Băncile nu pot crea monedă

Jörg Guido Hülsmann

Aproape toţi economiştii austrieci contemporani sunt de acord asupra unor chestiuni monetare. Băncile centrale şi produsul lor specific, moneda fiat de hârtie, sunt instituţii inflaţioniste ce perturbă economia şi nu au altă utilitate decât redistribuirea venitului în societate. Moneda fiat de hârtie este o instituţie inerent etatistă deoarece trebuie să fie protejată permanent prin legiferarea mijloacelor obligatorii de plată (legal tender) şi prin alte tipuri de intervenţie guvernamentală. Poate fi produsă în cantităţi practic nelimitate cu ajutorul tiparniţei. Această inflaţie monetară creează o situaţie de hazard moral pentru potenţialii beneficiari şi distruge economia prin avânturi şi prăbuşiri. Băncile centrale ar trebui, prin urmare, să fie abolite cât mai curând.

Avem la dispoziţie alternative superioare. În particular, metale precum aurul sau argintul pot fi produse în condiţiile unei pieţe complet libere, adică fără să fie nevoie de vreun privilegiu legal, iar cantităţile produse depind în mult mai mică măsură de capriciile arbitrare ale vreunei fiinţe umane. Pentru instaurarea unui sistem de monedă metalică nu sunt necesare măsuri speciale de reformă, deoarece este plauzibil ca banii de aur şi argint să apară spontan în circulaţie pe o piaţă cu adevărat liberă. Elementul central al unei reforme monetare liberale este, aşadar, abolirea imediată a tuturor formelor de control monetar (precum legile privind mijloacele obligatorii de plată, taxele pe metale şi aşa mai departe). Mai mult, toate statele ar trebui să dea înapoi aurul şi argintul pe care le-au furat de la cetăţenii lor cu ocazia instaurării monedelor fiat naţionale.

Cu toate acestea, austriecii nu au reuşit să cadă de acord asupra unui aspect vital, iar această neînţelegere a generat o dezbatere intensă în ultimii ani. Această dezbatere nu se referă la problemele producţiei şi circulaţiei monetare ci la chestiunea mai specializată a producţiei de titluri monetare de către prestatori de servicii financiare precum băncile comerciale. Pentru a înţelege chestiunea este bine să facem distincţia între trei tipuri de servicii financiare sau „activităţi bancare”.

Activitatea bancară de creditare

Băncile acţionează ca intermediari financiari atunci când iau bani cu împrumut de la persoana A şi dau apoi cu împrumut persoanei B. Să observăm că în această activitate bancară de intermediere a creditului este clar, în orice etapă, cine deţine proprietatea asupra banilor. Înainte de a-şi da banii cu împrumut băncii, A deţine toate drepturile asupra banilor în mod exclusiv. Împrumutându-i băncii, A renunţă la dreptul de a utiliza banii pe durata stipulată în contract şi cedează acest drept băncii. Banca împrumută apoi banii lui B, renunţând astfel la dreptul său de a utiliza banii în favoarea lui B, pe durata stipulată în contractul lor. La momentul prezent, deci, B este proprietarul legitim al banilor.

La un moment viitor, s-ar putea ajunge la o situaţie cu revendicări contradictorii a proprietăţii asupra banilor, dacă împrumutul oferit de A băncii are termen mai scurt decât creditul oferit de bancă lui B. Satisfacerea unor asemenea revendicări contradictorii ar fi o imposibilitate fizică. Există un singur obiect fizic (cantitatea de bani) şi două sau mai multe persoane care doresc să îl folosească pentru scopuri diferite. Din punct de vedere juridic, revendicările contradictorii duc la litigiu. Din perspectivă economică, avem o situaţie de dezechilibru pentru că cel puţin una dintre părţile reclamante nu îşi va putea realiza proiectele.

Dar, repetând, la momentul prezent doar B poate avea un drept legitim asupra banilor. Nu există revendicări contradictorii la începutul tranzacţiei de credit. Iar banca va căuta să prevină litigiile în viitor prin armonizarea duratei creditului către B, fie prin obţinerea unei prelungiri a creditului de la A, fie prin obţinerea unui credit de la un alt client.

