Ar putea aurul şi argintul să redevină monedele lumii?

Tudor Smirna · 30 mai 2010

Trebuie arătat din capul locului că pentru a afla dacă un bun este sau nu monedă cel mai important test este acesta: există un sistem de preţuri exprimate în acel bun? Dacă participanţii la piaţă schimbă sau doresc să schimbe toate bunurile produse pe piaţă cu acel bun, în anumite proporţii, atunci bunul respectiv este monedă şi permite calculul economic şi aduce toate avantajele ce decurg din producţia şi deţinerea lui.

Un cititor întreabă dacă nu cumva este deja prea târziu pentru a pleda pentru cazul aurului şi argintului ca monede, în condiţiile actualei abundenţe demografice şi de productivitate. Nu suntem cumva prea mulţi oameni pe Pământ şi nu avem de schimbat prea multe bunuri şi servicii pentru ca aurul şi argintul să mai fie suficiente?

Răspunsul cred că trebuie căutat în teorie şi apoi în istorie:

În primul rând, stocul total sau oferta de bani din societate la orice moment în timp este dat(ă) de greutatea totală a cantităţii de marfă ce joacă rolul de monedă. Pentru moment, să presupunem că doar un singur bun este consacrat de piaţa liberă ca monedă. Să mai presupunem că aurul este acel bun (deşi la fel de bine am fi putut lua argintul sau chiar fierul; ţine de piaţă, nu de noi, să decidă care e cea mai aptă marfă pentru a servi de monedă). Cum moneda e aurul, oferta totală de monedă e dată de cantitatea totală de aur existentă în societate. Forma aurului nu contează – în afară de cazul în care costul schimbării formei prin anumite procedee este mai mare decât prin altele (de pildă, baterea monezilor e mai costisitoare decât topirea lor). În acest caz, una dintre forme va fi aleasă de piaţă ca monedă de calcul, iar celelalte vor avea un premiu sau un discount în raport cu costurile lor relative pe piaţă. (Rothbard, Ce le-a făcut Statul banilor noştri?)

Din pasajul de mai sus avem două indicii folositoare: piaţa este cea care alege moneda şi nu teoreticienii nostalgici sau loviţi de aurofilie. Singura afirmaţie cu validitate universală referitoare la monedă este că nu poate fi decât o monedă-marfă, cu o utilizare şi valoare concrete pe piaţă înainte de a deveni monedă (vezi teorema misesiană a regresiei). Dacă moneda-marfă aleasă de o ipotetică viitoare piaţă liberă va fi iarăşi aurul, argintul, ambele, sau o cu totul altă marfă, nu se poate şti cu certitudine. Teoria economică nu ne ajută în această privinţă.

Dar să vedem la ce ne-ar putea ajuta istoria.

It is not merely conceivable that several monies will be in parallel use; this has been in fact the universal practice until the twentieth century. In the Middle Ages, gold, silver, and copper coins, as well as alloys thereof, circulated in overlapping exchange networks. At most times and places in the history of Western Europe, silver coins were most widespread and dominant in daily payments, whereas gold coins were used for larger payments and copper coins in very small transactions. In ancient times too, this was the normal state of affairs. (Hülsmann, Ethics of Money Production, Ludwig von Mises Institute, 2008, p. 46.)

Perioada în care utilizarea monetară a aurului şi argintului s-a bucurat de cea mai mare libertate, şi aceasta relativă şi niciodată complet scutită de intervenţiile autorităţilor, a durat de la începutul secolului al nouăsprezecelea şi a început să se sfârşească odată cu Primul Război Mondial. Lovitura finală contra etalonului aur clasic a fost dată în 1933 de regimul F.D. Roosevelt prin naţionalizarea aurului în Statele Unite. Se poate, deci, spune că până în 1932 aurul şi argintul erau folosite ca bani pe piaţa liberă.

Dacă se afirmă că raportul actual dintre cantităţile existente de aur şi argint şi numărul de oameni vădeşte o imposibilitate fizică în calea revenirii celor două metale în circuitul monetar, haideţi să vedem cum a evoluat acest raport în timp.

Recent, stocul mondial de aur a fost estimat la 156.750 de tone (estimare 2009), iar cel de argint la 24.883 de tone (estimare 2008). Populaţia lumii a fost estimată în 2009 la 6.800.000.000 de oameni, iar în 2008 la 6.707.000.000 de oameni. Obţinem un „raport de imposibilitate” de aproximativ 23 de grame de aur/persoană în 2009 şi unul de 3,71 de grame de argint/persoană în 2008.

