Dezetatizarea unei Germanii unite

Hans-Hermann Hoppe

Traducere de Elena Diana Costea*

În urma înfrângerii Germaniei lui Hitler din al doilea Război mondial, 10 milioane de refugiaţi ajunseseră să trăiască într-un teritoriu german redus semnificativ; 40% din populaţie erau evacuate prin bombardare (populaţia Köln-ului, de pildă, a scăzut de la 750.000 la 32.000), iar 60% erau subnutrite[1].

În teritoriile ocupate de Aliaţi a fost păstrat, iniţial, sistemul economic moştenit de la regimul nazist, şi anume o economie de război centralizată. Aproape toate bunurile de consum erau raţionalizate, controlul general al preţurilor şi al salariilor rămăsese în vigoare, iar importurile şi exporturile erau strict reglementate de către administraţia militară. Pieţele negre şi trocul erau omniprezente. Datorită fixării generale a unor preţuri maximale şi a emisiunii în creştere de mărci de hârtie ale Reich-ului, nu se putea găsi nici un bun, iar banii erau în mare măsură nefolositori[2]. Preţurile de pe piaţa neagră au suferit o accentuată evoluţie inflaţionistă, astfel că şi-au făcut apariţia substitute ale monedei, precum ţigările, cafeaua şi untul. Producţia germană din 1946 reprezenta mai puţin de o treime din cea obţinută în 1938. Haosul şi disperarea erau laitmotivul zilei.

Declanşarea războiului rece dintre Aliaţi, în special dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată în 1947 de puterile vestice printr-o schimbare a politicii faţă de Germania. Cu toate că obiectivul lor anterior a fost acela de a dezindustrializa Germania — se urmărea ca producţia industrială să fie îngheţată la 50-55% din nivelul producţiei germane din 1938 — astfel încât populaţia Germaniei să fie ţinută într-o stare de permanentă pauperizare, s-a decis acum continuarea reconstrucţiei economice a teritoriilor ocupate de către occidentali, cu scopul de a construi un suport de putere economică pentru noua strategie de limitare şi retragere[3] (containment şi roll back).

Din 1948 până în 1952, cele trei zone occidentale au primit 1,5 miliarde de dolari din ajutorul Marshall. Mult mai important, în mai 1947, zonele ocupate de către englezi şi americani s-au unit, iar administrarea economică a regiunii unificate a fost redată aproape complet Germaniei, pentru ca pe 2 martie 1948 Ludwig Erhard, fostul ministru al economiei din Bavaria, să fie ales director. Erhard, a cărui filosofie economică a fost puternic influenţată de către şcoala neo-liberală de la Freiburg a lui Walter Eucken şi Franz Böhm, aflaţi la rândul lor sub înrâurirea Şcolii austriece a lui Ludwig von Mises[4], a iniţiat pe 20 iunie 1948 o reformă monetară şi a continuat să urmeze o politică a monedei sănătoase. Atâta timp cât Aliaţii au deţinut monopolul emisiunii de bani — înfiinţaseră un sistem bancar central, având drept model Rezervele Federale ale Statelor Unite — oferta de bani a rămas în mod dramatic excedentară (cu mai mult de 150%), fapt care a avut aproape imediat consecinţe inflaţioniste. Totuşi, după octombrie 1948 a fost impusă încontinuu o politică monetară strictă (la început, rezerva minimă obligatorie şi rata scontului au crescut în realitate, în timp ce impozitele au scăzut), fapt care a transformat rapid Germania de Vest în una dintre cele mai puţin inflaţioniste ţări şi a făcut din marca germană una dintre cele mai sănătoase monezi (în timpul celor 13 ani dintre 1948 şi 1961, indicele preţurilor de consum a crescut „doar” cu 14%).

Mult mai important, contrar sfatului dat de experţii economici americani şi englezi, care au fost complet luaţi prin surprindere, şi împotriva opiniei publice predominante din Germania, pe 24 iunie 1948, la numai 4 zile după reforma monetară, Ludwig Erhard a implementat o radicală — fără a fi totuşi perfectă[5] — reformă a pieţei libere. În conformitate cu preceptele „noii” teorii economice keynesiene şi cu practica Partidului Laburist Britanic, care se afla la guvernare, experţii străini şi opinia publică germană preferaseră politica managementului macroeconomic, a investiţiilor sociale şi a unui sector de industrii „de bază” naţionalizate[6]. În schimb, Erhard a abolit, dintr-o lovitură, aproape în întregime controlul preţurilor şi al salariilor şi a permis, aproape întrutotul, libertatea de mişcare, a comerţului şi a ocupării, extinzând astfel radical drepturile posesorilor de proprietate privată[7].

După mai puţin de un an, pe 23 mai 1949, a fost fondată Republica Federală Germană (RFG) şi cadrul economiei socialiste de piaţă (soziale Marktwirtschaft) creat de Ludwig Erhard a fost ratificat ca fiind constituţia economică a Germaniei de Vest[8].

De la bun început dezvoltarea teritoriilor germane ocupate de sovietici a urmat un curs diferit[9]. În 1945, prin primul său ordin, administraţia militară sovietică a naţionalizat toate băncile. În acelaşi an, toate fermele cu o suprafaţă mai mare de 250 de acri (reprezentând 50% din întregul teren folosit pentru agricultură) au fost preluate şi toate proprietăţile naziştilor şi ale criminalilor de război, adevăraţi sau presupuşi, au fost confiscate. Când pe 7 noiembrie 1949 — câteva luni după ce Aliaţii occidentali au autorizat noul guvern vest-german — noul stat est-german (RDG) a fost recunoscut de către Uniunea Sovietică, practica sovietică de expropriere pe scară largă a fost ridicată la rangul de principiu constituţional: „Economia Republicii Democrate Germane este o economie socialistă planificată”[10]. În 1960, mai mult de 90% din întregul teren agricol era în mâinile producătorilor cooperatişti. În 1950, mai mult de 60% din întreaga producţie realizată aparţinea firmelor socializate, pentru ca, în 1960, mai mult de 80% din producţia Germaniei de Est să provină din producţia socializată; iar la începutul anilor ’70 expansiunea sectorului socializat a atins 90% (i.e., doar 5% ale producţiei obţinute se datorau întreprinderilor private autorizate de stat)[11].

În plus, din 1945 până în 1953, în timpul perioadei staliniste, Germania de Est a fost forţată să plătească grele datorii de război (45% din utilajele de producţie din 1945 au fost demontate şi confiscate de către sovietici, faţă de cele 8% confiscate în vest). Pentru a facilita planificarea economică centralizată a fost instituit un sistem bancar central pe un singur nivel. Banca centrală deţinea monopolul emisiunii de bancnote şi era, în acelaşi timp, şi bancă comercială centrală, având ca filiale bănci regionale şi locale (în loc să separe cele două funcţii şi să lase funcţionarea băncilor comerciale în mâna agenţilor privaţi, aşa cum se întâmpla în Germania de Vest şi în Statele Unite). Trei zile după reforma monetară din Germania de Vest, pe 23 iunie 1948, a fost introdusă o nouă monedă est-germană — iniţial cu o rată de schimb oficială de 1:1 faţă de marca germană vestică. Cu toate acestea, o politică de neîntreruptă expansiune monetară, combinată cu fixarea unor preţuri maxime pentru toate bunurile de consum „de bază”, a dus repede la fenomenul „inflaţiei reprimate”, adică un exces inutilizabil de ofertă monetară (anesthetized money). Ca soluţie la această stare de fapt, în 1957 s-a recurs la o a doua reformă monetară: toate bancnotele care depăşeau 300 de mărci est-germane de persoană au fost declarate nule. Dar fără nici un folos: conform estimărilor, oferta excesivă de bani a crescut iarăşi la 150 de miliarde de mărci (aproape 10.000 de persoană). Oferta continuă de bani în exces a intrat pe pieţele negre private, unde preţurile au crescut în mod drastic şi moneda est-germană s-a depreciat continuu faţă de marca germană. Aceasta din urmă a înlocuit tot mai mult pe piaţa neagră marca estică în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor („banii buni scot de pe piaţă banii răi”), astfel că, în scurt timp, a devenit a doua monedă est-germană: moneda ei neoficială, dar „reală”.

Din 1949 — momentul formării statelor est şi vest-german — până la evenimentele dramatice din 1989, a fost derulat un experiment social controlat. O populaţie omogenă, cu o istorie, cultură, etică a muncii şi structură de caracter comune, şi mai presus de orice cu aceeaşi limbă, a fost supusă celor două constituţii economice fundamental diferite şi celor două structuri instituţionale de incitative absolut distincte.

II.

Diferenţele dintre consecinţe au fost izbitoare. Nu era însă necesar nici un experiment social pentru a afla acest lucru. Desigur, nu toate detaliile de ordin empiric, ci rezultatul fundamental al experimentului german ar fi putut să fie prezis cu certitudine de către cei familiari cu principiile teoriei economice, şi în special ale analizelor economice teoretice ale socialismului realizate de Şcoala vieneză (austriacă), mai cu seamă de către Ludwig von Mises. În faimoasa carte ce-i aparţine, Die Gemeinwirtschaft: Untersuchungen über den Sozialismus, din 1922[12], Mises a demonstrat irefutabil ceea ce germanii din est au fost siliţi să afle pe calea mai dificilă: faptul că socialismul trebuie să sfârşească printr-un dezastru.

Bogăţia poate apărea sau poate spori în trei şi numai în trei moduri: prin perceperea rarităţii anumitor resurse naturale şi prin aproprierea lor activă, înainte ca oricine altcineva să facă acest lucru (homesteading); prin producerea bunurilor cu ajutorul propriei forţe de muncă şi al resurselor apropriate anterior; sau prin achiziţionarea unui bun în urma unui transfer contractual, voluntar, de la apropriatorul sau producătorul său anterior. Actele de apropriere originară transformă o resursă pe care nimeni nu a perceput-o anterior ca fiind o posibilă sursă de venit într-un activ producător de venituri; actele de producţie urmăresc, prin însăşi natura lor, transformarea activelor mai puţin valoroase în unele mai valoroase; şi fiecare schimb contractual presupune trecerea şi redirecţionarea unor bunuri specifice din mâinile acelora care le consideră mai puţin valoroase, în mâinile acelora care le consideră mai valoroase.

De aici reiese faptul că socialismul nu poate duce la nimic altceva decât la sărăcie[13]:

(1) În socialism, proprietatea factorilor de producţie este alocată unui colectiv de indivizi, independent de acţiunile anterioare sau nonacţiunile fiecăruia referitoare la activele deţinute. Prin urmare, societatea socialistă îl favorizează, în realitate, pe non-apropriator (non-homesteader), pe non-producător şi pe non-contractor şi îl dezavantajează pe apropriator (homesteader), pe producător şi pe contractor. În consecinţă, va exista mai puţină apropriere originară a resurselor naturale a căror raritate este percepută, va exista mai puţină producţie de noi factori de producţie şi mai puţină întreţinere a vechilor factori de producţie, şi vor fi încheiate mai puţine contracte. Toate aceste activităţi implică nişte costuri. Într-un regim de proprietate colectivă, costul de a întreprinde aceste acţiuni creşte, şi cel de a nu le întreprinde scade.

(2) Deoarece în socialism nici un mijloc de producţie nu poate fi vândut, nu există preţuri de piaţă pentru factorii de producţie. Fără asemenea preţuri nu este posibil să se efectueze contabilizarea costurilor. Imput-urile nu pot fi comparate cu output-urile; şi este imposibil să se decidă dacă folosirea lor pentru un anumit scop a fost rentabilă sau dacă a dus la o irosire a resurselor rare, prin urmărirea unor proiecte de o importanţă relativ mică, sau lipsite de importanţă, pentru consumatori. De vreme ce nu admite nici o ofertă din partea persoanelor private, care ar putea să vadă o alternativă de folosire a anumitor mijloace de producţie date, gestionarul socialist al bunurilor de capital pur şi simplu nu ştie care sunt alternativele sale abandonate. De aici vor rezulta permanente utilizări greşite ale factorilor de producţie.