Activitatea bancară de depozitare

Băncile se ocupă cu activitatea de depozitare atunci când acceptă bani de la un client pentru a îi pune la păstrare, de pildă, deoarece clientul consideră că banii stau în mai mare siguranţă la bancă decât în seiful de acasă. În acest caz banca acţionează ca un depozit, nefăcând altceva decât să ia banii spre păstrare şi să emită o chitanţă, sau titlu, deponentului. Nu are dreptul să folosească banii. Clientul îşi rezervă toate drepturile asupra banilor şi doreşte ca banca să îi ofere doar un serviciu de stocare. Acest serviciu va fi de regulă plătit de către client, cu toate că se poate concepe posibilitatea ca băncile să îl ofere gratuit clienţilor cu care are importante tranzacţii de credit. În mod cert, în activitatea bancară de depozitare nu pot exista revendicări contradictorii. În orice moment, clientul deţine toate drepturile şi controlul asupra banilor.

Modul în care un deţinător îşi foloseşte banii este păstrarea lor la dispoziţie pentru a-i vinde în orice moment. Rezultă că deponenţii îşi utilizează banii în permanenţă. Nu este decât o simplă diferenţă tehnică între păstrarea banilor în portofel şi încredinţarea lor unei bănci pentru a-i păstra în siguranţă. Această alegere nu afectează comportamentul deţinătorului de monedă. În ambele cazuri el planifică şi acţionează cu credinţa fermă că poate dispune de bani în orice moment.

Deponenţii îşi pot vinde banii depozitaţi în două feluri. Fie pot prezenta titlul la bancă şi cere retragerea banilor, cu care cumpără apoi alte bunuri şi servicii. Fie pot cumpăra acele bunuri şi servicii în schimbul titlului însuşi, eliminând astfel drumul la şi de la bancă. Pentru a facilita acest ultim tip de tranzacţie băncile, de regulă, îşi standardizează şi îmbunătăţesc titlurile în diferite moduri. De exemplu, creează titluri de hârtie pentru cantităţi fixe de argint (cum ar fi cinci, zece şi cincizeci de uncii), folosesc hârtie specială pentru a împiedica falsificarea ş.a.m.d. Astfel a apărut bancnota tradiţională. Totuşi, multe alte instrumente, cum ar fi cecul sau, mai recent, smart card-ul, au acelaşi scop: sunt titluri pentru o anumită sumă de bani care există în prezent.

Să observăm că în activitatea bancară de depozitare toate titlurile sunt acoperite complet de cantitatea de bani la care dau dreptul. O bancă depozitară operează în mod necesar „cu rezerve 100%”, după cum orice activitate de depozitare operează pe baza principiului rezervelor 100%. Iar o bancă ce activează atât în domeniul depozitării cât şi în cel al intermedierii de credit operează tot pe principiul rezervelor 100%, deoarece toate titlurile pentru lichidităţi prezente pe care le-a emis sunt, în orice moment, acoperite complet de banii pe care îi are în seifuri. Aşadar, nici activitatea bancară de depozitare, nici cea de creditare nu dau naştere litigiilor şi nici una nu implică dezechilibru economic.

Activitatea bancară cu rezerve fracţionare

Băncile operează cu rezerve fracţionare atunci când folosesc banii depozitaţi pentru a oferi credite. Acest lucru se întâmplă fie prin darea cu împrumut a banilor depozitaţi, fie prin producerea de titluri monetare în exces faţă de banii pe care îi deţin în seifuri. De exemplu, clienţii băncii cu rezerve fracţionare (BRF) au depus 1000$, iar BRF a emis conturi corespondente. Acum, banca oferă un credit de 500$ lui Johnson sub forma unui cont bancar proaspăt „creat” în valoare de 500$. Această acţiune creează imediat o situaţie în care există revendicări contradictorii asupra dolarilor bancnote fizice. Deponenţii au creanţe prezente de 1000$ pentru că nu au renunţat la dreptul lor asupra întregii cantităţi de bani pe care au depus-o. Dar Johnson are o creanţă prezentă asupra unei sume adiţionale de 500$. În mod clar, este imposibil ca toate aceste revendicări să fie satisfăcute cu suma de dolari existentă în seiful băncii.