Aparent, aceste rapoarte sunt dezastruoase pentru şansele reapariţiei aurului şi argintului în roluri monetare. Dar dacă punem acest „indicator” în perspectivă istorică vom avea surprize: în anul 1900, la apogeul etalonului aur, valorile raportului sunt 9,13 pentru aur şi 165,6 pentru argint; în 1930, la asfinţitul etalonului aur, avem valori de 16,37 pentru aur şi 230,84 pentru argint.

Dacă acest mod de a pune problema are vreo valoare, atunci putem concluziona că aurul e mai potrivit ca niciodată pentru a redeveni monedă şi că argintul a devenit prea rar pentru a fi utilizat în schimburile monetare.

Dar critica aurului şi argintului nu se opreşte aici. Dincolo de creşterea populaţiei, a crescut mult productivitatea lumii în cei 80 de ani de când cele două metale nu mai tranzacţionează schimburile pe pieţele lumii. Producţia mondială s-a diversificat şi a crescut cantitativ. În aceste condiţii, chiar dacă lăsăm deoparte problema creşterii populaţiei, puterea de cumpărare a aurului şi argintului ar trebui să fie mult mai mare decât înainte, astfel încât să medieze mult mai multe schimburi. Mai mult, preţurile exprimate în aur şi argint ar trebui să fie mici, extrem de mici şi, pe măsură ce productivitatea creşte mai mult decât stocul de metale preţioase, în scădere. Ne-am putea descurca în asemenea condiţii?

Teoria economică spune că da. În ciuda inflaţioniştilor (care susţin că economia poate creşte doar în condiţiile circulării unei cantităţi proporţional sau mai mult de cât proporţional mai mare de monedă) şi a celor care cultivă fobia de deflaţie, nu nivelul preţurilor este important pentru buna desfăşurare a calculului economic şi aprecierea profitului şi pierderilor, ci posibilitatea de a aprecia corect diferenţa dintre costuri şi preţuri. Orice cantitate de monedă este optimă, din punct de vedere economic.

Dar, este adevărat, nu orice cantitate este fezabilă din punct de vedere tehnic. Aşa cum în hiperinflaţii se merge cu roaba sau sacii de bani la cumpărături zilnice şi aceasta nu se poate nici pe departe considera o variantă satisfăcătoare de plată, s-ar putea obiecta că în condiţiile revenirii aurului şi argintului am putea fi forţaţi să plătim cu cantităţi de bani vizibile doar cu lupa, iarăşi o situaţie indezirabilă.

Apar astfel două probleme: cea a divizibilităţii şi cea a capacităţii limitate de mânuire şi stocare.

Divizibilitatea este o caracteristică în care metalele preţioase excelează: avem aşadar o falsă problemă. Aici e momentul să amintim că o unitate populară de măsură a metalelor preţioase a fost în mod tradiţional bobul (grain), definit ca a 480-a parte dintr-o uncie, adică aproximativ 0,0648 de grame. Acest lucru sugerează că am putea avea un sistem de preţuri exprimat în bobi, care să poată permite chiar şi schimbul celor mai puţin valoroase mărfuri.

Dar cum rămâne cu cea de-a doua aparentă limitare? Un răspuns ar fi că inovaţiile care au făcut posibilă productivitatea crescută vor putea potenţa şi rezolvarea problemelor de portabilitate şi stocare.

Azi avem sistemul de plată prin card. Să lăsăm deoparte toate neajunsurile asociate acestui sistem sub actualul aranjament fraudulos bazat pe rezerve fracţionare. Să facem abstracţie şi de teoriile conspiraţiei legate de numărul fiarei şi utilizarea generalizată a microcipurilor. Sub un etalon bazat pe monedă-marfă cu rezerve 100%, plata prin card, care nu este decât un sistem perfecţionat de plată cu cec, ar putea rezolva mare parte din tranzacţiile foarte mici, pentru care este impractică purtarea şi înmânarea monedei propriu-zise.

La valoarea actuală a aurului, un bob de aur înseamnă aproximativ 2,6 dolari sau 8,5 roni, iar un bob de argint aproximativ 3,8 cenţi sau 12,6 bani. Ne-am putea închipui că facem cumpărături la supermarket plătind cu cardul la casă echivalentul a câţiva bobi de aur sau a câtorva sute de bobi de argint? Eu nu văd de ce nu.

