Dreptul la proprietate asupra propriei persoane și a bunurilor obținute legitim (prin apropriere primară, producție, transfer gratuit sau schimb) implică dreptul la secesiune ca o instanță particulară a proprietății private asupra terenului și altor bunuri imobiliarelor obținute pe cale legitimă, a dreptului de a deține și utiliza neagresiv arme, precum și a libertății de a contracta servicii de protecție de la agenții private concurențiale:
Secesiunea, de Walter Block
Legea asocierii libere este o implicație de importanță crucială a drepturilor de proprietate privată, adică a drepturilor asupra substanței fizice și asupra propriilor noastre corpuri. Într-adevăr, dacă nu ne putem asocia liber cu alții pe o bază mutual voluntară înseamnă că drepturile noastre de proprietate sunt, în această măsură, anulate.
[…] Dar poate că cea mai importantă violare a legii asocierii libere, cel puțin pe temeiuri pragmatice, apare în domeniul politic. Acest lucru este crucial, deoarece toate celelalte încălcări, cum ar fi acțiunea pozitivă, legislația în domeniul sindicatelor, etc., descind din surse politice. Dacă libertatea de asociere în domeniul acțiunii pozitive este dreptul de a discrimina, iar în domeniul muncii dreptul de a angaja un „spărgător de grevă”, această libertate de asociere, transpusă în domeniul politic, reprezintă dreptul la secesiune.Cei care nu au libertatea să secesioneze sunt, în realitate, sclavii (parțiali) ai unui rege sau ai unei majorități tiranice într-o democrație. Secesiunea nu trebuie confundată cu simplul drept de a emigra, nici măcar în condițiile în care i s-ar permite celui care emigrează să-și ia cu sine proprietatea în afara țării. Secesiunea înseamnă dreptul cuiva de a rămâne în același loc, pe proprietatea sa, fie schimbând alianța cu o altă entitate politică, fie să-și organizeze treburile pe cont propriu, ca propriul său suveran.
În dinamică istorică, semnificația secesiunii este generalizarea unui regim politic al păcii, libertății și schimburilor libere mutual avantajoase:
Constituția și strategia libertății, de Hans-Hermann Hoppe
Devine posibilă, așadar, o pledoarie în favoarea secesiunii, în lumina teoriei și istoriei sociale și economice. La început, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuției naționalizate dinspre un stat central, mai mare, către un stat regional, de mai mici dimensiuni. Dacă acest lucru va conduce la o integrare economică și la prosperitate într-un grad mai ridicat sau mai redus depinde, în mare măsură, de politicile noului stat regional. În orice caz, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producției, întrucât unul dintre motivele-cheie ale secesiunii a fost tocmai credința unora dintre secesioniști că ei și teritoriul lor sunt exploatați de alții. Slovenii simțeau că sunt sistematic jefuiți de către sârbi și de către guvernul central iugoslav, aflat sub dominația acestora. Balticii erau nemulțumiți de faptul că trebuiau să plătească tribut rușilor și guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceștia. Grație actului de secesiune, relațiile hegemonice interne sunt înlocuite de relații contractuale externe, reciproc avantajoase. Separarea voluntară înlocuiește acum integrarea forțată. Ilustrată prin măsuri de genul transportului public, controlul chiriilor, acțiunea afirmativă, legi anti-discriminare și, după cum vom arăta pe scurt, „imigrare liberă”, integrarea forțată cauzează invariabil tensiune, ură și conflict. Din contră, separarea voluntară conduce la armonie și pace. În condițiile integrării forțate, orice greșeală poate fi imputată unei culturi sau unui grup „străin”, iar toate succesele, însușite. Există, așadar, puține motive pentru ca o cultură să învețe de la alta. Sub un regim al celor „separați, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversității culturale, dar, în particular, și a unor trepte evident distincte ale progresului cultural. Dacă un popor secesionist dorește să-și îmbunătățească sau să-și mențină poziția relativă față de un concurent al său, nimic nu îl poate ajuta decât educația discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze și, dacă este posibil, să îmbunătățească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile și regulile specifice unor societăți mai avansate și trebuie să le evite pe cele ale unor societăți mai puțin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, așa cum se întâmplă în cazul integrării forțate, secesiunea stimulează un proces al selecției și progresului cultural, desfășurat în condiții de cooperare.
Vezi și: Hans-Hermann Hoppe, Pledoarie economică și etică pentru secesionismul european.