La nivel juridic, această situaţie va duce probabil la litigiu. La nivel economic, implică existenţa unui dezechilibru exact acum, deoarece deponenţii acţionează ca şi cum ar controla întreaga sumă a depozitelor lor, iar Johnson acţionează ca şi cum ar controla încă 500$. Membrii comunităţii noastre se comportă ca şi cum ar avea la dispoziţie mai multe resurse decât există de fapt. Pe scurt, au căzut pradă unei iluzii. Iluzia poate persista un timp, datorită următoarei circumstanţe: deponenţii îşi revendică arareori titlurile. Îşi ţin întotdeauna câteva bancnote şi alte titluri în portmoneu şi îşi lasă restul de bani la bancă. Aceştia din urmă sunt banii pe care băncile îi pot folosi în activitatea lor cu rezerve fracţionare.

Dezbaterea

Dezbaterea dintre economiştii austrieci priveşte acest ultim tip de activitate bancară. O vreme îndelungată, perspectiva austriacă standard a respins activitatea bancară cu rezerve fracţionare. De la publicarea Teoriei banilor şi creditului, în 1912, Ludwig von Mises (1980, 1998) a respins activitatea bancară cu rezerve fracţionare din motive economice. La fel a făcut şi F. A. Hayek (1929, 1931, 1937), cel puţin în scrierile sale monetare timpurii. Murray Rothbard (1983, 1990, 1991, 1993, 1994) a respins-o atât din motive economice, cât şi din motive etice.[1]

Devierea de la această ortodoxie a fost iniţiată de Lawrence H. White în cartea sa din 1984, Free Banking in Britain şi în alte cărţi ulterioare (1989, 1999). Pledoaria lui White pentru activitatea bancară cu rezerve fracţionare a fost extinsă şi sistematizată de studentul său George Selgin (1988) în The Theory of Free Banking şi într-o colecţie ulterioară de articole (1996). Alţi câţiva autori le-au urmat, dar nu au avut o influenţă atât de mare. În afară de Rothbard (1988) şi Walter Block (1988), poziţia ortodoxă nu a fost apărată de aproape nimeni la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. Astfel, pledoaria pentru libera activitate bancară cu rezerve fracţionare era pe punctul de deveni o teză statornicită a curentului principal austriac, cel puţin în privinţa lucrărilor publicate. Succesul cu care au fost încununaţi White şi Selgin a trezit interesul asupra operei lor şi i-a stimulat pe alţi economişti să le examineze critic argumentele.[2]

Până în prezent, White şi Selgin au răspuns doar în foarte mică măsură acestor critici.[3]

Sustenabilitate şi deteriorare instituţională

Primul lucru de remarcat este că activitatea bancară cu rezerve fracţionare are legătură cu instituţia băncii centrale, banii fiat de hârtie şi instituţii monetare precum Fondul Monetar Internaţional. În ultimă instanţă, aceste instituţii reprezintă tentative eşuate de rezolvare a problemelor iscate de activitatea bancară cu rezerve fracţionare, prin centralizarea rezervelor de lichidităţi sau prin refuzul de a onora titlurile monetare.

Principala problemă a băncilor cu rezerve fracţionare este, evident, aceea că se află într-o stare virtuală de faliment, deoarece ele au în orice moment mai multe pasive monetare decât bani în seifuri.[4] Dacă prea mulţi clienţi îşi revendică titlurile, soarta băncii este pecetluită. Putem fi de acord că banca încearcă să păstreze permanent la dispoziţie o cantitate suficientă de bani pentru a satisface cererile de returnare. Dar ce cantitate poate fi considerată, mai exact, „suficientă”? Datorită incertitudinii inerente în orice acţiune umană, nu există nici o cale cognoscibilă prin care banca ar putea să răspundă acestei întrebări. Se poate limita la a acţiona prin încercare şi eroare. Iar în acest proces va căuta să îşi diminueze rata rezervelor pe cât posibil, deoarece procedând astfel rezistă concurenţei celorlalte bănci. Este evident că această manieră de a face lucrurile creşte şansele ca la un moment dat să rămână cu bani insuficienţi pentru a răscumpăra titlurile pe care le-a emis.

Mai mult, falimentul unei bănci cu rezerve fracţionare poate declanşa falimentul multor altor bănci cu rezerve fracţionare printr-un efect de domino. Într-adevăr, multe crize bancare din trecut au manifestat acest efect de domino, care a dus în cele din urmă la crahul întregului sistem bancar.