(3) Chiar în cazul unei alocări iniţiale date, deoarece fiecare factor utilizat şi fiecare produs obţinut sunt deţinute în mod colectiv, stimulentul fiecărui producător de a creşte calitatea şi/sau cantitatea output-ului său individual este în mod sistematic diminuat; de asemenea, incitativul de a utiliza factorii astfel încât să se evite supra- sau subutilizarea lor este redus. Dimpotrivă, datorită socializării pierderilor şi a câştigurilor din contul de capital şi cel de vânzări al firmelor socialiste, în loc ca acestea să fie atribuite producătorilor individuali, specifici, va fi sistematic încurajată înclinaţia fiecăruia spre lene şi spre neglijenţă. Vor fi produse, prin urmare, bunuri de calitate şi/sau cantitate inferioară şi va rezulta un consum permanent al capitalului.

(4) Într-un regim al proprietăţii private, proprietarul unei resurse poate decide în mod independent de alţii cum să o utilizeze. Dacă el doreşte să-şi mărească avuţia şi/sau să-şi îmbunătăţească statutul social, poate atinge acest obiectiv numai prin satisfacerea în condiţii mai bune a celor mai urgente dorinţe ale consumatorilor — voluntar implicaţi în schimb — pe baza utilizării pe care o dă proprietăţii sale. Deţinerea colectivă a factorilor de producţie necesită mecanisme colective de luare a deciziei. Orice decizie cu privire la ce anume, cum anume şi pentru cine să se producă, cât de mult să se plătească sau să se primească, sau cine să promoveze sau să fie retrogradat este o problemă politică. Orice neînţelegere trebuie rezolvată prin impunerea voinţei unei persoane asupra viziunii altei persoane, iar acest lucru creează în mod invariabil câştigători şi perdanţi. Prin urmare, dacă cineva doreşte să avanseze în socialism, el trebuie să-şi utilizeze talentele politice. Nu abilitatea de a prelua iniţiativa, de a munci şi de a satisface nevoile consumatorului este cea care garantează succesul. Dimpotrivă, se ajunge în vârf mai degrabă prin mijloacele persuasiunii, demagogiei şi intrigii, prin promisiuni, mituire şi ameninţări. Fără îndoială, această politizare a societăţii, prezentă în orice sistem de proprietate colectivă, conduce la sărăcie.

Experimentul german ne furnizează o tristă ilustrare a validităţii teoriei economice.

Reformele lui Erhard pentru o piaţă liberă au generat rapid ceea ce a devenit cunoscut ca Wirtschaftswunder (miracolul economic) al Germaniei de Vest. După o scurtă şi nesurprinzătoare creştere a şomajului, ajungând la o rată de 8% în 1950, şomajul a început să descrească încontinuu. În 1962 — apogeul erei erhardiene — rata şomajului a scăzut la 0,2%, iar numărul persoanelor angajate a crescut cu aproape 8 milioane (mai mult de 60%). Salariul total s-a triplat în timpul perioadei dintre 1948 şi 1960, iar ratele salariale în termeni constanţi au devenit mai mult decât duble. În aceeaşi perioadă, producţia industrială totală a crescut de patru ori, PNB-ul pe cap de locuitor s-a triplat, iar rata creşterii economice a Germaniei de Vest a depăşit cu mult pe cea a naţiunilor vest-europene şi a Statelor Unite. La începutul anilor ’60, Germania de Vest se număra printre cele mai prospere ţări şi a devenit una dintre naţiunile industriale fruntaşe, produsele realizate în Germania fiind cerute din ce în ce mai mult în întreaga lume (în 1960 exportul Germaniei de Vest reprezenta 10% din exportul întregii lumi: aproape de dublu faţă de piaţa mondială pe care o avea în 1937)[14].

După cum era de aşteptat, dezvoltarea economică a Germaniei de Est a avut o evoluţie opusă. După 40 de ani de soziale Marktwirtshaft (economie socială de piaţă) a Germaniei de Vest faţă de socialismul est-german, vizitatorul care merge din vest spre est pătrunde într-o lume aproape complet diferită şi sărăcită. Viaţa este caracterizată prin permanente penurii pentru toate tipurile de bunuri de consum (de la carne la locuinţe), nesfârşite inadvertenţe între factorii de producţie complementari, o calitate inferioară a aproape oricărui produs şi o piaţă neagră universală, luptând să reducă dezastrul creat de economia oficială. Dovezile alocărilor eronate şi ale consumului de capital sunt omniprezente. Imaginea unei proprietăţi insuficient întreţinute, deteriorate, nereparate şi uzate este ceva obişnuit, iar vandalizarea factorilor de producţie, a maşinilor şi a clădirilor este în floare. În cadrul economiei oficiale abundă neglijenţa, lenea, disperarea, cinismul şi totala incompetenţă, iar şomajul ascuns este larg răspândit. Deteriorarea mediului înconjurător a atins, în multe locuri, dimensiuni catastrofice (socializarea externalităţilor negative). Analfabetismul economic din rândul populaţiei este tot mai extins. Pe pieţele de desfacere mondiale, Germania de Est este redusă la rangul de ţară din lumea a treia, care nu poate să vândă nimic altceva decât materii prime, produse intermediare sau bunuri de consum de bază, simple.

La mijlocul anilor ’50, consumul pe cap de locuitor al Germaniei de Est era deja considerat a fi cu 40% în urma Germaniei de Vest. La sfârşitul anilor ’80, venitul mediu în Germania de Est era mai puţin de jumătate decât cel din Germania de Vest, la un curs de schimb de 1:1, şi mai puţin de 1/10 dacă, mult mai realist, este luată în considerare rata de schimb dintre marca democrată şi marca federală de pe piaţa neagră. În termeni nominali, salariul mediu din Germania de Est era un pic mai mic — şi în termeni reali cu mai mult de 5 ori mai mic — decât ajutorul obişnuit de şomaj din Germania de Vest. Tot în termeni nominali, pensia medie din Germania de Est era de trei ori mai mică — şi în termeni reali de 15 ori — decât în Germania de Vest; în Germania de Est, ajutoarele sociale minime erau nominal cu aproape 50% mai mici decât cele plătite în vest, în termeni reali de peste 7 ori mai scăzute.

Mult mai grăitoare sunt însă statisticile emigrării: în timp ce toate ţările socialiste din Europa de Est au fost confruntate cu problema emigrării oamenilor, doritori să ajungă în vestul mult mai prosper, şi în vreme ce ele au fost nevoite să înăsprească treptat controlul de frontieră pentru a preveni această plecare în masă, cazul Germaniei de Est este cel mai izbitor. În absenţa diferenţelor de limbă — considerate, în mod tradiţional, cea mai severă barieră naturală pentru emigranţi — şi în condiţiile în care Germania de Vest garanta automat cetăţenie tuturor emigranţilor est-germani, diferenţa dintre standardele de viaţă din cele două Germanii s-a dovedit a fi atât de mare, încât Germania de Est a fost confruntată, de la bun început, cu un val masiv de emigrare. În urma revoltelor industriale din 1953 şi a înăbuşirii lor de către forţele militare sovietice, emigrarea a atins asemenea proporţii — mai mult de 3,5 milioane de indivizi părăsiseră deja estul şi acest număr a crescut cu mai mult de 1.000 pe zi — încât pe 13 august 1961 regimul socialist din Germania de Est, disperat, a trebuit să-şi închidă graniţa cu vestul. Pentru a reţine populaţia, acesta a ridicat un sistem de îngrădire cum lumea nu mai văzuse până atunci. A fost construit un sistem de pereţi, sârmă ghimpată, garduri electrice, câmpuri minate, dispozitive de tragere automată şi turnuri de supraveghere întinse pe o distanţă de aproape 900 de mile (aproape 1450 de kilometri — n.tr.), cu unicul scop de a-i împiedica pe germanii din est să fugă de socialism. Din 1961 până în 1989, problema a fost rezolvată. Începând din vara anului 1989, când Ungaria socialistă a început să-şi deschidă graniţele spre Austria, şi o dată cu dărâmarea zidului din Germania de Est în noiembrie 1989, valul emigrării din Germania de Est a fost imediat reluat. De atunci, în fiecare zi, mai mult de 2.000 de est-germani şi-au făcut bagajele şi au lăsat socialismul în urmă[15].

III.

Cu toate că principala cauză a prăbuşirii în 1989 a experimentului socialist est german a fost de natură economică, este indubitabil faptul că politica lui Gorbaciov, de glasnost şi perestroika, din Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor ’80 a jucat rolul de catalizator al evoluţiilor revoluţionare din Germania şi de-a lungul Europei de Est. Această politică a redus presiunea Uniunii Sovietice asupra sateliţilor săi est-europeni — mai cu seamă că, de la bun început, noile politici interne ale lui Gorbaciov au fost însoţite în mod explicit de o politică externă non-intervenţionistă — şi, în acelaşi timp, a crescut dramatic dorinţele şi aşteptările popoarelor est-europene. Fără această constelaţie specifică de date creată de către Gorbaciov, nu ar fi fost posibile nici revoluţia anticomunistă paşnică din Polonia şi nici liberalizarea Ungariei; iar în absenţa evenimentelor din Polonia şi Ungaria, nu ar fi urmat nici revoluţia din Germania de Est şi nici cea din Cehoslovacia.

În cele din urmă, tot în contul lui Gorbaciov intră şi mişcarea de reunificare a celor două Germanii. Într-o veşnic memorabilă zi de 9 noiembrie 1989, presiunea tot mai mare exercitată de emigraţia în masă şi de agitaţia civilă a împrăştiat himera socialistă est-germană, graniţele spre Berlinul de vest şi Germania de Vest au trebuit să se deschidă, şi germanii din est şi din vest s-au regăsit, emoţionaţi şi fericiţi, pe zidul Berlinului. Nu s-a mai pus problema, din acel moment, a două state germane separate. Opinia publică din est şi vest cerea cu tărie reunificarea.

Dinamica economică declanşată de evenimentele din 9 noiembrie a reuşit să îngroape orice speranţe ale regimului est german în posibilitatea de a reclădi cumva un stat est german socialist separat. Plecarea în masă, neîntreruptă a personalului înalt calificat şi agitaţia internă neîncetată au agravat mult situaţia economică deja disperată a Germaniei de Est. În doar câteva zile, marca din est s-a depreciat faţă de marca germană de la o rată de 5:1 la o rată de 10:1, şi numai două motive au împiedicat-o să devină complet nefolositoare. În primul rând, cu graniţe tot mai deschise, deţinătorii de mărci germane au putut, pentru o scurtă perioadă de timp, să cumpere acele produse din Germania de Est cu preţuri maximale impuse de stat şi să le revândă profitabil în vest. O dată cu golirea rafturilor est germane, şi aşa sărac împodobite, şi cu o aprovizionare ulterioară anemică sau absentă, a mai rămas un singur motiv; şi anume, speranţa oamenilor ca, în urma inevitabilului proces de reunificare, banca centrală vest germană să preschimbe, în cele din urmă, mărcile estice la o rată de schimb supraevaluată în mărci vest germane.

Probleme economice diferite, dar înrudite, au apărut şi în Germania de Vest. Dacă în anii ’50 şi ’60 economia vest germană a integrat cu succes milioanele de refugiaţi est-germani şi de „muncitori temporari” sud-europeni, în anii ’80 economia era puternic solicitată de ultimul val de imigraţie. Din 1950 până în anii ’80, economia vest-germană s-a aflat într-un proces gradual de transformare. În timp, piaţa liberă germană a lui Erhard s-a schimbat într-un gigantic stat asistenţial, iar expansiunea economică vest-germană de început a fost înlocuită de stagnarea economică.