Apoi, în afară de card, rămân toate celelate instrumente de plată: cecul, ordinul de plată şi chiar bancnotele de hârtie sau plastic, denominate de această dată în monedă-marfă.

Într-adevăr, bancnotele ar putea căpăta o cu totul altă semnificaţie decât cea pe care o au în prezent. Dacă astăzi bancnotele sunt substitute monetare şi foste false certificate care nu mai au acoperire în niciun fel de monedă autentică, aur sau argint, ele ar putea deveni iar parte a unui sistem de certificare a monedei, dar de această dată ar fi un certificat înglobat cu moneda propriu zisă. Noua bancnotă ar putea fi un simplu suport de hârtie sau de plastic pe care sau în care sunt aplicate cantităţi foarte mici de metal preţios. Mijloacele tehnice, precum aplicarea foiţei de aur sau metoda filării permit apariţia unor astfel de produse inovatoare.

Problema plăţilor, manevrabilităţii şi transportabilităţii unor cantităţi infime de monedă ar putea fi astfel rezolvată în moduri care ar da noi semnificaţii unor obişnuinţe foarte răspândite în prezent.

Esenţial pentru monedă şi activitatea bancară este ca producţia monetară să fie independentă de voinţa autorităţilor şi a falsificatorilor ocazionali. Societatea trebuie să beneficieze iarăşi de una sau mai multe monede care dincolo de artibutele tradiţionale, cum ar fi portabilitatea, divizibilitatea, omogenitatea, fungibilitatea, să fie caracterizată de raritatea relativ mare şi dificultatea de multiplicare prin falsificare.

În final, s-ar putea specula că, în contextul monedelor şi instrumentelor de plată tradiţionale, rolurile monetare ale argintului şi cuprului se vor inversa. Ar fi posibil ca argintul să fie folosit pentru tranzacţii marginale, iar cuprul să ia locul argintului în plăţile zilnice, aurului fiindu-i rezervat rolul de mediu pentru schimburile de valoare mare. Dar progresul tehnic şi alegerile surprinzătoare ale oamenilor ar putea schimba cu totul faţa unui viitor sistem monetar liber. Dacă istoria ne învaţă multe, doar teoria ne poate da verdicte certe. Iar pentru domeniul monetar verdictul este că avem nevoie de libertate şi cel puţin o monedă-marfă, oricare ar fi ea.

Iar dacă încă nu avem o astfel de monedă, nu este vina legilor economice sau a vreunei imposibilităţi tehnice, ci a autorităţilor care au interesul să ţină lumea în iadul monetar al inflaţiei permanente a monedei-decret şi a crizelor recurente, pentru a optimiza prin redistribuţie extragerea de avere în favoarea statului, bancherilor şi a altor privilegiaţi.


© Institutul Ludwig von Mises - România
Opiniile exprimate de autor în acest articol nu sunt numaidecât şi ale Institutului Mises - România.

Comentarii

  1. Foarte curat argumentat, a fost o placere sa-l citesc. Multumesc!

    lvm · 31 mai 2010, 03:15 · #

  2. Unul dintre cele mai bune articole pe care le-am citit in ultima vreme. Excelenta ideea cu bancnotele aurite.

    Imi aduc aminte cu nostalgie de una dintre “legendele urbane” care circulau printre copii de varsta mea atunci cand au aparut primele bancnote cu fir de siguranta, si anume ca firul respectiv ar fi facut din aur. Cu naivitatea noastra de copii, ne imaginam ca banii au valoare in sine, si ca nimeni n-ar fi asa de prost incat sa puna vreun pret pe ei daca ar fi fost facuti doar din hartie. Dar se pare ca de cele mai multe ori adultii sunt de multe ori mai putin intelepti decat copii de 10 ani :)