Vulnerabilitatea întregului sistem bancar a reprezentat o motivaţie puternică atât pentru reglementarea industriei bancare cât şi pentru instaurarea unor bănci centrale (private sau publice) cu menirea de a oferi „lichiditate” sistemului la vremuri de restrişte. Cu toate acestea, rezervele de bani ale băncii centrale rezolvă „problemele de lichiditate” doar pentru un timp. Odată ce băncile comerciale se obişnuiesc cu oferta imediată de bani în situaţii de urgenţă, îşi pierd frica de aceste situaţii şi încep să emită titluri pe scară şi mai mare! Astfel, în loc să soluţioneze problemele activităţii bancare cu rezerve fracţionare, băncile centrale creează pur şi simplu hazard moral şi multiplică aceste probleme.

Acelaşi dezastru a urmat tuturor încercărilor de a rezolva problemele băncilor centrale prin instituirea unor bănci centrale internaţionale, monedelor internaţionale fiat de hârtie şi a altor mijloace. Pe scurt, activitatea bancară cu rezerve fracţionare este nesustenabilă şi nu poate fi salvată sau îmbunătăţită prin alte scheme. Totuşi, creează o agendă cu multiple întrebuinţări, care a fost adoptată în trecut de duşmanii proprietăţii private şi ai liberei întreprinderi pentru a crea din ce în ce mai multe instituţii pentru luarea deciziilor la nivel centralizat.

Presupuse beneficii ale rezervelor fracţionare

Singurii beneficiari permanenţi ai activităţii bancare cu rezerve fracţionare sunt bancherii înşişi, protejaţi prin barierele de intrare pe piaţă şi alte reglementări, şi statele, care sunt întotdeauna foarte interesate să acceseze imediat cantităţi „suplimentare” de bani. Bineînţeles că dispoziţia asupra unor asemenea sume de bani este un serviciu pe care băncile cu rezerve 100% nu-l pot oferi.

Încercările de punere în balanţă a costurilor şi beneficiilor activităţii bancare cu rezerve fracţionare „din perspectiva întregii economii” nu fac decât să ascundă faptul că această schemă serveşte intereselor speciale. Este evident că activitatea bancară cu rezerve fracţionare creează câştigători şi perdanţi. Într-adevăr, în ştiinţa economică, termenii de cost şi beneficiu se referă la acţiunea umană individuală. Costurile sunt costurile de oportunitate ale unei acţiuni individuale date, iar beneficiile sunt, de asemenea, beneficii ce revin unui individ dat. Dacă o instituţie creează beneficii pentru unii membri ai societăţii şi în acelaşi timp înrăutăţeşte situaţia altor persoane, atunci pur şi simplu nu există justificare pentru afirmaţia că, „din punctul de vedere al unei întregi economii”, beneficiile justifică riscurile sau costurile sau orice altceva.

Astfel stau lucrurile în cazul presupuselor beneficii ale activităţii bancare cu rezerve fracţionare. Să presupunem, de dragul argumentului, că rezervele fracţionare stimulează industrializarea. Nu rezultă de aici că acest tip de activitate economică este un lucru bun. Unele persoane —de exemplu, bancherii, antreprenorii lipsiţi de proprietate şi statul — vor profita de pe urma unei industrializări mai rapide, finanţate de sectorul bancar. Însă alte persoane — de exemplu, proprietarii, antreprenorii capitalişti şi artizanii care folosesc tehnologia tradiţională — vor fi dezavantajate de o asemenea creştere artificială. Nu există o bază ştiinţifică pentru afirmaţia că primul grup este de preferat celui de-al doilea.

Mai mult, cu toate că este probabil adevărat că activitatea bancară cu rezerve fracţionare promovează industrializarea, nu este adevărat că promovează creşterea economică. Creşterea înseamnă, evident, „mai mult” din ceva „bun” pentru actorii individuali. Cu toate acestea, oricare ar fi scările de valori individuale, creşterea depinde de cantităţile disponibile de factori de producţie şi de priceperea cu care aceşti factori sunt combinaţi. În mod cert, tipărirea mai multor titluri monetare nu duce la creşterea cantităţilor de factori necesari, nici nu duce la creşterea abilităţilor antreprenoriale. Prin urmare, în cel mai bun caz, băncile cu rezerve fracţionare pun economia pe o cale de creştere diferită. În cel mai bun caz, canalizează veniturile astfel încât să rezulte un alt tip de creştere, dar nu îmbunătăţesc şi nu pot îmbunătăţi creşterea generală a economiei.