Reformele pieţei libere iniţiate de Erhard au fost, de la bun început, departe de a fi pure[16]. El nu a introdus o Marktwirtschaft (economie de piaţă), ci o soziale Marktwirtschaft (economie socială de piaţă), iar observatorii teoretici, precum Ludwig von Mises, au atras din primul moment atenţia — în mod profetic — că această concesie făcută unei economii sociale va duce la un stat socialist asistenţial[17]. În calitatea sa de succesor al Reich-ului german, statul vest-german a devenit imediat cel mai mare proprietar de terenuri, cel mai mare capitalist şi angajator. Educaţia, transporturile, comunicaţiile, şcolile, universităţile, străzile, râurile, lacurile, căile ferate, liniile aeriene, poşta, telefonul, radioul şi televiziunea erau în mâinile guvernului şi au fost în curând completate de o nou fondată armată bazată pe recrutarea obligatorie. Toate băncile erau cartelizate într-un sistem bancar central controlat de guvern. Sistemul lui Bismark de securitate socială obligatorie a fost repus în vigoare şi a rămas sub controlul guvernului. Locuinţele şi agricultura erau, în cea mai mare parte, în afara pieţei şi protejate de aceasta. Mineritul, cărbunele, oţelul, construirea vapoarelor şi textilele beneficiau de o protecţie specială din partea statului. Începând cu legea co-determinării din 1951 şi legea constituţiei comerciale (Betriebsverfassungsgesetz) din 1952, au fost introduse o serie de aşa-numite legi ale protecţiei muncii (incluzând subvenţiile pentru şomaj şi negocierea colectivă obligatorie), care au limitat din ce în ce mai mult dreptul libertăţii de contractare în relaţiile patron-angajat. O dată cu legea înşelătoare „împotriva restricţiilor impuse competiţiei” (Anti-Kartell Gesetz) din 1957, principiul de bază al competiţiei pe piaţă — de intrare liberă şi nerestricţionată — a fost în mare parte suspendat, şi toate evoluţiile economice „semnificative” au fost supuse aprobării guvernamentale[18]. În plus, guvernul vest-german nu a putut rezista tentaţiei de a creşte treptat taxele şi oferta de bani de hârtie. În consecinţă, în 1966, Germania de Vest a suferit prima sa recesiune majoră, punând capăt carierei lui Erhard, care tocmai devenise cancelar. Creşterea economică a scăzut de la 9% în 1960 la 2% în 1966, pentru ca în 1967 să fie negativă. Pentru prima dată în mai mult de zece ani, numărul şomerilor a crescut (la 2%).

În era post-erhardiană, în special de-a lungul perioadei 1962-1982 sub domnia coaliţiei de guvernare social-democrat-liberală condusă de Willy Brandt şi Helmut Schmidt, transformarea etatist-asistenţială a Germaniei de Vest s-a derulat într-un ritm accelerat[19]. Numai între 1969 şi 1975 au fost votate 140 de legi care îndreptăţeau diverse grupuri „social dezavantajate” la subvenţii provenite din taxe. Aşa-numitele legi ale protecţiei muncii şi legile anti-trust au fost drastic înăsprite. Contribuţiile la taxe şi la securitatea socială au crescut semnificativ, pentru a finanţa toate soiurile de aşa-zise bunuri publice şi pentru a spori „calitatea vieţii”. Apelând la o politică keynesiană a bugetului deficitar (deficitul statului federal a crescut de la 57 de miliarde de mărci germane în 1970 la 232 de miliarde în 1980 şi la 503 miliarde în 1989), şi ajutaţi de faptul că, iniţial, inflaţia nu a fost anticipată, consecinţele economice ale acestor politici au fost întârziate cu câţiva ani — numai pentru a apărea mai târziu mult mai dezastruoase. Inflaţia neanticipată şi expansiunea creditului au creat şi au prelungit investiţiile eronate, tipice boom-ului; acest avânt artificial (boom), construit pe nimic altceva decât bani de hârtie, ar fi fost însă urmat inevitabil de o criză a falimentelor — o recesiune[20]. Expresia călăuzitoare a cancelarului socialist Helmut Schmidt a fost „mai degrabă 5% inflaţie decât 5% şomaj”. De fapt, nu numai că în curând inflaţia s-a ridicat la mai mult de 5% (inflaţia a devenit anticipată şi cererea de bani a scăzut), dar şomajul, la rândul lui, a crescut treptat, ambele rate apropiindu-se simultan de 10%. Creşterea economică s-a încetinit până la începutul anilor ’80, când PNB-ul (produsul naţional brut) a scăzut drastic. Pentru prima dată în istoria Germaniei de Vest, numărul persoanelor angajate s-a redus în termeni absoluţi. Muncitorii străini au fost supuşi unei presiuni tot mai mari de a părăsi ţara, iar restricţiile în calea imigrării s-au accentuat.

Din 1982, pe când guvernul socialist-liberal — şi aripa de stânga a keynesismului — au fost eliminate şi înlocuite de coaliţia guvernamentală liberal-conservatoare — şi aripa de dreapta a keynesianismului — Germania de Vest şi-a continuat marşul spre statul asistenţial, chiar dacă într-un ritm mai lent: cheltuielile statului, ce crescuseră de la aproape 30% din PNB în 1960 la mai mult de 50% la începutul anilor ’80, şi datoriile guvernului au continuat să crească. Rata de inflaţie a scăzut, şi rata creşterii economice a crescut. Dar nici una dintre aceste rate nu a crescut sau scăzut la niveluri apropiate măcar de cele care au caracterizat perioada Erhard; şi după 8 ani de guvernare liberal-conservatoare, numărul de şomeri, care atingea 2,3 milioane în 1983, era încă peste 2 milioane (adică la aproape 8%). În această situaţie, sosirea unui mare număr de imigranţi est-germani, dintr-o dată eligibili ca beneficiari ai ajutoarelor sociale şi de şomaj vest-germane, a început să scoată rapid la iveală nu numai falimentul socialismului, dar şi pe cel al statului asistenţial vest-german.

Astfel, ameninţarea instabilităţii politice a Germaniei de Est cuprinzând şi Germania de Vest, elitele puterii politice au fost forţate să acţioneze rapid şi să preia iniţiativa procesului inevitabil de reunificare. Spre deosebire de situaţia de la sfârşitul anilor ’40, când Erhard a rezolvat o criză similară din istoria Germaniei prin adoptarea unei strategii nepopulare, dar încununate de succes, de gestionare a crizei prin măsuri de piaţă liberă, aproape 40 de ani mai târziu, cursul urmat de establishment-ul politic vest-german este încă un pas uriaş spre socialismul asistenţial, destinat să agraveze în continuare stagnarea economică (în pofida popularităţii acestei politici printre vest-germani şi mai ales printre est-germani). În loc să urmărească o reunificare a Germaniei printr-o dezetatizare radicală a Germaniei de Est, şi indirect a Germaniei de Vest — singura în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptăţii şi ale unei teorii economice sănătoase, şi care va fi prezentată şi explicată pe scurt — elita puterii politice din Germania de Vest urmăreşte reunificarea printr-o încorporare deplină a statului est-german în statul asistenţial vest-german.

Imediat după evenimentele din 9 noiembrie 1989, partidele politice din Germania de Vest — partidul conservator de guvernare (Uniunea Democrat Creştină), liberalii (Partidul Liber-Democratic) ca partener minor de guvernare federală, Partidul Social Democrat ca partid de opoziţie majoritar, şi republicanii naţional-conservatori, precum şi „verzii” de stânga ca două forţe de opoziţie minore — care deţineau în mare măsură controlul aparatului statal vest-german şi erau susţinute în principiu prin taxe (compensaţii ale costurilor campaniilor), au început să-şi facă simţită prezenţa şi în Germania de Est, înfiinţând organizaţii surori. Pentru a le distrage atenţia de la invadarea treptată a propriilor lor drepturi de proprietate, criza est-germană a fost etichetată ca fiind una datorată absenţei democraţiei mai degrabă decât absenţei proprietăţii private[21]. Publicul est-german, familiarizat cu sistemul politic vest-german prin intermediul televiziunii vest-germane şi aderând în proporţii covârşitoare la ideologiile etatiste asistenţiale (teritoriul Germaniei de Est a fost într-adevăr în mod tradiţional un fief al simpatiilor social-democrate şi comuniste), a salutat „invazia” partidelor vest-germane. Prima alegere pluripartidică din Germania de Est, din 18 martie 1990, s-a încheiat cu o victorie răsunătoare a sistemului partidelor vest-germane. Partidul comunist care a guvernat anterior, reconstituit între timp ca Partidul Socialismului Democratic, a fost exclus de la putere (deşi a rămas al treilea partid ca mărime, cu un procent al voturilor remarcabil, de 15%). În schimb, echivalentul est-german al Uniunii Democrat Creştine, sprijinit de afiliaţia sa cu partidul de guvernare vest-german şi de promisa „mituire” a populaţiei cu o rată de schimb „generoasă” pentru marca estică la banca centrală vest-germană — ratele cel mai des propuse erau de 1:1 sau 2:1, ceea ce făcea ca marca estică să înregistreze imediat o creştere de 4:1 faţă de marca germană — precum şi de o promisiune de încorporare rapidă şi completă a Germaniei de Est în Republica Federală prin articolul 23 al constituţiei vest-germane (care priveşte posibilitatea unei integrări legale, sau Anschluss), a devenit de departe cea mai puternică forţă politică şi partener principal în nou-înfiinţata coaliţie de guvernare conservatoare-liberală-social-democrată, reprezentând mai mult de două treimi din votul popular. În mod indirect, elita puterii vest-germane a câştigat controlul asupra dezvoltării Germaniei de Est şi asupra cursului viitor al dezetatizării acesteia[22].

Data începerii oficiale a procesului de reunificare germană a fost stabilită pentru 2 iulie 1990, fiind anunţată o schiţă a procesului de reunificare, care includea ca puncte principale o reformă monetară şi extinderea sistemului asistenţial vest-german în Germania de Est[23].

Până la 4.000 de mărci de persoană, mărcile est-germane ar fi schimbate la o rată de 1:1 faţă de marca germană (şi de 2:1, peste această limită) [24]. Deoarece oferta de bani est-germană reprezintă doar o mică fracţiune a ofertei de mărci germane şi deoarece piaţa bunurilor non-monetare s-ar extinde automat prin unificarea monetară, consecinţele inflaţioniste de aşteptat vor fi relativ minore. Reforma monetară va cauza totuşi o dublă redistribuţie a venitului. Pe de o parte, ea implică o redistribuţie constrângătoare a puterii de cumpărare dinspre cetăţenii vest-germani către cetăţenii est-germani, cu toate că primii nu sunt în nici un caz responsabili pentru mizeria celorlalţi, din contră, ei transferând în trecut pe baze voluntare un capital masiv germanilor din est. Pe de altă parte, ea conduce la o redistribuţie coercitivă a venitului dinspre sectorul privat vest-german către statul vest-german — care va emite mărcile germane necesare practic fără nici un cost — şi indirect către asociaţii statului est-german.