    Alex Nicolin · 31 mai 2010, 11:31 · #

  3. Mereu distractiv siteul acesta … in urma cu 30 de ani productia de argint se cifra parca la aprox 40.000 t anual . Necesarul era pe la 320.000 t .300.000 t erau folosite numai de filmele fotografice ( in gnl cantitatea aceasta se recicla). Deci , acum , dupa aparitia aparatelor de fotografiat electronice cantitatea de argint disponibila este mult mai mare …Cantitatea mai mica a stocului de Ag se datoreaza pierderii rolului de rezerva monetara dupa adaptarea standardului aur … Deci daca ar fi considerat util stocul de argint ar creste mult ( si pretul actual ). Oricum autorul se pare ca nu intelege ce era etalonul aur – in timpul lui argintul avea doar rol de moneda divizionara si capacitatea liberatorie a lui era redusa prin lege ( pe la 1900 in Romania plateile de peste 50 de lei erau obligatorii in aur , argintul fiind exclus).
    O problema veche a fost paritatea intre aur si argint . In general intre 1:15 pana la 1:16 , fapt ce ducea la fluctuatii importante de stoc monetar ( unii se trezau ca au prea mult aur pe piata si altii prea mult argint . Pe la 1870 SUA au avut grave probleme cu absenta pieslor divizionare de argint )..
    Autorul mai omite micul aspect ca moneda hartie circula chiar sin in Anglia victoriana . Din cauza ca era mai usor de transportat ( mai tineti minte povestirea Bacnota de 1 milion de lire ?). Sau inca moneda de aur circula in SUA insa bogatasii aveau buzunarele pline cu hartii ( nu mai tin minte ce gangster avea in momentu mortii sale –boala profesionala cal .45 – vreo 10.000 dolari in buzanar. La 25 $ uncia cate kile ar fi trebuit sa care ?) Asa ca propunerea de incorporare a unei cantitati de metal in bacnota este ….
    Spre final mai atrag aminte ca in afara de sistemul englezesc cu grains mai exista si cel metric. Deci gramul ar fi poate mai potrivit ..
    Si in final aplaud “mareata” idee :
    ++Dacă istoria ne învaţă multe, doar teoria ne poate da verdicte certe.++
    Dupa cate mai tin minte teoria ne-a dat un verdict cert : comunismu este cea mai inaintata dintre oranduiri samd . Din pacate certitudinea verdictului teoretic a fost cam invalidata de istorie . Oricum ii mai sugerez autorului si Institului Mises un alt princioiu de-a dreptul genial : Daca faptele nu se potrivesc cu teoria , cu atat mai rau pentru ele !!

    Ghita Bizonu' · 31 mai 2010, 14:17 · #

  4. @ lvm, ALex:
    Mulţumesc şi eu. La 10 ani încă nu eram spălaţi pe creier prin educaţia de stat şi încă nu înţelegeam că viaţa într-un regim opresiv face libertatea mai scumpă şi asta dă valoarea „în sine” a hârtiei colorate pe care statul ne dictează să o folosim ca bani.

    @Ghiţă Bizonu’:
    De acord că odată ce reapare cererea monetară pentru un bun valoarea lui creşte considerabil şi devine profitabil să se exploateze şi rezerve care anterior erau submarginale. Stocul poate creşte şi pentru că o creştere substanţială a preţului metalului preţios (de exemplu argintul) poate împinge în afara profitabilităţii întregi procese de producţie care îl utilizează ca factor de producţie. Totuşi, nu cred că poate cineva spune concret la ora actuală cum va arăta un sistem monetar liber. Să căutăm libertatea şi mai vedem noi pe urmă.

    Celelalte obiecţii legate de argint nu ţin de piaţa liberă ci sunt ilustrări ale legii lui Gresham.

    Nu am nimic împotriva bancnotelor ca certificate monetare 100% acoperite cu moneda „grea” (fie înglobate cu moneda, aşa cum sugerez în articol, fie şi desprinse de monedă, aşa cum s-a mai întâmplat – rar – să fie în trecut). Dar sunt împotriva bancnotelor ca substitute monetare fiduciare (cu rezervă fracţionară) sau ca monedă-decret (adică pretinşi bani în sine, fără acoperire în vreo monedă „grea”).

    În privinţa teoriei şi istoriei, eu subscriu la perspectiva misesiană: mintea omului percepe realitatea prin legături cauzale. Avem o teorie înainte de a avea o istorie. Dacă teoriile pe care le acceptăm sunt bune, înţelegem şi anticipăm bine. Dacă nu, nu. Mises a demontat esenţa comunismului încă din 1920. Pentru el a fost cert că în socialism nu se poate construi o structură raţională a producţiei. Când şi cum anume crapă regimurile socialiste, asta nu a mai ştiut să spună. La fel şi în domeniul monetar: sunt lucruri pe care le putem şti sigur. În rest, lăsăm viaţa să ne surprindă.

