Traduceri după Sobran şi Hoppe despre perspectiva unei lumi fără stat
Pe Altermedia.info se găsesc cel puţin două articole remarcabile.
Joseph Sobran despre evoluţia sa intelectuală spre anarhism:
Anarhistul şovăielnic – cum a devenit anarhist un celebru conservator
Să devin anarhist însă era ultimul lucru la care mă aşteptam. Multă vreme nici măcar nu am ştiut că existau anarhişti filozofici serioşi. Nu auzisem de Lysander Spooner sau Murray Rothbard. Cum putea oare societatea supravieţui fără stat?
[…]
Pe la sfârşitul anilor 1980 am început să mă asociez cu libertarienii rothbardieni – îşi spuneau “anarho-capitalişti”, etichetă pe care am gasit-o neatrăgătoare – şi chiar l-am întâlnit pe Rothbard. Formau un grup sclipitor şi combativ, plin de idei cutezătoare şi argumente surprinzătoare. Rothbard însuşi combina o profundă inteligenţă teoretică cu o adâncă cunoaştere a istoriei. Opera sa de căpătâi, Man, Economy and State, a primit cele mai înflăcărate aprecieri de la de obicei reţinutul Henry Hazlitt, în National Review!
Pot spune despre Murray numai ceea ce mulţi alţii au spus deja: niciodată, în întreaga mea viaţă, nu mi-a mai fost dat să întâlnesc o inteligenţă atât de viguroasă şi originală. Un evreu scund şi îndesat din New York, cu un râs exploziv, în permanenţă bine dispus, acesta era mereu o companie plăcută şi încântătoare. Turnând zeci de cărţi zdravene şi sute de articole, găsea de asemeni timpul, Dumnezeu ştie când, să compună (la maşina de scris electrică pe care a folosit-o până în ultima clipă) nenumărate epistole lungi, scrise mărunt şi bine argumentate, adresate către tot soiul de oameni.
Vederile politice ale lui Murray erau şocant de abrupte: statul este o haită de criminali de mare anvergură, nici mai mult nici mai puţin. Pe cât de mult îi dădeam dreptate în general, şi oricât de fascinante îi găseam argumentele, am rezistat acestei concluzii. Încă ţineam să cred în guvern constituţional.
Murray însă nici măcar nu vroia să audă de aşa ceva. Convenţia de la Philadelphia, a insistat el, la care Constituţia fusese ratificată, nu a fost decât o lovitură de stat, ce a centralizat puterea şi a distrus mult mai tolerabilele aranjamente ale Articolelor Confederaţiei. Această idee constituia o negare directă a tot ceea ce fusesem învăţat. Nu auzisem până atunci pe nimeni să susţină că Articolele erau preferabile Constituţiei! Dar lui Murray nu-i păsa ce credeau alţii – sau ce credeau toţi. (Fusese prea radical şi pentru Ayn Rand.)
Împărtăşeam cu Murray o pasiune pentru filmele cu gangsteri, şi odată mi-a spus chiar că Mafia era preferabilă statului, deoarece supravieţuia oferind servicii pe care oamenii negreşit şi le doreau. Am replicat că Mafia se comporta ca şi statul, storcând cu de-a sila propriile ei “taxe” prin escrocheria protecţiei comercianţilor; piaţa sa de desfacere era departe de a fi “liberă”. A admis că argumentul meu are ceva merite. Am fost mândru să fi câştigat de la el această concesie.
Murray a murit acum câţiva ani fără să fi făcut din mine un anarhist. I-a revenit sclipitorului său discipol, Hans-Herman Hoppe, sarcina de a-mi desăvârşi convertirea. Hans a argumentat că nici o constituţie nu poate restricţiona statul. Odată ce monopolului său asupra forţei îi este conferită legitimitate, limitele constituţionale devin pure ficţiuni pe care statul poate să le ignore; nimeni nu poate deţine postura legală necesară pentru a impune şi aplica aceste limite. Statul însuşi ar decide, prin forţă, care este “înţelesul” constituţiei, deliberând cu consecvenţă în propria sa favoare şi sporindu-şi puterea. Acest enunţ era adevărat a priori, iar istoria americană stătea mărturie în acest sens.
Hans-Hermann Hoppe, cu o recenzie a cărţii lui Patrick Buchanan, The Death of the West:
Uşor de prevăzut, dacă unei agenţii i se permite să legisleze şi să impoziteze, agenţii săi nu numai că vor folosi aceste puteri, dar vor manifesta o tendinţă în sensul sporirii propriului venit obţinut prin impozitare şi a gamei proprii de intervenţie legislativă. Şi, din moment ce acţionând astfel vor întâmpina rezistenţă în rândul subiecţilor lor, este interesul agenţilor statului să slăbească aceste puteri de rezistenţă. De acest calibru este natura statului, şi a avea orice alte aşteptări din partea lui este o naivitate.
Pe de o parte asta înseamnă dezarmarea cetăţenilor. Dar înseamnă totodată şi erodarea şi în cele din urmă distrugerea tuturor instituţiilor de intermediere precum familia, clanul, tribul, comunitatea, asocierea şi biserica, laolaltă cu ierarhia şi rangurile lor interne de autoritate. Deşi sunt prezente în numai câteva domenii cu o jurisdicţie limitată, aceste instituţii şi autorităţi rivalizează cu pretenţia statului de filtru ultim de decizie teritorială. Pentru a-şi impune revendicarea de judecător suprem, statul trebuie să elimine toate jurisdicţiile şi toţi judecătorii independenţi, şi acest obiectiv necesită erodarea sau chiar distrugerea autorităţii liderilor gospodăriilor, familiilor, comunităţilor şi bisericilor.
Acesta este motivul ce stă la baza majorităţii măsurilor politice ale statului. Educaţia publică şi asistenţa socială servesc acestui scop distructiv, ca, de asemenea, şi promovarea feminismului, non-discriminării, acţiunii afirmative, relativismului, şi multiculturalismului. Toate la un loc subminează familia, comunitatea şi biserica. Îl “eliberează” pe individ de disciplina acestor instituţii, pentru a-l face un “egal”, pentru a-l izola, pentru a-l lipsi de protecţie şi a-l slabi în raport cu statul.