Pornind de la această reformă monetară s-ar începe integrarea socio-economică a Germaniei de Est. Furnizând Germaniei de Est, pentru început, „suficientă” putere de cumpărare, statul est-german, dirijat de partenerul său vestic mai experimentat, ar vinde proprietatea statului ca şi cum ar fi proprietarul legitim al acesteia[25]. Cumpărătorilor est-germani li s-ar acorda un tratament special. Cererea exprimată de est-germani ca germanii din vest să nu poată cumpăra pământ în Germania de Est timp de aproape un deceniu a fost respinsă după o luptă dură, dar este posibil ca alte restricţii, mai puţin severe, să fie încă în vigoare. Mai mult, dintre cumpărătorii vest-germani obstrucţionaţi, marile firme aflate în relaţii cu statul s-ar bucura de un avantaj sistematic (în aşteptarea acestui eveniment probabil, preţurile acţiunilor lor au crescut deja în mod semnificativ la bursă). Germanii din Est care au titluri legitime asupra bunurilor expropriate, etatizate, ar fi reinstituiţi ca proprietari privaţi fără a trebui să plătească, cu toate că există un mare număr de excepţii care-l favorizează pe utilizatorul actual al bunului în detrimentul proprietarului originar. Pe de altă parte, deţinătorii vest-germani de titlurilor est-germane ar suporta variate restricţii în calea revendicării asemănătoare a proprietăţii şi ar primi în schimb o compensare arbitrară, sub preţul pieţei[26]. Deşi substanţială, reprivatizarea est-germană nu ar include nici unul din domeniile cheie ale statului — poliţia, tribunalele, infrastructura, comunicaţiile şi educaţia — şi extinderea ei va fi semnificativ mai mică decât gradul la care a ajuns proprietatea privată în Germania de Vest, astfel încât să crească mărimea relativă a sectorului de stat din Germania unită peste nivelul actual al Germaniei de Vest[27].

Iniţial, încasările obţinute din vânzarea activelor statului ar fi folosite pentru a finanţa sistemul asistenţial est-german. De remarcat că printre prevederile deja acceptate ale acestui nou sistem va fi adoptarea completă a sistemului vest-german de securitate socială: pensiile est-germane, ce vor fi plătite în mărci germane, s-ar ridica repede la nivelul vest-german (la rata de schimb de piaţă anterioară lunii noiembrie 1989, de 5:1, ele se situau la aproape 1/15 din cele din vest). Salariile est-germane actuale ar fi convertite în mărci germane la o rată de 1:1 (ceea ce le-ar ridica la aproape ½ din salariile vest-germane, şi aproape ar egala mărimea ajutoarelor de şomaj din Germania de Vest, în comparaţie cu valoarea de piaţă de 1/10). În plus, Germania de Est ar introduce imediat sistemul vest-german de „asigurare” de şomaj şi s-ar impune în această ţară tipul vest-german extrem de centralizat de sindicat şi negocierile colective. Apoi, chiriile vor fi convertite la rata 1:1 şi, cel puţin „temporar”, ar rămâne în vigoare un control sever al chiriilor. Toate datoriile, convertite acum în mărci germane, vor fi reduse la jumătate. În sfârşit, dar în mod nesurprinzător privit deja ca cea mai înaltă prioritate, pentru a-şi finanţa cheltuielile prezente şi viitoare, statul est-german ar adopta structura de taxe vest-germană şi, nemaiavând controlul tiparniţei de bani, ar începe să stabilească imediat un sistem descentralizat de colectare „eficientă” a taxelor, asistat de partenerul său vest-german şi de expertiza Finanzämter-ului său (echivalentul Sistemului Veniturilor Interne din Statele Unite).

Desigur, elitele puterii politice răspunzătoare de acest program de reunificare au exprimat puţine îndoieli în ceea ce priveşte succesul său. Mai mult, unii dintre reprezentanţii săi, cum ar fi cancelarul Helmut Kohl şi Otto Lambsdorff, preşedintele Partidului Liber Democrat vest-german, au afirmat oficial că acest program nu ar „costa Germania nimic”. Logica economică susţine însă altceva şi prezice mai degrabă rezultate dezamăgitoare[28].

Fără îndoială, datorită reprivatizării parţiale a Germaniei de Est şi a renunţării în cea mai mare parte la controlul preţurilor, performanţele economice ale Germaniei de Est s-ar îmbunătăţi substanţial faţă de situaţia sa prezentă dezastruoasă. Cu toate acestea, procesul de recuperare nu numai că va fi mai încet şi mult mai dureros decât ar trebui să fie, ci în curând va fi înlocuit de stagnarea economică; de asemenea, datorită mărimii relativ mai mari a sectorului de stat din Germania unită în comparaţie cu mărimea sa prezentă din Germania de Vest, tendinţele de stagnare vor fi mai puternice în cadrul unei economii vest-germane deja apatice.

Includerea completă a germanilor din est în sistemul de securitate socială al Germaniei de Vest va duce în mod necesar la creşterea impozitelor destinate securităţii sociale. Fiecare restricţie impusă cumpărătorilor vest-germani de active est-germane le va dăuna germanilor din est, căci astfel nu li se permite să vândă celui ce oferă cel mai ridicat preţ, şi va obstrucţiona transferul rapid de active în mâinile acelora care au cea mai mare capacitate de a produce. Similar, tratamentul preferenţial acordat companiilor vest-germane conectate politic va împiedica transformarea rapidă în firme eficiente a unităţilor de producţie, cele mai multe gigant, din industria est-germană şi va contribui, de la bun început, la cartelizarea noii economii est-germane. Controlul chiriilor va stopa în mare măsură refacerea pieţei de locuinţe din Germania de Est, din starea dezastruoasă în care se află, şi va duce la proiecte publice de construire pe scară largă a locuinţelor (sozialer Wohnungsbau) şi la taxe chiar şi mai mari. Cele mai nefaste consecinţe pentru revenirea economiei est-germane le vor avea însă măsurile combinate de garantare a unui salariu minim şi de acordare a ajutorului de şomaj. Cu siguranţă, aceste politici nu vor opri fluxul de populaţie dinspre est spre vestul care se bucură de salarii şi de ajutoare de şomaj mai ridicate[29]; datorită ratelor salariale rigide la scădere, prezente de asemenea în Germania de Vest, migraţia neîntreruptă va duce la o agravare suplimentară a şomajului de aici, deja problematic. Pe de altă parte, chiar la nivelul actual exprimat în mărci est-germane al ratelor salariale, economia est-germană este în cea mai mare parte necompetitivă pe pieţele lumii. Prin fixarea ratelor salariale la un nivel de câteva ori mai ridicat — căci la aceasta se ajunge, în realitate, dacă se pretinde ca plata salariilor să se efectueze în mărci vest-germane la o valoare nominală identică — forţa de muncă est-germană va fi într-o şi mai mare măsură scoasă de pe piaţă datorită supraevaluării sale. Fluxul „normal” de capital dinspre zonele cu salarii ridicate către zonele cu salarii scăzute va fi redus drastic, rezultatul fiind un şomaj masiv şi de durată datorită asigurărilor de şomaj. Pentru a finanţa şomajul pe scară largă din Germania de Est, vor fi necesare transferuri masive şi constante dinspre vest către est, dar şi dinspre sectorul productiv est-german spre cel neproductiv. O dată în plus, taxele şi/sau producţia de bani de hârtie vor trebui să crească substanţial. Toate energiile productive ce vor fi fost create de privatizarea parţială a Germaniei de Est vor fi imediat înăbuşite, iar într-un context al şomajului crescător şi al stagnării economice, sentimentele naţionaliste, deja în creştere, vor primi un nou impuls[30].

Cu toate că programul a fost în mare stabilit, iar reunificarea Germaniei a început prin încorporarea Germaniei de Est în statul asistenţial vest-german, a existat o alternativă care i-ar fi scutit pe germani de frustrările economice inevitabil asociate cu direcţia actuală planificată a reunificării.

Din nefericire, această alternativă radicală — privatizarea fără compromisuri a Germaniei de Est, adoptarea unei constituţii a proprietăţii private şi reunificarea printr-o politică de comerţ liber unilateral — nu şi-a găsit până acum audienţa. Aproape toate alternativele propuse sunt variaţii pe aceeaşi temă a etatismului asistenţial: fie întrucâtva mai drastice (i.e., mai mult redistribuţionism), sprijinite în general de către „experţii” economici din Est, fie întrucâtva mai moderate, aşa cum urmăreşte mai ales establishment-ul economic din Germania de Vest. Iar această fericită uniformitate a opiniilor experţilor nu pare să creeze nici o suspiciune în rândurile populaţiei germane. Nu este ciudat faptul că până şi în Germania de Vest „liberală” instrumentele modelării opiniei publice sunt în cea mai mare măsură în mâna statului? Practic nu există şcoli sau universităţi private; radioul şi televiziunea sunt în cea mai mare parte proprietăţi ale statului sau, în cazul câtorva excepţii acceptate de la mijlocul anilor ’80, sunt cenzurate în mod strict de către guvern; şi aproape nu există fundaţii sau grupuri de experţi independente, private, susţinătoare ale pieţei libere. Mai mult, de ce ar trebui elita puterii vest-germane şi establishment-ul economic actual să aibă aceleaşi interese ca populaţia germană? Nu este oare mult mai realist să presupui, aşa cum a explicat cu mult timp în urmă Şcoala austriacă de economie[31] şi cum a reiterat, mai recent, Şcoala opţiunilor publice (Public Choice School)[32], că oficialii statului şi bodyguarzii lor intelectuali, la fel ca oricine altcineva, îşi urmăresc propriile lor interese înguste, mai degrabă decât să promoveze aşa-numitul bine public? Şi nu este mai degrabă evident că interesul statului vest-german şi al asociatului său din Est stă în expansiunea puterii sale, adică a veniturilor provenite din taxe şi a activelor controlate de stat? Procesul de reunificare, în prezent în desfăşurare, promovează tocmai acest ţel şi este într-adevăr menit să facă din Germania cea mai mare putere politică a Europei: nu este clar că ceea ce poate să pară ca fiind o strategie prost concepută din punctul de vedere al populaţiei germane este, de fapt, realizarea încununată de succes a interesului diferit, chiar antagonic, al statului german[33]?

Populaţia germană de astăzi gândeşte în termeni mult prea autoritarişti pentru a-şi pune serios oricare dintre aceste întrebări. Vor fi necesare multe învăţăminte din experienţe negative şi multe pagube vor fi făcute, înainte ca alternativei privatizării radicale să i se acorde vreo şansă, dacă i se va acorda vreodată. Doar atunci ar putea populaţia germană să înceapă a-şi da seama că neglijarea completă a acestei opţiuni în discuţia prezentă cu privire la strategiile de unificare este posibil să nu fie o întâmplare, ci să aibă o explicaţie sistematică.

Soluţionarea crizei prezente trebuie să înceapă de la recunoaşterea faptului că, aşa cum poate nu este vina est-germanilor că o duc atât de greu, nu este nici vina germanilor din vest. De fapt, milioanele de oameni care au părăsit Germania de Est pentru Germania de Vest, în multe cazuri cu riscul vieţii, au contribuit în mod activ la subminarea regimului est-german şi, în orice caz, au demonstrat o judecată antreprenorială corectă, în timp ce milioane de est-germani au colaborat cu regimul — au fost mai mult de două milioane de membri de partid socialişti, sau aproape 15% din populaţie, iar mult mai mulţi au participat în mod voit la jefuirea proprietăţilor lăsate în urmă de emigranţi. Chiar şi cei care nu au făcut acest lucru au dat dovadă de o viziune antreprenorială greşită. Prin urmare, a obliga populaţia vest-germană să acorde un suport financiar complet germanilor din est nu constituie numai o crimă morală, dar este şi o măsură contraproductivă. Dreptatea şi teoria economică susţin, din contră, ca Germania de Est să-şi rezolve singură problemele, primind ajutor vest-german numai pe o bază voluntară. În consecinţă, ar trebui să respingem categoric orice formă de redistribuţie coercitivă. Nu ar trebui să existe nici o reformă monetară de tipul celei deja începute, ci schimburi la cursul stabilit pe piaţă[34]; de asemenea, nu ar trebui să existe o integrare, ci ar trebui ales cu fermitate un program de reunificare separatistă.