    Tudor · 1 iunie 2010, 00:37 · #

  5. deci, tezaurul. Cloşca!

    para · 1 iunie 2010, 06:26 · #

  6. Dupa parerea mea, aurul, argintul (si eventual platina) ar putea fi folosite in paralel ca moneda (lingouri, monede sau hartii cu insertie). In schimb nu sunt de acord cu principiul bimetalismului (curs de schimb fix intre aur si argint) pentru ca induce distorsiuni ale pietei in sensul disparitiei temporare din circulatie a uneia sau alteia dintre monede (legea lui Gresham care a fost amintita anterior). Asa se explica si crizele monetare ale argintului/aurului din diverse perioade istorice unde a fost impus prin lege bimetalismul (vezi criza din USA anilor 1870).

    Dupa parerea mea, certificatele de detinere (care au stat la originea bancnotelor), cecurile si “banii electronici” sunt doar mijloace de plata, si nu moneda in sine. Bineinteles ca aceste instrumente sunt predispuse la un regim de functionare fractional (vezi piata certificatelor de detinere pentru metale pretioase, care este acoperita in mica masura in prezent). Totusi, avand in spate o rezerva limitata de metal pretios, corectiile catre acoperirea completa ar fi destul de frecvente si nu s-ar ajunge la dezechilibre profunde, precum cele cu care ne confruntam astazi. In acest fel, inflatia nu s-ar putea propaga necontrolat, iar piata ar descuraja “inovatiile” financiare de tip piramidal (metal pretios->certificate de detinere->optiuni de cumparare->s.a.m.d.), care ar deveni mult mai riscante in acest context.

    Alex Nicolin · 1 iunie 2010, 07:20 · #

  7. @para
    Cloşca, cu pui cu tot… dacă nu o fi ajuns să ciugulească prin alte ţări…

    www.city

    www.publicintegrity….

    @Alex
    Bimetalismul definit ca politică de fixare a preţurilor este bineînţeles de nedorit. Şi nici un etalon aur administrat de stat nu este dezirabil, pentru că va degenera, ca orice este atins de stat. Libertatea ar însemna pur şi simplu utilizarea aurului pe piaţa liberă, în orice formă, la concurenţă cu orice alt bun cu potenţială utilizare monetară.

    Mi se pare rea ideea de rezerve „limitate” cu posibilitatea de corecţie. Chiar dacă acoperirea este mare, atât timp cât nu e 100%, avem fraudă. Una e să ai o ofertă monetară eterogenă şi altceva un sistem de rezerve fracţionare.

    Dincolo de argumentul juridic, se poate arăta că orice nivel de rezerve fracţionare (chiar 95%) poate duce la o expansiune monetară foarte serioasă, cu toate consecinţele nefaste pe care le ştim.

    Tudor · 1 iunie 2010, 10:47 · #

  8. Dupa parerea mea, e aproape imposibil sa fortezi functionarea sistemului bancar cu rezerve 100%. Chiar in epoca etalonului aur, acest lucru era practic imposibil, pentru ca bancile doreau sa faca profit suplimentar de pe urma depozitelor pe care le detineau. Factorul limitativ al politicii de rezerve fractionare era insasi riscul de faliment. In conditiile unei oferte limitate de moneda-marfa, si mai ales al absentei bancii centrale drept creditor de ultima instanta si monopol monetar, bancile sunt mult mai prudente in privinta rezervelor detinute. Falimentele sau chiar panicile bancare sunt evenimente inevitabile, insa in lipsa unei banci centrale, si mai ales a unor legi care restrictioneaza detinerile sau/si tranzactiile in moneda-marfa, practic nu ne vom confrunta niciodata cu un risc sistemic de amploarea celui intalnit in prezent. Daca e sa judecam din perspectiva istorica, modelul bancii cu rezerve fractionale a aparut si s-a dezvoltat in contextul pietei libere, fara vreun ajutor din partea statului. Oamenii l-au acceptat in mod constient, pentru ca in momentul in care li se ofera o dobanda pentru un depozit detinut la o banca, ei isi asuma implicit si riscul de a pierde banii respectivi. Depozitand acesti bani la banca ei realizeaza un profit, dar suporta implicit atat costul de oportunitate asociat actiunii de cedare a banilor, cat si riscul asociat investitiilor realizate de aceasta. Castigul are in acest caz drept componente dobanda (asociata costului de oportunitate) si profitul (asociat riscului reprezentat de investitiile bancii). Astfel, deponentul este in acelasi timp capitalist (in mod direct) si antreprenor (in mod indirect, prin intermediul bancii). Acesta este defapt rolul mixt pe care si-l asuma un individ care depune banii intr-un cont bancar care ofera dobanda. Practic, dobanda pe care o primeste reflecta atat diferenta de costuri de oportunitate intre el si banca, cat si riscul asociat imprumuturilor pe care banca le acorda la randul ei altora.