Este, de asemenea, greşit să presupunem că băncile cu rezerve fracţionare sunt cumva mai bune pentru „adaptarea” ofertei monetare la schimbările anterioare ale cererii de deţineri monetare. Motivul este că din capul locului nu este necesară o asemenea adaptare. Faptul că cineva manifestă o cerere crescută de monedă înseamnă că este dispus să plătească un preţ mai mare pentru a obţine bani sau că cere un preţ mai mare pentru banii pe care îi vinde. În ambele cazuri, cererea mai mare creşte ipso facto puterea de cumpărare a banilor, echilibrând astfel cererea şi oferta de bani. Acelaşi lucru este valabil, bineînţeles, în cazul reducerii cererii de bani.

Aşadar, oferta monetară nu trebui adaptată cererii monetare. Spre deosebire de alte bunuri, banii se adaptează de la sine condiţiilor pieţei. Serviciile oferite de orice unitate monetară sunt în mod constant adaptate de impactul schimbărilor cererii şi ofertei de bani. Bineînţeles, această adaptare automată nu lucrează în beneficiul tuturor. Nici o adaptare nu face acest lucru şi nici un aranjament instituţional, precum activitatea bancară cu rezerve fracţionare, nu poate face acest lucru.

Rezervele fracţionare şi ciclul economic

Prin urmare, nu există nici o creştere a ofertei de titluri monetare fiduciare (adică, rezultate din practica rezervelor fracţionare) care să „echilibreze” o creştere anterioară a cererii de monedă. Creşterile cererii de monedă se echilibrează prin ele însele. Impactul real al creării titlurilor fiduciare suplimentare este unul dublu.

Pe de o parte, crearea titlurilor fiduciare adiţionale reduce puterea de cumpărare a monedei propriu-zise. Pe de altă parte, spre deosebire de creşterea ofertei de monedă propriu-zisă, titlurile fiduciare suplimentare declanşează un ciclu economic. După cum am menţionat deja, odată ce acele titluri sunt emise, oamenii încep să acţioneze în moduri incompatibile. Această reacţie se află în miezul acelei situaţii pe care economiştii o numesc dezechilibru.

Creşterea ofertei de monedă propriu-zisă nu aduce după sine dezechilibru, pentru că participanţii la piaţă pot anticipa impactul pe care această cantitate suplimentară de bani îl va avea asupra preţurilor şi pentru că este, de regulă, evident cine deţine fiecare unitate monetară.[5] Participanţii la piaţă pot, de asemenea, să anticipeze impactul pe care crearea unor titluri monetare fiduciare suplimentare îl va avea asupra preţurilor monetare. Însă, cu toate că e de obicei evident cui aparţin titlurile monetare, nu este deloc clar cui aparţin banii la care se referă aceste titluri. Există mai multe titluri decât bani. Aici se află contradicţia. Aici este rădăcina dezechilibrului generat de activitatea bancară cu rezerve fracţionare.

Paul are 1000$ în cont. Toate afacerile sale şi întregul său consum sunt bazate pe activele pe care estimează că le are şi, printre ele, consideră el, se află cei 1000$. Tim crede şi acţionează în mod similar. El are 2000$ în cont. Dar banca are de fapt doar 500$ în seifuri. Este o bancă ce practică rezervele fracţionare; întregul său negoţ se bazează pe speranţa că Paul şi Tim împreună nu vor cere răscumpărarea prea multor titluri. Are acest lucru vreo importanţă, atât timp cât această schemă este practicată cu succes? Este realitatea altceva decât ceea ce cred oamenii că este real?

Adepţii activităţii bancare cu rezerve fracţionare subscriu implicit opiniei că realitatea este ceea ce oamenii cred că este real. Din faptul evident că persoana care deţine un titlu monetar doreşte să fie proprietarul acelui titlu, ei deduc că oamenii achiziţionează titluri monetare nu pentru că este un mod convenabil de a deţine monedă, ci pentru că doresc să deţină aceste titluri per se. Deci, din punctul lor de vedere nu există nici o diferenţă fundamentală între o unitate monetară şi un titlu asupra monedei. Atât moneda propriu-zisă, cât şi titlul sunt forme de „bani”. Distincţia dintre ele este doar de grad, nu de natură.

