Stat, război, moloh
Războiul este un ingredient esenţial al reţetei statului de succes, iar pentru război este nevoie de îndoctrinarea şi înregimentarea populaţiei, cu consecinţa ştergerii artificiale a distincţiilor naţionale, etnice, religioase. Pe de altă parte, opoziţia opiniei publice frânează tendinţele agresive, la interior şi exterior, ale statului:
Activitatea bancară, statele-naţiune şi politica internaţională, de Hans-Hermann Hoppe
Pentru a-şi maximiza veniturile obţinute prin exploatare, este în interesul natural al unui stat să depăşească ambele tipuri de restricţii externe asupra puterii sale interne. […] Prin urmare, există o singură soluţie a problemei: statul trebuie să urmărească extinderea propriului teritoriu, eliminarea competitorilor şi, ca obiectiv ultim, să se consolideze ca guvern mondial. În paralel cu aceasta, el trebuie să încerce să extindă aria de utilizare a propriei monede de hârtie şi-n cele din urmă s-o impună pe aceasta ca monedă globală controlată de propria-i bancă centrală. Doar o dată cu atingerea acestor obiective statul îşi va fi împlinit menirea. Sunt însă multe obstacole în această direcţie, care se pot dovedi atât de dure, încât să impună acceptarea unei soluţii mult sub cea ideală. În orice caz, atâta timp cât există stat, un asemenea interes este operaţional şi trebuie înţeles ca atare dacă se doreşte interpretarea corectă a evoluţiilor trecute, precum şi a tendinţelor viitoare (până la urmă le-au trebuit câteva secole statelor până să ajungă la puterea internă actuală de fraudă).
Mijlocul de realizare a primului dintre cele două obiective strâns legate este războiul. Războiul şi statul sunt inextricabil legate. Nu numai că statul este o firmă exploatatoare şi reprezentanţii săi de frunte nu pot avea nici o obiecţie de principiu împotriva achiziţiilor non-productive şi non-contractuale de proprietate – alminteri n-ar face ceea ce fac şi statul s-ar nărui pur şi simplu şi s-ar dizolva. Şi nu poate fi surprinzător, prin urmare, ca ei să nu aibă nici o obiecţie fundamentală la adresa expansiunii teritoriale prin intermediul războiului. De fapt, războiul este precondiţia logică a unui armistiţiu ulterior; şi propriul sistem intern, instituţionalizat, de exploatare al statului nu e decât un armistiţiu legitimizat, i.e., rezultatul cuceririlor anterioare. În plus, ca reprezentanţi ai statului, ei deţin de asemenea tocmai mijloacele care fac mai probabilă punerea-n practică a dorinţelor de agresiune. Având la dispoziţie instrumentul impozitării şi, chiar mai potrivită pentru acest scop, puterea internă absolută de fraudă, statul poate purta războaie plătite de alţii. Şi, în mod natural, atunci când cineva nu trebuie să-şi finanţeze aventurile riscante, ci poate să-i forţeze pe alţii s-o facă, sau poate crea pur şi simplu din nimic fondurile necesare, acel cineva tinde să rişte mai mult şi să aibă o atitudine mai militaristă decât altminteri.
[…]
La fel cum statele apar, cu toate că nu există o cerere pentru ele, aşa şi războaiele survin fără a fi fost solicitate. Dar aşa cum apariţia şi extinderea statelor este limitată de opinia publică, aşa sunt, de asemenea, şi eforturile lor războinice. Deoarece, în mod evident, pentru a face faţă cu succes unui război, un stat trebuie să aibă la dispoziţie suficiente resurse economice – în termeni relativi – singurele care conferă sustenabilitate acţiunilor lui. În orice caz, aceste resurse pot fi furnizate doar de o populaţie productivă. Astfel, pentru asigurarea mijloacelor necesare câştigării războaielor şi evitarea confruntării cu scăderea producţiei în timpul acestora, opinia publică se dovedeşte încă o dată a fi variabila decisivă în temperarea politicii externe a unui stat. Numai dacă există sprijin popular pentru războaiele statului pot ele fi purtate şi, eventual, câştigate.
[…]
Pe timp de război, chiar mai mult decât pe timp de pace, statul depinde de disponibilitatea fiecărei persoane în parte de a munci şi a produce (nu se mai admit „pierde-vară” pe timp de război). Pentru a asigura un entuziasm generalizat, toate statele trebuie să depună eforturi pentru crearea şi sprijinirea ideologiilor naţionaliste. Trebuie să se-nveşmânte în hainele statului-naţiune şi să se erijeze în purtătorii de stindarde şi protectorii valorilor superioare ale propriilor naţiuni ca distincte de cele ale altora, pentru a genera identificarea populaţiei cu ele însele. Acest lucru este necesar pentru spulberarea ulterioară a independenţei din ce în ce mai multor naţiuni distincte şi grupuri etnice, lingvistice şi culturale separate.