    O solutie de compromis ar fi o separare clara a bancilor comerciale – cu rezerve de 100% si care acorda imprumuturi doar din capitalul propriu, si banci de investitii, care functioneaza in mod implicit cu rezerve fractionale. Aceasta separare nu poate fi insa facuta decat legal, prin reglementare, deci presupune interventia statului asupra mecanismelor pietei. Chiar si in cazul in care exista astfel de legi, eficienta acestora este discutabila, pentru ca bancherul (unei banci comerciale) va fi tentat sa “ciupeasca” mai mult sau mai putin din depozite pentru a creste fondurile imprumutate, si, implicit, propriul profit. Aceasta tentatie poate fi invinsa interzicand, prin reglementari suplimentare, acordarea de imprumuturi de catre bancile comerciale, care vor deveni exclusiv banci de depozit. Insa nici aceasta politica nu ar fi una inteleapta, pentru ca activitatile comerciale si de productie presupun necesitatea unor astfel de imprumuturi pe termen scurt, pe care firmele le folosesc pentru a-si plati furnizorii pentru bunurile din care isi constituie stocuri. Nu intotdeauna acestia vor accepta plata la termenele cele mai favorabile pentru o astfel de firma, iar acesta va folosi imprumuturile drept “tampon” pentru a evita blocajul financiar. Dobanzile asociate acestor imprumuturi sunt una din cele mai importante componente ale costurilor asociate detinerii de storcuri.

    In consecinta, poti avea piata libera si un sistem bancar ce functioneaza preponderent cu rezerva fractionala sau piata reglementata si sistem bancar care functioneaza cum i se dicteaza prin legi – in cazul extrem, exclusiv cu rezerve 100%. Nu poti avea in acelasi timp si piata libera, si banci care functioneaza doar cu rezerve integrale. Mai poate fi adus si argumentul ca cele care functioneaza cu rezerve fractionale, asumandu-si un risc mai mare, vor realiza implicit si un profit mai mare. Nici bancherul si nici deponentul nu ar refuza din start un asemenea profit, ci ar incerca sa evalueze riscul asociat si sa decida daca sunt dispusi sa si-l asume. Bineinteles ca vor exista si o categorie destul de restransa de indivizi care isi vor asuma riscul minim, pastrand banii la o banca de depozit. Nici acolo riscul nu este nul, pentru ca exista posibilitatea ca banca sa fie jefuita de banditi sau fraudata de proprii angjati. Riscul nu este eliminat prin asigurarea depozitelor, ci este transferat asiguratorului, lucru care presupune un cost, ce va duce la cresterea costului de admninistrare al depozitului. Cu alte cuvinte, minimizarea riscului presupune si ea un cost. Tocmai de aceea, majoritatea deponentilor vor alege in mod constient sa isi depuna banii la o banca ce foloseste rezerve fractionale si nu la una cu rezerve integrale.

    Alex Nicolin · 1 iunie 2010, 19:43 · #

  9. Alex,

    Într-o societate fără stat ar fi permise cimele şi furturile? Dacă ar fi ca societatea să le interzică şi pedepsească prin diferite aranjamente legale concurenţiale dar care coincid asupra unor asemenea chestiuni fundamentale, înseamnă prin definiţie că reapare statul? Eu nu prea cred.

    Ceea ce distinge moneda de un instrument de credit este natura complet diferită: moneda este cerută pentru atenuarea incertitudinilor anticipate subiectiv de către participanţii la piaţă. Moneda se stochează iar rolul băncii este de a oferi siguranţă şi uşurinţa transferului la cererea expresă a clientului.

    Instrumentele de credit, de orice tip ar fi ele, sunt cerute pentru schimburi intertemporale între părţi cu preferinţe de timp distincte, la termene prestabilite. Creditul se economiseşte iar cel care îl oferă renunţă până la termen la proprietatea sa.