Consider că este suficient ca această credinţă să fie exprimată în cuvinte pentru a i se vădi absurditatea. Există o diferenţă fundamentală între un bun şi un titlu, de exemplu, între o uncie de aur şi o bancnotă de o uncie de aur sau (astăzi) între o bancnotă de un dolar şi un cec de un dolar. În mod similar, există o diferenţă fundamentală între un titlu ce se poate revendica acum şi un titlu care devine revendicabil în viitor. Doar bunurile propriu-zise, fizice pot fi de facto economisite sau investite, pe când utilizarea titlurilor monetare (revendicabile imediat) doar ne face să credem că am economisit sau investit ceva.

Prin însăşi natura sa , activitatea bancară cu rezerve fracţionare introduce o diferenţă între ceea ce există şi ceea ce crede lumea că există. Îi face pe oameni să creadă că sunt într-o situaţie mai bună decât cea în care sunt de fapt — iar această convingere declanşează faza de boom a ciclului economic. Iar apoi, mai devreme sau mai târziu, apare prăbuşirea, când oamenii descoperă că s-au bazat în activităţile lor pe lucruri care de fapt nu există.

Activitatea cinstită cu rezerve fracţionare

Activitatea cu rezerve fracţionare nu este altceva decât o schemă Ponzi (un joc piramidal —n.tr.) la dimensiuni foarte mari. Îi îmbogăţeşte pe câţiva pe seama altora. Produce perturbări economice şi se pune la dispoziţia guvernelor şi altor interese ascunse.

Cea mai favorabilă situaţie de banking cu rezerve fracţionare implică libertatea de alegere şi contractare. Ar trebui scoase rezervele fracţionare în afara legii în cazul în care toate părţile implicate sunt conştiente de ceea ce fac? Nu, nu ar trebui, pentru că nici o lege nu poate interzice vreo activitate prostească doar pentru că este prostească. Dar haideţi să spunem mai clar ce înseamnă că părţile sunt „în cunoştinţă de cauză”. Băncile cu rezerve fracţionare ar trebui să folosească alţi termeni decât cei pa care îi folosesc, deoarece unele cuvinte, precum „depozit”, sunt înşelătoare. Ar trebui să specifice clar că banii „depozitaţi” la ele reprezintă de fapt un credit pe termen nedefinit. Iar „bancnotele” pe care le emit ar trebui să fie prezentate nu ca titluri monetare ci ca un tip de instrument financiar (IOU) foarte lichid. Astfel, băncile cu rezerve financiare care doresc să fie cinstite ar trebui să îşi atenţioneze clienţii după cum urmează:

Odată cu investirea aurului dumneavoastră în Banca noastră de tip RF, cedaţi dreptul de proprietate pentru o durată nedefinită. Noi devenim proprietarii aurului şi îl putem folosi după cum dorim. În schimb, vă oferim „note RF” pentru toată cantitatea pe care o depozitaţi la noi, vă plătim o dobândă de x% pentru suma investită şi vom încerca pe cât putem să răscumpărăm cu aur la vedere investiţia. Dacă nu putem opera răscumpărarea, se aplică următoarele reguli…

Pe „bancnotele RF” ar trebui să se găsească o notificare promisorie de acest tip:

Banca RF promite deţinătorului acestei bancnote că va încerca să o răscumpere cu rezervele de aur pe care le deţine. Deoarece bancnotele RF nu sunt acoperite 100% cu aur prezent în seifurile băncii noastre, în cazul în care nu putem opera răscumpărarea, se aplică următoarele reguli…

Nu are rost să facem speculaţii despre succesul pe care l-ar avea activitatea bancară cu rezerve fracţionare cu astfel de atenţionări, care nu există în prezent. Într-o economie liberă, aranjamentul menţionat ar putea, într-adevăr, să fie atractiv ca investiţie ce comportă o combinaţie specifică de riscuri şi beneficii, dar este evident că nu are nimic de-a face cu deţinerea de solduri monetare. Oamenii deţin bani pentru că vor să fie siguri că banii sunt la îndemână atunci când vor să îi vândă (altfel i-ar fi vândut deja). Se poate, deci, face o predicţie destul de sigură că activitatea cinstită cu rezerve fracţionare ar avea o existenţă marginală într-o economie cu adevărat liberă.