Deoarece cauza fundamentală a lipsurilor economice din Germania de Est este proprietatea colectivă asupra factorilor de producţie, soluţia şi cheia unui viitor prosper este privatizarea. Cum poate fi însă privatizată corect o proprietate etatizată[35]? Există o a doua observaţie de natură morală care trebuie făcută înainte de a răspunde la această întrebare. Guvernul est-german a fost şi este acum în cea mai mare parte recunoscut de populaţia germană ca fiind o organizaţie criminală vinovată de ucidere, de jaf şi, prin ridicarea unui zid impenetrabil în jurul ţării, de transformarea întregului popor în sclavi. Nu numai că cei direct responsabili pentru aceste activităţi ar trebui urmăriţi în justiţie dincolo de încercările timide făcute în prezent în această direcţie, dar întreaga proprietate a statului, apărută de la bun început pe căi nelegitime, ar trebui confiscată. Noul guvern, chiar liber ales, nu poate fi considerat proprietarul nici unei proprietăţi, pentru că moştenitorul unui criminal, chiar dacă el nu este vinovat de nici o infracţiune, nu devine proprietarul legitim al activelor însuşite în mod nelegitim. Pe baza nevinovăţiei sale personale, el este absolvit de orice urmărire în justiţie; dar toate câştigurile sale „moştenite” trebuie să fie imediat redate victimelor originare, şi repunerea lor în posesia activelor statului trebuie să aibă loc fără a le obliga să plătească ceva. De fapt, să pretinzi unei populaţii victimizate să plătească un preţ pentru reachiziţionarea a ceea ce a fost iniţial al ei este un fapt criminal în sine şi îndepărtează, o dată pentru totdeauna, orice asumpţie de nevinovăţie pe care statul est-german o va fi avut anterior.

Mai exact, toate titlurile de proprietate originare ar fi trebuit să fie imediat recunoscute, indiferent dacă ele sunt deţinute în prezent de către germanii din est sau din vest. În măsura în care revendicările proprietarilor particulari originari sau ale moştenitorilor acestora se ciocnesc de cele ale utilizatorilor actuali ai activelor, primii ar trebui, în principiu, să aibă câştig de cauză în faţa ultimilor. Numai dacă utilizatorul actual poate să dovedească că revendicarea unui proprietar originar sau a moştenitorului său este nelegitimă, i.e. adică titlul de proprietate avut în vedere a fost obţinut iniţial prin mijloace coercitive sau frauduloase, s-ar putea ca cererea unui utilizator să prevaleze şi el să fie recunoscut ca proprietar[36]. În Germania de Est — spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică — politica de expropriere a început numai cu vreo 40 de ani în urmă, cea mai mare parte a registrelor funciare a fost păstrată, şi incidenţa uciderii autorizate de către stat a proprietarilor privaţi legitimi a fost relativ „moderată”; date fiind acestea, măsura ar duce rapid la reprivatizarea celei mai mari părţi, dar în nici un caz a întregii Germanii de Est. În ceea ce priveşte resursele controlate de guvern care nu fac obiectul acestor revendicări, ar trebui să fie implementate idei sindicaliste. Activele ar trebui să intre imediat în proprietatea acelora care le utilizează — fermele în proprietatea fermierilor, fabricile în proprietatea muncitorilor, străzile în proprietatea celor care le întreţin, şcolile în proprietatea profesorilor şi birourile în proprietatea birocraţilor (în măsura în care nu sunt urmăriţi în justiţie pentru crime) ş.a.m.d.[37]. Pentru a sparge conglomeratele de producţie est-germane, în mare parte supradimensionate, principiul sindicalist ar trebui să fie aplicat acelor unităţi de producţie în care cu adevărat se efectuează munca unui anumit individ, i.e. clădiri de birouri individuale, şcoli, şosele sau porţiuni de şosele, fabrici şi ferme. Spre deosebire de sindicalism, şi totuşi de o mare importanţă, titlurile individuale de proprietate astfel dobândite ar trebui să fie comercializate liber şi ar trebui să se instituie bursă, astfel încât să fie posibilă o separare a funcţiei capitaliştilor-proprietari de funcţia angajaţilor ce nu sunt proprietari, precum şi un transfer lin şi continuu al activelor din mâinile celor mai puţin productivi în mâinile celor mai productivi[38].

Două probleme sunt legate de această strategie de privatizare. În primul rând, cum trebuie să se procedeze în cazul structurilor nou ridicate —care, conform schemei propuse, ar fi deţinute de utilizatorii lor productivi actuali — construite pe un pământ care trebuie să fie redat unui proprietar originar diferit? Dacă pare destul de corect să acorzi fiecărui producător actual o parte egală de proprietate, cât de multe părţi ar trebui să meargă spre proprietarul de pământ? Clădirile şi pământul nu pot fi separate fizic. În termenii economici, ei sunt factori de producţie complementari absolut specifici, a căror contribuţie relativă la valoarea lor totală nu poate fi identificată. În aceste cazuri nu există nici o altă alternativă decât negocierea[39]. Acest lucru — contrar primei impresii, că ar putea duce la un conflict permanent, insolubil — nu ar cauza prea multe dureri de cap. Pentru că în oricare din aceste dispute există invariabil numai două părţi şi sunt implicate doar resurse strict limitate. Mai mult, găsirea rapidă a unui compromis reciproc agreat este în interesul ambelor părţi, iar dacă una dintre ele are o poziţie mai slabă în cazul negocierii, cu siguranţă acesta este proprietarul pământului (deoarece el nu poate să vândă pământul fără consimţământul proprietarilor clădirii, în timp aceştia pot să îndepărteze structura ridicată fără să aibă nevoie de permisiunea sa).

În al doilea rând, strategia de privatizare sindicalistă implică faptul că producătorii din industriile cu factorul capital intensiv ar avea un avantaj relativ faţă de cei din industriile cu factorul muncă intensiv. Valoarea părţilor din proprietate primite de către primii ar depăşi avuţia acordată ultimilor, iar această distribuţie inegală a avuţiei ar necesita o justificare, sau cel puţin aşa se pare. De fapt, la o asemenea justificare se ajunge repede. Contrar mitului „liberal” larg răspândit, nu există nimic greşit din punct de vedere etic în ideea inegalităţii[40]. Într-adevăr, problema privatizării proprietăţii anterior socializate este aproape perfect analoagă celei de stabilire a proprietăţii private în starea naturală, adică atunci când resursele nu au făcut obiectul unei aproprieri anterioare. În această situaţie, în conformitate cu ideea centrală lockeană a drepturilor naturale, care coincide cu sensul natural al dreptăţii în cazul celor mai mulţi oameni, proprietatea privată este stabilită prin acte de apropriere originară: prin amestecarea muncii unei persoane cu resursele naturale, înainte ca oricine altcineva să fi făcut acest lucru[41]; şi în măsura în care există vreo diferenţă de calitate între resursele naturale date, aşa cum de fapt se întâmplă, venitul generat de către etica aproprierii este mai degrabă inegal decât egal[42]. Principiul privatizării sindicaliste nu este altceva decât aplicarea acestui principiu al aproprierii în circumstanţe întrucâtva diferite. Factorii de producţie socializaţi sunt deja apropriaţi de către indivizi particulari. Numai că dreptul lor de proprietate asupra anumitor factori de producţie a fost până acum ignorat, şi tot ceea ce s-ar întâmpla în urma schemei propuse ar fi că această situaţie nejustificată ar fi în final îndreptată. Dacă această rectificare dă naştere la inegalităţi, acestea nu sunt mai nedrepte decât inegalităţile care ar apărea într-un regim al aproprierii originare, nefalsificate[43].

Mai mult, propunerea noastră sindicalistă este mult mai eficientă economic decât singura alternativă de privatizare imaginabilă şi care respectă cerinţele de bază ale justiţiei (anume că statul nu deţine în mod legitim economia socializată şi, prin urmare, vânzarea sau scoaterea ei la licitaţie ar trebui să fie în afara oricărei discuţii). În conformitate cu ultima alternativă, întreaga populaţie ar primi părţi egale din toate activele ţării care nu au fost revendicate de către un proprietar originar expropriat. Pe lângă calitatea morală discutabilă a acestei politici[44], ea ar fi extrem de ineficientă. În primul rând, pentru ca astfel de părţi distribuite de-a lungul întregii ţări să devină titluri de proprietate comercializabile, este necesar ca acestea să specifice la care resurse particulare se referă. Prin urmare, pentru a implementa această propunere ar fi necesar în primul rând un inventar complet al tuturor activelor ţării, sau cel puţin al tuturor unităţilor de producţie care pot fi separate în mod distinctiv. În al doilea rând, chiar dacă un asemenea inventar ar fi făcut în cele din urmă, proprietarii ar consta, în general, din indivizi care nu ştiu aproape nimic despre activele pe care le deţin. Din contră, într-o schemă de privatizare sindicalistă non-egalitariană, nu ar fi necesar nici un inventar. Mai mult, proprietatea iniţială revine numai acelor indivizi care, datorită implicării lor productive faţă de activele pe care le deţin, sunt, în general, cel mai bine informaţi pentru a face o primă evaluare realistă a acestor active.

În legătură cu privatizarea întregii Germanii de Est, în conformitate cu principiul schiţat, actuala conducere a statului est-german ar trebui să adopte o constituţie a proprietăţii private şi să o declare legea fundamentală inviolabilă pe întregul teritoriu est-german. Această constituţie ar trebui să fie extrem de scurtă şi să expună următoarele principii în termeni cât se poate de clari: fiecare persoană, pe lângă faptul că este singurul proprietar al corpului său fizic, are dreptul de a-şi folosi proprietatea sa privată în orice mod i se pare potrivit, atâta timp cât el nu încalcă astfel, neinvitat, integritatea fizică a corpului sau proprietăţii altei persoane. Toate schimburile interpersonale şi toate schimburile de titluri de proprietate dintre proprietarii privaţi trebuie să fie voluntare (contractuale). Aceste drepturi ale persoanei sunt absolute. Orice încălcare a lor face obiectul urmăririi în justiţie de către victima acestei încălcări sau de către reprezentantul ei şi este pasibilă de acţiune judiciară în acord cu principiile proporţionalităţii pedepsei şi ale răspunderii stricte[45].

Prin urmare, aşa cum rezultă din această constituţie, toate controalele asupra preţurilor şi salariilor, toate reglementările privind proprietatea şi cererile de autorizaţie şi toate restricţiile în calea importului şi exportului ar trebui să fie imediat abolite şi să fie introdusă o libertate completă a contractului, a angajării, a comerţului şi a migraţiei. Ulterior, guvernul est-german, lipsit de proprietate, ar trebui să-şi declare neconstituţională continuarea propriei existenţe — în măsura în care ar trebui să se bazeze pe achiziţii non-contractuale de proprietate, adică taxe — şi să abdice[46].

Rezultatul acestei aboliri complete a socialismului şi al întemeierii unei societăţi bazate exclusiv pe proprietatea privată — o anarhie a deţinătorilor de proprietate privată, reglementată exclusiv de legea proprietăţii private — ar fi cea mai rapidă redresare economică a Germaniei de Est. De la bun început, populaţia Germaniei de Est ar fi, în general, uimitor de bogată. În timp ce economia est-germană se prăbuşeşte, ţara nu este totuşi distrusă. Există valori înalte ale proprietăţii imobiliare şi, în ciuda întregului consum de capital din trecut, încă există în Germania de Est mari cantităţi de bunuri de capital. Cum nu ar mai exista nici un sector guvernamental şi întreaga avere ar fi în mâini private, germanii din est ar putea deveni în curând obiect de invidie al vecinilor din vest[47].

