Ne-am propus ca anul acesta să serbăm două decenii de la ceea ce ar fi putut fi revirimentul României, economic și nu numai, prin publicarea, printre altele, a două articole despre teoria și practica dezetatizării, care să completeze o „trilogie a privatizării” începută mai demult cu Herbener, Rolul activității antreprenoriale în privatizare.
Următorul articol, pe care tocmai l-am publicat, este Hoppe, Dezetatizarea unei Germanii unite, iar ultima parte a trilogiei va fi Rothbard, How and How Not to Desocialize.
Hoppe observă în articolul său cvasi-absența literaturii despre dezetatizare din mainstream-ul economic și o pune pe seama simpatiilor socialiste ale intelectualilor. Dar și în paradigma austriacă, unde predomină critici ale socialismului, sunt greu de găsit propuneri de reconstrucție a instituțiilor unei societăți pe baze sănătoase.
O explicație a acestei lacune s-ar putea contura în jurul zicalei: nu poți descrie cu exactitate un produs atât timp cât nu există o piață liberă care să îl producă. Cu alte cuvinte, ar trebui să fie suficientă înțelegerea faptului că libertatea este proprie omului și că socialismul îi este străin, pentru ca statul să se prăbușească și societatea liberă să se consolideze, pentru că ideile fac și desfac realitățile sociale.
Totuși, oricât ar fi austriecii de realiști și oricât de ridicole ar fi utopiile fără pic de fundament pe care socialiștii le oferă cu impetuozitate, n-ar strica mai multe încercări de a arăta concret cum ar fi dacă ideile sănătoase ar avea câștig de cauză și ce pași ar trebui făcuți pentru avansarea către o autentică ordine a proprietății private.
Articolul lui Hoppe despre dezetatizarea Germaniei ne oferă un astfel de plan general de privatizare și chiar dacă evenimentele din 1989 au fost o bună ocazie ratată pentru punerea lui în aplicare, valabilitatea „planului Hoppe” nu se restrânge la teritoriul Germaniei și nici nu a expirat atunci.