Bibliografie

Block, Walter. 1988. Fractional-Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective. In Man,Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, edited by Walter Block and Llewellyn H. Rockwell, Jr., pp. 24–31. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

Hayek, F. A. 1929. Geldtheorie und Konkunkturtheorie. Vienna: Springer.

———. 1931. Prices and Production. London: Routledge.

———. 1937. Monetary Nationalism and International Stability. London: Longmans and Green.

Hoppe, Hans-Hermann. 1994. How is Fiat Money Possible? Or, The Devolution of Money and Credit. Review of Austrian Economics 7 (2): 49–74.

Hoppe, Hans-Hermann, with Jörg Guido Hülsmann and Walter Block. 1998. Against Fiduciary Media. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (1): 19–50.

Huerta de Soto, Jesús. 1994. Banque centrale ou banque libre: Le débat sur les réserves fractionnaires. Journal des Economistes et des Etudes Humaines 5 (2–3): 379–91.

———. 1995. A Critical Analysis of Central Banks and Fractional-Reserve Free Banking from the Austrian Perspective. Review of Austrian Economics 8 (2): 25–38.

———. 1998a. Dinero, crédito bancario y ciclos económicos. Madrid: Union Editorial.

———. 1998b. A Critical Note on Fractional-Reserve Free Banking. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 25–49.

Hülsmann, Jörg Guido. 1996a. Logik der Währungskonkurrenz. Essen: Management

Akademie.

———. 1996b. Free Banking and the Free Bankers. Review of Austrian Economics 9 (1): 3–53.

———. 1998. Toward a General Theory of Error Cycles. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 1–23.

———. Forthcoming. Théorie et théoriciens de la banque libre: commentaire sur Le Maux. Journal des Economistes et des Etudes Humaines 10.

Mises, Ludwig von. [1912] 1980. The Theory of Money and Credit. Indianapolis: Liberty Fund.

———. [1949] 1998. Human Action. Scholar’s edition. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

Reisman, George. 1996. Capitalism. Ottawa, Ill.: Jameson Books.

Rothbard, Murray N. 1983. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.

———. 1988. The Myth of Free Banking in Scotland. Review of Austrian Economics 2: 229–45.

———. 1990. What Has Government Done to Our Money? Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. [1962] 1991. The Case for a 100 Percent Gold Dollar. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. [1962] 1993. Man, Economy, and State. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. 1994. The Case against the Fed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

Salerno, Joseph T. 1993. Mises and Hayek Dehomogenized. Review of Austrian Economics 6(2): 113–46.

Selgin, George. 1988. The Theory of Free Banking. Totowa, N.J.: Rowman and Littlefield.

———. 1996. Bank Deregulation and Monetary Order. London: Routledge.

Selgin, George, and Lawrence H. White. 1996. In Defense of Fiduciary Media; or, We Are Not Devo(lutionists), We Are Misesians! Review of Austrian Economics 9 (2): 83–107.

White, Lawrence H. [1984] 1995. Free Banking in Britain. 2d ed. London: Institute for Economic Affairs.

———. 1989. Competition and Currency. New York: New York University Press.

———. 1999. The Theor y of Monetary Institutions. Oxford: Blackwell.



[1] Mises a acceptat iniţial unele avantaje ale activităţii bancare cu rezerve fracţionare, dar a repudiat ulterior acea concesie. În final, se poate spune că a fost întotdeauna un oponent făţiş al rezervelor fracţionare. A se vedea în această privinţă lucrarea importantă a lui Salerno (1993), în special pp. 139 şi urm. Vezi, de asemenea, şi Hülsmann în curs de apariţie.

[2] A se vedea, în special, Hoppe 1994; Huerta de Soto 1994, 1995, 1998a şi 1998b; Hülsmann 1996a, 1996b şi 1998; şi Hoppe, Hülsmann şi Block 1998. Vezi şi Reisman 1996.

[3] Vezi, de exemplu, Selgin şi White 1996 şi articolul lui Selgin din numărul curent al acestei reviste.

[4] În acest punct, adepţii rezervelor fracţionare aduc în discuţie distincţia juridică dintre falimentul bancar şi „nelichiditate”. Eu nu pot să văd vrea diferenţă economică între cele două situaţii.