    Practica rezervelor fracţionare transformă instant moneda într-un instrument de credit. E absurd să presupunem că oamenii liberi ar vrea ceva şi totuşi ar alege ceva ontologic diferit.

    În trecut bancherii au avut tot felul de privilegii şi de aceea a proliferat practica rezervelor fracţionare. Mai mult, înainte de pervertirea completă a sferei bancare practica aceasta se pedepsea aspru.

    În plus, chiar şi acum ar fi tehnic posibil ca băncile să comunice permanent cu clienţii deponenţi la vedere pentru alocarea unor părţi concrete a depozitelor lor pentru împrumuturi pe termene concrete. S-ar putea decide foarte dinamic cât vor posesorii să deţină bani şi cât fonduri economisite la diferite termene. Dar nu o fac. Interesul aranjamentului instituţional actual este cultivarea haosului posesional, pentru că doar aşa iese reţeta redistribuţiei inflaţioniste.

    Tudor · 2 iunie 2010, 02:04 · #

  10. Multumesc pentru explicatii, acum imi este mai clar. La o astfel de solutie ma gandeam si eu, ca banca sa te intrebe daca vrei sau nu sa dai banii cu imprumut. Mi se pare corect ca banca sa fie nu numai furnizor, dar si intermediar de credite. Problema este sa o convingi sa faca asta intr-un mod transparent si sa existe unf feedback permanent cu deponentul.

    Cu privire la concurenta pe piata legilor, imi este destul de greu sa imi imaginez functionarea unui astfel de sistem. Am cateva conceptii destul de vagi, dar intrevad totusi o problema – inconsistenta legilor in diferite segmente spatiale sau conceptuale ale societatii. Mai precis legi diferite de la o colectivitate la alta sau de la o instanta la alta. Nu duce o asemenea forma de legislatie in mod inevitabil la “coliziuni” cu privire la legislatie si procedura juridica?

    Scuze pentru intrebarile care vi se par oarecum nedocumentate. Sunt inca incepator intr-ale economiei (nu am studii de specialitate) si am inca o perceptie destul de subiectiva asupra fenomenelor economice, dictata de propriile observatii si operatii logice :) O sa ma gandesc la problema concurentei juridice, si poate o sa dau de cap.

    Alex Nicolin · 2 iunie 2010, 04:23 · #

  11. Cum am zis mereu distractiv forumu asta ..

    Tudor :
    Exista o parte practica ptr ca sa existe ++certificate monetare …., fie şi desprinse de monedă, aşa cum s-a mai întâmplat – rar – să fie în trecut).++. Bacnota de 5000 $ in 1928 era acoperita de cam de 5,5 kile de aur. Nashpa. Insa 2 bacnote din astea intrau in portofel …Si argumetele gen ++ cererea monetară pentru un bun valoarea lui creşte considerabil şi devine profitabil să se exploateze şi rezerve care anterior erau submarginale.++ nu sunt valabile tot timpul . Depinde mult de interes care are si el o margine. Nu exista posibilitatea expansiunii nelimitate Iar daca este vorba de Ag ++Stocul poate creşte şi pentru că o creştere substanţială a preţului metalului preţios (de exemplu argintul) poate împinge în afara profitabilităţii întregi procese de producţie care îl utilizează ca factor de producţie++ vorbesti doar teoretic ( si scuze degeaba ). Deja cantitati mari de Ag sunt disponibile din cauza scaderii cererii de film fotografic ( ce zici tu este ca si cum ti-aipropune sa eliberezi robii tigani. Operatiune deja facuta) . Si apropos de margine daca sa zicem X ar avea de gand sa treaca pe o moneda sa zicem de Ag cel mai bine ar face sa-si tina gura si sa achiztioneze prudent cat poate de mult ( unu Bunker s-a gandit la un “pool” al Ag da s-a ars ca s-au prins si altii )

    Apoi mai scrii :++ Şi nici un etalon aur administrat de stat nu este dezirabil, pentru că va degenera, ca orice este atins de stat.++ Etalonul aur a fost impus de state ( la inceput involuntar Anglia). Insa etalonul Au a insemnat in primii 15 ani o scadere drastica a monezii de pe piata … si dificultati economice .

