Secesiunea ca discenământ al libertăţii
Dreptul la proprietate asupra propriei persoane şi a bunurilor obţinute legitim (prin apropriere primară, producţie, transfer gratuit sau schimb) implică dreptul la secesiune ca o instanţă particulară a proprietăţii private asupra terenului şi altor bunuri imobiliarelor obţinute pe cale legitimă, a dreptului de a deţine şi utiliza neagresiv arme, precum şi a libertăţii de a contracta servicii de protecţie de la agenţii private concurenţiale:
Secesiunea, de Walter Block
Legea asocierii libere este o implicaţie de importanţă crucială a drepturilor de proprietate privată, adică a drepturilor asupra substanţei fizice şi asupra propriilor noastre corpuri. Într-adevăr, dacă nu ne putem asocia liber cu alţii pe o bază mutual voluntară înseamnă că drepturile noastre de proprietate sunt, în această măsură, anulate.
[…]
Dar poate că cea mai importantă violare a legii asocierii libere, cel puţin pe temeiuri pragmatice, apare în domeniul politic. Acest lucru este crucial, deoarece toate celelalte încălcări, cum ar fi acţiunea pozitivă, legislaţia în domeniul sindicatelor, etc., descind din surse politice. Dacă libertatea de asociere în domeniul acţiunii pozitive este dreptul de a discrimina, iar în domeniul muncii dreptul de a angaja un „spărgător de grevă”, această libertate de asociere, transpusă în domeniul politic, reprezintă dreptul la secesiune.Cei care nu au libertatea să secesioneze sunt, în realitate, sclavii (parţiali) ai unui rege sau ai unei majorităţi tiranice într-o democraţie. Secesiunea nu trebuie confundată cu simplul drept de a emigra, nici măcar în condiţiile în care i s-ar permite celui care emigrează să-şi ia cu sine proprietatea în afara ţării. Secesiunea înseamnă dreptul cuiva de a rămâne în acelaşi loc, pe proprietatea sa, fie schimbând alianţa cu o altă entitate politică, fie să-şi organizeze treburile pe cont propriu, ca propriul său suveran.
În dinamică istorică, semnificaţia secesiunii este generalizarea unui regim politic al păcii, libertăţii şi schimburilor libere mutual avantajoase:
Constituţia şi strategia libertăţii, de Hans-Hermann Hoppe
Devine posibilă, aşadar, o pledoarie în favoarea secesiunii, în lumina teoriei şi istoriei sociale şi economice. La început, secesiunea nu este nimic mai mult decât o transferare a controlului asupra avuţiei naţionalizate dinspre un stat central, mai mare, către un stat regional, de mai mici dimensiuni. Dacă acest lucru va conduce la o integrare economică şi la prosperitate într-un grad mai ridicat sau mai redus depinde, în mare măsură, de politicile noului stat regional. În orice caz, simplul fapt al secesiunii are un impact pozitiv asupra producţiei, întrucât unul dintre motivele-cheie ale secesiunii a fost tocmai credinţa unora dintre secesionişti că ei şi teritoriul lor sunt exploataţi de alţii. Slovenii simţeau că sunt sistematic jefuiţi de către sârbi şi de către guvernul central iugoslav, aflat sub dominaţia acestora. Balticii erau nemulţumiţi de faptul că trebuiau să plătească tribut ruşilor şi guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceştia. Graţie actului de secesiune, relaţiile hegemonice interne sunt înlocuite de relaţii contractuale externe, reciproc avantajoase. Separarea voluntară înlocuieşte acum integrarea forţată. Ilustrată prin măsuri de genul transportului public, controlul chiriilor, acţiunea afirmativă, legi anti-discriminare şi, după cum vom arăta pe scurt, „imigrare liberă”, integrarea forţată cauzează invariabil tensiune, ură şi conflict. Din contră, separarea voluntară conduce la armonie şi pace. În condiţiile integrării forţate, orice greşeală poate fi imputată unei culturi sau unui grup „străin”, iar toate succesele, însuşite. Există, aşadar, puţine motive pentru ca o cultură să înveţe de la alta. Sub un regim al celor „separaţi, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversităţii culturale, dar, în particular, şi a unor trepte evident distincte ale progresului cultural. Dacă un popor secesionist doreşte să-şi îmbunătăţească sau să-şi menţină poziţia relativă faţă de un concurent al său, nimic nu îl poate ajuta decât educaţia discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze şi, dacă este posibil, să îmbunătăţească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile şi regulile specifice unor societăţi mai avansate şi trebuie să le evite pe cele ale unor societăţi mai puţin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, aşa cum se întâmplă în cazul integrării forţate, secesiunea stimulează un proces al selecţiei şi progresului cultural, desfăşurat în condiţii de cooperare.
Vezi şi: Hans-Hermann Hoppe, Pledoarie economică şi etică pentru secesionismul european.