Mai mult, factorii de producţie sunt eliberaţi acum de sub controlul politic şi sunt înmânaţi persoanelor private, cărora li se permite să-i folosească cum li se pare mai potrivit — independent de ceea ce ar putea dori oricine altcineva — cu condiţia de a nu vătăma fizic resursele deţinute de alţii. În aceste circumstanţe este garantat stimulentul fundamental pentru o producţie viitoare. Cu o piaţă neobstrucţionată a bunurilor de capital este posibilă o contabilizare raţională a costurilor. Întrucât atât profiturile, cât şi pierderile pot fi individualizate şi reflectate în contul de capital şi în bilanţul vânzărilor unui proprietar, este maximizat incitativul fiecărui producător în parte de a creşte calitatea şi/sau cantitatea output-ului său şi de a evita orice supra sau sub-utilizare a capitalului propriu. În special dispoziţia constituţională conform căreia numai integritatea fizică a proprietăţii (nu valorile proprietăţii) să fie protejată garantează faptul că fiecare proprietar va întreprinde eforturile cu cea mai mare valoare productivă — eforturi de a promova schimbări favorabile ale valorilor proprietăţilor şi de a le preveni şi îndepărta pe cele nefavorabile (aşa cum ar putea rezulta din acţiunile altei persoane privind proprietatea sa).

De pildă, abolirea controlului preţurilor ar elimina aproape instantaneu toate penuriile existente; şi producţia ar începe aproape imediat să crească, atât calitativ, cât şi cantitativ. Temporar, şomajul ar creşte în mod drastic, aşa cum s-a întâmplat în Germania de Vest după al doilea război mondial. Totuşi, cu rate salariale flexibile, fără negocieri colective şi fără ajutoare de şomaj, acesta s-ar diminua din nou cu repeziciune. Iniţial, ratele salariale medii ar rămâne substanţial sub cele vest-germane. Dar acest lucru, de asemenea, ar începe curând să se schimbe. Atraşi de către salariile comparativ mai mici, de faptul că germanii din est vor arăta, după cum se poate anticipa, o mare nevoie de bani obţinuţi din vânzarea nou-dobânditelor active de capital pentru a-şi finanţa consumul curent şi, mai presus de toate, de faptul că Germania de Est ar fi un paradis al comerţului liber, lipsit de taxe, un mare număr de investitori şi un capital imens, în special de la vecinii lor vest-germani bogaţi, ar începe imediat să intre în ţară.

Producţia de securitate — a protecţiei poliţieneşti şi a sistemului juridic — despre care, de obicei, se presupune (fără nici un argument) că se află în afara zonei pieţelor libere şi că este funcţia proprie statului, cel mai probabil va fi preluată de către companiile de asigurare vest-germane importante[48]. Întrucât furnizează asigurarea proprietăţii personale, acţiunile de tip poliţienesc — prevenirea şi descoperirea infracţiunii, precum şi obţinerea unei restituţii — se încadrează, de fapt, în acţiunea normală a acestei întreprinderi (dacă statele nu ar fi împiedicat-o să facă acest lucru şi nu şi-ar fi arogat sarcina pentru ele însele, cu întreaga ineficienţă obişnuită, binecunoscută, care însoţeşte impunerea unui asemenea monopol). De asemenea, având deja sarcina de a arbitra conflictele dintre reclamanţii unor agenţii concurente de asigurare, ele şi-ar însuşi în mod firesc atribuţiile unui sistem juridic[49].

Mult mai important însă decât implicarea marilor firme, cum sunt companiile de asigurări în domeniul producţiei de securitate, ar fi influxul unui mare număr de mici antreprenori din Germania de Vest. Având de înfruntat în Vest nu numai o mulţime de taxe grele, dar înăbuşiţi fiind de nenumărate reglementări (cereri de autorizare, legi de protecţie a muncii, muncă autorizată şi ore de funcţionare a magazinelor), o economie est-gemană a proprietăţii private nereglementate ar reprezenta o atracţie aproape irezistibilă. Importul pe scară largă de talent antreprenorial şi de capital ar începe în curând să crească ratele salariale reale din Germania de Est, să stimuleze economisirea internă şi să ducă la un proces de accelerare rapidă a acumulării de capital. În loc ca oamenii să părăsească estul, migraţia ar avea loc în curând în sensul opus, un număr tot mai mare de vest-germani abandonând socialismul asistenţial pentru şansele nelimitate oferite de est. În cele din urmă, confruntaţi cu pierderea a tot mai multor indivizi productivi, ceea ce va supune bugetele asistenţiale ale Germaniei de Vest unei presiuni sporite, elitele puterii vest-germane ar fi forţate să facă ceea ce ele, în prezent, încearcă în mod disperat să evite prin strategia de reunificare de calea încorporării, începerea unei dezetatizări şi în Germania de Vest.



*Articol apărut sub titlul „De-Socialization in a United Germany”, în The Review of Austrian Economics, 5 (2), 1991, p. 77-104. Traducere revizuită de Tudor Smirna.

[1] Pentru detalii vezi Gustav Stolper, German Realities (New York: Reynal & Hitchcock, 1948); Frank Grube şi Gerhard Richter, Die Schwarzmarktzeit: Deutschland zwischen 1945 und 1948 (Hamburg, 1979); Theodor Eschenburg, Jahre der Besatzung 1945-1949 (Stuttgart, 1983); Charles Kindleberger, The German Economy, 1945-1947: Charles Kindleberger’s Letters from the Field (Westport, Conn.: Meckler, 1989) cu o introducere istorică de Günther Bischof.

[2] Despre fenomenul inflaţiei reprimate vezi Wilhelm Röpke, Die Lehre von der Wirtschaft (Bern,1979), p. 142-145; idem, „Repressed Inflation”, Kyklos 1, nr. 3 (1947); pentru o abordare pur teoretică a fenomenului vezi Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews & McMeel, 1977), p. 28-29.

[3] Despre Războiul Rece şi despre dimensiunile internaţionale ale dezvoltării Germaniei de după al II-lea război mondial vezi Paul Johnson, Modern Times (New York: Harper & Row, 1983), cap. 13 şi 17; Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers (New York: Random House, 1987), cap. 7.

[4] Vezi Ludwig Erhard, Wohlstand für Alle (Düsseldorf, 1957; ediţie actualizată 1990); idem, Deutsche Wirtschaftpolitik (Düsseldorf, 1967). Îndrumătorul direct apropiat al lui Erhard a fost Alfred Müller-Armack, Wirtschaftslenkung und Marktwirtschaft (Hamburg, 1947). Cele mai influente lucrări ale lui Walter Eucken sunt Die Grundlagen der Nationalökonomie (Jena, 1940), şi Grundsätze derWirtschaftpolitik (Hamburg, 1959); pentru Franz Böhm vezi Reden und Schriften, ed. E.S. Mestmäcker (Karlsruhe, 1960) şi „Privatrechtsgesellschaft undMarktwirtschaft”, Ordo 17 (1966); anuarul Ordo este principala voce a Şcolii de la Freiburg. O influenţă similară au avut Wilhelm Röpke: Die Lehre von der Wirtschaft (Bern, 1979), Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart (Erlenbach-Zürich, 1948), Jenseits von Angebot und Nachfrage (Erlenbach-Zürich, 1957), şi Alexander Rüstow: Ortsbestimmung der Gegenwart, 3 vol. (Erlenbach-Zürich: Eugen Rentsch, 1950, 1952 şi 1957). Ludwig von Mises a influenţat mai ales prin Theory of Money and Credit, H.E. Batson, trad. (1912; Londra: Jonathan Cape, 1934), Nation, State and Economy, Leland B. Yeager, trad. (1919; New York: New York University Press, 1983), Socialism: An Economic and SociologicalAnalysis, J. Kahane, trad. (1922; Indianapolis, Ind.: Liberty Fund, 1981), Liberalism, Ralph Raico, trad. (1927; Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), şi Human Action: A Treatise on Economics, a 3-a ed. (1949; Chicago: Henry Regnery, 1966). Despre relaţia dintre acestea şi alte izvoare ale gândirii pieţei libere vezi Friedrich A. Hayek, Studies in Philosophy, Politics and Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1957), cap. 13.

[5] Despre asta vezi în secţiunea III, mai jos (p. 87 şi urm. în original).

[6] Principalii consilieri economici americani erau, de pildă, „adepţii politicii de New Deal” şi duşmanii pieţei libere Charles P. Kindleberger, John K. Galbraith şi Walt W. Rostow. Edificator pentru opinia publică din Germania este faptul că până şi Uniunea Creştin Democrată conservatoare nou fondată a afirmat, în programul său Ahlen din 1947, că „sistemul economic capitalist nu a apreciat cum se cuvine interesele vitale ale poporului german legate de stat şi societate” şi cerea, în consecinţă, politici de socializare pe scară largă.

[7] Înaltul comisionar american, generalul Lucius D. Clay, a reacţionat la planurile de liberalizare ale lui Erhard spunând: „Consilierii mei îmi spun că nu sunt de acord cu asta.” Erhard a replicat: „Nici o problemă, d-le general, şi ai mei spun acelaşi lucru.”

[8] Despre dezvoltarea sistemului economic vest german până la mijlocul anilor ’60 vezi studiul strălucit al lui Hans-Joachim Arndt, West Germany: Politics of Non-Planning (Syracuse: Syracuse University Press, 1966).

[9] Pentru analize economice comparative ale Germaniei de Est şi de Vest vezi H. Winckel, Die Wirtschaft im geteilten Deutschland 1945–1970 (Wiesbaden, 1974), Karl Thalheim, Die wirtschaftliche Entwicklung der beiden Staaten in Deutschland (Opladen, 1978); E. Jesse, ed., BRD und DDR (Berlin, 1982), Hannelore Hamel, ed., Bundesrepublik Deutschland-DDR: Die Wirtschaftssysteme (Munich, 1983); de asemenea, E. Windmöller şi T. Höpker, Leben in der DDR (Hamburg, 1976).

[10] Constituţia Republicii Democrate Germane, par. 9, sect.3.

[11] Interesant este faptul că viteza socializării din Germania de Est a fost în mod semnificativ mai redusă decât cea din toate celelalte state din Europa centrală şi de est aflate sub influenţă sovietică, cu excepţia Poloniei, unde agricultura a rămas, în mare, în mâinile proprietarilor privaţi. Vezi Jürgen Hartmann, Politik und Gesellschaft in Osteuropa (Frankfurt/M., 1983), p.169.

[12] Prima traducere în engleză a apărut în 1936 sub titlul Socialism: An Economic and SociologicalAnalysis. Ultima ediţie a fost publicată în 1981 de Liberty Fund. [Tradusă în limba română de Sergiu Marcus cu titlul Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Disponibilă la http://mises.ro/217/ — n.tr.] Vezi de asemenea Human Action a lui Mises, cap. 25 şi 26, în care el dă un răspuns definitiv criticilor aduse lucrării sale anterioare [În româneşte de Cristian Comănescu, Acţiunea umană,disponibilă la http://mises.ro/43/ — n.tr.].

[13] Vezi de asemenea Hans-Hermann Hoppe, A Theory ofSocialism and Capitalism: Economics, Politics, and Ethics (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989) [În româneşte de ]; idem, „Why Socialism Must Fail”, în Llewellyn H. Rockwell, ed., The Free Market Reader (Burlingame, Calif.: Ludwig von Mises Institute, 1988).

[14] Vezi Ludwig Erhard, Wohlstand für Alle.