    Apoi rezervele fractionare … Sunt ca sa zic asa inevitabile . O banca care nu ar lucra cu reverve fractionare ar lucra numai in sistemul seifului – adica platesti ca sa depozitezi. Si creditul de pe piata ar cam disparea …ce ar duce la o prabusire a economiei asa cum o stim .

    Si iti atrag atentia asupra unei ciudatenii istorice. Prima moneda convertibila ( numai la extern ) negarantata in aur a fost Rechmarch . Garantata cu … indutria germana . Primul an au ras de Hitler si pe urma au zis ca zugarvu nu e chiar prost . Cea mai buna garantie a unei monezi este economia sa …( caz pana prin 70 . Elvetienii mai aveau o moneda din Ag de buma calitate ( 0,50, 1 si 2 frr mi s epare ) . Insa au descoperit ca disparea in RFG . Unde diversi intreprinzatori topeau monezile elvetiene si le turnau in lingouiri pe care le revindeau ptr intrprinderi electrice ca materie prima . Ma rog au trecut pe metalul comun mai ieftin … Asta inseamna o economie solida .

    Apoi mai scrii ++ Într-o societate fără stat ar fi permise cimele şi furturile? Dacă ar fi ca societatea să le interzică şi pedepsească prin diferite aranjamente legale concurenţiale dar care coincid asupra unor asemenea chestiuni fundamentale, înseamnă prin definiţie că reapare statul?++ . In nici o societate nu sunt permise chiar toate omorurile si furturile . Insa “aranjamente legale concurenţiale” in general se numesc faida, vendeta si razboiae private . Uneori se mai cheama MAFIA ( mafia siciliana are in maniera ei de a fi si o componenta parastatala). Conventia lumii zis civilizate spune ca Statul are monopoul exercitarii violentei legale . Pana la urma conventia ta ar da nastere unei forme statale sau parastatale ( functiia creaza organu ). Da apropos ce-i ala om liber ?! Liber cu adevarat nu este decat omul singur pe o insula pustie …. Societatea impune restrictii.

    Nu sunt de acord cu ce sustii “mintea omului percepe realitatea prin legături cauzale. Avem o teorie înainte de a avea o istorie”. Realitatea deja este ceva ce se chama istorie. Sa percepi legaturile cauzale deja inseamna experienta istorica ( personala ) . A ,da la un momnet dat unii pameni pot sa inchipuie teorii dar numai pe baza istoriei lor personale ( acumulare de cunostinte , experiente) Iar ce scrii acum ++ Dacă teoriile pe care le acceptăm sunt bune, înţelegem şi anticipăm bine. Dacă nu, nu++ contrazice flagrant ce ma contestat eu ++Dacă istoria ne învaţă multe, doar teoria ne poate da verdicte certe.++ O teorie praosta nu-mi pate da un verict cert . De exmplu veridct cert era ca numai ignorantii cred ca exista meteoriti . Pana cand aceaisi domni au asitata la cadera unui meteorit …. Urmasii lor din acelasi for au stabilt la fel de cert ca un obiect mai greu decat aerul nu poate zbura . Teoria va deveni certitudine doar verificata de istorie . Si oricat de absurde ni s-ar parea multe dintre conventiile sociale ( stat , familie , moneda samd ) putem sa ne vbizuim pe faptul ca daca erau false ar fi disparut . Asta nu vrea sa insemne ca nu pot fi lanate noi teorii ci doar ca verifcarea lor este mai dificila si extrem de costisitoare in domeniul social.

    Ghita Bizonu' · 7 iunie 2010, 09:44 · #

  12. De ce TREBUIE sa gandim viata numai din perspectiva Banului?De ce nu o gandim de pe pozitia TRAITULUI,a ceea ce facem si dorim sa facem ptr. bi-
    nele nostru.Din cate stiu eu stiinta si tehnica s-au dezvoltat datorita ITELI-
    GENTEI UMANE si nu banului.Insasi banul a aparut datorita inteligentei.A-
    vem in spate o istorie de peste 2000 de ani.De ce nu gandim relizarile acestor 2000 de ani ALTFEL,nu din perspectiva profitului si a banului.Ar
    trebiu sa gandim altfel viata;asta nu inseamna excluderea calitatii si a competitiei,ci definirea lor corecta = DEFINIREA CORECTA A VIETII !!

    VERGEANU SPINU · 15 iulie 2010, 11:42 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)