciantul trebuie să fie plătit. El transmite această cerinţă de plată băncii B. Această cerinţă va parcurge toate etapele enumerate mai sus. Banca clientului plăteşte băncii comerciantului care mai apoi îl plăteşte efectiv pe comerciant. În acel moment, băncii A îi rămâne să colecteze suma datorată de deţinătorul de card.

Băncile câştigă bani din acest proces prin discount-ul comercial pe care îl practică. Procentul pe care băncile îl iau este de obicei 2%. Pentru Visa, de exemplu, 1,4% va merge la banca emiţătoare, iar 0,6% va merge la cea a comerciantului.

Când lucrurile merg prost: soluţia guvernului

Dar dacă produsul pe care Jones l-a cumpărat este diferit de cel din reclamă? Dacă i-a fost promis un anume tip de lentilă şi a primit ceva diferit, de calitate inferioară, sau pur şi simplu camera nu funcţionează? Din dorinţa de a-şi satisface clienţii, cele mai multe magazine îi vor permite lui Jones să schimbe camera sau îi vor returna banii. Dar, desigur, există şi comercianţi care nu vor dori sa facă lucrul acesta. În acest caz, consumatorul va trebui să apeleze la o terţă parte pentru despăgubire.

Dacă Jones a plătit în numerar pentru cameră, singura lui soluţie va fi să meargă la un tribunal de stat, cel mai probabil la cel în raza căruia îşi are domiciliul. Intentarea unui proces, chiar şi pentru un fleac, este costisitoare, complicată şi cronofagă. În cele mai multe cazuri, trebuie plătită o taxă doar pentru a intenta un proces. Pentru a avea şanse de câştig, consumatorul nedreptăţit va trebui probabil să-şi angajeze un avocat. Dacă vânzătorul pe care îl dă în judecată este mare şi sofisticat, poate avea la dispoziţie avocaţi cu experienţă în conflictele comerciale, fiind capabili să le termine rapid prin manevre procedurale şi altele asemenea.

Pe de altă parte, este posibil ca vânzătorul să nu se prezinte la proces şi păgubitul să aibă câştig de cauză. Dar apoi va trebui să colecteze despăgubirea, ceea ce ar putea fi dificil sau chiar imposibil. O mare parte a despăgubirilor de mică anvergură nu sunt niciodată recuperate, poate din cauză că vinovatul se află în insolvenţă sau la o distanţă prohibitiv de mare. Astfel, procesul se transformă într-o pierdere de timp şi energie pentru reclamant şi într-o risipă de bani ai contribuabililor.

Apoi, chiar dacă clientul a plătit în numerar, pot apărea unele probleme legate de dovezi. Dacă acesta a pierdut chitanţa? În aceasta situaţie va fi vorba de cuvântul comerciantului împotriva cuvântului clientului.

Clientul care cumpără camera din altă ţară se găseşte într-o situaţie şi mai rea. Dacă un client din SUA dă în judecată un comerciant din altă ţară într-un tribunal american, s-ar putea să nu aibă jurisdicţie sau putere de punere în aplicare a verdictului chiar dacă în final clientul ar avea câştig de cauză.

Dacă clientul încearcă să dea în judecată comerciantul în ţara străină, mai mult ca sigur el va trebui sa se prezinte acolo, precum şi să angajeze un avocat local. Chiar dacă aceasta nu reprezintă un impediment major, faptul că sistemul de acolo este total diferit de cel al SUA va fi un obstacol greu de depăşit, chiar şi pentru localnic, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Trebuie de asemenea să menţionăm şi potenţialele probleme legate de barierele lingvistice şi discriminarea contra străinilor, printre altele. Prin urmare, costurile mari fac orice proces internaţional privind fraudarea consumatorului să fie prohibitiv de scump.

Anularea plăţii: alternativa privată

Aşadar statul oferă consumatorilor posibilitatea nominală, dar adesea inutilă, de a fi despăgubiţi. Pe de altă parte, companiile de carduri ştiu că nimeni nu doreşte să ajungă la tribunal pentru probleme minore. Mai mult, ei ştiu că prezenţa logo-urilor lor pe uşile comercianţilor şi în materialele promoţionale este interpretată ca o certificare, cu toate că nu asta este intenţia lor. Pentru Visa şi alte mărci nu este deloc bine să pară asociate cu escroci sau orice altceva neplăcut pentru consumatori.