[15] Este interesant de observat modul în care textele manualelor americane de sisteme economice comparate au tratat cazul Germaniei de Est versus Germania de Vest. În plus faţă de ignorarea statisticilor migraţiei şi de nemenţionarea „Zidului”, sau o vagă amintire a acestuia, autorii manualelor s-au bazat aproape exclusiv pe statisticile oficiale ale guvernului. Astfel, ei au ajuns la concluzii care pot fi categorisite ca pervertite şi care ilustrează, în cel mai bun caz, cât de puţin au de-a face statisticile economice cu realitatea, aşa cum este percepută de indivizii care acţionează. Cel mai scandalos exemplu de acest fel este Andrew Zimbalist, Howard J. Sherman şi S. Brown, Comparing Economic Systems (New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1989). După ce menţionează că, de la bun început, Germania de Est a fost relativ dezavantajată de faptul că a trebuit să plătească datorii grele de război şi ca urmare a pierderilor masive de populaţie (dar de ce a pierdut ea populaţia?), autorii scriu:

„De-a lungul anilor ’50, economia Germaniei de Vest a crescut cu o rată de aproape 7% în timp ce — în pofida dezavantajelor sale iniţiale — rata de creştere a economiei est-germane a fost de aproape 6,5%. Între 1960 şi 1979, PNB pe cap de locuitor a crescut cu 3,3% pe an în Germania de Vest, iar în Germania de Est cu 4,7%. În Germania de Vest, PNB real a crescut cu 1,8% în 1980 şi a scăzut cu 0,3% în 1981; în Germania de Est, venitul naţional real a crescut cu 4,2% în 1980 şi a crescut cu 4,5% în 1981. Astfel, conform estimărilor CIA … în Germania de Est venitul pe cap de locuitor a crescut la 87,6% din cel al Germaniei de Vest. Diferenţa a continuat să se diminueze în timpul anului 1982 şi în prima jumătate a anului 1983. Concluzia incontestabilă este că în întreaga perioadă postbelică Germania de Est a avut o creştere pe cap de locuitor mai rapidă decât Germania de Vest” (p. 468).

Mai mult, a existat „o eficienţă dinamică mai puternică în Germania de Est … în Germania de Vest, creşterea anuală medie a productivităţii totale a factorilor a fost de 3,0%, iar în Germania de Est de 3,4%”. În plus, „Germania de Est a avut o stabilitate economică mai mare [i.e., „absenţa inflaţiei şi şomajului excesiv”] de-a lungul întregii perioade postbelice”. (p. 469) Au adăugat autorii, în timp ce „calitatea mediului este superioară în Germania de Vest”, Germania de Est se bucură de mai puţin de jumătate din inegalitatea venitului prezentă în Germania de Vest, şi „în toate domeniile vieţii, femeile [est-germane] au atins un grad de egalitate cu bărbaţii mai ridicat decât omoloagele lor din Germania de vest” (p. 470).

După ce citeşti acest lucru, cu siguranţă te întrebi de ce oamenii nu s-au mutat din vest spre est, şi de ce o poveste a succesului economic, ca cea din Germania de Est, s-a terminat cu prăbuşirea ei totală! Dar autorii vin cu o explicaţie: „În final, cu toate că aici ne-am îndreptat atenţia doar asupra performanţelor economice, este dificil de trecut cu vederea sistemul politic democratic mai dezirabil din Germania de Vest” (p. 470). Cam la acelaşi nivel se situează şi analizele lui P.R. Gregory şi G.C. Stuart, Comparative Economic Systems (Boston: Houghton Mifflin, 1985), p. 402-414. În mare parte irelevant este, de asemenea, şi studiul anterior al lui Wolfgang F. Stolper, The Structure of the East German Economy (Cambridge: Harvard University Press, 1960).

[16] Vezi Hans-Joachim Arndt, West Germany: Politics of Non-Planning, cap. 3.

[17] Suporterii „economiei sociale de piaţă germane”, scrie Mises,

„subliniază faptul că ei consideră economia de piaţă cel mai bun şi mai dezirabil sistem de organizare economică şi că se opun omnipotenţei guvernamentale socialiste. Desigur, însă, că toţi aceşti adepţi ai politicilor jumătăţilor de măsură subliniază, la fel de viguros, că ei resping manchesterismul şi liberalismul de tip laissez-faire. Ei afirmă că, oricând şi oriunde «liberul joc al forţelor economice» conduce la situaţii care apar drept «socialmente» indezirabile, este necesar ca statul să intervină în sfera fenomenelor pieţei. Făcând această afirmaţie, ei iau ca de la sine înţeleasă ideea că statul este acela care este chemat, în fiecare caz în parte, să determine dacă un anumit fapt economic urmează sau nu a fi considerat drept reprobabil din punct de vedere «social» şi, prin urmare, dacă starea pieţei necesită sau nu o acţiune specială de amestec guvernamental.

Nici unii dintre aceşti susţinători ai intervenţionismului nu înţeleg că programul lor implică, în consecinţă, instituirea unei supremaţii totale a statului în toate chestiunile economice şi induce, în cele din urmă, o stare de lucruri care nu diferă de ceea ce se numeşte socialism german, sau de tip Hindemburg. Dacă decizia cu privire la când justifică sau nu condiţiile economice o intervenţie guvernamentală aparţine jurisdicţiei statului, atunci sfera pieţei este complet anihilată. În acest caz, consumatorii încetează de a mai fi aceia care determină, în ultimă instanţă, ce trebuie să se producă, în ce cantitate, de ce calitate, de către cine, unde şi cum — toate aceste decizii revenindu-i guvernului. Într-adevăr, îndată ce rezultatul provenit din funcţionarea neobstrucţionată a pieţei diferă de ceea ce consideră autorităţile «socialmente» dezirabil, intervine guvernul. Aceasta înseamnă că piaţa este liberă [numai] atâta vreme cât face exact ceea ce doreşte statul să facă. Ea este «liberă» să facă lucrurile pe care autorităţile le consideră «bune», dar nu şi pe acelea pe care autorităţile le consideră «rele»; decizia cu privire la ce este bun şi ce este rău îi aparţine statului. Astfel, doctrina şi practica intervenţionismului tind, în cele din urmă, să abandoneze ceea ce le distingea iniţial de socialismul propriu-zis şi să adopte, în întregime, principiile totalitariste ale planificării globale.” (Human Action: A Treatise on Economics, p. 723-724).

[18] În timp ce economiştii Şcolii de la Freiburg, şi în special Röpke, au recunoscut că în practică monopolurile sunt aproape întotdeauna creaţia puterii statului (vezi Wilhelm Röpke: Die Lehre von der Wirtschaft, p. 215; pentru o analiză tipic freiburgheză vezi Erich Hoppmann, Fusionskontrolle [Tübingen, 1972]), ei admit (în conformitate cu ortodoxia neoclasică) posibilitatea teoretică a unor monopoluri exploatatoare pe piaţa liberă, apără un tip de interdicţie anti-fuzionistă şi susţin o legislaţie pro-firme mici pentru a împiedica apariţia lor. Pentru o critică teoretică a acestei teorii neoclasice a monopolurilor şi pentru apărarea viziunii clasice că monopolurile pot exista numai dacă — şi în măsura în care — intrarea liberă este restricţionată prin legi, şi că, în condiţiile unei intrări libere, nu este posibilă nici o distincţie operaţională inteligibilă între preţul competitiv vs. preţul de monopol (nici între producţiile respective), vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy and State: A Treatise on Economic Principles (Los Angeles: Nash Publishing, 1970), cap 10; de asemenea, Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat. Studien zur Theorie des Kapitalismus (Opladen, 1987), p. 129-141; idem, A Theory of Socialism and Capitalism, cap 9. (Teoria socialismului şi capitalismului, în româneşte de Emanuel-Mihail Socaciu, http://mises.ro/228/).

[19] Vezi R. Merklein, Griff in die eigene Tasche: Hintergeht der Bonner Sozialstaat seine Bürger? (Hamburg, 1980); idem, Die Deutschen werden ärmer. Staatsverschuldung, Geldentwertung, Markteinbussen, Arbeitsplatzverluste (Hamburg, 1982).

[20] Despre teoria ciclului de afaceri, vezi Ludwig von Mises, „Monetary Stabilisation and Cyclical Policy”, în On the Manipulation of Money and Credit, Percy L. Greaves, ed., (1928; Dobbs Ferry, N.Y.: Free Market Books, 1978); Friedrich A. Hayek, Prices and Production (1931; Londra: Routledge & Sons, 1935); Richard von Strigl, Kapital und Produktion (Viena, 1934); Murray N. Rothbard, America’s Great Depression (Kansas City: Sheed & Ward, 1975).

[21] De fapt, absenţa democraţiei nu are nimic de-a face, în principiu, cu situaţia gravă din Germania de Est. Este clar că nu principiul de selecţie a politicienilor a cauzat problema. Viaţa politică şi procesul decizional politic ca atare sunt responsabile. Factorii de producţie deţinuţi în mod colectiv necesită luări de decizie colective. În loc ca fiecare producător să decidă în mod independent cum să întrebuinţeze anumite resurse, ca în cazul regimului proprietăţii private şi al contractualismului, în situaţia mijloacelor de producţie socializate fiecare decizie necesită o adeziune colectivă. Pentru producător este irelevant modul în care sunt aleşi decidenţii. Ce contează pentru el este doar faptul că această permisiune trebuie cerută altora. Cât timp durează această stare de lucruri, stimulentul producătorului de a obţine ceva este redus, şi sărăcia va continua. Prin urmare, privatizarea este tot atât de incompatibilă cu democraţia, pe cât este cu orice altă formă de guvernare politică. Privatizarea presupune o depolitizare a societăţii şi întemeierea, în jargonul lui Marx, a unei anarhii a producţiei, în care nimeni nu guvernează pe nimeni altcineva, iar toate relaţiile dintre producători sunt voluntare şi, prin urmare, mutual avantajoase.

[22] Alegerile din 14 octombrie 1990, în cele 5 state confederate ale Germaniei de Est, şi cele din 2 decembrie 1990, acum în Germania reunificată, au confirmat aceste rezultate şi au adus chiar şi mai multă putere coaliţiei de guvernare liberal-conservatoare, care se afla la putere. Republicanii naţional-conservatori au devenit nesemnificativi; iar Partidul Verde nu a reuşit să se reîntoarcă în Parlamentul Federal (Bundestag). PDS-ul a suferit în continuare pierderi electorale şi, deşi în prezent este reprezentat în Budenstag datorită suspendării temporare a pragului de 5% pentru partidele est-germane „veritabile”, este menit în cele din urmă să dispară ca putere politică.

Semnificativ pentru „imperialismul” politic al elitelor puterii din Germania de Vest este faptul că aproape toţi candidaţii la guvernare reprezentând cele trei partide importante din Germania de Est (UCD, PDF, şi SPD) din alegerile naţionale din octombrie erau „importaţi” din Germania de Vest.

[23] Reunificarea formală a avut loc cu numai trei luni mai târziu, pe 3 octombrie, şi a fost „ratificată democratic” în primele alegeri ale Germaniei unite din 2 decembrie 1990.

[24] Pentru o analiză detaliată a reformei monetare, vezi P. Bofinger, „The Germany Monetary Unification: Converting Marks to D-Marks”, Federal Reserve Bank of St. Louis Review (Iulie/August 1992).

[25] În acest scop a fost înfiinţată o societate de administrare (Treuhandanstalt) condusă de către „managerii” instituţiilor vest-germane.

[26] De fapt, statul est-german şi cel vest-german au căzut de acord, în tratatul de reunificare din 3 octombrie, ca toate exproprierile anterioare fondării statului est-german din 1949 să fie considerate „valide” (mai mult de 50% din pământul folosit în agricultură al Germaniei de Est a fost etatizat în mod forţat înainte de această dată). Această decizie este în prezent atacată în justiţie.

[27] După un an de dezetatizare, doar 700 de „unităţi de producţie” din cele 9.000 din Germania de Est au fost privatizate.

