Hoppe despre monedă, stat şi politica internaţională
Articolului de aici (publicat iniţial în anul 1990) conţine o descriere a realităţii internaţionale în lumina ideilor austriece ale autorului. Această interpretare este rezumată şi adusă la zi de Hoppe în prelegerea sa de la Salamanca, din octombrie 2009, pe care o puteţi viziona mai jos.
Hoppe explică în videoclip raţiunea de a fi a factorilor de producţie şi a bununurilor de consum prin nevoia omului de a consuma. Existenţa monedei, marfa aleasă de piaţă ca mijloc universal de schimb, este justificată de existenţa incertitudinii. Cererea de monedă este proporţională cu nivelul incertitudinii subiectiv resimţite de oameni.
Mai departe, Hoppe explică statul ca ultim arbitru al tuturor conflictelor. De aici rezultă că atât timp cât există stat, va exista o serie neîntreruptă de exproprieri: taxarea. O alternativă mai comodă de obţinere a veniturilor este controlul producţiei monetare. Acesta se poate obţine în trei paşi: 1. monopolizarea baterii de monedă-marfă (se uşurează astfel falsificarea); 2. monopolizarea producţiei de substitute monetare (care sunt titluri de proprietate asupra monedei-marfă); 3. tăierea legăturii între moneda propriu-zisă şi titlurile de proprietate asupra ei.
Efectele majore ale unui asemenea aranjament sunt trei: redistribuţia averilor către stat şi elitele afiliate; apariţia ciclurilor economice cauzate de distorsiunea ratei dobânzii, efectul practicării expansiunii monetare prin piaţa creditului; şi creşterea necontenită a datoriei publice. În plus, această stare a lucrurilor generează mai multă incertitudine şi, în consecinţă, o creştere a cererii de lichidităţi, producându-se astfel un cerc vicios.
Cu aceste lămuriri elementare, Hoppe trece la analiza politicii internaţionale. Existenţa mai multor state precum cel descris mai sus rezultă în tabloul unui freamăt de război neîntrerupt şi a unor monede naţionale care suferă diferite grade de inflaţie.
Statele mai puternice îşi pot practica agresiunea la nivel intern sau extern. De aici rezultă un fenomen pe care Hoppe l-a denumit paradoxul politicii externe: pe de o parte, statele care sunt opresive la interior, prin secarea forţelor productive pe care le parazitează, sunt relativ mai puţin capabile să ducă război cu alte state mai liberale şi deci sunt mai precaute în politica internaţională; pe de alta, statele mai liberale, putându-se baza pe productivitatea mai mare a supuşilor lor, tind să devină mari puteri imperiale.
Astfel se explică puterea imperială a Marii Britanii şi apoi, după Primul Război Mondial, a Statelor Unite. Dominaţia internaţională se poate practica pe două căi: prin ocupaţie militară sau prin imperialism monetar.
Imperialismul monetar se manifestă prin impunerea unei monede ca rezervă mondială, pe care ţările străine o primesc atunci când vând bunuri şi servicii către puterea imperială şi cu care nu cumpără bunuri şi servicii de la aceasta, ci titluri de stat. Astfel, puterea imperială poate practica un deficit comercial pe termen indefinit, fără să trebuiască să echilibreze prin valoare autentică acest deficit. Acest aranjament este perfectat prin instituirea unei bănci centrale mondiale în vârful unei piramide internaţionale de bănci şi monede dependente.
Acest sistem, cu dolarul încă ancorat de aur şi Fed-ul ca principali protagonişti, a fost parafat la Bretton Woods şi, fiind un sistem inerent instabil, s-a sfârşit în 1971 prin declararea de facto a falimentului Statelor Unite faţă de celelalte naţiuni subordonate. Cu toate acestea, celelalte naţiuni nu au putut obţine aur contra dolarilor acumulaţi pentru că, opresori mai mici fiind, nu l-au putut ameninţa serios pe opresorul cel mare.
După 1971 s-a întrat într-o nouă eră a monedei pur discreţionare, caracterizată de scăderea treptată a puterii Statelor Unite, cauzată şi de pierderea încrederii într-un dolar care nu mai avea legătură cu aurul. Această cădere a fost mascată de căderea comunismului şi, prin urmare, de creşterea relativă a cererii de dolari. Chiar şi aşa, perioada scursă de atunci a fost marcată de câteva crize limitrofe în sistemul imperial american: criza din Argentina, o serie de hiperinflaţii ale unor monede naţionale, fluctuaţii puternice ale ratelor de schimb valutar etc.
Criza prezentă nu înseamnă altceva decât întoarcerea problemelor acolo unde au fost create: la centrul imperialismului monetar. De aici au reverberat către periferii şi au cauzat pierderea şi mai mare a încrederii, accentuarea scăderii cererii pentru dolar, căderea relativă a valorii titlurilor de stat americane, scăderea deţinerilor de rezerve în dolari de către celelalte bănci centrale.
Reacţia Statelor Unite a fost creşterea masivă a producţiei de dolari, ceea ce a dus la o şi mai clară conştientizare a nivelului practic imposibil de plătit al îndatorării statului federal american.
Iată ce spune Hoppe că se va întâmpla: valoarea dolarului şi a titlurilor de stat vor scădea puternic şi putem anticipa cu destul realism posibilitatea unei hiperinflaţii sau a repudierii datoriei publice americane, în special a celei faţă de non-americani.
Se va încerca un ultim plan de salvare disperată: crearea unui fel de bancă centrală internaţională dominată de Statele Unite, o ultimă cauţionare care nu poate decât să amâne o şi mai mare catastrofă, care în cele din urmă nu va putea fi evitată. Acest sistem inflaţionist a atins deja, în doar 40 de ani, o amploare nemaiîntâlnită în istoria omenirii.
Partea bună este că un imperiu e pe cale să se prăbuşească. Însă acest tigru de carton în care s-au transformat Statele Unite probabil că va face ceva foarte periculos în disperarea sa: poate cauza o altă criză economică sau poate să îşi intensifice activităţile războinice. Poate să înceapă un nou război contra Iranului, direct sau indirect, printr-un stat aliat, cum ar fi Israelul.
Astfel se încheie prelegerea lui Hans-Hermann Hoppe. S-ar putea spune, în plus, că recentele complicaţii europene pot masca şi amâna (printr-o fugă temporară spre dolar) deznodământul problemelor fundamentale ale Statelor Unite, dar nu le pot soluţiona.