De aceea, companiile de carduri şi-au creat propriul lor sistem de protecţie a consumatorilor care au probleme cu tranzacţiile prin card. Acesta se numeşte anularea plăţii (chargeback). Cu ajutorul acestui procedeu, un client poate da informaţii celui care i-a emis cardul despre disputele pe care le are, iar acesta îl va ajuta la rezolvarea problemei.

Pentru a iniţia acest procedeu, deţinătorul de card trebuie să completeze o plângere, în mod gratuit, folosind un formular pus la dispoziţie de către compania emitentă a cardului. (De cele mai multe ori formularul se găseşte pe spatele extrasului lunar de cont.) Odată primită plângerea, compania poate cere deţinătorului documente care să ateste veridicitatea celor declarate în formular. Dacă clientul are aparent dreptate, banca sa va iniţia o procedură de anulare a plăţii contra băncii vânzătorului, adică banca deţinătorului de card va lua banii înapoi de la banca vânzătorului. Banca comerciantului nu are altă soluţie decât să înapoieze banii, deoarece fiecare bancă din sistemul de plată cu cardul a acceptat prin contract aceste proceduri de despăgubire.

Comerciantul va avea apoi ocazia să aducă dovezi în favoarea sa. Dacă banca sa consideră că tranzacţia a fost validă, va iniţia procedura de anulare a plăţii contra băncii deţinătorului de card, adică va lua iarăşi banii de la banca deţinătorului. Dacă disputa continuă şi nu poate fi rezolvată între cele două bănci, va fi arbitrată de către compania de carduri.

Este această soluţie mai bună decât cea a statului? Nu există nici o garanţie că vreun sistem de justiţie va ajunge la rezultatul corect. Dar să luăm în consideraţie următoarele avantaje ale sistemului privat.

Datorita acestei alternative, procedura pentru un client afectat este mult mai simplă şi mai eficientă. Dacă un client doreşte sa completeze o plângere, emitentul cardului îi stă permanent la dispoziţie prin telefon, de obicei în mod gratuit, 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. Odată ce această plângere a fost completată, nu va mai trebui sa angajeze un avocat, deoarece banca lui îşi va folosi propriile resurse pentru a se lupta de la egal la egal cu comerciantul, indiferent de cât de bogat şi influent e acesta.

Banca va fi capabilă sa folosească acest procedeu contra oricăror comercianţi care folosesc sistemul de plăţi cu cardul, oriunde în lume, exceptând câteva ţari, precum Franţa, în care statul a anulat acest procedeu prin lege pentru a-şi proteja comercianţii.

Datorită acestor avantaje, şi a dezavantajelor date de soluţia etatică, ce deţinător de card nu ar prefera această soluţie privată?

Astfel putem vedea cât de falsă este ideea că doar statul poate oferi servicii de justiţie pentru cazurile de fraudare a consumatorului. De fapt, după cum am văzut, statul este un producător inferior de justiţie în acest domeniu.

Sub jurisdicţia tribunalelor de stat?

S-ar putea spune ca la baza relaţiei dintre bănci, comercianţi si deţinătorii de carduri se află contractele, iar aceste contracte, chiar dacă au clauze privind arbitrarea privată, sunt în ultimă instanţă supuse verdictelor din tribunalele de stat. Acest lucru, deşi adevărat, nu este chiar atât de important.

Ceea ce ţine aceste angajamentele în vigoare nu este ameninţarea cu intervenţia guvernului, ci dorinţa celor implicaţi de a face afaceri împreună. Deţinătorii de carduri vor sa plătească „cu plastic”, iar comercianţii vor să fie plătiţi aşa. În acest fel, atât deţinătorii de carduri cât şi comercianţii sunt de acord cu termenii stabiliţi de către băncile lor, precum şi de asociaţia de carduri. Această stare de lucruri nu s-ar schimba nici dacă statul s-ar exclude din dispute; cu alte cuvinte, dacă o asociaţie de carduri nu s-ar putea sprijini pe stat pentru a pune în aplicare angajamentul băncilor membre de a respecta procedurile de anulare a plăţii, asta nu ar duce la dispariţia cardurilor şi nici a procedurilor de anulare a plăţii.