[5] Pentru a ne exprima strict, această afirmaţie este adevărată doar pentru moneda marfă, nu şi pentru moneda fiat. Vezi Hülsmann 1998. Această distincţie poate fi neglijată aici, deoarece sunt interesaţi exclusiv de diferenţele dintre creşterea ofertei de monedă propriu-zisă şi creşterea ofertei de titluri monetare.

Traducere de Tudor Gherasim Smirna.

Articol tradus şi publicat cu permisiune după originalul Banks Cannot Create Money, The Independent Review, v.V, n.1, Summer 2000.

Mulţumim Independent Institute pentru permisiunea de a traduce şi publica acest articol.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Foarte buna observatia de la final… Si pentru mine este clar ca pe o piata libera fara banca centrala sistemul rezervelor fractionare nu ar rezista foarte mult prin comparatie cu banci care ofera o acoperire de 100% a depozitelor.

    Cu alte cuvinte, existenţa băncii centrale este condiţie esenţială pentru a valida acest sistem bazat pe rezerve fracţionare.

    Articolul însă nu explică destul de clar cine ar fi mai vinovat într-un astfel de sistem bazat pe rezerve fracţionare: băncile centrale că tipăresc fără limită bani sau băncile comerciale că multiplică banul tipărit de băncile centrale.

    Cred că fără bancă centrală activitatea financiară s-ar restrânge semnificativ şi s-ar limita doar la ceea ce se economiseşte cu adevărat în sistem. Deponenţii ar primi o dobânda mai apropiată de randamentul real al capitalului şi de riscul pe care şi-l asumă.

    Cauza esenţială a răului în sistemul financiar-bancar actual este banca centrală. În subsidiar apare “ticăloşia” unor bancheri sau lipsa lor de moralitate. Deşi ambii sunt deopotrivă hoţi cu noi, toţi ceilalţi.

    E ca într-o armată ce este înfruntată în război. Dacă elimini generalul (banca centrală) disipezi armata de agresori (băncile comerciale). Soldaţii aproape că nu mai contează. Poţi chiar să salvezi vieţi importante dintr-un conflict care nu mai are loc.

    Paun Cristian · 23 aprilie 2010, 15:13 · #

  2. Nu este suficienta „eliminarea generalului”. Trebuie reasezata intreaga activitate bancara sub domnia legii. Daca bancherii, chiar si fara o banca centrala, raman cu privilegiul de a practica rezerve fractionare fara a mentiona ex-ante acest lucru si fara a plati daunele ex-post, atunci vor fi asemenea unor militii nelegiuite ducand o lupta de gherila cu piata libera.

    Tudor · 1 mai 2010, 02:20 · #

  3. Ba pot si o fac ! Culmea , si eu in anumite limite pot “emite” moneda ! Si dvoastra. Cum ? Luam frumos si scriem : subsemnatu ma angajez sa platesc la data ….. de suma de Tz valuta , punem apostila bun si aprobat semnam si dam hartia ca mijloc de plata. Hartia poa sa circule pe la inca 10-20 de insi pana cand se intoarce la emitent. In momentul ala sunt 2 posibilitati : – emitentu are disponibilitatea de a achita suma si totul se incheie aici. – emitentu nu poate plati si careva sufera o paguba !
    O banca are posibilitati mai mari decat Bizonu’ si va putea sa “emita” mai multa moneda din asta ( credite bancare ce ii depasesc psobilitatile imediat de acoperire , garantii bancare samd ) si astfel se “emite” moneda fara control si se se “unge” si osia economica insa .. insa se va ajunge la un grad de inflatie si fara concursul tipografiei oficiale si fara controlul statului garant al valuetei respective.
    Mai tine minte careva de pe aici daravela eurodolarilor de la finele anilor 60 ?!
    Si va avertizez : astfel de “emisiuni” erau si pe vremea monezii aur ! In sec XVII la Amsterdam au fost vreo 2 -3 crize “financiare” cand saci plini cu hartit de credit au fost arsi ( in momentul acela hartiile – cambii de regula – nu mai vaeu nici o valoare !)

    Ghita Bizonu' · 2 mai 2010, 03:03 · #

  4. ptr Tudor

    Toate bancile cu care ai de-a face opereaza cu rezerve fractionare. Daca ai aflat de abia de la mine – atunci nu e vina mea ci a celor care te-au educat !!

    Ghita Bizonu' · 25 mai 2010, 07:41 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)