[28] În realitate, la începutul anului 1991 au fost introduse taxe mai mari la benzină, o creştere cu 2,5% a taxei „asigurării” de şomaj, o creştere „temporară” cu 7,5% a taxei pe venit, iar variate alte scheme de „mărire a veniturilor” au captat atenţia oficială (incluzând o taxă de folosire a drumurilor, o creştere a preţului serviciilor telefonice aflate sub monopolul statului). Oferta de bani (M3) a crescut cu o rată anuală de 6% (în comparaţie cu rata de un procent în Statele Unite). Creşterile datoriei statului s-au ridicat de la 20 de miliarde de mărci germane în 1990 la o sumă (sub-)estimată oficial de 140 de miliarde în 1991, la un total de 900 de miliarde, necesitând aproape 10% din bugetul statului federal pentru plata dobânzii (cu o creştere viitoare anticipată de 17% în anul 1994). Datorită împrumuturilor în creştere ale statului, rata dobânzii a sporit cu aproape un procent (în comparaţie cu scăderea de un procent din Statele Unite în aceeaşi perioadă) şi, în consecinţă, „au fost împiedicate” investiţiile private. În plus, aproape 10.000 de noi locuri de muncă pentru funcţionarii statului (Beamte) au fost „create” în Germania de Vest pentru a preda germanilor din est „eficienţa birocratică”.

[29] În urma unificării monetare şi a încorporării estului de către vest, numărul de emigranţi, aşa cum se aştepta, a scăzut (de la mai mult de 2.000 pe zi). Totuşi, până în prezent, emigrarea din est spre vest continuă la o rată de mai mult de 500 de persoane pe zi.

[30] La sfârşitul anului 1990, rata şomajului în Germania de Est s-a ridicat la aproape 25% (aproape 2,5 milioane de persoane); iar animozitatea în creştere a est-germanilor faţă de muncitorii temporari străini a devenit un fenomen răspândit.

[31] Vezi Ludwig von Mises, Bureaucracy (New Haven: Yale University Press, 1944).

[32] Vezi James M. Buchanan, What Should Economists Do? (Indianapolis, Ind: Liberty Fund, 1979); Gordon Tullock, The Politics of Bureaucracy (Washington, D.C.: Public Affairs Press, 1965).

[33] Despre teoria statului vezi Franz Oppenheimer (unul dintre profesorii lui Ludwig Erhard) System der Soziologie, vol.2: Der Staat (Stuttgart, 1964); Albert J. Nock, Our Enemy the State (Delevan: Hallberg Publishing, 1983); Murray N. Rothbard, For a New Liberty (New York: Macmillan, 1978); idem, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1982); Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat; idem, A Theory of Socialism and Capitalism, (Teoria socialismului şi capitalismului, în româneşte de Emanuel-Mihail Socaciu, http://mises.ro/228/); Anthony de Jasay, The State (Oxford: Blackwell, 1985).

[34] Temporar — până când germanii din est ar dori să adopte o monedă marfă şi mai sănătoasă, bunăoară aurul — aceasta ar duce la o înlocuire rapidă a mărcilor rele din est de către mărcile germane bune, la o presiune deflaţionistă asupra preţurilor exprimate în mărci germane şi la binevenita scădere a preţurilor de import est-germane.

[35] Deşi există o întreagă literatură care tratează etatizarea proprietăţii private, aproape nimic nu a fost scris despre dezetatizare. Cel mai probabil explicaţia stă în preferinţele explicit sau implicit socialiste ale celor mai mulţi intelectuali occidentali, care resping ca irelevantă orice abordare a acestei probleme. De ce ar dori cineva vreodată să se întoarcă de la un pretins stadiu mai înalt al evoluţiei sociale, i.e. socialismul, la unul inferior, i.e. capitalismul? Pentru una dintre puţinele excepţii, vezi Murray N. Rothbard, „How to Desocialize?”, Free Market, vol. 7 (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, septembrie 1989).

[36] În acele cazuri în care utilizatorii curenţi cumpără de fapt de la stat active expropriate, ei ar trebui să fie recompensaţi de către cei responsabili de vânzarea acestor bunuri furate, iar funcţionarii statului răspunzători de acest lucru ar trebui obligaţi să dea înapoi preţul de vânzare, la limită prin muncă forţată.

[37] Despre economia şi etica privatizării, vezi Murray N. Rothbard, For a New Liberty; despre privatizarea străzilor în special Walter Block, „Free Market Transportation: Denationalizing the Roads”, Journal of Libertarian Studies (1979); idem, „Public Goods and Externalities: The Case of Roads”, Journal of Libertarian Studies (1983).

[38] Pentru o analiză economică a sindicalismului, vezi Ludwig von Mises, Socialism, cap. 16, sec. 4; (Socialismul. O analiză economică şi sociologică. Traducere din limba engleză de Sergiu Marcus. Text revizuit şi adăugit de Diana Costea şi Ionela Mânzu. http://mises.ro/217/)

[39] Despre teoria economică a negocierii, vezi Ludwig von Mises, Human Action, p. 338-339; şi Murray N. Rothbard, Man, Economy and State, p. 308-312.

[40] Vezi Murray N. Rothbard, Egalitarianism As A Revolt Against Nature and other Essays, (Washington D.C.: Libertarian Review Press, 1974); de asemenea, Robert Nozick, Anarchy, State, and Utopia (New York: Basic Books, 1974), cap. 8; Helmut Schoeck, Der Neid. Eine Theorie der Gesellschaft (Munich, 1966); idem, Das Recht auf Ungleichheit (Munich, 1979); Erik von Kuehnelt-Leddhin, Freiheit oder Gleichheit (Salzburg, 1953).

[41] Vezi John Locke, Two Treatises of Government, Peter Laslett, ed. (Cambridge: Cambridge University Press, 1960), p. 305-307.

[42] Pentru o încercare de a justifica o etică a aproprierii originare (homesteading)egalitariană, vezi H. Steiner, „The Natural Right to the Means of Production”, Philosophical Quarterly 27 (1977); pentru respingerea acestei teorii ca fiind inconsistentă, vezi Jeffrey Paul, „Historical Entitlement ant the Right to Natural Resources”, în Walter Block şi Llewellyn H. Rockwell, ed., Man, Economy and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard (Auburn, Ala.: The Ludwig von Mises Institute, 1988); Fred D. Miller, „The Natural Right to Private Property”, în Tibor R. Machan, ed., The Libertarian Reader (Totowa: Rowman & Littlefield, 1982).

[43] Pentru cea mai completă şi consistentă teorie a dreptului de proprietate lockean, vezi Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty; idem, „Law, Property Rights, and Air Pollution”, Cato Journal 2, nr. 1 (primăvara 1982); pentru o justificare teoretică a principiului aproprierii originare în particular, ca fundament indiscutabil, axiomatic al eticii, vezi Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, cap. 4; idem, A Theory ofSocialism and Capitalism, cap. 2 şi 7; idem, „From the Economics of Laissez Faire to the Ethics of Libertarianism”, în Walter Block şi Llewellyn H. Rockwell, ed., Man, Economy, and Liberty; idem, „The Justice of Economic Efficiency”, Austrian Economic Newsletter 9, nr. 2 (iarna 1988).

[44] Cum se poate justifica faptul că proprietatea asupra factorilor de producţie ar trebui să fie atribuită fără să se ia în calcul acţiunile individului, sau absenţa lor, în relaţie cu bunul posedat? Mai exact, cum poate fi justificat, bunăoară, faptul că cineva care nu a contribuit practic cu absolut nimic la existenţa sau menţinerea unui bun particular — şi care ar putea chiar să nu ştie că un astfel de bun există — ar trebui să îl deţină în aceeaşi măsură ca altcineva care a contribuit la menţinerea sau existenţa lui în mod activ, demonstrabil?

[45] Despre principiul proporţionalităţii pedepsei, vezi Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty, cap. 13; Hans-Hermann Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, p. 106-128; despre principiul răspunderii stricte, de asemenea, Richard A. Epstein, „A Theory of Strict Liability”, Journal of Legal Studies 2 (Ianuarie 1973); idem, „Medical Malpractice: The Case for Contract”, Center for Libertarian Studies: Occasional Paper Series, nr. 9 (Burlingame, 1979); Judith J. Thomson, Rights, Restitution and Risk (Cambridge: Harvard University Press, 1986), în special cap. 12 („Remarks on Causation and Liability) şi 13 („Liability and Individualized Evidence”).

[46] Despre etica şi economia societăţilor lipsite de stat, vezi Murray N. Rothbard, „Society Without a State”, în J. Roland Pennock şi John W. Chapman, ed., Anarchism(Nomos 19) (New York: New York University Press, 1978); Bruce Benson, The Law, The Legal System and the State (San Francisco: Pacific Institute, 1991).

[47] Sunt bine cunoscute problemele pe care le implică recurgerea la statisticile venitului naţional. Cu toate acestea, în scopuri ilustrative, ar merita să subliniem că estimările venitului naţional al Germaniei de Est variază de la 30 la 800 de trilioane de mărci germane. Folosind cea mai scăzută estimare şi adăugând la populaţia Germaniei de Est 4 milioane de vest-germani care îşi revendică proprietăţile lor estice, valoarea activelor pe cap de locuitor s-ar ridica la aproape 900.000 $.

[48] Despre teoria economică a producţiei private, competitive, de securitate, vezi Gustave de Molinari, „The Production of Security”, Center for Libertarian Studies: Occasional Paper Series, nr. 2 (Burlingame, Calif., 1977); Murray Rothbard, Power and Market, cap. 1; idem, For A New Liberty, cap. 12; Morris & Linda Tannehill, The Market for Liberty (New York: Laissez Faire Books, 1984); W. Wooldridge, Uncle Sam the Monopoly Man (New Rochelle: Arlington House, 1970); Bruno Leoni, Freedom and the Law (Princeton: Van Nostrand, 1972); Hans-Hermann Hoppe, „Fallacies of the Public Goods Theory and the Production of Security”, Journal of Libertarian Studies 9 , nr. 1 (1989); Bruce Benson, The Law, The Legal System and the State.

[49] În ceea ce priveşte apărarea naţională, să observăm că, în ceea ce priveşte viitorul previzibil, aceasta nu constituie o problemă pentru Germania de Est. Germania de Vest nu ar ataca, desigur, Germania de Est — opinia publică ar face acest lucru imposibil. Iar în ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, ea va continua pentru moment să menţină trupe pe teritoriul Germaniei de Est orice s-ar întâmpla. Despre privatizarea apărării, vezi Murray Rothbard For A New Liberty, cap. 13; de asemenea, Jeffrey Rogers Hummel, „National Goods vs. Public Goods: Defense, Disarmament, and Free Riders”, Review of Austrian Economics 4 (1990).


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Cica ca cum ca ““Statul nu este una cu societatea, ci distinct şi opus bunului mers al societăţii”“ ? SXi io credeam ca statul nu exista in afara societatii si ca staul este forma cea mai complexa de organizare a unei societatii .. Asa ca o propunere de execitz mental sa predupunem ca miane desfiintam Statu ( de ex al german ). Cine naiba ar mai face politia ? Cine s-ar ocupa de starea drumurilor ? Gazpromu? “Societatea” tzivila a anarhistilor ? Pai in secumda in care s-ar ocupa de asa ceva ar reinfiinta statu . Si daca nu, atunci diverse mafii, Gazpromu , secte violente samd ar calari societatea dupa bunu plac al muschilor lor … Pardon Staul este forma cea mai inalta de organizare a scoietatii creata in scopul de a-si metine complexitatea . D’aia cu cat societatea e mai complexa cu ata statu e mai bagacios.

    Ghita Bizonu' · 5 februarie 2010, 01:51 · #

  2. Articolul „De-Socialization in a United Germany” este foarte bun.Felicitari si pt. traducere.

    Spur · 30 august 2013, 13:54 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)