Pentru a minimiza anumite riscuri care pot apărea în absenţa intervenţiei statului, părţile implicate ar putea fi nevoite să cheltuie mai mult pentru a obţine informaţii despre cât de demni de încredere sunt partenerii lor contractuali. De exemplu, s-ar putea ca mai multe resurse să fie necesare pentru a investiga comercianţii înainte de a le permite să accepte carduri. În acest scop ar putea apela la extinsul sistem de birouri de evaluare a creditului.

În aceste circumstanţe, băncile ar avea incitativele corecte pentru a cheltui o cantitate optimă de resurse astfel încât să stabilească cine îşi va ţine promisiunile. Spre deosebire, statul nu are motive să cheltuie o sumă optimă — chiar dacă ar putea să afle care este această sumă — pentru soluţionarea disputelor contractuale atunci când apar.

Astăzi peste 18 milioane de comercianţi acceptă Visa, iar MasterCard este aproape de aceeaşi performanţă. În SUA, plata cu cardul se poate face în practic toate magazinele, în supermarket-uri şi benzinăriile. Pe internet, bineînţeles, este de departe cea mai uzitată formă de plată.

Tehnologia a deschis nenumărate noi oportunităţi de schimb pentru oameni, peste tot în lume. Regimul de anulare a plăţii prin card a potenţat aceste oportunităţi prin aceea că permite consumatorilor să ştie că vor avea posibilitatea despăgubirii dacă au fost nedreptăţiţi şi că nu vor fi constrânşi să se bazeze pe învechitul, ineficientul, inutilul şi costisitorul sistem al tribunalelor de stat.

[Acest articol a fost publicat iniţial în ediţia din august 2005 a revistei The Freeman, editată de Foundation for Economic Education. Este tradus cu permisiunea deţinătorului drepturilor de autor. J.H. Huebert este avocat, profesor adjunct al Ludwig von Mises Institute şi autorul cărţii Libertarianism Today, în curs de apariţie.]


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. PayPal are şi metode mai rafinate de protecţie a cumpărătorului. Dacă, de pildă, ai vîndut un obiect pe e-Bay, iar plata s-a făcut prin PayPal, banii îţi sunt viraţi întîi într-un pool la PayPal. Sunt ai tăi, dar nu ai voie să te atingi de ei pînă cînd cumpărătorul nu marchează obiectul ca primit. Dacă cumpărătorul e de rea credinţă, îl poţi uşor contrazice cu dovada de livrare, de la serviciul poştal jurnalizat (să zicem EMS). Toate informaţiile sunt online, şi totul poate fi demonstrat la secundă.

    Dacă tranzacţii multe, şi nicio reclamaţie vreme de mai multe săptămîni, durata de gaj se reduce sau chiar se şuntează complet. Se cheamă că eşti de încredere.

    Aşadar, prin, plata în rezervoare dispuse în cascadă, încrederea obiectivă este uşor de construit, (1 punct per eveniment) dar şi mai uşor de spulberat. Dacă ai reclamaţii întemeiate, mai mult de 4-5%, eşti out of business.

    Acuma, în altă ordine de idei, vă pot arăta o cale simplă de contracarare a abuzului de control din partea statului.
    delaepicentru.wordpr…

    De vreţi să aflaţi, comparativ, cum respectă statul japonez persoana umană şi capitalul său de timp, puteţi răsfoi întregul meu blog. E dedicat libertăţii.

    Marius Delaepicentru · 1 iunie 2010, 09:52 · #

  2. Vă semnalez un caz de imixtiune a statului în tranzacţiile private (o donaţie către o microasociaţie de presă online) ce, prin cuantumul angajat, nu fac obiectul vreunei legi antiterorism. Pe 30 martie, la prînz, am primit un mail de la PayPal:

    <i>We wish to inform you that effective 31 March 2010, you will not be able to send funds using the “Send Money” function for non-commercial transactions only, until further notice.

    The changes to our personal payment services are necessary in order for us to comply with new regulatory requirements in Japan. This does not affect anyone outside of Japan sending money to any Japanese residents.

    Please note that you will also continue to be able to shop online and use the PayPal services for the payment of goods and services as you normally would.

    This restriction of services only applies to non-commercial transactions such as the sending of money to a family member for living allowance.

    We deeply regret any inconvenience this temporary restriction of service may cause you.

    We will update you as to when our personal payment services will be available again.

    We thank you for your continued support.

    Sincerely yours

    PayPal</i>

    Marius Delaepicentru · 1 iunie 2010, 14:39 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)